Dintre romanele lui Fitzgerald, Blândeţea nopţii şi Marele Gatsby îmi plac cel mai mult. Deşi nu e un stilist în sensul consacrat al cuvântului, Fitzgerald scrie limpede şi cu forţă narativă. Dar marele său atu sunt personajele. Printre americani, Salinger şi Truman Capote ( probabil urmaşul său literar ) se mai pot lăuda cu performanţa de a scrie impecabil şi de a crea, simultan, personaje rotunde, complexe. Flem Snopes al lui Faulkner e primitiv, iar umanitatea lui Hemingway este bidimensională : desene bine realizate, în câteva linii. Numai Steinbeck mai propune personaje atât de vii, deşi ele sunt mai mult simboluri. Totuşi, Salinger şi Capote rămân calofili în sens superior, iar Fitzgerald - făuritor de caractere.
Dick Driver este strălucitor şi poate cumva chiar mai complex decât Gatsby. Odată cu ratarea sa, senină şi civilizată, o lume deopotrivă rafinată şi frivolă începe să se ridice, sprijinindu-se pe luxul marii burghezii. Procesul este văzut prin ochii tinerei actriţe, debutantă în societate, Rosemary. Aceasta este un reflector puternic şi convingător.
Zeci şi zeci de pasaje sunt memorabile. Iată scena în care Rosemary îl vede prima dată pe Dick, pe plajă, şi se îndrăgosteşte de el :
"O privi şi o clipă ea simţi că trăieşte în luminile strălucitoare, albastre ale ochilor lui, stăpânită de impulsul să i se dăruie cu toată fiinţa: Pe urmă el ridică ultimul lucru pe care-l mai avea de luat şi se îndreptă spre automobilul lui, iar Rosemary ieşi din apă, îşi scutură halatul şi se îndreptă şi ea spre hotel. "
Dick provine dintr-o familie modestă, dar este un artistocrat şi cuceritor înnăscut, un artist în tot ce face. El nu poate păstra însă ce şi-a însuşit, fiindcă nu este adaptat unei lumi totuşi limitate şi va pierde totul în faţa unui necioplit care îi va uzurpa locul şi îi va lua soţia, distrugându-i familia :
"Dick Driver însă - el era cu totul desăvârşit, aici. Tăcută, îl examina cu toată admiraţia. Tenul îi era roşcat şi ars de soare, ca şi părul, tuns scurt - un puf uşor de aceeaşi nuanţă îi cobora pe braţe şi pe mâini. Ochii îi erau de un albastru strălucitor, dur. Nasul îi era parcă scuţit şi nu rămânea niciodată niciun fel de îndoială asupra persoanei pe care o privea sau căreia îi adresa cuvântul - şi aceasta este o dovadă flatantă de atenţie, căci cine se uită direct la noi când ne vorbeşte ? - sunt doar nişte priviri care cad asupra noastră, curioase sau neinteresate, şi nimic mai mult. Vocea lui, prin care trecea o melodie stinsă, irlandeză, era ca un cântec îndreptat spre cucerirea lumii, şi totuşi ea simţea un strat de duritate ascuns în el, un autocontrol şi o autodisciplină, propriile ei virtuţi. O, da, ea îl alesese, şi Nicole ridicându-şi tocmai atunci privirile o văzu alegându-l, îi auzi suspinul mic care pecetluia faptul că el era luat în stăpânire."
În fond, Dick este măcinat de ideea că nu-şi scrie opera, o adevărată utopie care, se pare, îi depăşeşte posibilităţile. Mişcările afective ale lui Rosemary sunt punctate de profunde observaţii de natură socială :
"Naivitatea ei răspundea din toată inima la simplitatea costisitoare a soţilor Driver, nesesizându-i complexitatea sau lipsa de inocenţă, neştiind că aici era vorba de selectarea calităţii, mai degrabă, decât a cantităţii din vitrinele bazarului lumii...."
Îmi pare rău că, recitind cartea, nu mi-am propus să scriu un articol şi n-am selectat elementele necesare unei asemenea întreprinderi. Intuiţiile romancierului sunt sclipitoare şi îl ridică, psihologic şi artistic, peste toţi compatrioţii săi. Într-o vreme în care Nobel-ul se dădea exclusiv pentru merite literare, sunt sigur că Fitzgerald l-ar fi primit înaintea lui Faulkner. Dar n-a fost să fie.
P.S. 1. Iată un articol în care Vlad Petreanu manifestă o atitudine imparţială şi vede lucrurile în cumplita lor realitate : http://www.petreanu.ro/2012/08/ajunge/
2. Am descoperit un blog al unei femei necunoscute, care m-a lăsat cu gura căscată, prin modul admirabil în care scrie : http://didlee.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu