Pisicuţa abandonată de nu ştiu cine şi adoptată de mine a crescut mare şi nu mai oftează. Dar şi acum, cand se aşează pe ceva moale, reproduce mişcările pe care le făcea atunci când sugea la mama sa. Apasă ritmic, cu lăbuţele, în pernă, prinde în guriţă o bucată de ţesătură şi o ţine aşa, ca şi cum de acolo i-ar veni cel mai dulce lapte. Scena mă emoţionează puternic de fiecare dată. De câteva zile, pisica e însă îndrăgostită. De cine ?
- De un motan gras, bătrân, urât şi galben, mi-a răspuns cu dezgust cineva din familie.
Chiar aşa ? Se poate ? Pisicuţa mea curată şi frumoasă cu un cotoi ordinar şi urduros ? Apoi am avut confirmarea. Pisica iese în fiecare noapte şi îşi aşteaptă iubitul. Nu se mai odihneşte şi a slăbit. Aştept puişorii. Sper să nu fie toţi galbeni...
P.S. Mă încearcă o strângere de inimă când mă gândesc că multe pisici şi destui câini "salvaţi" de mine au avut, totuşi, un destin trist. Au sfârşit sub roţile unor automobile sau otrăviţi de vreun neisprăvit. Celor mai multe nu le-am putut schimba destinul : am reusit doar să le prelungesc viaţa cu câţiva ani. Să aibă şi animalele o soartă a lor, care nu poate fi schimbată fundamental ?
2 comentarii:
ma bucur ca iti plac animalele si mai ales pisicile. eu am trei pisici (Alfonso, Pisi si Pelisor) si un caine (Beauty). si, crede-ma, sunt multumit ca le-am prelungit viata (asa cum zici tu). probabil ca de mult ar fi fost moarte daca nu le ingrijeam noi.
dar, cred si ele- animalele- ne ofera mici bucurii.
Animalele au nevoie de protecţia şi afectivitatea noastră. Toate animăluţele sunt ca nişte copii fără părinţi. Faptul că ne hrănim cu carnea unora dintre ele mă cutremură. Am ajuns să nu mai am nicio bucurie de Crăciun şi de Paşte, când sunt măcelăriţi atâţia porci şi miei... În ceea ce priveşte felinele, ele sunt, alături de antilope şi căprioare, cele mai graţioase făpturi.
Trimiteți un comentariu