O reîntâlnire cu trecutul probabil şi cu viitorul imposibil. O idee a poetului Valentin Emil Muşat

Când ninge, devin un personaj într-o poveste despre care simt că se va termina bine şi al cărei autor îmi rămâne necunoscut. Nu mai păşesc pe stradă, ci mă răsfăţ între paginile unei cărţi nescrise...
Când ninge, mă simt un zeu fericit. Lucrul acesta se întâmplă de când eram copil şi nu este bucurie mai mare decât să văd lumea anulată şi reinventată de câţiva fulgi de nea. Poate că zăpada este cel mai mare artist. Din câteva tuşe, reînnoieşte întreg Universul. În liceu şi în primii ani de facultate visam ninsoarea, cu o noapte înainte ca ea să-şi facă miraculoasa apariţie... Îi anunţam pe colegi încă de la prima oră :
- Astăzi va ninge !
Şi, pe la ora nouă, începea vraja...
Eram îndrăgostit, pe vremea aceea de o colegă, Mariana U., căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul... Tot atunci, în nopţile de miercuri spre joi, visam că scriu, de fiecare dată, două poeme pe care le transcriam îndată ce mă trezeam. Erau cele mai bune poezii pe care le reuşeam, iar Geo Dumitrescu mi le publica în "România literară" şi "Luceafărul"... Semnam cu pseudonimul George Vlăsceanu.
Pe urmă, când eram prieten cu Nino Stratan, întâmpinam totdeauna prima ninsoare împreună, plimbându-ne prin viscol, îmbrăcaţi sumar şi cu capetele descoperite, din Grozăveşti până în Cotroceni şi înapoi...
Magia iernilor a continuat până la Revoluţie. Beam vin, făceam pârtii, spărgeam lemne şi modelam oameni de zăpadă. Aşa m-a prins Revoluţia ! Îmi pierdusem orice speranţă de de viitor, renunţasem să mai scriu şi, într-o pauză de despicat butuci, i-am văzut, în ziua aceea ficţională, pe Ion Caramitru şi Mircea Dinescu urlând pe micile ecrane :
- Fraţilor, dictatorul a fugit !
Am chemat prietenii, un preot ortodox şi un profesor, am scos vin proaspăt şi am închinat în cinstea marii schimbări...
Ce a rămas din speranţele noastre ? Nimic... Şi nici nu vreau să mai vorbesc despre acest subiect...
Aseară, într-o convorbire cu Valentin Emil Muşat, cunoscutul poet din Vălenii de Munte, am auzit următoarea idee :
- Bătrâne, putem face un lucru în legătură cu prietenia noastră.
Cu Emil vorbesc des la telefon, dar nu l-am văzut din 1981...
- Ce putem, bătrâne ?
- Putem închiria de la nişte studenţi o cameră în Grozăveşti sau în 6 Martie şi ne reunim ca în tinereţea noastră fabuloasă, de acum treizeci de ani. Cei care mai suntem în viaţă, destul de puţini... Deşi nu suntem bătrâni...
- Extraordinar, am sărit eu în sus. Când s-o facem ? La vară ? Adică până a nu muri încă...
- Da, a zis Emil, s-o facem în primăvară, dar să nu murim atunci, în toiul petrecerii...
Şi a rămas lucru stabilit : îi vom suna pe toţi foştii căminişti şi necăminişti care mai trăiesc prin campusurile unor universităţi , la umbra salcâmilor lui Marin Preda sau pe sub prunii de la poalele Carpaţilor...
După ce am închis telefonul, am rămas visător. Dacă faci un lucru temeinic şi ai parte de bucurii, simţi nevoia să-l repeţi. Dacă ratezi o acţiune, vei reuşi a doua oară ? Revoluţia noastră şi-a ratat ţintele... Şi atunci ?