Pomii mei înfloresc în această ordine : caisul ( pe care îl arde totdeauna prima brumă şi nu produce nimic), cireşii, corcoduşii roşii, prunii şi piersicii. Cei mai leneşi sunt cei doi meri pe care i-au devorat, ani în şir, acarienii, până am aflat metodele de combatere a insectelor.
Mircea Dinescu spunea că unui anumit om politic îi place, mai mult şi mai mult pe lumea asta, whisky-ul. E o opţiune pe care trebuie să o respectăm. ( În treacăt fie spus, îndrăznesc să sper că Dinescu este un bucătar pe măsura marelui poet care era/este, nu la nivelul lăutarilor pe care îi invită să-i lălăie la masă ! ) Dacă mi s-ar cere să numesc mâncarea pe o iubesc cel mai mult, aş alege, fără ezitare, pepenii şi cireşele. M-am străduit multă vreme să am cireşi şi tei în curte. Cu cireşii am reuşit, graţie unui prieten care se pricepe la altoit. Nu reuşesc însă să mă bucur de fructele magice, fiindcă am tolerat, în ideea că nu trebuie să trăiesc numai eu, un cuib de grauri care îşi stabiliseră reşedinţa în apropierea casei mele. Păsările astea par să fi instruit sute de surate ale lor, care vin în iureş nebun, la coacerea micilor lampioane roşii, şi mănâncă tot. Fiinţele gureşe mă lasă, toamna, şi fără strugurii produşi de cele câteva viţe pe care le tund şi la ud cu grijă.
Dar de ce să mă plâng ? Îmi rămâne bucuria florilor, care se răsfaţă, în jerbe şi roiuri albe, pe fundalul cerului de primăvară. Mereu schimbător, cum sunt, ştim toţi, şi oamenii.
luni, 16 aprilie 2012
duminică, 15 aprilie 2012
Alertă de gradul zero în proza scurtă românească
“Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”, antologie coordonată de Igor Ursenco, ed. Herg Benet, 2011
Semnalez cu bucurie această apariţie editorială, datorată admirabilului poet Igor Ursenco şi Editurii Herg Benet. Îi mulţumesc lui Igor că m-a introdus în antologia sa. Sunt onorat de gestul său.
vineri, 13 aprilie 2012
PAŞTE FERICIT !
E timpul să alungăm întunericul din noi şi să ne întindem mâinile.
Avem în fiinţa noastră sădită ideea de bine.
Putem fi buni ! Reamintesc că în Ţara Românească şi în Moldova n-a existat niciodată un călău de etnie română. Fiindcă niciunul dintre străbunii noştri nu s-au angajat să omoare oameni, cu leafă, Ţara Românească a stat patru luni fără gâde.
Ţin, în acelaşi timp, să precizez că şi celelalte făpturi au, ca şi noi, oamenii, dreptul la viaţă.
Cititorilor acestui blog, ca şi foştilor, actualilor şi viitorilor prieteni - aşa îi văd pe cetăţenii din jurul meu, fiindcă duşmani nu am - le urez un Paşte fericit ! Sau, cum ar spune poetul Kocsis Francisko :
Sărbători fericite ! Paşte luminat ! Binecuvântare şi har !
joi, 12 aprilie 2012
Monstrul Spaghetelor Zburătoare a fugit dintre degetele lui IGOR URSENCO !
Pentru scriitorul și teoreticianul culturii Igor Ursenco se pare că 2012 nu este anul Dragonului de Apă, ci al „Monstrului Spaghetelor Zburătoare”! Urmîndu-și cu fidelitate „CV-ul Prosodic” din volumul său de debut („condamnat deja să port dintotdeauna, / în trupul // meu trecător, funcţiile // estetice şi // valoarea structuratoare // a cezurii”), basarabeanul naturalizat moroșean vrea să ne convingă că suspansul, jurnalul autentic, istoria alternativă, realitatea virtuală, literatura fantasy ori second life au aceeaşi „genealogie”: imaginaţia! Astfel, la Editura „Tracus Arte” a apărut, de curînd, volumul liric „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, o poezie despre care Ioan Es. Pop spunea că „şi-a citit autorul: la propriu şi la figurat”. Volumul e structurat în cinci părți, intitulate după cum urmează: MEMENTO 1: „I am but Mad from North-North-West” (Hamlet’s monolog), MEMENTO 2: „Tat Tvam Asi” (Upanişadele), MEMENTO 3: „eu mousoi” (Socrate), MEMENTO 4: „All letters form absences” (Edmond Jabès), MEMENTO 5: „Nu ştii încă poemul care te va supravieţui” („Omnes vulnerant, Ultima necat”, text din volumul „apoptosium”). La finele volumului mai apar referinţe critice semnate de Traian T Coşovei, Robert Şerban, Răzvan Țupa și Marius Ştefan Aldea.
( text preluat de pe oradetimis.oradestiri.ro. )
De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” de Igor Ursenco. „De azi înainte Biserica care propovăduiește oficial pe „Monstrul Zburător de Spaghete” va avea un emul serios în persoana „Monstrului Spaghetelor Zburătoare” care, iată-l, a ieșit cu „nota zece” din teascul tipografic al editurii bucureștene „Trakus Arte” și e mai palpabil ca niciodată. Am fost, se pare, un părinte responsabil, dovadă că Monstrulache are și o coloană vertebrală viguroasă ”, a scris autorul.
„Igor Ursenco este un rebel temperat de raţiunea care – în cazul lui – nu exclude o sensibilitate remarcabilă. Versurile sale înfiorate şi dure îl aşează convingător în şeaua unei motociclete Harley Davidson alergînd nebuneşte pe autostrada de metafore numită, pînă la urmă, Ideal. Pentru că poemele adunate între cele două coperţi se disting numaidecît prin senzualitatea zgomotoasă ce-mi aminteşte de „trupa” de motociclişti rămasă în Istorie sub numele de Hell’s Angels. Trupă care – dacă memoria nu-mi joacă feste – a fost şi subiectul unui film ce a făcut vîlvă la vremea respectivă.
"Monstrul Spaghetelor zburătoare” este o carte care promite, poetic vorbind, o revoluţie a dicteului suprarealist în formula postmodernă a aceluiaşi sentiment perpetuu (teamă, iubire, frică, dezamăgire şi încredere), dar într-o rebeliune totală faţă de formulele poetice deja osificate. Prin şansa acordată Istoriei alternative ca second life, volumul trezeşte la viaţă mumii şi entităţi virtuale dînd naştere unor piramide de spaimă şi îndoieli pe care numai poeţii autentici le trăiesc cuvînt cu cuvînt, piatră cu piatră în insomnia unui veac al „spaghetelor zburătoare”.
Igor Ursenco, bine ai venit în „clubul” nostru: cel al mîncătorilor de poezie şi de „spaghete zburătoare” necomestibile! La cea mai înaltă tensiune poetică!” (Traian T. Coşovei)
( text preluat de pe agentiadecarte.ro )
Fărâma de lumină din noi
În România, pensia medie a unui agricultor, adică a celui care produce hrana noastră de toate zilele, este de 311 lei, iar a unui avocat, de 1891 de lei. Nu ştiu exact cât primesc judecătorii şi procurorii, dar şi din datele menţionate se vede clar că, la noi, mâncatul căcatului este un sport naţional, fiind bine remunerat.
Într-un parc din Timişoara, municipalitatea pusese, în ţarcuri frumos amenajate, optsprezece iepuraşi aduşi de la o grădină zoologică. Într-o noapte, toate acle fragile făpturi au fost ucise în bătaie. De cine ?
Am constatat un lucru uimitor. Oamenii nu văd ce prostii fac ei înşişi, dar ştiu precis ce rău comit cei din jurul lor. Cu mulţi ani în urmă am cunoscut inspectori şcolari care făceau observaţii devastatoare la adresa profesorilor pe care îi verificau. Păreau competenţi şi siguri de ei. Evident că vedeau mai mult ce era necorespunzător în activitatea dascălilor. Ei, bine, aceiaşi exigenţi corectori au dovedit, când au trecut la catedră, că sunt incapabili să ţină o lecţie ! Erau cele mai slabe cadre didactice din unităţile şcolare care se procopsiseră cu ei ! Ştiu cel puţin trei asemenea cazuri.
Am văzut, în schimb, la televizor, o scenă care m-a pus pe gânduri. Doi soldaţi torturau un prizonier. Unul dintre militari îl lovea metodic, cu stil, pe captiv, folosind un baston de cauciuc. M-am mirat că prinsul nu mişca. I se auzeau doar urletele. Pe urmă am observat că era legat cu mâinile la spate şi întins cu faţa în jos. Bastonul a fost trecut celuilalt ostaş care a început să-l bată pe încătuşat cu furie, într-un mod necontrolat. Îl pocnea pe cap şi peste braţe. Strigătele de durere s-au înteţit. Atunci primul torţionar i-a smuls bâta celui de-al doilea şi l-a îndepărtat de inamicul neajutorat. Iată, mi-am zis, cum un călău nu vede caracterul criminal al actului său, dar sesizează anomalia în ceea ce face camaradul său.
Poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia către răul din noi şi să alungăm bestia care s-a instalat confortabil în adâncurile fiinţei noastre. Iar din existenţa celorlalţi să percepem lumina caldă care ne învăluie deseori, dar pe care o ignorăm. Altminteri cum mai putem spune că suntem creştini şi vrem să ne mântuim ? Sau este şi ăsta tot un tertip de drept civil ?
Într-un parc din Timişoara, municipalitatea pusese, în ţarcuri frumos amenajate, optsprezece iepuraşi aduşi de la o grădină zoologică. Într-o noapte, toate acle fragile făpturi au fost ucise în bătaie. De cine ?
Am constatat un lucru uimitor. Oamenii nu văd ce prostii fac ei înşişi, dar ştiu precis ce rău comit cei din jurul lor. Cu mulţi ani în urmă am cunoscut inspectori şcolari care făceau observaţii devastatoare la adresa profesorilor pe care îi verificau. Păreau competenţi şi siguri de ei. Evident că vedeau mai mult ce era necorespunzător în activitatea dascălilor. Ei, bine, aceiaşi exigenţi corectori au dovedit, când au trecut la catedră, că sunt incapabili să ţină o lecţie ! Erau cele mai slabe cadre didactice din unităţile şcolare care se procopsiseră cu ei ! Ştiu cel puţin trei asemenea cazuri.
Am văzut, în schimb, la televizor, o scenă care m-a pus pe gânduri. Doi soldaţi torturau un prizonier. Unul dintre militari îl lovea metodic, cu stil, pe captiv, folosind un baston de cauciuc. M-am mirat că prinsul nu mişca. I se auzeau doar urletele. Pe urmă am observat că era legat cu mâinile la spate şi întins cu faţa în jos. Bastonul a fost trecut celuilalt ostaş care a început să-l bată pe încătuşat cu furie, într-un mod necontrolat. Îl pocnea pe cap şi peste braţe. Strigătele de durere s-au înteţit. Atunci primul torţionar i-a smuls bâta celui de-al doilea şi l-a îndepărtat de inamicul neajutorat. Iată, mi-am zis, cum un călău nu vede caracterul criminal al actului său, dar sesizează anomalia în ceea ce face camaradul său.
Poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia către răul din noi şi să alungăm bestia care s-a instalat confortabil în adâncurile fiinţei noastre. Iar din existenţa celorlalţi să percepem lumina caldă care ne învăluie deseori, dar pe care o ignorăm. Altminteri cum mai putem spune că suntem creştini şi vrem să ne mântuim ? Sau este şi ăsta tot un tertip de drept civil ?
luni, 9 aprilie 2012
Un romancier de valoare : DAN MIRON
Mă gândeam cu amărăciune la condiţia scriitorului român care trebuie să accepte servicii umilitoare sau să îndeplinească tot felul de corvezi pentru a supravieţui. Tragedia este însă mult mai adâncă. Sunt autori autohtoni total ignoraţi de public şi de confraţi, pentru că nu sunt deloc mediatizaţi.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „ Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.
P.S. Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „ Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.
P.S. Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.
Luceafărul de dimineaţă - nr. 4 din 2012
Va apărea în primele zile ale Săptămînii Mari Luceafărul de dimineaţă, nr.4 / 2012. Sumarul cuprinde cronici, recenzii, opinii despre numeroase volume recente de versuri, proză, teatru şi critică. Semnează Dan Cristea, Felix Nicolau, Radu Voinescu, Andrea Hedeş, Adela Vlad, Monica Grosu, Adrian G. Romila, Ana Dobre, Ioan Holban, Emil Mladin, Nicolae Coande, Daniela Firescu, Cristina Ştefan, Ioan Groşan, Geo Vasile. La pagina “Cărţile săptămînii” de cele mai extinse comentarii beneficiază Un Cristian şi Călin Stănculescu.Interviul lunii este ultimul acordat de regretatul maestru Ion Lucian şi i-a fost luat de Irina Budeanu. Invitatul lunii este Alexandru Muşina cu un fragment de roman. Publică proză Nicolae Stan (tot un fragment de roman) iar poezie Anca Mizumschi, Liviu Capşa, Maria Postu, Valentin Iacob şi Arian Pârvu cu o parodie la Lucian Vasilescu. Despre literatura străină scriu Simona Grazia Dima şi Adrian Costache, iar Peter Sragher prezintă o pagină cu poeţi contemporani din Estonia. Radu Aldulescu semnează obişnuita tabletă.
În continuarea anchetei „Marea dictatură şi micile tiranii” au cuvîntul Paul Aretzu, Şerban Tomşa, Nicolae Coande. Cronicile de teatru, film, artă plastică sînt susţinute de Ana-Maria Nistor, Călin Stănculescu şi Iolanda Malamen iar cea de sport de scepticul Gică Contra.
În concluzie, nu rataţi al patrulea număr din 2012 al revistei Luceafărul de dimineaţă!
( Textul şi imaginea au fost preluate de pe blogul scriitorului Horia Gârbea. )
duminică, 8 aprilie 2012
Totul e ficţiune. Cu sânge rece de Truman Capote
Subintitulat O relatare fidelă a unei crime multiple şi a urmărilor ei, Cu sânge rece a inaugurat, în literatura americană, romanul de nonficţiune. Deschizând într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1959 ziarul New York Times, scriitorul citeşte relatarea unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas. Doi tineri jefuiesc casa unui fermier prosper şi ucid întreaga familie, compusă din patru membri. Capote o roagă pe Harper Lee să-l însoţească la faţa locului şi scrie un reportaj care va fi publicat în săptămânalul The New Yorker.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor - un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era " cel mai strălucit scriitor " al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi "un eşec al scriitorului". Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire : la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir, cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor - un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era " cel mai strălucit scriitor " al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi "un eşec al scriitorului". Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire : la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir, cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.
A apărut "Trecutul e o sărbătoare" la Tracus Arte
Vă anunț cu bucurie că mă aflu în posesia primelor exemplare din volumul meu de poezie „Trecutul e o sărbătoare”, apărut la Tracus Arte prin grija directorului acestei edituri, Ioan Cristescu. Volumul este ilustrat cu șapte desene de Vlad Ciobanu și are pe coperta a IV-a o prezentare de Nicolae Manolescu.Cartea cuprinde două cicluri de facturi diferite: cum se anunță o victorie (21 de texte autonome) și amintiri din închisoare (13 texte monotematice).
Data potențială a primei lansări (dar voi anunța din vreme repere precise): 24 aprilie ora 14.14 la Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor.
*
În ziua de 23 aprilie se va sărbători Ziua Cărții. Cu acest prilej va avea loc și un recital poetic în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, amfitrioni fiind Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Organizatorii m-au invitat să citesc și eu cîteva texte proprii. Deși onorat de invitație, am cerut permisiunea să prezint publicului, în premieră, nu versurile mele, ci unele dintre cele pe care le-am tradus din opera lui Shakespeare, întrucît pe 23 aprilie este ziua nașterii (dar și a morții) marelui autor. Vă invit de pe acum la acest recital.
( Textul şi coperta au fost preluate de pe blogul cunoscutului scriitor Horia Gârbea. )
vineri, 6 aprilie 2012
Medicii viitorului : Dr. VALERIU FLUERARU
În ciuda faptului că am avut o viaţă plină de ghinioane şi accidente, mă socotesc o persoană norocoasă. Am cunoscut oameni de mare valoare, caractere nobile, ireproşabile, dar şi specialişti de mare clasă.
De pildă, în domeniul medicinii mi-am intersectat paşii cu medici de toată mâna, dar am avut de-a face, cu preponderenţă, cu doctori competenţi. Marele meu câştig este însă că printre ei am găsit altruişti, cu un fond uman impresionant.
Am mai scris despre Dr. Andrei Bâlbâie, care m-a tratat în cea mai grea perioadă a vieţii mele, ascultându-mă zilnic, cu răbdare, în timp ce chirurgul care mă operase cu o jumătate de an în urmă - şi cu care, în treacăt fie zis, fusesem foarte atent din punct de vedere financiar -, a uitat să-mi dea sfaturile necesare în asemenea împrejurări şi mă evita cu măiestrie, zicându-mi când nu mai avea încotro şi se simţea încolţit :
- Dom' profesor, vă rog să mă iertaţi, dar n-am nicio secundă liberă !
Pe Dr. Andrei Bâlbâie l-am făcut personaj în Gheţarul, roman care îi este, de altfel, dedicat.
O părere foarte bună am şi despre Dr. Dumitru Toma, directorul Spitalului din Videle, care îşi aşteaptă rândul pe lista personajelor mele.
Navigând zilele acestea pe net, în căutarea unor informaţii, am dat peste tratamentele prescrise de Dr. Valeriu Flueraru, eminent ORL-ist şi fire nobilă care munceşte zi şi noapte, cu o vocaţie apostolică, pentru a-şi vindeca pacienţii. Citind sfaturile pe care Domnia Sa le oferea dezinteresat unor cetăţeni necăjiţi, am simţit imediat că am de-a face cu o personalitate ieşită din comun, un medic cu o perspectivă holistică, integratoare, asupra organismului omenesc. Dr. Valeriu Flueraru face parte din categoria acelor doctori rari, deschişi către viitor şi către tratamentele alternative, fiind un profesionist desăvârşit căruia orice bolnav i se poate adresa cu încredere. Nu numai că priveşte fiinţa umană ca pe o entitate unică, irepetabilă, ţinând cont, în stabilirea diagnosticului, de fiecare amănunt, dar vede conexiuni şi influenţe acolo unde alţii nu întrezăresc nimic. ( Îmi aduc aminte, cu amuzament amar, că pe vremea când aveam depresie, cineva se străduia să mă convingă că nu există nicio legătură între nervii piciorului şi cei din regiunea anală ! Altcineva dădea din umeri în legătură cu urechile mele, zicând că n-are idee de ce se petrece acolo, dar că e convinsă că voi rămâne toată viaţa cu necazul respectiv ! )
În fond, ceea ce deosebeşte un doctor de calibru de unul obişnuit este, în primul rând, atitudinea pe care acesta o are faţă de propria meserie şi faţă de pacienţi. Atenţia acordată noutăţilor în domeniu, ca şi interesul pentru bolnavi, îl fac pe medic să capete o experienţă utilă, iar anii de practică medicală îl înscriu pe un traseu profesional ascendent, în timp ce alţii se plafonează. Într-un schimb de mesaje, Dr. Valeriu Flueraru mi-a scris : “Pentru mine e o plăcere să ştiu că prezenţa mea pe pământ este necesară şi benefică. Îmi fac meseria cu mare dragoste. “ Sunt convingerile unui mare medic.
Îl recomand pe Dr. Valeriu Flueraru tuturor celor care au probleme cu nasul, gâtul sau urechile. Medicul nostru are un cabinet dotat cu aparatură de ultimă oră. Informaţii suplimentare despre activitatea Dr. Valeriu Flueraru pot fi găsite pe site-ul http://www.orlpascani.ro/ .
Mulţumesc, Domule Dr. Valeriu Flueraru !
sâmbătă, 31 martie 2012
Truman Capote şi personajele rotunde
E interesant cum reuşeşte Truman Capote să îmbine, în ficţiunile sale, memorialistica fin irizată de o evanescentă poezie cu un soi de realism pe care îl întâlnim la scriitorii anteriori lui Faulkner şi Hemingway. Arta sa narativă este de tip clasic, dar revigorată de simboluri aplicate în mod paradoxal unei lumi populate de personaje "rotunde" ( în accepţia lui E. M. Forster ), pline de complexitate. Cu alte cuvinte, geniul său literar îi permite să reunească elemente de multe ori antagonice într-o pânză epică de o omogenitate care nu ne permite să distingem firele deosebite care intră în melanj ori să vedem urmele lăsate de croitor. În plan stilistic, calofilia insesizabilă se pliază peste un realism cu puternice note personale. Mână de maestru, ce să mai vorbim.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei : "...iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun." Sau : "...porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor ; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady ; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere." ; "Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi : bietul Peter ! "
Despre un personaj masculin : "Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele ; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi."
Unele scene sunt de neuitat : "E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână ; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este . bărbatul pur, tandru ca un copil." Ori : " Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească : pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou..."
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei : "...iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun." Sau : "...porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor ; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady ; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere." ; "Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi : bietul Peter ! "
Despre un personaj masculin : "Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele ; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi."
Unele scene sunt de neuitat : "E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână ; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este . bărbatul pur, tandru ca un copil." Ori : " Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească : pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou..."
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.
vineri, 30 martie 2012
Vieţile şi chipurile unui om
O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută. O carte citită şi recitită.
Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină. Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.
Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină. Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.
duminică, 25 martie 2012
Mâna care fură sau despre cum au ajuns oamenii bipezi
S-ar părea că instinctul posesiei este fundamental pentru fiinţa omenească. S-au emis tot felul de teorii despre cum au trecut primitivii de la mersul în patru labe la cel biped. Recent, misterul a fost elucidat. Oamenii de ştiinţă ne-au explicat că pe măsură ce umanoizii s-au înmulţit, rezervele de hrană s-au împuţinat, iar lupta pentru supravieţuire a devenit foarte dură. Oamenii aveau nevoie de mâini cu care să transporte ceea ce îşi însuşeau.
Radu Aldulescu scrie undeva nişte lucruri extrem de interesante despre ce se poate face cu mâna : "Fiecare organ, fiecare articulaţie, fiecare celulă au memorie. Mîna are probabil o memorie specială, diferită de a altor parţi ale trupului – mîna care scrie, mîna care loveşte, mîngîie, pipăie, omoară, munceşte pămîntul etc... Mîna care se face pumn pentru a lovi, impulsionată de stări de spirit dintre cele mai diverse, ca să se apere, să cotropească, să domine, de foame, de disperare sau din pricina cine stie cărei boli mintale – sînt o sumedenie de romane aici... Am făcut destule munci fizice grele la viaţa mea, inclusiv sporturi precum boxul, canotajul, halterele, atletismul, dar nici una dintre aceste îndeletniciri nu cere atîta efort fizic, psihic, emoţional ca scrierea unui roman. Mîna care scrie un roman bun – nu mai zic foarte bun sau o capodoperă – munceşte mai mult decit mîinile care fac alte lucruri.”
Nu sunt îngrijorat că omenirea se va epuiza fizic şi psihic prin scrierea unor capodopere, din moment ce foarte mulţi contemporani nu se obosesc nici măcar să deschidă o carte. Capabilă să creeze minunăţii, mâna noastră e folosită mai mult pentru a ilustra obsesia omului de a avea cât mai mult şi de a-şi anihila semenii . Loveşte, zdrobeşte, striveşte, rupe, sparge, incendiază, decapitează, apasă pe trăgaciul armei, taie, tranşează, împunge, zgârie, răsuceşte, sugrumă sau omoară în diferite chipuri. Dar cât de mult munceşte mâna care fură ?
Odată cu fuga peste hotare a deputatului Mihail Boldea, toată tărăşenia a devenit clară. Cum putea trece bietul om graniţa, în condiţii avantajoase, dacă ar fi mers de-a buşilea, fără să ţină nimic în membrele anterioare ?
P.S. Cineva îmi scrie următoarele :
"Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .
Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat."
O femeie trăieşte o dramă, iar familia îi este alături. Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea de a o ajuta să facă un gest creştinesc şi să o contacteze.
Radu Aldulescu scrie undeva nişte lucruri extrem de interesante despre ce se poate face cu mâna : "Fiecare organ, fiecare articulaţie, fiecare celulă au memorie. Mîna are probabil o memorie specială, diferită de a altor parţi ale trupului – mîna care scrie, mîna care loveşte, mîngîie, pipăie, omoară, munceşte pămîntul etc... Mîna care se face pumn pentru a lovi, impulsionată de stări de spirit dintre cele mai diverse, ca să se apere, să cotropească, să domine, de foame, de disperare sau din pricina cine stie cărei boli mintale – sînt o sumedenie de romane aici... Am făcut destule munci fizice grele la viaţa mea, inclusiv sporturi precum boxul, canotajul, halterele, atletismul, dar nici una dintre aceste îndeletniciri nu cere atîta efort fizic, psihic, emoţional ca scrierea unui roman. Mîna care scrie un roman bun – nu mai zic foarte bun sau o capodoperă – munceşte mai mult decit mîinile care fac alte lucruri.”
Nu sunt îngrijorat că omenirea se va epuiza fizic şi psihic prin scrierea unor capodopere, din moment ce foarte mulţi contemporani nu se obosesc nici măcar să deschidă o carte. Capabilă să creeze minunăţii, mâna noastră e folosită mai mult pentru a ilustra obsesia omului de a avea cât mai mult şi de a-şi anihila semenii . Loveşte, zdrobeşte, striveşte, rupe, sparge, incendiază, decapitează, apasă pe trăgaciul armei, taie, tranşează, împunge, zgârie, răsuceşte, sugrumă sau omoară în diferite chipuri. Dar cât de mult munceşte mâna care fură ?
Odată cu fuga peste hotare a deputatului Mihail Boldea, toată tărăşenia a devenit clară. Cum putea trece bietul om graniţa, în condiţii avantajoase, dacă ar fi mers de-a buşilea, fără să ţină nimic în membrele anterioare ?
P.S. Cineva îmi scrie următoarele :
"Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .
Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat."
O femeie trăieşte o dramă, iar familia îi este alături. Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea de a o ajuta să facă un gest creştinesc şi să o contacteze.
joi, 22 martie 2012
Luceafărul de dimineață nr. 3 / 2012
La începutul săptămînii viitoare veți putea citi un nou număr din Luceafărul de dimineață. Invitatul lunii este Varujan Vosganian, autorul unui fragment de nuvelă. Editorialul lui Dan Cristea se referă la volumul lui Ion Vartic despre Emil Cioran. Semnează grupaje de poezie Stoian G. Bogdan, Ruxandra Anton, Ioana Greceanu, Pașcu Balaci, Al. Sfârlea și un fragment de roman Șerban Tomșa. Un punct important îl reprezintă cele trei pagini ale anchetei „Marea dictatură și micile tiranii”. Actrița Carmen Stănescu acordă un interviu Irinei Budeanu. Caietul critic este compus din cronici de Andrea Hedeș, Ana Dobre, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Emil Mladin, Adrian G. Romila, Felix Nicolau, Radu Voinescu. Geo Vasile îl evocă pe regretatul italienist Cornel Mihai Ionescu. Florin Costinescu redă documente de arhivă ale lui Ion Agârbiceanu. Adrian Pârvu publică o parodie la Ion Mureșan. Obișnuitele rubrici de teatru, film, arte vizuale, muzică, sport, carte străină completează un sumar variat. Să citiți cu bucurie ! miercuri, 7 martie 2012
( text preluat de pe blogul scriitorului Horia Gârbea )
www.revistaluceafarul.ro
P.S. Scorchfield, nu mai reuşesc să comentez pe blogul tău. Chiar acum am încercat de vreo şase ori, dar nu am avut sorţi de izbândă.
A zecea poruncă
Eram încă student când un fost coleg de facultate, poet şi proapăt profesor, ne-a povestit cum a decurs o oră de dirigenţie ţinută de el. Trebuia să discute cu copiii pe teme sexuale. El a stat de vorbă mai întâi cu băieţii, scoţând fetele din sala de clasă. Vrând să le explice că unele practici sunt nesănătoase, dirigintele s-a interesat dacă micuţii şi-au frecat vreodată jucăria. Le-a spus că nu e o crimă ce au făcut ei. Aşa procedează toţi bărbaţii până la o anumită vârstă. Nu trebuie să le fie ruşine. Şi e o chestie de curaj să recunoască fapta. Numai aşa au şansa să se îndrepte.
La început a ridicat mâna un ţânc pistruiat, cu mai mult curaj. Văzând că mentorul lor îi zâmbeşte criminalului cu înţelegere, ceilalţi s-au bulucit să-şi dovedească şi ei sinceritatea.
- Bravo, a jubilat magistrul.
Le-a mărturisit că îi place îndrăzneala lor de masculi, dar e necesar să le arate că dacă vor mai face aşa, se vor îmbolnăvi. Onan, un personaj biblic, avea acest obicei şi până la urmă a murit. Cei care se masturbează se numeşti onanişti, de la numele personajului cu pricina.
Atunci un băieţel brunet, care stătuse tot timpul ruşinat, cu nasul în pământ, a ridicat mâna.
- Dom' diriginte, a întrebat el, dar cei care pârlesc femei în ce categorie se încadrează ?
Mi-am amintit de această scenă pe când stăteam de vorbă cu un tânăr preot, o comoară de om care predă religia la gimnaziu. Preotul îmi relata că un puşti din clasa a V-a l-a întrebat pe neaşteptate, în mijlocul unei lecţii :
- Tată părinte, mă puteţi lămuri şi pe mine ce înseamnă să nu pofteşti la nevasta aproapelui tău ?
- Cum de-ţi veni ideea asta năstruşnică ? s-a mirat omul Domnului, amuzat.
- Păi, am citit ieri cele zece porunci şi numai pe asta, a zecea, n-am înţeles-o bine : "Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”
- E foarte simplu, a zis popa. E un păcat să te gândeşti să iei de la vecinul tău un bun care îi aparţine. Şi...ăăăă...nici nu e bine să fii invidios...
- P-astea le-am înţeles, dar aia cu nevasta îmi este neclară.
- Dragul meu, a zis slujitorul lui Dumnezeu cu bunătate filozofică, să zicem că vecina ta face gogoşi sau coace pâine în ţest, iar mirosul ăla plăcut vine până la voi în curte. E, în situaţia asta, când vă învăluie aroma aia dumnezeiască, tu şi ai tăi nu aveţi voie să vă gândiţi să-i luaţi femeii bunătăţile pe care tocmai le-a făcut. Nu trebuie să poftiţi la ce găteşte ea.
- Aaaaa, acum am înţeles, tată părinte, s-a dumirit copilul.
După câteva clipe însă fruntea sa s-a înnegurat din nou.
- Ce e ? l-a descusut parohul. Vrei să mă mai întrebi ceva ?
- Da, aş vrea, tată părinte, dar mi-e ruşine, a bolborosit copilul.
- Zi cu încredere, dragul meu ! Întreabă-mă !
- Am înţeles că nu trebuie să poftim la gogoşile pe care le face vecina, dar tata are voie să se ducă la ea noaptea, când bărbatul ei nu este acasă ?
La început a ridicat mâna un ţânc pistruiat, cu mai mult curaj. Văzând că mentorul lor îi zâmbeşte criminalului cu înţelegere, ceilalţi s-au bulucit să-şi dovedească şi ei sinceritatea.
- Bravo, a jubilat magistrul.
Le-a mărturisit că îi place îndrăzneala lor de masculi, dar e necesar să le arate că dacă vor mai face aşa, se vor îmbolnăvi. Onan, un personaj biblic, avea acest obicei şi până la urmă a murit. Cei care se masturbează se numeşti onanişti, de la numele personajului cu pricina.
Atunci un băieţel brunet, care stătuse tot timpul ruşinat, cu nasul în pământ, a ridicat mâna.
- Dom' diriginte, a întrebat el, dar cei care pârlesc femei în ce categorie se încadrează ?
Mi-am amintit de această scenă pe când stăteam de vorbă cu un tânăr preot, o comoară de om care predă religia la gimnaziu. Preotul îmi relata că un puşti din clasa a V-a l-a întrebat pe neaşteptate, în mijlocul unei lecţii :
- Tată părinte, mă puteţi lămuri şi pe mine ce înseamnă să nu pofteşti la nevasta aproapelui tău ?
- Cum de-ţi veni ideea asta năstruşnică ? s-a mirat omul Domnului, amuzat.
- Păi, am citit ieri cele zece porunci şi numai pe asta, a zecea, n-am înţeles-o bine : "Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”
- E foarte simplu, a zis popa. E un păcat să te gândeşti să iei de la vecinul tău un bun care îi aparţine. Şi...ăăăă...nici nu e bine să fii invidios...
- P-astea le-am înţeles, dar aia cu nevasta îmi este neclară.
- Dragul meu, a zis slujitorul lui Dumnezeu cu bunătate filozofică, să zicem că vecina ta face gogoşi sau coace pâine în ţest, iar mirosul ăla plăcut vine până la voi în curte. E, în situaţia asta, când vă învăluie aroma aia dumnezeiască, tu şi ai tăi nu aveţi voie să vă gândiţi să-i luaţi femeii bunătăţile pe care tocmai le-a făcut. Nu trebuie să poftiţi la ce găteşte ea.
- Aaaaa, acum am înţeles, tată părinte, s-a dumirit copilul.
După câteva clipe însă fruntea sa s-a înnegurat din nou.
- Ce e ? l-a descusut parohul. Vrei să mă mai întrebi ceva ?
- Da, aş vrea, tată părinte, dar mi-e ruşine, a bolborosit copilul.
- Zi cu încredere, dragul meu ! Întreabă-mă !
- Am înţeles că nu trebuie să poftim la gogoşile pe care le face vecina, dar tata are voie să se ducă la ea noaptea, când bărbatul ei nu este acasă ?
miercuri, 21 martie 2012
Băutura noastră cea de toate zilele
Organismul nostru conţine apă, în proporţie de peste 70% . Suntem o specie acvatică şi nişte fiinţe însetate. Fiecare bea ce îi place şi cât îl duc puterile. Dacă apa simplă rugineşte instalaţie, alte licori ne dau aripi. Laptele, de pildă, e bun, dar nu pentru toată lumea. "Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este nevoit să-şi petreacă timpul alături de proşti", spunea Hemingway. Frank Sinatra avea şi el o părere fermă în această privinţă :"Într-adevar, este posibil ca alcoolul să fie cel mai mare duşman al omului. Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii... " Aş adăuga că Biblia ne învaţă multe alte lucruri periculoase.
Relaţia literaturii cu alcoolul este o temă fascinantă. Sunt autori în opera cărora se bea pe fiecare pagină, dar nicăieri ca în Erich Maria Remarque şi în Hemingway nu se duce mai frumos paharul la gură. Am auzit despre bărbaţi care s-au apucat de băutură, fiindcă l-au citit pe Remarque. Uluitor ! Să devii adept al lui Bachus din motive livreşti ! Unii socotesc că alcoolul este un stimulent pentru creaţie. Au fost poeţi, precum Poe, Dylan Thomas, Baudelaire, Bacovia şi Nichita Stănescu care au trăit o inspiraţie continuă, datorită băuturii şi au erupt toată viaţa asemenea unor vulcani. Poate că poezia izvorăşte şi din clondir, dar lucrurile se complică atunci când este vorba de proză. De aceea Faulkner nu amesteca scrisul cu... ameţeala. Scria câteva luni, apoi se îmbăta două săptămâni şi tot aşa. Total dependent, Hemingway bea zilnic şi asta l-a dus la faliment, în ciuda faptului că a avut un organism de fier.
Mă gândesc ce frumos este să bei cu un om mare. Să-l fi ascultat pe Nichita recitând ori pe Preda povestind întâmplări din lumea lui însemna un privilegiu. Aici sunt de acord că întâlnirea, la un chef, cu nişte genii artistice îţi stimulează propria creativitate, făcându-te să reinventezi lumea, dându-i un alt cer şi o altă lumină. Cum sunau versurile unui cântec al lui Tudor Chirilă ? " Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură / şi-am să văd lumea prin ea / Într-o altă aură..." Să fi pierdut nopţile cu Baudelaire, Cioran ( care se îmbăta des în tinereţe ) sau Sartre ! Ce străfulgerări ! Ce revelaţii ! Ne-am fi depăşit condiţia şi am fi păşit în rând cu cu zeii. Poate că marii artişti au instinctul autodistrugerii, iar băutura este o formă de sinucidere. Dar ei se salvează prin creaţie. Se ştie că Romul Munteanu bea aproximativ două sticle de whisky pe zi, reuşind, totuşi, să conducă o editură de prestigiu, să-şi ţină cursurile la Universitate şi să citească anual cinci-şase mii de cărţi ! Setea sa legendară l-a salvat de la moarte în 1977. Fusese invitat, împreună cu alţi scriitori, în casa unor prieteni. După o vreme a aflat că s-a terminat băutura. Oarecum supărat, a declarat că el nu stă pe uscat. Şi-a luat servieta şi a plecat. Când a ajuns în stradă, a început cutremurul şi toţi prietenii săi, de care se despărţise cu două minute în urmă, au murit sub dărâmături. Printre ei, celebrul A. E. Baconski.
Al. Piru era la fel de sforţos în această direcţie şi avea o memorie fabuloasă.
Băutura are însă şi latura ei întunecată. Dacă bei zilnic chiar şi o cantitate infimă, eşti dependent, te numeşti alcoolic şi te-ai ars, spun doctorii. O cârmeşti către Infern. Ca şi Grigore Leşe, nu mai beau de multă vreme, dar nu mi se pare că băutura e un pericol pentru oameni, atâta vreme cât ei au voinţă. Nu condamn aceată înclinaţie a fiinţei omeneşti şi nu o satirizez, cum cred unii, în scrierile mele. Dimpotrivă, consider că petrecerile sunt prilejuri de bucurie. O băutură bună este un imn închinat vieţii. Cine înţelege altfel textele mele, o face pe propria răspundere. Am însă şi eu prejudecata mea : nu poţi scrie romane de valoare, dacă eşti pradă extazului bahic. În concluzie, ori bei, ori scrii. Numai poezia este o fericită excepţie de la această regulă.
Să bei cu un prost este o experienţă pe care nu trebuie să o faci, îmi spunea un profesor pensionar. Prostia, zicea el, prezintă o infinitate de manifestări şi ipostaze, iar proştii sunt de o varietate comparabilă cu aceea specifică insectelor. (Poate de aceea dascălului respectiv îi plac reptilele ! ) Prost însemna, în vechime, un am care nu ştia să scrie şi să citească. Mai târziu, prost a devenit sinonim cu tâmpit. Dar cine mai este azi bătut în cap ? Colegul meu îl defineşte pe prost ca pe un tip uman conflictual şi toxic, a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora. E cel care îşi vâră nasul şi se pronunţă în domenii pentru care nu are nicio pregătire. Fără să-şi vadă lungul nasului, prostul e mereu cu ochii pe ceilalţi, urmărindu-i şi judecându-i. Însă cel mai sigur semn că ai de-a face cu un prost este că el ia foc când aude că un ins bine văzut are opinii diferite de ale sale. Prostul face alergie la valoare şi la inteligenţă. Se înroşeşte şi se albăstreşte asemenea turnesolului în prezenţa altor substanţe chimice. Abia aşteaptă să-i găsească respectivului nod în papură. Pe scurt, prostul vede numai proşti în jurul său şi se erijează într-un fel de instanţă morală în faţa căreia trebuie să dea seamă toată lumea. E cel care nu are loc de semenii săi şi moare de grija de a-i băga în rahat ( unde el e în elementul său ! ) pe nefericiţii care intră în contact cu el . Dacă vei chefui cu un prost, acela te va cânta la toate instrumentele, de la ţambal la trompetă şi balalaică, pe toate şanţurile şi pe la toate morile şi târgurile. În sfârşit, familia lui te va urî, fiindcă el se plânge acasă că tu îl târăşti în fiecare seară pe calea păcatului şi îl forţezi să bea.
Şi aici am altă părere. Prostia, aşa cum o defineşte amicul meu, este tot o boală. Şi încă netratată. Un om normal nu este interesat de beţiile celorlalţi şi nu face liste cu cei mai însetaţi contemporani ai săi. Un moralist care îi culpabilizează pe ceilalţi poate fi un fost beţivan - ah, cât de exigente sunt curvele pocăite ! -, un alcoolic ascuns sau un năpăstuit care a avut în familie băutori de calibru şi a fost marcat puternic de acest lucru. Bolnavul condamnă, la alţii, propriile păcate. E amuzant că el vede beţivi şi acolo unde aceştia nu există. Aduci vorba despre cineva. E o femeie tânără. Am auzit că bea, spune persoana cu care discuţi. Zău ? te miri. Vine vorba despre altcineva. Bea de rupe pământul, spune cunoştinţa ta, care vede peste tot numai umanoizi cu sticle şi cu butoaie la gură. Dacă îi vei cerceta biografia noului inchizitor, vei afla lucruri surprinzătoare. Inclusiv că....bea de stinge. Cumpăraţi o sticlă de alcool în văzul mai multor persoane şi îi veţi vedea pe cei cu comportament deviant cum trec de o mie de ori prin dreptul ferestrelor voastre şi cum vă spionează, doar-doar vă vor vedea cu stacana în mână. La nivelul inconştientului, evaluatorul moral se crede ultimul om, dar fiindcă o aseemenea părere nu poate trece de cenzura conştientului, opinia lui este deviată către ceilalţi : ei sunt blestemaţii. În fond, vorbind despre amicii săi, bolnavul vorbeşe despre sine. Se pare că nu putem emite păreri decât despre fiinţa noastră : râdem de ceilalţi fără să ne dăm seama că ne batem joc de noi înşine. O atitudine rezonabilă este să-i recunoaştem fiecăruia dreptul de a face cu propria viaţă ce îl taie capul. A-l condamna pe un om căzut în greşeală înseamnă să admitem că suntem nişte fiinţe inferioare.
Ce mai încoace şi încolo, medicii au dreptate. Jos băutura ! E un flagel, o nenorocire pentru toţi pământenii ! Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am de dat sfaturi nimănui, pentru că este mai frumos să guşti un pahar de vin cu un om inteligent, decât să bei apă plată, alături de un mâncător de căcat.
Relaţia literaturii cu alcoolul este o temă fascinantă. Sunt autori în opera cărora se bea pe fiecare pagină, dar nicăieri ca în Erich Maria Remarque şi în Hemingway nu se duce mai frumos paharul la gură. Am auzit despre bărbaţi care s-au apucat de băutură, fiindcă l-au citit pe Remarque. Uluitor ! Să devii adept al lui Bachus din motive livreşti ! Unii socotesc că alcoolul este un stimulent pentru creaţie. Au fost poeţi, precum Poe, Dylan Thomas, Baudelaire, Bacovia şi Nichita Stănescu care au trăit o inspiraţie continuă, datorită băuturii şi au erupt toată viaţa asemenea unor vulcani. Poate că poezia izvorăşte şi din clondir, dar lucrurile se complică atunci când este vorba de proză. De aceea Faulkner nu amesteca scrisul cu... ameţeala. Scria câteva luni, apoi se îmbăta două săptămâni şi tot aşa. Total dependent, Hemingway bea zilnic şi asta l-a dus la faliment, în ciuda faptului că a avut un organism de fier.
Mă gândesc ce frumos este să bei cu un om mare. Să-l fi ascultat pe Nichita recitând ori pe Preda povestind întâmplări din lumea lui însemna un privilegiu. Aici sunt de acord că întâlnirea, la un chef, cu nişte genii artistice îţi stimulează propria creativitate, făcându-te să reinventezi lumea, dându-i un alt cer şi o altă lumină. Cum sunau versurile unui cântec al lui Tudor Chirilă ? " Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură / şi-am să văd lumea prin ea / Într-o altă aură..." Să fi pierdut nopţile cu Baudelaire, Cioran ( care se îmbăta des în tinereţe ) sau Sartre ! Ce străfulgerări ! Ce revelaţii ! Ne-am fi depăşit condiţia şi am fi păşit în rând cu cu zeii. Poate că marii artişti au instinctul autodistrugerii, iar băutura este o formă de sinucidere. Dar ei se salvează prin creaţie. Se ştie că Romul Munteanu bea aproximativ două sticle de whisky pe zi, reuşind, totuşi, să conducă o editură de prestigiu, să-şi ţină cursurile la Universitate şi să citească anual cinci-şase mii de cărţi ! Setea sa legendară l-a salvat de la moarte în 1977. Fusese invitat, împreună cu alţi scriitori, în casa unor prieteni. După o vreme a aflat că s-a terminat băutura. Oarecum supărat, a declarat că el nu stă pe uscat. Şi-a luat servieta şi a plecat. Când a ajuns în stradă, a început cutremurul şi toţi prietenii săi, de care se despărţise cu două minute în urmă, au murit sub dărâmături. Printre ei, celebrul A. E. Baconski.
Al. Piru era la fel de sforţos în această direcţie şi avea o memorie fabuloasă.
Băutura are însă şi latura ei întunecată. Dacă bei zilnic chiar şi o cantitate infimă, eşti dependent, te numeşti alcoolic şi te-ai ars, spun doctorii. O cârmeşti către Infern. Ca şi Grigore Leşe, nu mai beau de multă vreme, dar nu mi se pare că băutura e un pericol pentru oameni, atâta vreme cât ei au voinţă. Nu condamn aceată înclinaţie a fiinţei omeneşti şi nu o satirizez, cum cred unii, în scrierile mele. Dimpotrivă, consider că petrecerile sunt prilejuri de bucurie. O băutură bună este un imn închinat vieţii. Cine înţelege altfel textele mele, o face pe propria răspundere. Am însă şi eu prejudecata mea : nu poţi scrie romane de valoare, dacă eşti pradă extazului bahic. În concluzie, ori bei, ori scrii. Numai poezia este o fericită excepţie de la această regulă.
Să bei cu un prost este o experienţă pe care nu trebuie să o faci, îmi spunea un profesor pensionar. Prostia, zicea el, prezintă o infinitate de manifestări şi ipostaze, iar proştii sunt de o varietate comparabilă cu aceea specifică insectelor. (Poate de aceea dascălului respectiv îi plac reptilele ! ) Prost însemna, în vechime, un am care nu ştia să scrie şi să citească. Mai târziu, prost a devenit sinonim cu tâmpit. Dar cine mai este azi bătut în cap ? Colegul meu îl defineşte pe prost ca pe un tip uman conflictual şi toxic, a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora. E cel care îşi vâră nasul şi se pronunţă în domenii pentru care nu are nicio pregătire. Fără să-şi vadă lungul nasului, prostul e mereu cu ochii pe ceilalţi, urmărindu-i şi judecându-i. Însă cel mai sigur semn că ai de-a face cu un prost este că el ia foc când aude că un ins bine văzut are opinii diferite de ale sale. Prostul face alergie la valoare şi la inteligenţă. Se înroşeşte şi se albăstreşte asemenea turnesolului în prezenţa altor substanţe chimice. Abia aşteaptă să-i găsească respectivului nod în papură. Pe scurt, prostul vede numai proşti în jurul său şi se erijează într-un fel de instanţă morală în faţa căreia trebuie să dea seamă toată lumea. E cel care nu are loc de semenii săi şi moare de grija de a-i băga în rahat ( unde el e în elementul său ! ) pe nefericiţii care intră în contact cu el . Dacă vei chefui cu un prost, acela te va cânta la toate instrumentele, de la ţambal la trompetă şi balalaică, pe toate şanţurile şi pe la toate morile şi târgurile. În sfârşit, familia lui te va urî, fiindcă el se plânge acasă că tu îl târăşti în fiecare seară pe calea păcatului şi îl forţezi să bea.
Şi aici am altă părere. Prostia, aşa cum o defineşte amicul meu, este tot o boală. Şi încă netratată. Un om normal nu este interesat de beţiile celorlalţi şi nu face liste cu cei mai însetaţi contemporani ai săi. Un moralist care îi culpabilizează pe ceilalţi poate fi un fost beţivan - ah, cât de exigente sunt curvele pocăite ! -, un alcoolic ascuns sau un năpăstuit care a avut în familie băutori de calibru şi a fost marcat puternic de acest lucru. Bolnavul condamnă, la alţii, propriile păcate. E amuzant că el vede beţivi şi acolo unde aceştia nu există. Aduci vorba despre cineva. E o femeie tânără. Am auzit că bea, spune persoana cu care discuţi. Zău ? te miri. Vine vorba despre altcineva. Bea de rupe pământul, spune cunoştinţa ta, care vede peste tot numai umanoizi cu sticle şi cu butoaie la gură. Dacă îi vei cerceta biografia noului inchizitor, vei afla lucruri surprinzătoare. Inclusiv că....bea de stinge. Cumpăraţi o sticlă de alcool în văzul mai multor persoane şi îi veţi vedea pe cei cu comportament deviant cum trec de o mie de ori prin dreptul ferestrelor voastre şi cum vă spionează, doar-doar vă vor vedea cu stacana în mână. La nivelul inconştientului, evaluatorul moral se crede ultimul om, dar fiindcă o aseemenea părere nu poate trece de cenzura conştientului, opinia lui este deviată către ceilalţi : ei sunt blestemaţii. În fond, vorbind despre amicii săi, bolnavul vorbeşe despre sine. Se pare că nu putem emite păreri decât despre fiinţa noastră : râdem de ceilalţi fără să ne dăm seama că ne batem joc de noi înşine. O atitudine rezonabilă este să-i recunoaştem fiecăruia dreptul de a face cu propria viaţă ce îl taie capul. A-l condamna pe un om căzut în greşeală înseamnă să admitem că suntem nişte fiinţe inferioare.
Ce mai încoace şi încolo, medicii au dreptate. Jos băutura ! E un flagel, o nenorocire pentru toţi pământenii ! Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am de dat sfaturi nimănui, pentru că este mai frumos să guşti un pahar de vin cu un om inteligent, decât să bei apă plată, alături de un mâncător de căcat.
joi, 15 martie 2012
Mâna care scrie
Pe măsură ce trec anii, trebuie să ne familiarizăm cu străinul care ne priveşte suspicios, în fiecare dimineaţă, din oglindă. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care îmbătrânesc frumos şi devin, de la o anumită vârstă, rezonabili. Anumite categorii sociale se uzează grotesc. Bărbaţii ajung nişte babe bârfitoare, orăcăitoare şi invidioase. Ceva de nesuportat.
Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile. Nu citesc deloc, mi-a spus, oftând, amicul meu.
Trec întâmplător pe la un prieten care a moştenit biblioteca şi arhiva unui istoric care a murit recent. Omul e mândru de comoara sa şi îmi arată volumele adunate în trei încăperi. E tot ce a strâns într-o viaţă un om pasionat de meseria sa. Sunt lucrări de specialitate în câteva limbi, teze de doctorat, manuscrise, jurnale, agende pline de note, scrisori, fotografii. Asta înseamnă să fii profesor. Să cauţi şi să găseşti surse de informaţie, să creezi metode noi de cercetare, să inovezi şi să cunoşti permanent, cu ochi iscoditor şi cu spiritul treaz. Iar totul rămâne în mâinile unor necunoscuţi care nu prea ştiu cum să preţuiască noianul de hârtii, dar se gîndesc să valorifice ce le-a căzut în mână.
Creangă a trăit, în ultimii săi ani, cu un fel de ţiitoare care, imediat după ce prozatorul şi-a dat duhul, s-a grăbit să pună pe foc ce rămăsese de la răposat.
Nişte necunoscuţi s-au prezentat la ultima adresă a lui Eminescu, după ce acesta murise, şi au revendicat, în numele lui Titu Maiorescu, lada cu manuscrisele poetului. Un exeget avansa ideea că unele poeme n-au mai fost publicate niciodată.
La moartea lui Preda, Securitatea a pătruns în biroul său de la Cartea Românească şi a confiscat manuscrisele, prinre care se afla şi Un an din viaţa unui scriitor ( un scurt jurnal de creaţie ).
Nu ştiu de ce sunt emoţionat de soarta opurilor pe care le văd. Se întâmplă exact ca atunci când moare un ţăran şi rămân după el un câine şi un motan care nu mai fac parte din planurile de viitor ale noilor proprietari.
Vreau să văd mai bine un text, însă constat că nu am ochelarii la mine. Gazda mea îmi întinde o pereche de ocheţi demodaţi : sunt chiar ochelarii mortului. Mi se pare înfiorător. Brusc, mi-am amintit că, la catafalcul lui Marin Preda, o doamnă distinsă spunea cuiva că romancierului ar fi trebuit să i se pună ochelarii chiar şi în coşciug, fiindcă aşa, fără biciclete, cadavrul nici nu părea că este al marelui scriitor, iar lumea nu-l recunoştea...
Nimic nu m-a mişcat însă mai mult decât studiile bătrânului universitar rămase nepublicate. Sunt scrise cu mâna, curat, ordonat, în şiruri egale, cu răbdare. Chiar şi din aspectul paginii se vede respectul pentru cititor. Un text dactilografiat ori unul cules la calculator nu păstrează decât prea puţin amprenta energetică a omului care a fost, dar literele rotunjite cu degete înţepenite de ani mă tulbură. Mâna care le-a scris a redevenit pământ, dar care va fi destinul lor ?
Vor încălzi o sobă ?
Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios, dornic să se afirme cât mai curând ?
Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile. Nu citesc deloc, mi-a spus, oftând, amicul meu.
Trec întâmplător pe la un prieten care a moştenit biblioteca şi arhiva unui istoric care a murit recent. Omul e mândru de comoara sa şi îmi arată volumele adunate în trei încăperi. E tot ce a strâns într-o viaţă un om pasionat de meseria sa. Sunt lucrări de specialitate în câteva limbi, teze de doctorat, manuscrise, jurnale, agende pline de note, scrisori, fotografii. Asta înseamnă să fii profesor. Să cauţi şi să găseşti surse de informaţie, să creezi metode noi de cercetare, să inovezi şi să cunoşti permanent, cu ochi iscoditor şi cu spiritul treaz. Iar totul rămâne în mâinile unor necunoscuţi care nu prea ştiu cum să preţuiască noianul de hârtii, dar se gîndesc să valorifice ce le-a căzut în mână.
Creangă a trăit, în ultimii săi ani, cu un fel de ţiitoare care, imediat după ce prozatorul şi-a dat duhul, s-a grăbit să pună pe foc ce rămăsese de la răposat.
Nişte necunoscuţi s-au prezentat la ultima adresă a lui Eminescu, după ce acesta murise, şi au revendicat, în numele lui Titu Maiorescu, lada cu manuscrisele poetului. Un exeget avansa ideea că unele poeme n-au mai fost publicate niciodată.
La moartea lui Preda, Securitatea a pătruns în biroul său de la Cartea Românească şi a confiscat manuscrisele, prinre care se afla şi Un an din viaţa unui scriitor ( un scurt jurnal de creaţie ).
Nu ştiu de ce sunt emoţionat de soarta opurilor pe care le văd. Se întâmplă exact ca atunci când moare un ţăran şi rămân după el un câine şi un motan care nu mai fac parte din planurile de viitor ale noilor proprietari.
Vreau să văd mai bine un text, însă constat că nu am ochelarii la mine. Gazda mea îmi întinde o pereche de ocheţi demodaţi : sunt chiar ochelarii mortului. Mi se pare înfiorător. Brusc, mi-am amintit că, la catafalcul lui Marin Preda, o doamnă distinsă spunea cuiva că romancierului ar fi trebuit să i se pună ochelarii chiar şi în coşciug, fiindcă aşa, fără biciclete, cadavrul nici nu părea că este al marelui scriitor, iar lumea nu-l recunoştea...
Nimic nu m-a mişcat însă mai mult decât studiile bătrânului universitar rămase nepublicate. Sunt scrise cu mâna, curat, ordonat, în şiruri egale, cu răbdare. Chiar şi din aspectul paginii se vede respectul pentru cititor. Un text dactilografiat ori unul cules la calculator nu păstrează decât prea puţin amprenta energetică a omului care a fost, dar literele rotunjite cu degete înţepenite de ani mă tulbură. Mâna care le-a scris a redevenit pământ, dar care va fi destinul lor ?
Vor încălzi o sobă ?
Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios, dornic să se afirme cât mai curând ?
sâmbătă, 10 martie 2012
Ce se poate discuta cu Johnny Depp
Nimic nu se compară cu norocul de a putea asculta vorbele înţelepte ale unui om simplu care-ţi spune verde ce crede el despre una şi alta. Ăla e negru, ăla e alb. Ăsta e prost şi ălălalt tot aşa. Mamă mă-sii ! Nu-mi place filozoful ăla cu barbă care apărea la televizor. Parcă e răţoi dăşălat ! Şi să ştii că eu am nas de vulpoi : ce nu-mi place mie n-are niciun chichirez. Iar tu fă bine şi aranjează-ţi curtea şi casa ! Fă ca mine, mută gardul şi fă-ţi o boltă de viţă ! Şi mai lucrează, dracului, şi tu pământul de pe loturile alea din Fânării, că te-a luat la ochi toată lumea că eşti puturos ! Vrei s-ajungi de râsul curcilor ? Păi, asta e atitudine de om serios ? Şi ce înseamnă purcoaiele alea de cărţi ? De ce nu le aranjezi şi tu, ca omul ? Da', fiindcă veni vorba, uite aici o listă de la nepotu-meu. Dacă poţi, te roagă să-i împrumuţi şi lui nişte volume d-astea, d-ale tele. Mie, să ştii, îmi place să împrumut cărţi. Şi le şi citesc ! Mai acu' doi ani, îmi dăduse Vasile o carte frumoasă rău ! M-a uns la inimă şi m-am decis să nu i-o mai dau îndărăt. Mă tot întreba el : "Bă, când îmi dai cartea aia ?" "Ai, bă, răbdare s-o citesc, că n-oi crăpa !" Până a uitat prostu' tărăşenia. Da, vezi că şi eu am fost pămpălău, că nu m-a răbdat inima să nu împart bucuria cu altcineva şi i-am zis lui Costică : " Bă, să ştii tu ce carte frumoasă am citit eu ! " " Zău ? s-a mirat Costică. Mi-o dai şi mie s-o citesc şi eu ?" " De ce să nu ţi-o dau ? Da' mi-o înapoiezi repede !", i-am zis. " Mai încape vorbă ? ", s-a posomorât Costică. Numai că Vasile s-a dus pe la Costică taman când ăla citea la carte. " Aaaa, a zis Vasile, asta e cartea mea ! De unde o ai ? " " De la Mitică ", a zis Costică. Şi Vasile i-a lua cărţulia şi a plecat cu ea. Şi uite aşa am rămas ca prostu', fără frumuseţe de carte !
"Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe limba lui", spune pictoriţa Simina din Marele singuratic de Marin Preda. Femeia desluşea, pentru Niculae, tâlcul unei întâmplări povestite de Moromete.
Nişte români, lăutari vestiţi, se lăudau într-o emisiune tv că sunt prieteni cu Johnny Depp. Au filmat cu el, au împărţit terciul şi necazurile de artist.
- Ce fel de om este Johnny ? îi întreba o fătucă.
- Aaaaa, păi, e un băiat de treabă ! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om de rând.
- Vorbeaţi cu el des ?
- Sigur, în fiecare zi.
- Şi ce vorbeaţi ?
Nişte snobi ar fi bolborosit ceva despre viziune regizorală şi originalitatea scenariului. Dar ăştia, nu. Oameni dintr-o bucată. Băieţi de băieţi.
- Ne duceam la el şi îi ziceam : "Dă-ne, bă, Johnny, şi nouă o ţigare ! "
- Şi Johnny ce spunea ?
- Păi, ce să spună ? " Ai, bă, că vă dau ! " Şi se căuta prin buzunare.
"Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe limba lui", spune pictoriţa Simina din Marele singuratic de Marin Preda. Femeia desluşea, pentru Niculae, tâlcul unei întâmplări povestite de Moromete.
Nişte români, lăutari vestiţi, se lăudau într-o emisiune tv că sunt prieteni cu Johnny Depp. Au filmat cu el, au împărţit terciul şi necazurile de artist.
- Ce fel de om este Johnny ? îi întreba o fătucă.
- Aaaaa, păi, e un băiat de treabă ! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om de rând.
- Vorbeaţi cu el des ?
- Sigur, în fiecare zi.
- Şi ce vorbeaţi ?
Nişte snobi ar fi bolborosit ceva despre viziune regizorală şi originalitatea scenariului. Dar ăştia, nu. Oameni dintr-o bucată. Băieţi de băieţi.
- Ne duceam la el şi îi ziceam : "Dă-ne, bă, Johnny, şi nouă o ţigare ! "
- Şi Johnny ce spunea ?
- Păi, ce să spună ? " Ai, bă, că vă dau ! " Şi se căuta prin buzunare.
vineri, 9 martie 2012
Etalonul Messi
Messi şi Pepe ( jucătorul lui Real Madrid ) sunt două feţe ale fotbalului. Primul e profesionist până-n unghii şi este preocupat exclusiv de joc. Al doilea păcăleşte meseria, cum ar spune Ţiriac. Faultează urât, loveşte mişeleşte şi simulează în mod grotesc. După un contact cu adversarii, se strâmbă, urlă, se victimizează şi se rostogoleşte neputincios pe gazon, de parcă ar fi fost atacat cu sabia. Pepe e simbolul căcăciosului. Din păcate, Real Madrid a avut prea mulţi jucători de felul acesta. Vi-l amintiţi pe mexicanul Hugo Sanchez ? Iar acum Mourinho propune un fotbal bazat pe forţă şi intervenţii de măcelari. Îmi place jocul sclipitor al lui Cristiano Ronaldo şi sunt încântat de viteza sa, de forţa şuturilor, de floricelele şi bicicletele cu care îi delectează pe spectatori. Deşi nu am înclinaţii homosexuale, îmi place şi cum arată. Dar Ronaldo joacă de multe ori teatru, faultează urât ( o dată sau de două ori, chiar pe Messi ! ), se preface, se milogeşte şi e preocupat mai mult de lucruri paralele cu jocul de fotbal. Nu înţeleg de ce e socotit rivalul lui Messi. Între cei doi mai sunt cel puţin trei jucători : Neymar, Xavi şi Iniesta. Una e să fii talentat, alta înseamnă să ai valoare.
Atitudinea protagonistului este foarte importantă în sport. Nu voi uita o finală la Wimbledon, când Agassi a terminat meciul în lacrimi, iar învinsul său, croatul Goran Ivanisievici, îl susţinea şi îl încuraja ca un prieten bun. Noi lucrăm după modelul surorilor Williams, care îşi îmbrânceau adversarele, la schimbarea terenului, şi căutau cu ochii un retevei pentru a le lovi pe acelea în moalele capului. Facem nu numai un sport de tot râsul, dar introducem articole de regulament care nu respectă Constituţia ţării. Cei care îi înjură pe Mitică Dragomir şi Mircea Sandu sunt alungaţi de pe stadioane. Înţeleg că suporterii violenţi nu au ce să caute în spaţiul public. Dar nu mai avem voie nici să protestăm ? Suntem în Evul Mediu sau pe vremea lui Ceauşescu ?
În ceea ce-l priveşte, Messi ia totul în serios. Joacă, pur şi simplu, cât poate el de bine. Şi are posibilităţi nelimitate în această direcţie, fiindcă picioarele lui gândesc ! Nu protestează niciodată şi nu l-am văzut faultând. Este, ca şi Federer, etalonul moral al sportivului adevărat. Nu ştiu dacă noi, românii, avem şansa să ne apropiem vreodată de acest nivel. Ne mulţumim cu puţin şi ne plac măscăricii şi spectacolele de bâlci. Dobrin era cel mai talentat jucător pe care l-am văzut vreodată, dar plutea mai tot timpul pe ape de foc, care îi luau picioarele. Privitorii erau însă mulţumiţi cu atât. Într-o zi, i-am văzut antrenându-se simultan, pe Arena Progresul, pe Borg şi pe Năstase, înaintea unui meci de Cupa Davis. Borg venea după o finală epuizantă la Wimbledon, pe care o câştigase, dar se pregătea deja de două ore, pe un teren periferic, când a descins şi Năstase, bine dispus şi pus pe glume. Nasty a făcut câteva jonglerii, s-a frânt de mijloc, apoi şi-a strâns catrafusele şi a dispărut în uralele admiratorilor. Nu cred că a stat mai mult de treizeci de minute. Borg alerga în continuare şi l-am lăsat acolo, lac de transpiraţie, încercând să ajungă la fiecare minge pe care i-o returna partenerul său. A doua zi, suedezul l-a spulberat pe băiatul nostru de aur. Cum zicea Ţiriac ? " Domnul Năstase este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă n-a muncit nici măcar o singură zi, toată viaţa lui ! "
Vorbind despre fotbalişti cu performanţi notabile, pot spune că Lăcătuş nu este, pentru mine, un jucător important, fiindcă a rupt piciorul unui adversar, la centrul terenului, nenorocindu-l pe viaţă. Cornel Dinu, da. Într-un meci cu Steaua, a înscris un gol cu mâna, iar arbitrul, prost plasat, l-a validat. Atunci Dinu s-a dus la omul în negru şi şi-a recunoscut greşeala. Echipa lui nu trebuia să câştige în mod ruşinos ! Profesionişti sunt, de asemenea, Hagi şi Gică Popescu. Mutu, deloc. E un om care ar fi putut lua Balonul de Aur, dar şi-a bătut joc de talentul său. O vreme a renăscut din propria cenuşă, după fiecare ieşire în decor, datorită voinţei cu care este înzestrat. Acum vârsta îşi spune cuvântul şi nu mai poate recupera nimic.
Meleagurile argeşene i-au dat, în istoria fotbalului nostru, pe cei mai talentaţi jucători, dar şi pe cei mai mari rataţi. Acolo se produce o licoare atât de parfumată şi de tare, încât influenţează decisiv destinul unora. Asta e. Suntem nişte oameni uşor de dus în ispită, când e vorba de plăceri, dar greu de adus pe calea unei munci oneste şi perseverente.
P.S. Ar trebui să scriem un studiu de sociologie, Absurdul românesc. În orice localitate veţi merge, dacă veţi căuta să aflaţi numele celor care au omorât oameni cu puşca, pistolul, mitraliera sau sabia, veţi constata nu numai că respectivii n-au păţit mare lucru, dar au şi acum în dotare câte un arsenal din care nu lipsesc armele menţionate mai sus ! Legal, pe baza unor permise de port-armă şi cu patalamale eliberate de instituţii serioase ! Oamenii care n-au ucis măcar câteva pisici n-au acces la asemenea articole ! Aşa se face că un criminal oarecare omoară câini pe stradă când are chef, după ce în urmă cu câţiva ani împuşcase un om neînarmat, care fugea de el !
Lăsând la o parte iresponsabilitatea factorilor de decizie, unii cetăţeni mor şi de proşti, să-mi fie iertată expresia. Aţi văzut pietoni care pun de un colocviu în mijlocul traficului ? ( Abia după ce am început să conduc, am înţeles ura animalică pe care şoferii o au faţă de paşnicii umblători pe propriile picioare ! ) Iar să fii faţa în faţă cu un bolnav mintal care ţine în mână un pistol încărcat şi să-l ameninţi înseamnă că ţi s-a urât cu viaţa. Înţeleg că aşa au făcut unele dintre femeile aflate în coaforul Perla.
Atitudinea protagonistului este foarte importantă în sport. Nu voi uita o finală la Wimbledon, când Agassi a terminat meciul în lacrimi, iar învinsul său, croatul Goran Ivanisievici, îl susţinea şi îl încuraja ca un prieten bun. Noi lucrăm după modelul surorilor Williams, care îşi îmbrânceau adversarele, la schimbarea terenului, şi căutau cu ochii un retevei pentru a le lovi pe acelea în moalele capului. Facem nu numai un sport de tot râsul, dar introducem articole de regulament care nu respectă Constituţia ţării. Cei care îi înjură pe Mitică Dragomir şi Mircea Sandu sunt alungaţi de pe stadioane. Înţeleg că suporterii violenţi nu au ce să caute în spaţiul public. Dar nu mai avem voie nici să protestăm ? Suntem în Evul Mediu sau pe vremea lui Ceauşescu ?
În ceea ce-l priveşte, Messi ia totul în serios. Joacă, pur şi simplu, cât poate el de bine. Şi are posibilităţi nelimitate în această direcţie, fiindcă picioarele lui gândesc ! Nu protestează niciodată şi nu l-am văzut faultând. Este, ca şi Federer, etalonul moral al sportivului adevărat. Nu ştiu dacă noi, românii, avem şansa să ne apropiem vreodată de acest nivel. Ne mulţumim cu puţin şi ne plac măscăricii şi spectacolele de bâlci. Dobrin era cel mai talentat jucător pe care l-am văzut vreodată, dar plutea mai tot timpul pe ape de foc, care îi luau picioarele. Privitorii erau însă mulţumiţi cu atât. Într-o zi, i-am văzut antrenându-se simultan, pe Arena Progresul, pe Borg şi pe Năstase, înaintea unui meci de Cupa Davis. Borg venea după o finală epuizantă la Wimbledon, pe care o câştigase, dar se pregătea deja de două ore, pe un teren periferic, când a descins şi Năstase, bine dispus şi pus pe glume. Nasty a făcut câteva jonglerii, s-a frânt de mijloc, apoi şi-a strâns catrafusele şi a dispărut în uralele admiratorilor. Nu cred că a stat mai mult de treizeci de minute. Borg alerga în continuare şi l-am lăsat acolo, lac de transpiraţie, încercând să ajungă la fiecare minge pe care i-o returna partenerul său. A doua zi, suedezul l-a spulberat pe băiatul nostru de aur. Cum zicea Ţiriac ? " Domnul Năstase este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă n-a muncit nici măcar o singură zi, toată viaţa lui ! "
Vorbind despre fotbalişti cu performanţi notabile, pot spune că Lăcătuş nu este, pentru mine, un jucător important, fiindcă a rupt piciorul unui adversar, la centrul terenului, nenorocindu-l pe viaţă. Cornel Dinu, da. Într-un meci cu Steaua, a înscris un gol cu mâna, iar arbitrul, prost plasat, l-a validat. Atunci Dinu s-a dus la omul în negru şi şi-a recunoscut greşeala. Echipa lui nu trebuia să câştige în mod ruşinos ! Profesionişti sunt, de asemenea, Hagi şi Gică Popescu. Mutu, deloc. E un om care ar fi putut lua Balonul de Aur, dar şi-a bătut joc de talentul său. O vreme a renăscut din propria cenuşă, după fiecare ieşire în decor, datorită voinţei cu care este înzestrat. Acum vârsta îşi spune cuvântul şi nu mai poate recupera nimic.
Meleagurile argeşene i-au dat, în istoria fotbalului nostru, pe cei mai talentaţi jucători, dar şi pe cei mai mari rataţi. Acolo se produce o licoare atât de parfumată şi de tare, încât influenţează decisiv destinul unora. Asta e. Suntem nişte oameni uşor de dus în ispită, când e vorba de plăceri, dar greu de adus pe calea unei munci oneste şi perseverente.
P.S. Ar trebui să scriem un studiu de sociologie, Absurdul românesc. În orice localitate veţi merge, dacă veţi căuta să aflaţi numele celor care au omorât oameni cu puşca, pistolul, mitraliera sau sabia, veţi constata nu numai că respectivii n-au păţit mare lucru, dar au şi acum în dotare câte un arsenal din care nu lipsesc armele menţionate mai sus ! Legal, pe baza unor permise de port-armă şi cu patalamale eliberate de instituţii serioase ! Oamenii care n-au ucis măcar câteva pisici n-au acces la asemenea articole ! Aşa se face că un criminal oarecare omoară câini pe stradă când are chef, după ce în urmă cu câţiva ani împuşcase un om neînarmat, care fugea de el !
Lăsând la o parte iresponsabilitatea factorilor de decizie, unii cetăţeni mor şi de proşti, să-mi fie iertată expresia. Aţi văzut pietoni care pun de un colocviu în mijlocul traficului ? ( Abia după ce am început să conduc, am înţeles ura animalică pe care şoferii o au faţă de paşnicii umblători pe propriile picioare ! ) Iar să fii faţa în faţă cu un bolnav mintal care ţine în mână un pistol încărcat şi să-l ameninţi înseamnă că ţi s-a urât cu viaţa. Înţeleg că aşa au făcut unele dintre femeile aflate în coaforul Perla.
joi, 8 martie 2012
O primăvară luminoasă pentru toate femeile !
Dacă eu sunt foaia pe care Dumnezeu îşi scrie poemul, femeile pe care le-am iubit sunt însuşi poemul. Fără început şi fără sfârşit.
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)