După fiecare poem

- Ce simţi după ce termini de scris un poem ? l-a întrebat Samuraiul pe Succesor.
- De fiecare dată când termin un poem, îmi vine să-mi trag un glonţ în cap, a spus Succesorul.

Ploaie peste păduri îndepărtate

Succesorul privi plictisit pe fereastra cabanei apoi se întoarse la masa de scris.
"Ploaia, scrise el, este expresia unei absenţe. Nicicând nu este mai vizibil golul din jurul nostru decât atunci când plouă. Cineva lipseşte. Uneori o persoană pe care am iubit-o. Alteori, amicii care te sâcâiau cu nimicuri şi te făceau să pierzi timpul. Nimeni nu este de faţă şi ai libertatea şi răgazul de a te gândi în voie la toţi. Străzile sunt pustii. Parcă şi Dumnezeu şi-a luat o vacanţă şi a plecat în vizită undeva, departe, într-un alt colţ al Universului. În mod straniu, ploaia sugerează aceeaşi pustietate ca şi deşertul. În deşert însă poţi intra în panică. Pe ploaie, niciodată. Îmi plăcea să mă plimb prin Cişmigiu când ploua. Mă întâlneam cu cele mai neaşteptate persoane. Într-un rând, Nichita Stănescu păşea grăbit, cu o mască arsă, de suferinţă, pe faţă. Altădată, Dan Spătaru trecea agale, prin cenuşiul zilei, făcând o impresie stranie, căci uitase să-şi scoată ochelarii de soare. De cele mai multe ori nu întâlneam pe nimeni. Speram însă mereu să apară cineva drag. Mă adăposteam sub un copac rămuros şi mă gândeam că aşa fac şi căprioarele din pădurile îndepărtate, când frânghiile de argint lichid ale ploii oficiază un nou botez al frunzelor."

Un oraş borgesian

Trec rar prin Bucureşti, o dată la două-trei luni, şi de fiecare dată îmi pare că mulţimile de oameni care mişună pretutindeni, înfometaţi, depresivi, clorotici, umflaţi, disperaţi, au ieşit din infinite labirinturi subterane. La fel de indiferenţi ca acum treizeci de ani. Unii, supraponderalii care circulă în limuzine, par coborâţi din desenele animate ale unui realizator cu gusturi groteşti. Cohorte de "şmecheri" stau în spatele acestei reprezentaţii de bâlci, se "dreg" şi tratează afaceri prin restaurante de lux sau prin cluburi private. Pe intelectuali îi recunoşti după aerul absent, distincţia ştearsă şi melancolia cu care acceptă absurda piesă de teatru care se joacă sub ochii lor.
Prin 77 unei bătrâne îi venise rău în tramvai. Se prăbuşise pe podea. E beată, a spus cineva. Afară ploua cu picături mici şi dese. La prima staţie, câţiva voluntari au apucat-o pe femeie de braţe şi de picioare, au coborât cu ea, au întins-o pe peronul pustiu, au urcat iarăşi în tramvai, oftând mulţumiţi, şi am plecat toţi, uşuraţi, mai departe. Sub ploaia deasă femeia zăcea nemişcată pe betonul rece. Poate murise, dar asta nu interesa pe nimeni.
Probabil că, azi, baba n-ar scăpa nebuzunărită. Trec prin piaţă. Grămezi mari de mere roşii îmi fac cu ochiul. Un moldovean tânăr, simpatic, cu faţa rozie acoperită de pistrui mă îmbie :
- Luaţi de la mine mere sănătoase !
De când mă ştiu, am o slăbiciune pentru moldoveni. Sunt artişti, sunt frumoşi, sunt toleranţi şi prietenoşi. Sunt plini de afectivitate, ca şi ruşii. Am cunoscut un moldovean, Costache, student la Geologie, care avea mult umor, aproape cât Ion Stratan. Nu uit niciodată că Emil Brumaru e moldovean. Nichita Danilov, la fel. Cu mulţi ani în urmă am discutat, o noapte întreagă, cu dulcele poet Daniel Corbu. Dacă aş avea posibilitatea, m-aş stabili la Iaşi, în Copou, sau mi-aş face o bojdeucă în Ţicău, cum avea Mihai Ursachi. Mă uit la merele băiatului şi trec mai departe. Puţin mai în interiorul pieţei, văd mere şi mai frumoase.
- O să vă întoarceţi la mine, îmi strigă roşcovanul cu ochi luminoşi.
Îl întreb pe bărbatul care mă însoţeşte :
- Care mere ţi se par mai bune ?
- Ale moldoveanului, îmi spune el. Sunt româneşti şi sunt mai gustoase.
Mă întorc.
- Nu v-am spus eu că o să vă întoarceţi ? zice bucuros tânărul, în timp ce îmi încarcă sacoşele.
Ieşim din piaţă. Am impresia că trec printr-un oraş asediat. Sau ocupat. Vechii stăpâni au fugit şi acum ocupanţii devastează totul. Mi-a teamă să intru cu maşina în oraş şi apelez totdeauna la un şofer experimentat. Timpul şi paşii trecătorilor au raşchetat, pur şi simplu, trotuarul de pe Bulevardul Elisabeta. Un vagabond bărbos şi optimist se aşează pe balustrada metalică din faţa fostei Case Centrale a Armatei şi îşi scoate clondirul din buzunar. Îl admir. Cel puţin ăsta a fost consecvent toată viaţa. Acum câţiva ani, trecând pe aici noaptea, am văzut lumină la demisolul din zona cinematografelor. M-am oprit o clipă. Prin geamul spart se vedea cum câţiva boschetari puseseră de un chef. Beau şi fluturau pe sub bărbi nişte cărţi de joc.
La librăria Eminescu, unde intru, un vânzător morocănos mă priveşte îndelung, în timp ce dau ocol rafturilor încărcate cu cărţi. În fund, două exemplare ale "Maimuţelor..." mele. O întreb pe o tânără despre ultimele exemplare ale "Bibliotecii lui Noe". Mă îndrumă către subsol. Nu găsesc nimic. Urc şi caut în continuare volume ale unor tineri scriitori. Am umplut coşul. Vânzătorul posomorât îmi zâmbeşte, se apropie conspirativ şi îmi recomandă "De veghe-n lanul de secară" a lui Salinger. Nu-i spun că am citit tot Salinger şi că am scris şi un eseu despre el. Îi mulţumesc, iar omul pare încântat de binele pe care tocmai l-a făcut unui semen de-al său. Mă gândesc să-l caut pe Liviu Papadima, la Litere. Renunţ. E târziu şi şoferul mă aşteaptă cam de multişor.
La întoarcere, trec din nou pe lângă piaţă. Un scriitor celebru se luptă eroic cu o sacoşă mormănită cu legume şi zarzavaturi. Fulgerător, în minte îmi vine momentul când Marquez l-a văzut pe o stradă, pentru prima şi ultima oară, pe Hemingway. Columbianul nu avea intimităţi cu americanul. Dar eu îl cunosc pe marele scriitor român, cocoşat acum sub greutatea cumpărăturilor. Nu ne-am mai văzut însă de peste două decenii şi jumătate. Cobor geamul maşinii şi îl strig :
- Ce faci, bă ?
Luat prin surprindere şi năucit de ploaia rece, marele creator se întoarce, îmi zâmbeşte confuz, face un gest nedecis şi brusc, cuprins de o spaimă inexplicabilă, o zbugheşte pe după colţul unei dughene. Nu mă recunoscuse.

Apatie

În ultima săptămână, Succesorul primi două scrisori. Fuseseră expediate la vechea adresă, dar Agenţia i le trimisese imediat, din dorinţa de a menţine aparenţele normalităţii. În prima, vechiul său prieten, Samuraiul, se interesa dacă Jack London obişnuia să bea lapte şi ce fel de poezii poţi scrie când plouă. În a doua, o tânără poetă îl întreba dacă îi plac bomboanele de ciocolată şi galoşii încălziţi cu baterii. Îi răspunse lui Indio că îi plac la nebunie bomboanele de ciocolată, aproape la fel de mult ca şi povestirile lui Henry Lawson, dar că nu a folosit în viaţa lui galoşi, fie ei şi încălziţi cu baterii. Tinerei talentate îi scrise că Jack London făcea alergie la orice fel de lapte, iar pe ploaie se pot organiza beţii fabuloase. Cât despre poezii, frumoasa corespondentă ar face bine să apeleze la serviciile unui medium şi să-i întrebe pe Dylan Thomas şi Ion Stratan.
Apoi luă puşca şi trase de câteva ori spre crestele muntelui acoperit cu zăpezi, doar-doar se va întâmpla ceva. Ecourile împuşcăturilor se multiplicară de câteva ori, apoi se reinstaură liniştea.

Reforma moşului şi a babei

- Veţi fi poate surprins, dar eu consider că profesorii nu merită nici cea mai neînsemnată majorare de salariu, mi-a spus o doamnă din Bucureşti.
- Serios ? Cum vă argumentaţi această poziţie ?
- Am mai multe argumente... Ascultaţi-mă cu atenţie. Prin natura meseriei mele ( doamna lucrează în administraţia publică - n. n.), am luat contact cu toate categoriile sociale existente. Ghiciţi care profesiune stă cel mai prost cu morala !
- Că doar n-or fi bieţii dascăli...
- Ba da. N-am văzut în viaţa mea oameni care să se bârfească mai mult, să se duşmănească, să se "sape" reciproc, să-şi poarte sâmbetele, să se toarne la şefi, să-şi bage beţe-n roate, să ţeasă intrigi... Mai ales învăţătoarele... Ştiu cazuri de cadre didactice care îşi monitorizează colegii, îi dau în urmărire, mint pe seama lor, cu intenţia de a-i compromite. Sigur, aceşti indivizi se compromit, în primul rând, pe ei înşişi, dar compromit mai ales profesia. Dacă printre ei se află vreunul mai răsărit, care e competent şi publică prin revistele de specialitate, ura idioţilor, căci asta sunt, atinge paroxismul. Fac front comun, organizează comploturi, umblă cu delaţiuni la director, la primar, la ministere şi oriunde ar putea crea prejudicii. Şi ce vină ar avea chiorul în ţara orbilor ? Că a avut neşansa să fie coleg cu nişte turpitudini, lichele şi nulităţi. Îi vor citi scrierile, le vor răstălmăci, vor iniţia conflicte, vor pune paie pe foc, doar-doar l-or doborî pe bunul lor coleg. Nu reuşesc însă decât să se facă de râs... Ei nu cunosc nici măcar limba română, aşa cum o stăpâneşte, să spunem un absolvent de liceu care s-a străduit serios să înveţe carte. Ce e mai rău e că oamenii ăştia, total lipsiţi de caracter şi de educaţie, sunt formatori de "caractere" şi fac "educaţia" copiilor noştri.
- Exageraţi, am spus eu, îngrozit de ceea ce-i ieşea doamnei din gură.
- Nu exagerez deloc. Ştiaţi că sunt cadre care n-au citit măcar o carte de zeci de ani ? Foarte mulţi dintre ei sunt profesori de limba şi literatura română. Sunt total pe dinafară... Habar n-au de obiectul muncii lor. Şi cum să mai citească şi să mai înveţe elevii, în aceste condiţii ? Foarte multe cadre nu-şi fac orele. Asta e o crimă pedagogică, fiindcă mulţi profesori chiulesc sistematic. Alţii intră la cursuri, dar nu fac nimic. Cum să mai fie ei nişte modele pentru copii ? În fine, unii iau şpagă, sub diferite forme. Meditaţiile cu propriii elevi sunt cea mai întâlnită formă de corupţie. Când însă un profesor dă meditaţii unor elevi de la alte şcoli, să te ţii ! Îi asmute pe părinţi împotriva dacălilor de la clasă, care, nu-i aşa, nu fac nimic şi îi nenorocesc pe cei mici. Meditatorul instigă la scandal, îşi ponegreşte colegii şi umblă cu delaţiuni la conducerea şcolii în care învaţă elevii meditaţi ! Păi, ăştia sunt oameni ? Te apucă sila. De asemenea, numeroşi dascăli nu se trezesc din beţie cu anii. Dacă mai sunt şi excepţii, să fiţi sigur că aceia n-au luat în viaţa lor salariu sau gradaţie de merit. Recompensele respective merg la cei care întocmesc munţi de hârtii care nu folosesc la nimic. Sistemul îi ajută pe incompetenţi. Câţi dinte ei citesc reviste culturale ?
- N-mi dau seama....
- Ba să fiţi. N-aţi observat că aceşti cetăţeni nu sunt maturizaţi din punct de vedere psihologic ?
- Cum aşa ?
- Foarte simplu. Individul termină, să zicem, un liceu pedagogic şi i se dă pe mână o clasă de puşti. Considerându-se superior lor, ei vor începe să se considere superiori tuturor membrilor societăţii. După treizeci de ani, în lipsa cărţilor şi a culturii, vom constata că elevii i-au influenţat pe profesori care se vor comporta ca nişte minori : vor intra în dispute cu colegii, se vor pârî pe la uşile autorităţilor, etc.
- De aceea spuneţi că nu merită cadrele măriri salariale ?
- Păi, chiar dacă s-ar mări salariile cadrelor în funcţiune, acestea se vor comporta şi pe viitor tot aşa. Dacă n-au luat o carte în mână atâţia ani şi n-au publicat nici măcar o scrisoare către Moş Crăciun până la 50-60 de ani, se vor apuca de acum încolo de studiu ? Mai mult ca sigur că nu. O vor ţine înainte cu urmăririle, turnătoriile şi scandalurile. Trebuie să ţineşi cont că profesorii vechi sunt nişte frustraţi ( nu povestesc ei ce-ar fi putut să ajungă ?), iar cei tineri, în majoritatea lor, nu stăpânesc destule abilităţi şi competenţe.
- Şi care ar fi soluţia, după părerea dumneavoastră ? am întrebat enervat pe distinsa doamnă.
- Să ştiţi că m-am şi gândit la nişte măsuri. Iată-le :
1. Înfiinţarea unei Universităţi speciale pentru cadre, iar absolvenţii să fie foarte bine retribuiţi ( de la 8000 de lei noi în sus).
2.Toate cadrele, de la 35 de ani în sus, să fie concediate, cu un număr de salarii compensatorii, iar cei tineri să fie reşcolarizaţi, parţial sau total. De ce ? Unu, fiindcă toţi sunt corupţi, iar corupţia se transmite mai departe. Cum foamea o dată instalată nu mai dispare, mărirea salariilor nu va duce la nimic bun. Doi, deoarece sunt răi şi ignoranţi, iar ignoranţa este o boală care nu se mai vindecă după o anumită vârstă. Ce mai poţi scoate dintr-o învăţătoare care nu înţelege nici măcar un articol dintr-o publicaţie de informaţie culturală ?
3. Profesorii să fie plătiţi exclusiv în funcţie de performanţele şcolare. Cine nu are performanţe va fi nevoit să plece din sistem.
4. Cadrele didactice să fie obligate să citească 4-5 cărţi pe săptămână ( să fie verificate lunar !) şi să fie abonate la cel puţin 3 reviste culturale. Atunci se va curăţa şcoala de proştii cu gărgăuni şi locul acestora va fi luat de profesori adevăraţi, cu autoritate ştiinţifică. ( Cei mai mulţi au acum autoritate de pândari !) Cine nu publică, afară !
5. Cadrele didactice să fie obligate prin contract să nu pună alcool pe limbă.
- Nici în timpul liber ?
- Nici. Pe beţivi nu poţi niciodată să te bizui că vor face o treabă serioasă.
6. Profesorii să nu aibă vicii şi să fie modele de comportament. Să nu intre în conflicte, să nu umble cu şoalda, iar cei care vor fi dovediţi că sunt delatori să fie pedepsiţi cu ani grei de puşcărie...
- Ştiţi, eu mă grăbesc. Mă aşteaptă stomatologul şi...
- Staţi că n-am terminat...
- Nu-i nimic, terminaţi când ne întâlnim data viitoare.

P.S. Peste două zile a sunat telefonul şi mi-am muşcat limba când am auzit, la celălalt capăt al firului, vocea exigentei doamne care dorea să revoluţioneze învăţământul. M-a ţinut patruzeci de minute de vorbă, dar nu are rost să mai reproduc discuţia. Esenţa monologului pe care doamna mi l-a susurat în ureche era că ar trebui reinventaţi şi elevii. În condiţiile în care sunt copii pe care nu-i interesează nimic din ce se predă la şcoală, ar trebui găsite modalităţi noi de motivare. Şi, până la urmă, să înveţe numai cine vrea. Pentru reformă, este nevoie de profesori noi, elevi noi, programe noi, manuale noi. Dar de unde bani în vremurile acestea de criză ?
Vorbele doamnei mi-au dat de gândit. Ce reformă să facem noi cu oameni bătrâni sau numiţi pe criterii politice ? Cu excepţia lui Andrei Marga, care ştia ce face, aproape toţi miniştrii educaţiei nu puteau să se exprime corect în limba română, habar nu aveau ce este învăţământul, iar câţiva erau bolnavi mintal sau nu ştiau nici pe ce lume se află... O stimez pe doamna Andronescu în calitate de femeie, mamă, familistă şi cadru universitar, dar nu e o nebunie să credem că o persoană de şaizeci de ani poate reforma învăţământul românesc ? Şi tot e bine, că mâine-poimâine va veni la ministerul cu pricina un Hârdău ( ce nume sugestiv ! ) sau un dascăl de ţară care are ambiţia de a militariza şcolile şi de a legifera bătaia... Până la urmă, se aşteaptă de la reforma în învăţământ să fie cum era fata moşului din poveştile clasice : bună, harnică şi frumoasă. Ca un făcut, înnoirea iese totdeauna pe dos, arătând cam ca fata babei : este urâtă, rea, leneşă şi proastă...

Mesagerul altei lumi ne redă dreptul la speranţă

"Asfinţitul colorează în roz zăpezile de pe crestele mai înalte. Nu ştiu de ce, dar fiecare amurg mă face să mă gândesc la Iisus. Ce a făcut El pentru noi ? Aproape totul. A suferit în numele nostru, purificându-ne moral. A răscumpărat păcatul originar şi ne-a redat dreptul la nemurire. Scepticii se îndoiesc de ideea că se poate transfera vina asupra cuiva, iar cel care greşeşte să rămână fără pată. Logic, e o speculaţie, un sofism. Moral este de neacceptat. Din punctul de vedere al conştiinţei umane, o imposibilitate. Sigur că, psihologic, un paranoic este oricând gata să-şi transfere greşelile asupra altcuiva. Intrăm însă în alte probleme. Ce au făcut oamenii, dragii de ei, când au văzut că li se promite nemurirea în schimbul bunătăţii şi toleranţei ? Au considerat că preţul este prea mare ! Şi l-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, omorându-l în chinuri şi nădăjduind că nu va mai învia niciodată. Dar să fim atenţi la câteva aspecte. Omul poate deosebi în continuare binele de rău şi atunci de ce Dumnezeu îi permite să acceadă la nemurire ? Mai mult, acceptă ca Fiul Său să fie jertfit pentru mântuirea unui om păcătos, damnat. În Vechiul Testament apărea un Dumnezeu neîndurător, răzbunător şi sângeros. Ba chiar ranchiunos. Iisus ne prezintă, în Noul Testament, un cu totul alt Dumnezeu : bun, iertător, plin de iubire. E şi acesta un mister, dacă punem faptele în legătură cu vorbele Dumnezeului din Geneză : acolo Divinitatea foloseşte cuvântul "Noi", sugend că există mai mulţi zei în momentul Creaţiei. Dar să trecem... Iisus ne spune că dobândim nemurirea cu o singură condiţie : să credem în El. Nu în principiile Sale, ci în El. Dacă intrăm în biserica lui, ne-am mântuit. E aici o strategie politică de mare pragmatism. Şi unde ne promite Iisus nemurirea ? Aici e aici. Ne-o promite nu în lumea aceasta ( "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" ), ci în lumea de după moarte. Poate în astral. În Eden, omul avusese posibilitatea să devină etern chiar în existenţa pământească. Doar fusese făcut din ţărână. S-ar părea că pierderea suferită nu mai poate fi îndreptată. Şi totuşi. Iisus se va întoarce şi-i va alege pe cei mântuiţi, care vor deveni nemuritori, dar numai după Apocalipsă, pe un pământ nou şi sub un cer nou. Să însemne asta o nouă tentativă de creare a omului ? Să fie vorba de o nouă Creaţie ? Căci e clar că Apocalipsa marchează sfârşitul civilizaţiei umane pe pământ. Soarta omului actual e pecetluită. Nu ştim dacă şi a planetei pe care o locuim. Din păcate, aproape toate doctrinele religioase suferă de eroarea de a-l confunda pe Iisus cu Dumnezeu...
Acum e noapte şi se aud răgetele animalelor din pădure. Voi aprinde opaiţul şi voi citi o vreme. Muntele acoperit cu zăpezi veşnice e în continuare pustiu. Înţelepţii nu fac nicio mişcare. Să fi murit toţi ? Să fi plecat spre alte zări ? Informaţiile noastre ne spun însă că aici e Marea Intrare. Trebuie să fiu cu ochii în patru."

Amprente negre, de insomnie, pe retina mea

"Semnele răului nu mă lasă să dorm, gândi exilatul. Vechile, dragile, nemiloasele mele insomnii... Colţii tigrului frângând gâtul gazelei, iepurele doborât de puşca vânătorului, boturi însângerate, un cuţit argintiu şi bont afundat în măruntaiele unui vagabond, lama sclipitoare cu care un copil segmentează libelule graţioase şi disecă broaşte neştiutoare, violuri, cimitire verzi, năpădite de crini, intrigi, fluturi cu aripile smulse, sfinţi scuipaţi, porumbei sălbatici în picaj, săli de operaţii, păsări marine mânjite cu petrol, case funerare, bătăi între femei, scrâşnetul cu care parlagiul doboară un cal bătrân, morminte profanate, un criminal fumegând pe scaunul electric. Dumnezeule, planeta asta e un uriaş abator. Mirosul sângelui cald mă îmbată, otrăvuri subtile îmi umblă prin artere. Îmi creşte pe trup păr de leopard, am colţi de rechin, gheare de tatu şi foame de hienă... Nu am de ales. Călău sau victimă.
Mă voi elibera de imaginile astea, suprimând cuvintele care le creează. De femei, spunea un filosof, scapi foarte greu, fără să ţi le faci duşmani. Dacă ai însă şansa de a fi foarte prost, foarte urât şi foarte sărac, problemele se rezolvă de la sine. Să rămân mut, să uit toate cuvintele negre. Asta e. Mă voi elibera. Voi alege tăcerea."

Fascinaţia răului ( continuare )

" În viziunea lui Dumnezeu, omul de dinainte de păcat era ( sau ar fi trebuit să fie ) un animal superior, care se hrănea cu vegetale, stăpânea peste celelalte vieţuitoare de pe pământ, dar care trebuia să asculte de un stăpân. El nu era nici asemenea dobitoacelor, dar nici nemuritor precum Creatorul său. În realitate, omul avea rudimente de judecată, nu ştia ce este binele şi răul, nu cunoştea ruşinea, era coruptibil şi înclinat a nu-şi ţine cuvântul dat. Nu este o imagine prea măgulitoare ! Imperfecţiunile "operei" lui Dumnezeu sar în ochi. Totuşi, omul ar fi putut gusta din "pomul vieţii" şi ar fi putut deveni nemuritor. Avea această opţiune. Şi dacă Dumnezeu, din motive numai de El ştiute, dorea ca omul să nu facă diferenţa între bine şi rău şi nici să devină nemuritor, de ce îi lasă la îndemână cei doi pomi care ar fi putut crea probleme ? A avut încredere oarbă în opera Sa ? Sau totul a fost premeditat, ca şi în cazul lui Hristos ? Este de bănuit că omul făcea unele diferenţe, fiindcă era sortit să se înmulţească... Pe urmă, este clar că el putea să facă rău - cum se şi întâmplă ! -, chiar înainte de a şti ce sunt binele şi răul. Să fi trăit el într-o voioasă inconştienţă ? Abia după ce i se deschid ochii, încep problemele pentru om. Trebuie să ducă o viaţă chinuită, să se hrănească numai dacă trudeşte din greu şi i se refuză accesul la nemurire. Nu ar fi fost logic ca după ce devine conştient de valorile morale ale existenţei, să aibă şi dreptul de a fi nemuritor ? Teoretic, Dumnezeu ar fi acceptat ca un semianimal fără nicio morală să devină nemuritor, dar nu este de acord ca acelaşi lucru să se întâmple cu un om care are conştiinţă morală. După ce este alungat din Eden, omul o ia pe cont propriu. Şi nu numai conştiinţa îl determină să progreseze în plan material ! Poate dimpotrivă, conştient fiind de ce este bine şi rău, ar fi trebuit să se preocupe mai mult de elevaţia sa spirituală. Motoarele evoluţiei materiale şi tehnico-ştiinţifice au fost instinctul posesiei, dorinţa de putere şi permanenta obsesie de a-şi face viaţa mai uşoară. Ca să acumuleze valori materiale, oamenii au făcut mai mult rău. Uneori au fost nevoiţi, alteori le-a plăcut s-o facă. În timp ce credinţa s-a instituţionalizat, căpătând conotaţii convenţionale, sociale şi politice, spiritul s-a refugiat în arte, unde omul a încercat să pună ceva din frumuseţea pe care o văzuse în Eden şi pe care o păstrase în suflet. Conştientizând răul, cei mai mulţi au încercat să-l ţină la distanţă, dar nu au reuşit decât să săvârşească grozăvii şi mai mari. Nu în numele binelui şi al lui Dumnezeu făcea Inchiziţia cumplitele sale crime ? Câte abominabile fapte nu au fost inspirate de diferite religii ? Şi fiecare acredinţă l-a identificat diferit pe Dumnezeu. Paradoxal, răul i-a fascinat atât de mult pe cei care deţineau / deţin puterea, încât au făcut rău de dragul de a-l face, ascunzându-l adesea sub faldurile ideii de bine. Paradoxal, cele mai mari rele au fost făcute în numele binelui ! Şi abia acum înţelegem de ce Dumnezeu nu i-a permis omului să afle ce sunt răul şi binele. Conştientizându-le, oamenii au făcut o preocupare permanentă din aceste noţiuni. Au minţit, au torturat, au înşelat şi au ucis în numele lor. Practic, omul a vrut să-şi afirme natura lui bună, însă a reuşit doar să arate că are lipici la tot ce este rău. Ca şi Inchiziţia, comuniştii au făcut crime în numele uniformizării oamenilor. Capitaliştii le fac în numele diferenţierii lor, transformând totul în junglă. Ambele sisteme au pornit de la idei "nobile" : fie că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu sau a naturii, fie că oamenii sunt diferiţi şi proprietatea e sfântă. Nu i-a trebuit mult omului să descopere, în limitele mentalităţii sale, că este mai rentabil să faci rău, decât să faci bine. Să distrugi, decât să construieşti. Să furi, decât să munceşti. Să înşeli, decât să fii fidel. Să minţi, decât să spui adevărul. Să ucizi, decât să-i întinzi o mână semenului. Să faci bine este anevoios, presupune efort considerabil, iar răsplata este o bâtă în cap sau un scuipat în ochi. Dar să faci rău... Ce simplu, ce eficient, ce spectaculos, ce artistic e ! Mass-media şi-a luat în serios rolul de a populariza actele de răutate şi iată că răul a devenit cea mai sigură modalitate de a face bani, de a dobândi celebritate şi putere. Pe măsură ce societatea de consum devine mai prosperă, ispitele sunt mai strălucitoare şi rivalităţile sunt mai puternice. Se cunosc cazuri de oameni de afaceri, politicieni şi chiar intelectuali care au încercat să-şi elimine concurenţa prin acte de magie neagră ! Oare de ce urmăresc oamenii cu mai mare interes emisiunile pline de cruzime şi presărate cu fapte bestiale ? Fructul oprit a trezit în om armate de monştrii pe care Hristos s-a străduit să le trimită înapoi, în Infern. Dar ele erau cuibărite adânc în subconştientul oamenilor. Leul ucide doar pentru a se hrăni. Omul şi şobolanul ucid şi din plăcere. Vânătoarea a devenit, dintr-o preocupare necesară, o modalitate de a defula sadismul. Omul este cel mai mare duşman nu numai al său, dar al vieţii, în general, şi prin urmare şi al Divinităţii. De aceea este oprit de la nemurire. Ce rău poate fi mai mare decât acela de a te hrăni cu carnea unor făpturi nevinovate, pe care le tranşăm ca pe nişte materiale obişnuite ? Până la urmă, de cele mai multe ori când realizează un proiect prin care încearcă să modifice ordinea lumii, omul intră în conflict cu Divinitatea, cu alte cuvinte, face rău. De câte ori s-au apucat de lucruri măreţe, oamenii şi-au presărat "realizările" cu munţi de morţi şi mormane de moloz... Poate că arta, prin frumuseţea ei şi prin evocarea Paradisului definitiv pierdut, să-l mai poată îmblânzi pe om. Nu spunea Dostoievski că "Frumuseţea va mântui lumea ? " Ca să poată fi salvat, omul are nevoie de un nou cod genetic. Nu merge cu vaccinuri şi leacuri morale. Un zeu civilizator şi neîndurător ar trebui să-l treacă pe om printr-o altă teribilă încercare. Sau să-l reconstruiască...
Dar se lasă seara, zăpezile sclipesc straniu pe muntele apropiat, le simt bine răcoarea, iar antropofagii ies din ascunzişurile lor, în căutarea prăzii. Au devorat mai mult de jumătate din marinarii eşuaţi pe ţărm..."

Fascinaţia răului. Din jurnalul unui exilat ( 3 )

"Îmi place să mă gândesc la Adam şi Eva plimbându-se goi prin grădina paradisului. Apoi Dumnezeu a zis : "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ." Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu ; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis : " Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l ; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ. "... În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă : fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse ploaie pe pământ şi nu era niciun om care să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit ; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la loc. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis : "Iată, în sfârşit, aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea ! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om." Textul biblic are ingenuitatea şi simplitatea primilor oameni, dar reduc citatele din motive de spaţiu. Omul şi femeia au voie să mănânce din fructele tuturor pomilor din paradis, inclusiv din pomul vieţii, dar le este interzis să se atingă de pomul "cunoştinţei binelui şi răului", fiindcă, îi spune Dumnezeu lui Adam, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Acum intră în scenă şarpele. El îi sugerează mai întâi femeii că s-ar putea ca Dumnezeu să nu le fi interzis să se hrănească din pomul respectiv, sugerând că bărbatul ar minţi... Manevra nu reuşeşte şi atunci reptila apelează la ultimul argument. Îi spune femeii : "Hotărât că nu veţi muri ; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." Pe scurt, cei doi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului, îşi dau seama de goliciunea lor şi se ruşinează. De aceea când Dumnezeu îl cheamă, bărbatul se sfieşte să apară gol înaintea Lui. Dumnezeu îşi dă seama ce s-a întâmplat şi rosteşte cunoscutul blestem. Interesantă este însă reflecţia lui Dumnezeu, după nefericita întâmplare : Domnul Dumnezeu a zis :" Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci." De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam ; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. Curios este că în unele ediţii ale textelor sfinte, ilustraţiile care prezintă pomul interzis, ca şi pe cel al vieţii, seamănă cu schema ADN-ului şi ARN-ului. Să fi fost grădina Edenului un laborator cosmic şi facerea omului să fi fost un experiment eşuat ? Să nu forţăm lucrurile... Ajunşi aici, avem câteva surprinzătoare certitudini, dar şi întrebări la care trebuie să răspundem.

Certitudinile sunt:
1. Nu este vorba de "pomul cunoaşterii", cum eronat se spune, ci de "pomul cunoştinţei binelui şi răului", care este cu totul altceva.
2. Omul a fost muritor de la bun început !
3. Dacă ar fi mâncat din "pomul vieţii", omul ar fi putut deveni nemuritor. Şi avea această posibilitate, din moment ce "pomul vieţii" nu intra în zona interdicţiei de a fi folosit ca hrană.
4. Omul se poate înmulţi şi este "proiectat" pentru a se alimenta exclusiv în regim vegetarian.
5. Oamenii nu sunt lăsaţi să se reîntoarcă în Eden din temerea lui Dumnezeu că aceştia ar putea ajunge nemuritori.
6. Condiţia umană este marcată, în datele ei esenţiale şi în mod decisiv, de păcatul originar.
7. Întreaga noastră civilizaţie stă sub semnul unei pedepse, ca urmare a încălcării unei interdicţii.

Întrebările sunt însă tulburătoare. La una singură avem impresia că putem răspunde cu siguranţă, celelalte rămân în ceaţă. Iată-le :
1. Putea avea omul însuşirea de raţiona, înainte de "păcat", lipsindu-i numai moralitatea ?
2. A putut să-l mintă Dumnezeu pe om că fructele din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" sunt ucigătoare ?
3. A vrut Dumnezeu ca omul să trăiască într-o lume amorală, lipsită de anumite reguli şi interdicţii, ca orice alt animal ? Cu alte cuvinte, nu a vrut ca omul să fie o fiinţă morală, în timp ce, paradoxal, toate religiile din lume promovează imaginea unui om profund moral ? Vrând să facă acest lucru, a impus o unică interdicţie , aceea de a mânca din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" , transformată apoi în opreliştea de a atinge nemurirea ?
4. De ce a ispitit-o şarpele pe femeie şi nu a ales omul ? ( Aceasta este întrebarea la care se poate răspunde mai uşor. Intrigant cum era, şarpele ştia că Dumnezeu rostise interdicţia în faţa bărbatului, pe când femeia încă nu era făcută. Nu putea rata ocazia de a sădi neîncrederea între ei. Pe urmă, alunecoasa vieţuitoare a mizat pe ambiţia mai mare a femeii... Şi totuşi... )
5. La cine se referă Dumnezeu când spune "Noi" ? Mai sunt şi alţii asemenea Lui ?
6. De ce nu a vrut Dumnezeu ca oamenii să cunoacă binele şi răul ?
7. De ce nu a vrut Dumnezeu ca oamenii să devină nemuritori ?"
TO BE CONTINUED

Primăvara simt respiraţia lui Dumnezeu. Din jurnalul unui exilat ( 2 )

"Mă uimeşte viteza cu care timpul mă deposedează de iluzii, de frumuseţe, de puterea de a mă bucura... În jurul meu, marinarii eşuaţi pe plajă şi ascunşi în peşteră de teama canibalilor îşi cară pumni în cap, se păruiesc, se bat pentru câţiva gologani, o palmă de pământ, o felie de pâine, o femeie, o sticlă de băutură... Se războiesc mai ales din trufie şi pentru a arăta fiecare că e mai cu moţ decât ceilalţi umanoizi. În răstimpuri, se îmbată ca porcii, în frunte cu preotul catolic care, altminteri, critică aspru excesele şi înalţă laude înfrânării. E o chestiune de timp să ajungă fripturi, la focurile făcute de antropofagi.. Simt cum timpul-pirat îmi mărunţeşte creierul în milioane de bucăţele şi le aruncă în vânt sau le dă hrană peştilor din lacul aflat mijlocul pădurii. De aceea apele îmi inspiră spaimă... Astăzi am văzut că zăpezile de la poalele muntelui au început să se topească. Adieri impercepribile de vânt aduc miresme necunoscute. Totuşi, pe unele le recunosc. Undeva, în sud, au înflorit teii şi aroma lor mă face să mă gândesc la respiraţia lui Dumnezeu. Cum va fi surâzând El ? Îngerii miros altfel, asemănător cu orhideele şi florile de salcâm. Arhanghelii răspândesc în eter aroma înecăciosă a crinilor imperiali... Heruvimii poartă cu ei toate nuanţele esenţelor de trandafiri..."

Din jurnalul unui exilat ( 1)

În fiecare seară, exilatul privea cerul, cu speranţa că vreunul dintre prieteni îi lăsase un semn, printre norii scămoşaţi care se legănau alene deasupra pădurii. Asculta zarva păsărilor şi foşnetul prelung, ca un oftat, al frunzişului mângâiat de vânt şi nu găsea nici ecoul gândurilor fostelor iubite, nici şoaptele prietenilor care ar fi putut trece pe acolo. Era singur, printre străini, iar solitudinea îl apăsa. Era însă mai bine să rămână cu propriile gânduri, în cabana de la marginea pădurii, decât să fie singur în prezenţa celorlalţi. Deschise registrul cu coperte tari, în care îşi consemna uneori gândurile şi scrise :
"Oamenii ăştia mă urăsc, nu pentru ce sunt eu, ci pentru ce nu vor putea fi ei înşişi niciodată. Dacă voi încerca să le spun că nu am nimic cu ei, nu-şi vor schimba sentimentele. Mă vor bănui şi mai mult, iar ura şi dorinţa lor de a mă umili vor spori ca o flacără alimentată cu oxigen şi tulpini de grâu copt. Dacă le dau de înţeles că ştiu cum mă privesc ei sau dacă îi întreb de ce mă urăsc, îi voi întărâta de asemenea. Să tac şi să mă prefac că nu înţeleg nimic din gesturile, cuvintele şi existenţa lor de cârtiţe, mă vor batjocori în spate, apoi în faţă şi îmi vor face viaţa un calvar. Trebuie să bat pe unul dintre ei. Să-l ologesc, să meargă tot restul vieţii în căruciorul cu rotile, să fac din el o legumă. Numai să nu-l omor. Nu m-am mai bătut de mult şi acum sunt mai puternic şi mai furios decât oricand. Totul trebuie calculat cu grijă. Să gândesc cu atenţie chiar alegerea lui. Îl voi schilodi pe cel mai rău dintre ei, pe cel pe care-l urăsc toţi... Să ne mai gândim..."
Stătu puţin cu tocul în aer, apoi caligrafie cu grijă :
" Unde sunt zilele când trebuia să caut cuvinte noi şi odihnite, să le îmbrac în haine vesele, de sărbătoare, ca să-mi întâmpin prietenii ? Aşteptam să mă despart de ei ca să-i pot revedea cât mai curând... Şi iubita care făcea să răsară soarele chiar în nopţile cele mai întunecoase şi îmi dăruia luna sub forma unei bomboane de ciocolată... Mă umpleam cu lumină când puteam gândi şi spune lucruri frumoase..."

fotografii cu Maya pe când era puiuţ

Maya, pisica îndrăgostită

Pisicuţa abandonată de nu ştiu cine şi adoptată de mine a crescut mare şi nu mai oftează. Dar şi acum, cand se aşează pe ceva moale, reproduce mişcările pe care le făcea atunci când sugea la mama sa. Apasă ritmic, cu lăbuţele, în pernă, prinde în guriţă o bucată de ţesătură şi o ţine aşa, ca şi cum de acolo i-ar veni cel mai dulce lapte. Scena mă emoţionează puternic de fiecare dată. De câteva zile, pisica e însă îndrăgostită. De cine ?
- De un motan gras, bătrân, urât şi galben, mi-a răspuns cu dezgust cineva din familie.
Chiar aşa ? Se poate ? Pisicuţa mea curată şi frumoasă cu un cotoi ordinar şi urduros ? Apoi am avut confirmarea. Pisica iese în fiecare noapte şi îşi aşteaptă iubitul. Nu se mai odihneşte şi a slăbit. Aştept puişorii. Sper să nu fie toţi galbeni...

P.S. Mă încearcă o strângere de inimă când mă gândesc că multe pisici şi destui câini "salvaţi" de mine au avut, totuşi, un destin trist. Au sfârşit sub roţile unor automobile sau otrăviţi de vreun neisprăvit. Celor mai multe nu le-am putut schimba destinul : am reusit doar să le prelungesc viaţa cu câţiva ani. Să aibă şi animalele o soartă a lor, care nu poate fi schimbată fundamental ?

Zăpezile de pe munte vorbeau despre somnul lui Dumnezeu

După ce străbătuse hăţişuri de nepătruns, rupându-şi straiele şi aşa ca vai de ele şi însângerându-şi faţa şi braţele, Eli ajunse în vârful împădurit al unui deal înalt şi întins. În mijlocul unui luminiş era o cabană durată trainic, aidoma unei corăbii, să reziste la toate furtunile şi uraganele. Fusese construită din bârne groase şi acoperită cu şindrilă tare, din lemn de păr sălbatic. Două fereste mici dădeau către sud, într-o prispă micuţă. Geamurile păreau doi ochi enigmatici, de cadână alungată din harem. Pe cer, către nord, acoperind orizontul, imens, se înălţa un munte acoperit de zăpezi. Deşi era vară, răcoarea gheţii aproape că răzbătea până la cabană. Obosit, Eli îşi lăsă jos traista aproape goală şi bătu la uşă. Îi deschise un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători. Pe frunte avea semnul călugărilor venusieni. Îl fixă câteva clipe şi exclamă uşurat :
- Ah, tu eşti Succesorul.
Şi îl pofti înăuntru. Înăuntru era destulă lumină, căci lumina reflectată în gheţurile muntelui reverbera prin ferestrele micuţe. Eli se aşeză pe unul din cele două paturi şi observa că necunoscutul îşi făcuse deja bagajele. Îl văzu că iese afară şi se uită după soare.
- Nu mai e mult până la apus, zise el cu o bucurie ciudată, după ce intră înapoi. Ai întârziat şi nu pot pleca decât mâine, în zori. Altminteri, risc să mă rătăcesc şi să ajung în oalele antropofagilor.
- Ale cui ?
- Ale sălbaticilor din pădure. M-ar face delicatesă.
- Zău ?
- Ai face bine să fii cu băgare de seamă.
Străinul aprinse un opaiţ străvechi, din ceramică, şi mâncară amândoi la căldura focului din vatră.
- Ceva mişcări pe Muntele Înţelepţilor ? întrebă Eli.
- Mai nimic. Am zărit, într-o zi, doi călugări îmbrăcaţi în alb. Urcau pe panta vestică, dar au dispărut brusc, de parcă s-ar fi contopit cu zăpezile.
- Marea Intrare ?
- Nimic. Şi dacă nu schimbăm macazul, n-o vom descoperi în veci. Aşa nu mai merge. Ori ne apropiem mai mult, ceea ce e foarte periculos, ori ne folosim de binoclu. Sper că ai adus unul.
- Bineînţeles. Când a venit la templu, trimisul mi-a vorbit întâi şi-ntâi despre asta. Am trecut imediat pe la armurier şi l-am luat.
- Ţi-ai adus destulă muniţie ?
- N-aş zice. Armurierul era într-o pasă proastă şi nici eu n-am insistat. Nu ştiam nimic despre canibali.
Se culcară în cele două paturi şi pe necunoscut nu-l părăsi nicio clipă voioşia aceea inexplicabilă. E fericit că pleacă, se gândi Eli, care nu putea adormi la gândul aventurii care-l aştepta. Se foiau în aşternuturi. Răsărise luna, muntele strălucea orbitor şi în cabană era atât de multă lumină, că puteai introduce cu uşurinţă aţa în ac.
- Bine că nu eşti femeie, zise pe neaşteptate străinul.
Eli nu ştiu cum să tălmăcească aceste cuvinte şi tăcu mâlc. Pe urmă, bărbatul îi mărturisi că nu putea suporta femeile. O femeie trimisă aici ar fi compromis întreaga misiune.
- Când sunt urâte, sunt greu de suportat. Dacă sunt frumoase, sunt greu de păzit. Dacă sunt şi frumoase, şi ambiţioase, dar şi proaste, te fac să-ţi pară rău că te-ai născut.
- Toţi proştii ambiţioşi te fac să-ţi pară rău că te-ai născut, replică Eli.
- Cu femeile e atceva. Ele au darul de a otrăvi relaţiile dintre cei pe care ele îi cunosc. Fiecare ajunge să vadă în jur numai duşmani şi, de la o vreme, chiar se şi întâmplă aşa. Cum să-ţi spun, femeile sunt o specie protoumană, trâind mai mult în senzorial. Ele prezintă o varietate de tipuri comparabilă cu păsările şi insectele. Au în comun doar veninul. Insectele îl injectează cu acul, femeile cu vorbele. Sunt ţaţe, mahalagioaice, precupeţe, curve, voluntare, mimoze ipocrite, zgripţuroaice, femei-jandarm, femei-scorpion... Toate sunt răzbunătoare şi au apucături criminale. Dacă nu te pui bine cu ele - şi nu te poţi pune, dacă eşti bărbat adevărat ! -, îţi amărăsc toată viaţa... Nu e simptomatic că femeilor le plac porcii ?
- Poftim ?
- Nimic. Eşti cam dus cu pluta... Ştii însă ce e curios ?
- Ce ?
- Puşlamalele, escrocii şi mincinoşii se înţeleg bine cu ele.
- Şi doamnele ?
- Ce e cu ele ?
- Care sunt doamnele ?
- Dacă mi-ai fi prieten, te-aş face prost. Ce doamne ? Te păcăleşti uşor. Să ştii de la mine că tocmai aia care ţi se pare doamnă e cea mai mare putoare.
Eli crezu că necunoscutul e beat. Are o sticlă ascunsă pe undeva, gândi el, şi a întrecut măsura.
- Şi mai ţine cont că sunt şi femei deghizate în bărbaţi. N-ai văzut dobitoci care turuie toată ziua verzi şi uscate şi abia aşteaptă să prindă vreo femeie mai proastă, s-o înghesuie într-un ungher, iar după aceea să-şi ponegrească, în faţa ei, tovarăşii de muncă ? Conversează apoi, ca două cutre, în fiecare zi...
E clar, îşi spuse Eli. Ăsta e nebun.
- Totuşi, ca să îţi dau satisfacţie, îţi voi spune că sunt şi femei care nu pot fi judecate, ci numai admirate. Poate că ele sunt adevăratele doamne.
- Şi care sunt alea ? întrebă Eli bucuros.
- Sunt femeile care au citit cel puţin o mie de cărţi şi le-au şi înţeles.
- Şi noi de unde să le cunoaştem ? Le putem întrebări de cultură generală ? întrebă Eli şi în aceeaşi fracţiune de secundă îşi muşcă limba şi se făcu tâmpit şi cretin.
- E foarte uşor, veni repede răspunsul. Intelectualele adevărate, doamnele autentice, nu reproşează nimic nimănui, nu vorbesc pe nimeni de rău şi nu se încurcă niciodată cu idioţi. Dar sunt la fel de rare ca şi elefanţii roz. Le vezi numai la beţiile cele mai crâncene.
- Păi,... începu Eli şi se opri la timp, fiindcă se gândi că misoginul din celălalt pat va turui toată noaptea şi îi va pricinui o cumplită durere de cap.
- Ce-ai vrut să zici ? întrebă nebunul.
Eli vrusese să spună că necunoscutul se referă la niscaiva sfinte, dar zise cu voce tare :
- Voiam să te întreb despre El. A dat El vreun semn că s-a trezit ?
- Nu, nu. Zăpezile spun că doarme dus şi nu sunt semne că se va trezi curând.

Din poemele uitate ( 7 )

poem pentru o necunoscută

zâmbeşti – argint printre zăpezi
un ochi ceresc te urmăreşte
tu nu m-auzi nici nu mă vezi
în urmă-ţi steaua morţii creşte

în buzunare şi-n pistrui
îmi furi lumina din deşert
obrazul tău e amărui
şi frumuseţea nu ţi-o iert

planeta de pe care vii
s-a prăbuşit deja în soare
nepăsătoare totuşi ştii
că din iubire se şi moare

Din poemele uitate ( 5 )

declaraţie de dragoste

hai
să spânzurăm un necunoscut
de piramida genunchilor tăi
foarfeca taie-n fâşii roşii
urechile iezilor
bobocii florii de aloe
şi chiar ziarul
deschis de un tânăr pensionar
hai
să spânzurăm un necunoscut
de piramida
genunchilor tăi

Din poemele uitate ( 4 )

poem de iarnă


iarna e o chintă spartă
ninge frumos prin odăi
în cer s-a deschis o poartă
prin care privesc ochii tăi

sunt şarpe în paradis
îţi ofer un măr şi puţină sare
câteva cuvinte vor trece ca-n vis
dincolo de dicţionare

Nu am nimic cu romii, dar sunt prieten cu ţiganii

Am avut şansa de a cunoaşte, în anii studenţiei, oameni de multe naţionalităţi : maghiari, cubanezi, chinezi, coreeni, ruşi, latino-americani din Costa Rica, Argentina, Nicaragua, Bolivia, Chile, Peru, Ecuador, mexicani, negri din aproape toate zonele Africii, sirieni, nemţi ( mai exact, nemţoaice ), mongoli, francezi, greci, italieni, armeni, evrei, palestinieni, vietnamezi. Nimeni nu mi-a stârnit o reacţie de respingere pentru modul în care se purta. Dimpotrivă, am învăţat de la toţi câte ceva. Evident, mi s-au impus nişte evidenţe. Cei mai corecţi oameni erau bărbaţii albi, de naţionalitate cubaneză. Jesus Vicente Figueroa - pe unde o fi acum ? - nu lipsea, nu întârzia niciodată şi învăţa pentru toate seminariile. Dacă troleibuzul era ticsit, se agăţa de partea din spate a maşinii, riscând să se electrocuteze, numai să nu sosească mai târziu la facultate. Nu copia la niciun examen, să-l fi picat cu ceară. Venise să studieze limba română, fiindcă văzuse un film de Sergiu Nicolaescu şi îi plăcuse mult. În patru ani de studii, s-a dus acasă, împreună cu colegii săi, o singură dată. Au călătorit cu vaporul, că era mai ieftin, şi au făcut, dus-întors, mai mult de o lună. Prin contrast, nemţoaicele, reprezentantele unui popor eminamente cinstit, erau artiste la copiat. Îşi ascundeau copiuţele în chiloţi şi luau numai note de zece. Coreenii aveau calităţi fizice de invidiat, dar ereau greu de suportat, din cauza fanatismului politic. Îl purtau pe Kim Ir Sen la piept, în efigie, şi fiecare dintre ei avea amenajat, în cameră, un mic altar închinat Conducătorului Suprem. Portretul uriaş al dictatorului era încadrat de catifea roşie, ce cădea în falduri. Pe o masă, acoperită cu acelaşi material, tronau operele lui Kim. În fiecare seară, coreenii îngenuncheau sub portretul Comandantului lor şi îşi mărturiseau păcatele săvârşite în cursul zilei, promiţând că nu vor mai greşi. ( Cubanezii aveau şi ei, pe reverul hainei, portretul lui Che Guevara ! )Grecii, asiaticii, negrii, palestinienii şi italienii erau foarte impulsivi. Era recomandabil să fii în relaţii cordiale cu ei. Grecii erau, în plus, şi foarte petrecăreţi şi veseli. Sirienii erau foarte civilizaţi. Am auzit că iordanienii erau şi mai cizelaţi, dar eu nu am cunoscut niciunul. Îmi amintesc de doctorandul în matematici Omar care mă căuta deseori să mă consulte în legătură cu diferite probleme de limbă ce ţineau de redactărea lucrării pe care avea să o susţină. Se plângea totdeauna că nu se poate odihni din pricina zaiafeturilor pe care le făceau grecii şi negrii. Dintre aceştia din urmă, cei din Mali aveau cele mai fine trăsături. Îmi aduc aminte de nigerianul Nur care era musulman, dar consuma carne de porc şi umbla numai beat, din pricina vodcii ruseşti care se găsea prin toate magazinele. Mi-a explicat, într-o zi, că în copilărie avusese un vecin măcelar de la care deprinsese toate viciile. Am pierdut timpul cu mulţi dintre ei. O săptămână n-am dormit deloc, fiindcă unui incaş din Peru îi căşunase să-mi citească un roman cu revoluţionari ! Romanul, fără nicio valoare literară, consta într-o suită de discursuri comunist-incendiare ale singurului personaj din carte, lucru care mă obosea peste măsură, aşa că am apelat, în tinereasca-mi inconştienţă, la o tactică "mârşavă" : profitând de faptul că aveam o rezistenţă ieşită din comun la băutură, îl îmbiam cu vodcă pe urmaşul lui Atahualpa, acesta pierdea uşor frâiele şi renunţa la plicticoasa lectură. A doua zi zăcea, iar eu aveam timp să mai răsuflu şi să-mi pregătesc seminariile. În cele din urmă, s-a lăsat păgubaş şi nu mi-a mai citit marea sa capodoperă. Jucam fotbal cu coreenii, mă duceam la unguri să văd câte un meci la televizor - erau singurii care aveau un aparat "Sport" -, făceam schimb de bancuri cu grecii... Şi în vremea asta dosarul meu la Securitate creştea văzând cu ochii, după cum m-a prevenit doamna secretară Murgilă, care mă văzuse pe lista de urmăriţi a soţului dumneaei, care avea gradul de maior ! De negri n-am încercat să mă apropii, dar nici n-am intrat în conflict cu ei. L-am împrumutat pe unul într-o noapte cu nişte bani. Era o sumă de nimic, omul era beat şi îşi terminase finanţele. Nu mică mi-a fost surpriza când, peste câteva seri, l-am văzut beat turtă, cu o sticlă de whisky în mână, îndreptându-se către camera mea. M-am vârât repede într-un dulap şi le-am transmis colegilor să-i spună că nu sunt acasă. Asta mai îmi trebuia, după toate necazurile cu Securitatea ( pe care le voi povesti cândva ), să mai beau şi cu negrii ! Omul voia să-mi arate că e recunoscător şi m-a căutat de mai multe ori, până a reuşit, într-o seară, să cadă pe fereastra propriei camere şi să-şi rupă nişte membre.. Îi venise rău şi a fugit la geam să vomite, dar a scăpat în gol. Căzuse de la etajul patru, însă a avut norocul să se prăbuşească pe nişte tufe de liliac şi nu şi-a fracturat decât o mână şi un picior ! Cei mai buni prieteni, cei mai serioşi mi-au fost, de departe, maghiarii. În armată eram nedespărţit de Tompa Gabor, studentul care avea să devină, peste ani, un mare regizor. Ungurii aveau un cod de onoare pe care-l respectau cu sfinţenie, căci se respectau pe ei înşişi şi, de asemenea, pe interlocutorii lor.
Cu ţiganii am fost prieten din copilărie. Aveam doi colegi care aparţineau acestei etnii, unul mai mare şi altul mai mic. Iarna mergeam împreună la şcoală şi pe ei nu-i deranja faptul că nu aveau ghete sau ciorapi în picioare ! Erau zăpezi mari, gerul muşca nemilos, dar ei mergeau desculţi şi în pauze ieşeau primii să se dea pe lunecuş. Mă protejau şi îi băteau pe toţi cei care se atingeau de mine. Am rămas prieteni cu ei şi, mai târziu, le-am învăţat copiii, am devenit şi cu aceştia prieten şi aşa mai departe. Ei sunt foarte talentaţi la muzică, la fotbal şi, în general, la orice fac. Unii dintre ei erau, într-adevăr, sensibili dacă erau jigniţi pe motive etnice. Erau şi ţigani care aveau un caracter nobil, pe care nu l-am întâlnit nici la cel mai de soi oameni. Unul dintre ei trăieşte acum la Paris, unde are apartament, şi se bucură de câte ori mă vede. Totdeauna a spus că e ţigan şi nu se ruşinează cu asta. Într-un rând, stând de vorbă cu mine, a observat că pe lângă noi trecea un alt ţigan, de condiţie mai modestă. Ăsta e de-al meu, a zis prietenul meu şi a zâmbit. Şi atunci mă întreb de ce este folosit termenul de "rom" ( care, în ţigăneşte, înseamnă "om" ) pentru a se desemna membrii acestei etnii ? N-ar fi firesc să folosim termenul consacrat sau, şi mai bine, un termen care să nu provoace confuzii ? Sunt sigur că dacă i-am numi "engi" sau "bulgi", englezii şi bulgarii ar sări în sus de entuziasm !

Din poemele uitate ( 3 )

tata

tata făcea o casă
îi turnase fundaţiile
să ne gândim
zicea el
să ne gândim bine înainte de ridica zidurile
zidea pereţii
scuipa în palme
să ne gândim bine
spunea
îi aranja acoperişul
ţiglă cu ţiglă
să ne gândim
zicea el
să ne mai gândim
să
ne
mai
să

Din poemele uitate ( 2 )

ion stratan sau poemul ca o grădină udată cu sângele autorului

sufăr de prea multe linii drepte şi frânte
încerc febra rece a pietrelor
pe partea cealaltă a planetei
fratele meu visează obiecte tăioase
(de sub foaia de scris
un rechin blând mă priveşte)
un boschetar bătrân fredonează
aceeaşi melodie la modă
femeia fără cap e cea mai frumoasă
câinele şchiop câştigă
competiţia
(stelele încă urmează
căile sângelui!)

copiii joacă şotron cu scrumiera celui plecat
după vitralii
la adăpost de agresivitatea pantofilor
uitaţi afară în ploaie
câteva cuvinte
se vor îneca în dicţionare