marți, 23 decembrie 2008
E timpul liniştii şi al iertării
miercuri, 17 decembrie 2008
Unde sunt zăpezile de altădată ?
P.S. N-am îmbătrânit şi nu sunt anacronic : iubesc numai ce este frumos şi înălţător uman...
Statuile au ceva înfiorător
luni, 15 decembrie 2008
Demisia lui Stolojan
P.S. S-ar părea că este imposibilă colaborarea cu unii politicieni de azi... Mania unora de a trăi numai în conflicte ne va costa pe toţi. Dar noi i-am ales, nu ?
duminică, 14 decembrie 2008
Sentimentul de vinovăţie
- Ea e vinovată, sare el în sus când este surprins în acţiune.
-Ba el el e vinovat, sare fata. M-a şantajat, nemernicul...
Din înregistrări se vede că tânăra dansa, în haine sexy, ca să-l excite pe iresponsabil...Povestesc întâmplarea unui bărbat.
- El nu e vinovat, spune repede omul.
O doamna are o părere opusă.
- El, nenorocitul, e bandit... L-aş castra, nu altceva.
Văd cum un bărbat, cap de familie, este înregistrat în timp ce se întâlneşte cu fata celui mai bun prieten al său, prietena fiicei sale...
- Ea e vinovată, spune soţia nenorocitului. De ce s-a pus cu picioarele...?
- Ba el e vinovat, strigă părinţii fetei.
Nimeni nu se uită în oglindă, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu spune :
- Aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi, sunt şi eu vinovat şi trebuie să suport consecinţele. Nu se va mai întampla...
Se arată unii pe alţii cu degetul, ca nişte procurori imaculaţi din punct de vedere moral... Mai înţelegeţi ceva ? Suntem un popor de iresponsabili. Dacă nu ne asumăm greşelile, pentru a le rezolva şi a trece peste ele, nu ne vom însănătoşi din punct de vedere psihic. Tradiţia şi ritualul ţapului ispăşitor nu mai sunt de actualitate.
O întâmplare cu MARIN PREDA
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid sau ca învăţătorii ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."
vineri, 12 decembrie 2008
Parlamentari de România
P.S. În România se produc minuni la tot pasul. Mircea Badea a fost nominalizat pentru premiul "cel mai admirat român" (locul doi !) şi pentru "cel mai bun analist politic" (locul trei !). E adevărat că tânărul pe care-l simpatizez şi al cărui nume l-am menţionat este spontan, inteligent şi plin de umor. Dar ce ne facem cu incultura lui crasă, cu mitocănia, trivialitatea şi absenţa oricărei idei de profunzime ? Dacă Mircea Badea este "analist politic", de ce n-aş fi şi eu Mitropolitul Moldovei ? Îi cer iertare, pentru această glumă, Mitropolitului Teofan, pe care îl admir enorm...
P.P.S. Nu fac parte din niciun partid şi nu fac politică. Nu am simpatii deosebite pentru o tabără sau alta ( Nu intră în discuţie simpatiile personale, afectivitatea pe care o am pentru amicii care fac politică. ). Îmi dau doar cu părerea... Am prieteni care trăiesc în arena politică şi nu-i condamn. Nici nu-i "înţep" în vreun fel, cum au impresia "binevoitorii". Nu am motive. Şi chiar dacă aş avea, consider că prietenia este mai importantă decât disputele nejustificate... Asta nu înseamnă că nu am voie să emit nicio opinie. Nu trebuie să-mi fie chiar indiferent cine mă guvernează sau cine îmi stabileşte coordonatele economice care îmi influenţează nivelul de trai...
luni, 8 decembrie 2008
Emisiuni pentru bolnavi mintal
Este trist însă că televiziunile se întrec în a ne tâmpi cu emisiunile lor prosteşti. Las la o parte show-urile care adună toate scursorile societăţii, toate prostituatele şi toţi idioţii din Bucureşti, fiindcă nu merită nici măcar să le pomenim numele... Emisiunea "Trădaţi în dragoste" însă, cu detectivi veritabili şi urmăriri spectaculoase, cu abuzuri şi intruziuni în viaţa privată, ţine de normalitate în comparaţie cu "Test de fidelitate" care este o monstruozitate făcută parcă la cererea Academiei de Ţaţe din România. Mi le şi imaginez urmărind toată tărăşenia cu ochii cât gutuile şi cu balele scurgându-li-se de poftă... Mai întâi, "reporterii" angajazează o "ispită". Aceasta e, de obicei, o hahaleră dezaxată, o urâtă complexată, obsedată, frustrată şi dementă. Numai acest profil psihologic s-ar preta la un astfel de joc. Lasă că şi cei atraşi în cursă sunt proştii proştilor, dacă se uită la asemenea gunoaie... Ispita îl curtează pe prostovan, încalecă pe el, îl dezbracă, uneori cu forţa, şi aşteaptă ca din camera alăturată să năvălească soţia turbată de furie, însoţită de un papagal de reporter şi de două "gorile". Tabără toţi pe amărâtul prins în fundul gol, tocmai când acesta se credea Casanova... Îl îmbrâncesc, îl lovesc îl porcăiesc şi îi ţin predici. Uneori cei mai înverşunaţi sunt reporterul şi... "ispita". Să priviţi şi să vă cruciţi... Am văzut cum reporterul îl îmbrâncea, cât îl ţineau puterile, pe un amorez uluit... Cu alt prilej, "ispita", care te făcea să vomiţi când o priveai şi care întreţinuse, la iniţiativa ei, raporturi sexuale cu "ispititul", pe o canapea, îl făcea albie de porci pe cel pe care tocmai îl călărise cu sârguinţă, cu câteva momente în urmă... Şi idiotul se mai duce şi la testul cu detectorul de minciuni...E posibil aşa ceva ? Cei care fac această emisiune sunt nebătuţi sau nedaţi în judecată. Mă mir că nu se nimereşte niciun ins care să ştie arte marţiale sau care să se prindă de figură şi să-i aştepte pe "deştepţi" înarmat, pentru a-i cotonogi cu bătaia...
Câtă vreme va da dovadă de prostie, acest popor nu va ieşi din mocirlă. Câtă răutate, intoleranţă şi invidie, tot atâta suferinţă... Numai că şmecherii huzuresc, iar proştii şi, pe lângă ei, oamenii normali îndură...
P.S. Comentatorul articolului meu are dreptate : mai mult ca sigur că emisiunile respective sunt regizate.
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am rămas cu gura căscată. Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii care a fost bărbatul cu care m-am... culcat prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu, nu ştiu, am răspuns eu uluit. Cine a fost ? am întrebat, cu ochii cât cepele, de curiozitate.
- Nicolae Labiş ! a exclamat ea veselă, spre marea mea deznădejde.
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în 1957..."
miercuri, 3 decembrie 2008
Cel mai deştept lucru...
duminică, 30 noiembrie 2008
GEO BOGZA
vineri, 21 noiembrie 2008
MARIN PREDA
- Ia te uită, băi, nenorociţii, mi-au furat toate cărţile !
Se uita o vreme incredul la dezastrul făcut de colegii săi, apoi îşi relua liniştit lectura. Nu cerea socoteală şi nu reproşa nimănui nimic. După o vreme, el îşi făcea obişnuita vizită la unchiul său şi se întorcea iarăşi cu braţele pline de cărţi. Îmi amintesc că mă lua cu el de fiecare dată când se tundea. Purta plete şi avea o mustaţă splendidă. Aşteptam ca frizerul să-şi facă treaba, după care mergeam amândoi la o terasă din Cişmigiu, care se numea "Monte Carlo", şi beam bere. În 1980 a apărut "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, unchiul prietenului meu... Când apărea o carte de Preda, era mare vânzoleală atât prntre criticii literari, cât şi pintre cititori. Toată lumea alerga nebună să-şi procure un exemplar. Ultimele cărţi ale marelui scriitor, "Delirul" şi "Cel mai iubit dintre pământeni", s-au editat în tiraje astronomice pentru vremea aceea. ( La capitolul vânzare de carte, lui Preda îi făcea concurenţă, până prin 1971, numai Petru Popescu, iar mai târziu, Adrian Păunescu.) Librăriile erau ticsite de volumele scriitorului. Evident că intenţionam şi eu să cumpăr cartea, dar am ezitat dintr-un motiv foarte simplu. Într-o seară, colegul Vladimir Bălănică (fie-i ţărână uşoară !) a venit în camera noastră şi ne-a citit un fragment din "Cel mai iubit..." Locuiam în aceeaşi magherniţă cu Nino Stratan, Romulus Bucur, Marin Neagu şi Marin Preda cel mic. Bălănică ne-a citit scena în care Gheorghiu-Dej se întâlneşte cu Stalin. Iar reconstituiri istorice, mi-am zis, amintindu-mi de scenele cu Antonescu din "Delirul". Acele pasaje făceau să scadă mult valoarea artistică a cărţii şi nu m-am grăbit să cumpăr noua apariţie, mai ales că stăteam prost cu banii, ca orice student sărac. ( Nu aveam niciodată mai mult de 50 de lei vechi în buzunar !) Mă gândeam că dacă tot romanul era aşa, nici nu pierdeam mare lucru. Au venit apoi cronicile entuziaste ale lui Valeriu Cristea, Eugen Simion şi Lucian Raicu ( a lui Nicolae Manolescu a fost mai reţinută ! ) şi am dat fuga să cumpăr opul. Surpriză ! Romanul se epuizase şi nici perspective pentru un nou tiraj nu existau. L-am rugat pe Marin cel mic, cum îi ziceam eu, să-mi facă rost de un exemplar de la unchiul său, autorul cărţii. Şi Marin, băiat de cuvânt, mi-a făcut ! Mai exact, a luat de la scriitor trei exemplare : unul pentru mine, unul pentru o prietenă şi al treilea pentru o cunoştinţă mai veche. Ei, bine, al treilea i-a fost furat de unul dintre colegii nostri de cameră. Marin mi-a împărtăşit atunci bănuielile sale, dar eu m-am supărat, nevrând să cred că tocmai unul dintre prieteni, nepervertit de viaţa de oraş, săvârşise infamul gest. Treaba a rămas moartă, dar am avut un adevărat şoc când, peste ani, prietenul bănuit de furt m-a vizitat într-o vacanţă şi mi-a mărturisit că el şterpelise cartea, la îndemnurile viitoarei sale soţii ! Cu alte cuvinte, presupunerile lui Marin Preda cel mic se dovediseră corecte, iar eu fusesem un prost, căci îi ţinusem partea "hoţului"... Am folosit ghilimelele, deoarece nu cred că este un lucru foarte grav să furi o carte. Acest lucru poate fi făcut numai de un cititor împătimit. Şi când mă gândesc că azi sunt foarte mulţi oameni care ar arunca, pur şi simplu, cartea pe care le-aş oferi-o cadou... În 1980 au mai avut loc două evenimente importante legate de scriitorul Marin Preda : o întâlnire cu studenţii Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi decesul marelui romancier, survenit, dacă memoria nu mă înşeală, în luna mai. Eugen Simion este cel care l-a adus pe Preda în faţa studenţilor, pentru ca acesta să răspundă la întrebări legate de romanul "Cel mai iubit dintre pământeni". Mult aşteptatul eveniment s-a desfăşurat în amfiteatrul Odobescu. La catedră ( masa prezidiului, cum se spunea atunci ! ) au luat loc, alături de scriitor, Eugen Simion, Al. Piru şi Eugen Marinescu. Nu am mai văzut niciodată legendarul amfiteatru atât de aglomerat. Profesori şi studenţi de la mai multe facultăţi ocupau chiar şi intervalul dintre bănci. Unii se cocoţaseră pe ferestre, iar spaţiul din jurul uşii era ticsit cu tineri curioşi. Când şi-a făcut apariţia, am fost surprins să constat că scriitorul arăta foarte îmbătrânit şi obosit. Era încordat, fără chef de nimic şi se arăta iritat de zgomotele pe care le făceau la uşă cei care întârziaseră. Din această cauză s-a şi întrerupt de câteva ori. La un moment dat s-a oprit şi a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pastile. Sedative, din câte am înţeles mai târziu. Când dădea un răspuns, o făcea oarecum enervat şi ostil. E drept că nici n-a fost menajat, punându-i-se cele mai incomode întrebări. Avea o voce nazală şi neplăcută. Au fost câţiva inşi care i-au pus întrebări cu adevărat interesante. Un student de la istorie, cu care făcusem armata, Silviu Lupescu, l-a întrebat de ce şi-a făcut personajul filosof, în condiţiile în care romanul conţine prea puţină filosofie. Preda a explicat enervat că, dacă personajul ar fi fost matematician, nu s-ar fi apucat să scrie, în carte, formule matematice. Personajul său este specialist în filosofie, pentru că e o natură reflexivă, care îşi pune probleme filosofice. Tocmai, că filosofia din roman e îndoielnică, a insistat Silviu. De ce opera "Cel mai iubit dintre pământeni" e numită trilogie. Fiindcă a apărut în trei volume, a replicat sec prozatorul, spre hazul tuturor. Preda a povestit o scenă în care Blaga ar fi spus apropiaţilor mai tineri : "După ce mor eu, să nu-l lăsaţi pe scit ( adică pe autorul Moromeţilor) să ducă făclia culturii româneşti mai departe... Să o preluaţi voi..." Un coleg de la Română, Laurenţiu Dumitrescu, acum profesor în capitală, l-a întrebat pe scriitor de ce este atât de "rău" cu personajele sale, pe care le târăşte adeseori prin noroi. Preda a răspuns, citându-l pe Tolstoi, că îţi poţi târî personajele prin noroi, rămânând corect în raport cu destinul lor. Îmi amintesc că romancierul a întrebat şi el, la rândul său, dacă este cineva care i-a citit toate cărţile. A răspuns afirmativ poetul Alexandru Muşina, rugându-l pe Preda să nu-l întrebe nimic din cărţile sale, căci s-ar putea să fi uitat multe lucruri.În sfârşit, profesorul Nicolae Raţă l-a întrebat pe autorul "Celui mai iubit dintre pământeni" dacă nu este un fals curaj acela de a demasca, într-o carte, lucruri reprobabile care s-au petrecut în urmă cu cincizeci de ani. N-ar fi normal ca un roman să demaşte lucruri care se petrec sub ochii nostri ? Scriitorul a dat un răspuns memorabil, ultimul, de altminteri, al întâlnirii noastre. Rostul literaturii, a spus el, nu este acela de a demasca sau de a îmbunătăţi aspectele sociale negative. Acest rol îi revine reportajului. Şi l-a pomenit pe Dos Passos, care a scris reportaje despre condiţiile îngrozitoare în care se muncea în abatoarele americane. După apariţia reportajelor, lucrul din abatoare s-a îmbunătăţit simţitor. Sigur că literatura poate face şi acest lucru, cu condiţia să rămână operă de artă... Prinzând momentul şi dorind ca Preda să termine în triumf, Al. Piru s-a ridicat şi a anunţat că întâlnirea s-a încheiat aici, rugându-ne să-l scuzăm pe prozator, care nu mai poate rămâne, fiind foarte obosit...
Peste câteva săptămâni, într-o dimineaţă, o profesoară ne-a anunţat, la curs, că Marin Preda murise la Mogoşoaia, în timpul nopţii. În pauză am coborât în bibliotecă şi l-am căutat pe Marin Preda cel mic, colegul meu de cameră, şi i-am spus, evaziv, că s-a întâmplat ceva cu unchiul său şi că trebuie să meargă la el. Marin cel mic era în ultimul an de facultate şi pregătea o teză de licenţă despre roman, sub îndrumarea lui Ov. S. Crohmălniceanu. Şi-a strâns cărţile împrumutate, le-a înapoiat bibliotecarei şi a plecat... Peste câteva zile, am mers la înmormântare. La Ateneu era lume multă şi am apucat să aud luările de cuvânt ale lui Jebeleanu şi George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Ambii au subliniat verticalitatea morală a scriitorului. Jebeleanu plângea amarnic, în timp ce vorbea. Era foarte tulburat. Mai vorbise cineva înainte, dar întârziasem şi nu-i prinsesem discursul. Oamenii simpli plângeau în jurul meu. În sicriu, Preda părea mic, fragil şi avea o vânătaie pe frunte...Făceam, pe vremea aceea ( eram anul III), practică pedagogică la o şcoală generală din cartierul Panduri, având-o ca îndrumătoare pe soţia lui Cornel Popescu, adjunctul lui Preda de la editură. A doua zi am găsit-o foarte revoltată pe profesoară, pe motiv că... membrii familiei lui Preda ar fi trebuit să-i pună acestuia ochelarii la ochi, chiar dacă el era mort ! Numai în felul acesta, văzându-i ochelarii, oamenii şi-ar fi dat seama că a murit marele scriitor ! Aşa, fără ochelari, părea un necunoscut... Nu am mai mers la cimitir şi îmi pare rău. Nu că m-aş fi omorât după înmormântări (acum nici pe morţi nu mai suport să-i văd...), dar momentul acela era un capitol de istorie literară. Seara, după înhumare, Marin Preda cel mic a venit de la parastasul scriitorului cu nişte colivă şi o sticlă de vodcă. Ne-am plimbat amândoi toată noaptea prin Cişmigiu, am mâncat coliva, am băut vodca, iar Marinică mi l-a evocat, în multe şi sugestive scene, pe ilustrul său unchi dispărut. Din 1980, când Preda cel mic a terminat facultatea, nu l-am mai văzut niciodată. Am înţeles că trăieşte în Bacău, dar nu am reuşit, până acum, să-i aflu adresa.
marți, 18 noiembrie 2008
Citiţi blogul lui TUDOR CHIRILĂ
duminică, 16 noiembrie 2008
Din legile lui Murphy
"Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie." (legea lui Baruch)
"Pe pământ sunt două lucruri omniprezente : hidrogenul şi proştii." (legea lui Zappa)
"Când formezi un număr de telefon greşit, niciodată nu sună ocupat. " (legea lui Kovac)
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Bernard Shaw şi educaţia
"Este foarte periculos să fii sincer, în condiţiile în care nu eşti şi prost."
"Experienţa ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din experienţă."
"Cel care poate acţionează. Cel care nu poate îi învaţă pe alţii."
"Anglia şi SUA sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă."
Se ştie că Bernard Shaw era vegetarian, avea umor şi nu se enerva niciodată. Poate de aceea a trăit 94 de ani.
vineri, 14 noiembrie 2008
Mark Twain şi anotimpurile
miercuri, 12 noiembrie 2008
Nichita Stănescu luându-i un interviu lui Emil Botta
marți, 11 noiembrie 2008
Să iubim şi capra vecinului
În altă ordine de idei, europenii, încă şi mai civilizaţi decât americanii, ştiu să-şi ceară scuze pentru greşeli reale sau imaginare, ştiu să accepte scuze, ştiu să se comporte civilizat. Ştiu ce este moral, ce este iubirea şi ce înseamnă prietenia şi solidaritatea. Credeţi că noi am avea de pierdut dacă am învăţa câte ceva de la ei ?
luni, 10 noiembrie 2008
Despre prietenie
duminică, 9 noiembrie 2008
O idee curioasă : romane fără romancieri
joi, 6 noiembrie 2008
Într-o lume nebună, liliacul înfloreşte în noiembrie
marți, 4 noiembrie 2008
Ciudăţeniile marilor oameni de cultură
Acest minunat poet se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor... Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare... Ziua, în vie, mă grăbeam să fac buclucaşele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că, în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la plantaţie, la amiază, în aceeşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie, se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic, prin talentul lui oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte nedumerirea mea când l-am văzut pe Nicolae Manolescu care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de vânt. Am încremenit când mi-am dat seama că "adolescentul" era Ioan Alexandru. S-a apropiat de noi şi a început să ne vorbească.
- Totul este frumuseţe în jurul nostru, a spus el. Priveşte, frate, mi s-a adresat apoi mie.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-o mare de foc.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul.
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs...
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman de-al lui... Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. M-am gândit într-o dimineaţă să-l întreb ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare romancier. Şi l-am întrebat :
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei cumplite dezamăgiri.
duminică, 2 noiembrie 2008
Telefonul misterios din ziua înmormântării lui Ion Stratan
miercuri, 29 octombrie 2008
Profesorii aşteaptă măriri de salariu de la... dl. Goe
P.S. E curios, totuşi, că profesorii şi învăţătorii sunt detestaţi de 90% dintre foştii lor elevi... Să fie şi vina lor ? În altă ordine de idei, am constatat, pe pielea mea, că românii consideră că munca unui profesor nu trebuie remunerată. Neavând efecte perceptibile cu ochiul şi pipăibile cu mâna ( ca, de exemplu, munca zidarului), efortul dascălului nu trebuie răsplătit. Omul de la catedră poate trăi cu vânt. Dacă nu-i convine, să se lase de meserie : mai scăpăm şi noi, şi bieţii elevi de o pacoste...
duminică, 26 octombrie 2008
Un actor fabulos
Exista mari talente native(Gheorghe Dinica, Ilarion Ciobanu,Anthony Quinn, George Constantin),inteligente sclipitoare (Robert De Niro,Ion Caramitru,Richard Gere,Radu Beligan, Mircea Diaconu,),prezente expresive (Paul Newman,Marcel Iures)si actori cu posibilitati interpretative uriase, dar insuficient valorificate (Richard Burton,James Dean, Adrian Pintea).Toti cei mentionati mai sus sunt mari, incomparabili. Ei realizeaza insa (cu exceptia lui Paul Newman) numai anumite tipuri de personaje, ilustrand o zona sau alta a infinitului spectru artistic care este teatrul(sau filmul), fiind limitati de inzestrarea lor oarecum unilaterala.Ei, bine,Stefan Iordache are toate insusirile la care deja m-am referit : naturalete si talent, inteligenta si intuitie artistica, prezenta scenica, voce inconfundabila. Si, desigur, munca, munca, munca.Poate ca nimeni nu a reusit sa intruchipeze personaje atat de complexe precum Stefan Iordache.Jocul sau se desfasoara in cerurile marii arte. E greu sa spui despre cineva ca este cel mai mare actor, fara sa-i nedreptatesti pe altii. Totusi, se poate spune ca,in spatiul romanesc, Stefan Iordache are cele mai impresionante realizari scenice si cinematografice. Repet : as vrea sa cunosc aceasta legenda vie si sa stam la povesti o noapte intreaga, in timp ce afara viscoleste. Jos palaria, Maestre!
P.S. Precizez că articolul a fost scris când actorul era încă în viaţă...
miercuri, 1 octombrie 2008
Petru Popescu - un mare scriitor
Petru Popescu s-a născut în 1944, a absolvit liceul "Spiru Haret" în 1962 şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia de limbi străine, pe care o termină în 1967, cu specialitatea "limbi străine". Trec peste primele volume, neinteresante literar, publicate de scriitor. Se ştie că 1968, 1969 şi 1970 au însemnat ani de vârf pentru romanul românesc, aşa cum , în perioada interbelică, a fost anul 1930. Nu are rost să fac un pomelnic cu cele douăzeci de romane foarte bune, unele capodopere, publicate în cei trei ani. E suficient să spun că spectrul romancierilor e uimitor de larg : tipăresc romane "mari" scriitori din generaţii mult depărtate în timp, de la Zaharia Stancu ( cu "Ce mult te-am iubit" şi "Şatra"), care avea 66 de ani, până la Petru Popescu( cu "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei"),care avea 25 de ani. Ca să nu lungim vorba, căci nu am de gând să scriu un studiu, vreau să arăt ce a adus nou Petru Popescu în proza românească şi care sunt/au fost atuurile lui.
1.Capacitatea de a povesti alert, cu intuiţii vii şi profunde ale lumii, pe spaţii ample, cu alte cuvinte, talent de romancier.
2.Un nou tip de personaj : tânărul unei generaţii fără idealuri, care trăieşte din plin.
3.Teme noi : spaima în faţa morţii iminente (inginerul din "Prins" are cancer şi mai are câteva luni de trăit); falsul patriotism (în "Dulce ca mierea..."), dragostea eliberată de prejudecăţi.
4.Un erotism direct şi abundent, cu atât mai şocant pentru vremea respectivă, când comunismul era în floare.
5.O sinceritate surprinzătoare, care face pagina scrisă să vibreze de viaţă şi de autenticitate.
6 .Precocitatea. Numai Thomas Mann a publicat "Casa Buddenbrook" (o capodoperă pentru care a luat Premiul Nobel) la 26 de ani.
Din păcate, Petru Popescu a preferat să emigreze în S.U.A. şi să devină scriitor şi cineast american. Acolo a devenit un scriitor de succes comercial, ceea ce, în definitiv, nu e puţin lucru. E păcat însă că în această carieră tipic americană s-a irosit un scriitor unic, cu resurse artistice aproape nelimitate.
P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am recitit romanul "Prins". Pentru vremea când a fost publicat ( şi chiar pentru timpurile noastre !) este, într-adevăr, impresionant.
duminică, 21 septembrie 2008
Marin Preda şi "tema povestitorului"
În fond, cine urmăreşte evoluţia prozei lui Marin Preda nu poate să nu observe o căutare de sine tulburătoare. Arta scriitorului se înnoieşte cu fiecare proaspătă apariţie, viziunea devine mai originală, iar construcţia narativă mai elaborată. Înnoirea se produce la nuvelul perspectivei narative, al personajului, al stilului şi al structurii romaneşti. Naratorul din cărţile ulterioare "Risipitorilor" este un adevărat purtător de cuvânt al autorului, apărând în câteva ipostaze distincte. Este omniscient şi pasionat de istorie ("Delirul"), se confundă cu personajul ( "Intrusul", "Cel mai iubit dintre pământeni") sau împrumută perspectiva acestuia ( "Risipitorii", "Delirul"). Pasiunea pentru istorie a lui Preda oferă prilejul implicării naratorului în text ("Delirul"), istoria apărând sub un dublu aspect. Pe de o parte, este trăită de Paul Ştefan care se află în miezul evenimentelor. Pe de altă parte, evenimentele sunt comentate în mod direct de către narator. Mecanismele puterii, factorii de decizie, isteria care cuprinde mulţimi de oameni, crima organizată la scară planetară, atrocităţile, instinctul de distrugere al omului şi tenebrele din sufletul acestuia sunt tot atâtea teme de meditaţie pentru narator. Cel mai blând lucru care se poate spune este că aceste comentarii nu sunt benefice pentru valoarea artistică a romanului.
Preda este autorul mai multor personaje memorabile, care rivalizează, ca realizare literară, cu Moromete şi care sunt variante ale unui prototip. Acest personaj apare în cărţile scriitorului la diferite vârste, în împrejurări variate. De obicei, îşi petrece cpilăria în mediul ţărănesc. Este neajutorat, fragil şi nu pare să facă faţă vieţii dure de la ţară. Refuză violenţa şi caută tovărăşia cărţilor. Este inocent, stângaci, bleg, cuprins de o ciudată somnolenţă. Îl caracterizează o anumită nepăsare, dar face eforturi considerabile pentru a supravieţui în această lume ostilă. Mai târziu va părăsi satul, nedorind să rămână ţăran. La oraş va deveni un intelectual fără vocaţie politică, fiind însă mereu prezent acolo unde se întâmplă ceva. Dacă provine din mediul urban, este medic, meseriaş sau profesor. Este o fire reflexivă şi îi place să se confeseze. Trăieşte stări de criză şi uneori este mutilat fizic sau sufleteşte. Ca om, este sortit eşecului. Aesta pote fi erotic, familial, profesional, social sau politic. De cele mai multe ori, insuccesele se ţin lanţ. Este un pesonaj care "păţeşte" ceva şi problematizează. Natura lui este de esenţă morală şi intelectuală. Nu este un om de acţiune, un cuceritor, dar nu este definit nici de gratuitatea şi de dezinteresul lui Moromete. Participând parcă la un proces, el este chemat la bară să depună mărturie.
Spuneam că înnoirea permanentă a creaţiei lui Marin Preda se face simţită şi la nivelul stilului. Există un anumit stil în scrierile de tinereţe şi în "Întâlnirea din Pământuri". Maniera apare uşor modificată în "Moromeţii". Cu totul alt stil este utilizat în "Risipitorii", "Moromeţii II" şi "Intrusul". În sfârşit, un registru stilistic diferit operează în "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni". S-ar zice că "povestitorul", în termenii lui Preda, şi-a găsit nu numai "tema", ci şi "vocea" care îl reprezintă cel mai bine.
Structura epică a romanelor lui Preda suferă şi ea modificări în timp. Preocuparea pentru schimbare este vizibilă şi aici. Se întâmplă însă un lucru curios : gândindu-şi cu atenţie arhitectura cărţilor, scriitorul cade uneori victimă unui schematism naiv, cum se petrece, de exemplu, în "Marele singuratic".
ÎN CURÂND, ARTICOLELE "AUTORI, SCRIITORI, CITITORI" ŞI "ŞEDINŢOMANIA".
joi, 18 septembrie 2008
Poemul cu o mie de feţe
Încă de la început, poetul îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care s-a abuzat prin folosinţă excesivă : „prea multe lucruri au fost văzute prin ele/ şi folosite./ Au venit să se aşeze pe foaia albă şi tare/şi să inducă lumea în eroare.”(„Prolog în carte”). Agresivitatea lumii are consecinţe asupra creaţiei : „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.”(„Poem”). În mod surprinzător, poezia nu ţine de tehnică, fiind o chestiune de inspiraţie : „Poezia în poem ca/ şi mine în această cameră/ afurisită şi ca/ şi sufletul în mine/probabil.”(„Poem”). Un fapt ignorat îndeobşte, când este vorba de textele lui Ghiu, este că poezia lui nu mizează în primul rând pe meşteşug şi construcţie. Intuiţia e suverană. Poet hiperlucid, de o inteligenţă sclipitoare, Ghiu este însă tras de mânecă de talentul său incontestabil :”Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -/ este comparaţia cu altceva,/ la fel de singură/ şi de rănită.”(„Poem”). Analogiile şi comparaţia sunt procedee de bază şi vizează fragilitatea eului în faţa lumii. Obiectele sunt puse în oglindă pentru a-şi contempla sinele schimbător, înfometat, devorator : ”Adaug unui obiect/ comparaţia cu sine/ pentru a-l lăsa pradă/ restului hămesit/ de poem.”(„Poem”). Poetul se vede ca pe un vagabond care ne aminteşte de Villon, Rimbaud, Poe şi Buddha, suferind de boala creaţiei :”cu picioarele eliminate în încercări de a şopti -/ amorţeşte, pe cele şapte cărări ale poemului/ se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). Şi cum rana urcă pe trup/ mai bine ca soarele, alege-ţi/ singur locul de apogeu/ şi împrejmuieşte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în fond, expresia suferinţei şi a eşecului :”Ce bine/ că poemele apar şi există/ în afara trupului./ Dar ele/ continuă să aibă/ forma organelor noastre./ Ce bine/ că ele nu dau naştere/ la oameni.”(„Poem”). Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora : „Scriu : Am uitat să citesc,/ ştiu doar să scriu./ Umplu spaţiul cu lucruri/faţă de care să pot fi orb.”(„Poem”). Textul este semnul, urma, rămăşiţa umană a unei existenţe : „Cu creionul pe albituri/ haşurând desenez murdăria/ pe care trebuie să o las cu trupul.”(„Poem”). Nu găsim aici nimic din aglomerările sufocante din textele altor autori. Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenţiale par a fi deviza poetului.Nimicul, potenţialul, neputinţa de a scrie sunt temele supreme ale acestei poezii :”Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu.”(„Poem”). Sau : „ Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie măcar DESPRE el.”(„Poem”). N-au fost remarcate suficient ironia şi autoironia, de cea mai bună calitate, care adie prin poemele lui Ghiu : Vai,/ nu pot continua ( niciun pic )/ acest poem/ atât de minunat.”(„Poem”). Geometrii sigure, reconfortante, străbat textele :” Aici e un ocol al locului./ Imposibil să faci poemul perpendicular/ şi să poţi coborî.”(„Poem”). Explorarea străfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente umile : „Mi-e milă de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntă,/ mi-e milă de noi -/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/ milă.”(„Poem”). Cuvintele respiră prin gesturile fireşti ale iubitei : „Am văzut-o ducându-se./ Însemna ( câte gesturi plutesc/ în luciul/ mâinii drepte ?( că/ poemul se terminase/ cu bine.”(„Poem”). Toate textele lui Bogdan Ghiu reprezintă căutarea Marelui Poem, fiind ipostaze şi variante ale acestuia, care nu-l multumesc pe poet. „Manualul autorului” este un tratat şi o exegeză la o carte-poem visată, niciodată scrisă, niciodată terminată. Aceasta este cea mai frumoasă şi mai inteligentă utopie din literatura română, având şi cea mai înaltă miză artistică. Este o utopie programată de însuşi autorul ei să eşueze. Proiectată să eşueze, Utopia Marelui Poem triumfă în estetic. În condiţiile în care scrierea efectivă a Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz şi nici n-a fost luată vreodată în calcul, renunţarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului, mare iubitor de paradoxuri, am putea spune că poezia sa este un eşec al eşecului. Eşec al nimicului, al golului, al tăcerii. Totul este însă asumat conştient. Există în texte o fugă de propria identitate şi o căutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurări. Poezia lui Bogdan Ghiu se priveşte tot timpul în oglindă, căutându-se, rătăcindu-se, agasată de propria imagine, şi regăsindu-se, în cele din urmă, mereu nouă, proteică, surprinzătoare, originală. Dacă modalitatea de a scrie rămâne aceeaşi, viziunile sunt mereu altele. Convertirea existenţei în estetic se face su aparenţele unor minore inventarieri şi ale unor false preocupări tehnice. Ghiu redescoperă mitul lui Manole, din perspectiva,iarăşi, unei autoironii puternice. Ana varsă lacrimi de crocodil :”O, lacrima e semnul/ că ai vrea să digeri/ pe acela care te înconjoară.”(„Poem”). Multiplicarea poemului se poate face la nesfârşit. O doctrină poetică poate genera ea însăşi o infinitate de poeme :”Acum, acum, să pot trăi -/ în locul meu să las/ un poem/ să scrie poeme.”(„Testament”). Poemul e împuţinat, redus la câteva semne grafice : „Punctul alb (care există deja)/ şi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)”(„Două puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conţin sugestii culturale de o incomparabilă bogăţie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega realitatea netrebnică :”Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./ Îl înjur.”(„Poem”). Pe alocuri, când se afirmă ca un poet al transcendenţei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv : „Împăturită noaptea-n foaie./ O-nţep şi curge în odaie.” „Privirea cotită” (indicaţii de ieşire) este o replică modernă la poemul arghezian „Între două nopţi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuşi, cu migală de bijutier. Cercul, rotundul, golul, ca şi nimicul, remarcat mai înainte, adică temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare pagină. „Poemul” este chiar discuţia despre scrierea poemului „NU, NU, altceva ; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte legate, copilăria şi adolescenţa poemului. / Discutaţi : v-am făcut locul gol. / Învăţaţi să ştiţi totul.”(„Cursivitate”) Scrierea poemului e precum săvârşirea unui act de bunăvoinţă faţă de un pensionar : „Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul să treacă/ şi să încapă cu bine/ între început/ şi/ sfârşit.”(„Poem”). Cuvintele uzate, „sfârşite”, sunt recondiţionate prin construirea poemului, poezia fiind un mod de renaştere, de regenerare a cuvântului : „Vioiciune a cuvântului sfârşit/ care revine, revine/ bucuros în mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl inventează pe poet : „Cercul mai drept ca vânătoarea - / un singur vers a rămas să/ liniştească poemul/ şi/ să/ mă viseze.”(„Poem”). Semnele grafice sunt şi ele generatoare de poezie :”Undeva/ în poem (nu acesta)/ punctul/ digeră/ liniştea/ în tăcere./ (Aici, în paranteză [aceasta]/ e bine).”(„Poem”). Bogdan Ghiu este un excelent poet erotic. Anatomiile sunt delicioase, cuvintele şi semnele de punctuaţie se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilă :”Numele tău îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele noi spintecau ridurile otrăvitoare,/ punctul se desfăcea ca o piersică,/ i se vedea miezul ca o săgeată./ Totul se apropia./ Inima începuse să aibă periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în luminişul stomacului.”(„Poem cu o singură imagine copiată”). Poetul găseşte deseori punctul inefabil, care favorizează geneza poemului :”Poem pe marginea prăpastiei./ Dacă ai veni şi tu/ ar cădea./ Dar ce discursuri înălţătoare/ învaţă el/ şi ce/ recompensă secretă primeşte/ de la punctul acesta bine uns/ şi strălucitor/ ca după o/ naştere.”(„Poem”). Deşi nu lipsită de afectivitate, poezia lui Ghiu refuză sentimentalismul :”Ca un gunoier/ poemul pleacă înjurând.// N-aştept să se termine-n zare.”(„Două Fragmente”). Pendulând între realitate şi imaginar, „poemul” lui Ghiu se află într-o continuă osmoză cu elementele lumii. Poetul reuşeşte pagini excepţionale, de o frumuseţe stranie : „Nu se mai înţelege nimic,/ nu se mai înţelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mări şi ţări/ îi împleteşte tranşee.”(„La malul poemului”). Naşterea poemului este o înviere cvasidivină :” Să mai rămână de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Însuşi,/ pata de sine !” („Poem”). Până la urmă, poemul se încheagă din orice, imprimând realităţii o anumită sintaxă, dar şi ameninţând-o cu haosul : „Poţi dumneata să îţi iei răspunderea/ să arunci/ o lume fericită/ în haosul acesta neterminat ?” („Poem”). În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele să fie scrise, ele existând potenţial şi în afara acestuia :”ce lene.../ să nu poţi scrie acest poem/ şi el/ să existe.”(„Poem”). Apocalipsa fiinţei este descrisă admirabil :”Înainte de catastrofă/ cuvintele părăsesc primele fiinţa,/ apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prăbuşit;/ vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi şi ar vrea să te strige./ Acestea vor fi poemul.”(„Poemul”). Reînvierea şi extragerea esenţelor din lucruri sunt idei ce revin constant : „Se extrag zorile din lucruri./ Lumina evadează din lucruri./ Dimineaţa găsim lumina în afara lucrurilor./ Dimineaţa găsim lucrurile în lumina care s-a scurs din ele/ peste noapte.”(„Propoziţii matinale”).
Treptat îşi face loc în texte şi tema cea mai reprezentativă, aceea a tăcerii :” dar tăcerea nu ai cum s-o refuzi/ Ţi-o dau. Eşti prins. Stăpâneşte-o/ cu bine.” Şi încă : „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea./ A te constrânge singur/ să taci./ Scriu ca să tac.” („Când nu apari”). Tăietura versului este impecabilă şi prospeţimea notaţiei remarcabilă : „Cum stai în amintire şi o lumină/ numai a ta te luminează din/ când în când. Tu eşti pământul/ amintirilor mele, mama memoriei, bombardată cu seminţe de toate soiurile, din care alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de poezie care ar merita o discuţie separată. Textele sale , ca şi cele ale lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin eprubetele, retortele şi alambicurile celei mai rafinate inteligenţe.
Bogdan Ghiu este un mare poet , un adevărat clasic al generaţiei 80, un autor care este singurul stăpân şi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil. El ne face să ne gândim, cu speranţă şi îndreptăţire, la un Nobel românesc.
miercuri, 17 septembrie 2008
Critica literară şi revigorarea romanului
luni, 7 iulie 2008
Povestiri fantastice
De fiecare dată când citesc o povestire fantastică, am impresia unei complicităţi cu un narator care îmi promite dezvăluiri senzaţionale, dar dovedeşte, în cele din urmă, că nu ştie nimic sau se preface că nu ştie nimic.. Te face să-l urmezi, mergi pas cu pas pe urmele lui, asişti la lucruri incredibile, el îţi face semn că totul are o explicaţie pe care o vei afla la momentul oportun, însă în final ramâi descumpănit când însuşi naratorul pare nedumerit şi confuz. Dacă este şi personaj, lucrurile acestea sunt şi mai bine reliefate. O povestire fantastică este povestea întrepătrunderii a două lumi incompatibile. Personajul şi, pe urmele lui, cititorul ,abil manevrat de către narator, pătrund pe nesimţite într.o altă lume care îşi face sau nu simţită prezenţa prin anumite „semne”. Un exemplu edificator în acest sens este „Frica” de Guy de Maupassant. Este un text care explică perfect mecanismul unei creaţii fantastice. Naratorul călătoreşte noaptea cu trenul. În compartiment se simte un puternic miros de fenol. Mai târziu aflăm că totul este dezinfectat datorită pericolului de holeră. În acelaşi compartiment se mai află un domn în vârstă, de condiţie bună. La un moment dat, cei doi văd , din goana trenului, doi oameni bărboşi şi în zdrenţe, stând într-o pădure, în jurul unui foc. Dornic de comunicare, domnul în vârsta remarcă faptul că e ora douăsprezece şi că ei au văzut ceva bizar. Abia mai târziu enunţă o idee care ar putea fi socotită o emblemă pentru multe povestiri fantastice :”Nu ţi-e frică decât de ceea ce nu înţelegi”. Şi respectabilul domn relatează două întâmplări pentru a-şi argumenta opinia. Îşi aminteşte cum marele scriitor rus Turgheniev a povestit cândva, în casa lui Flaubert, cum, scăldându-se în apa unui râu, s-a speriat îngrozitor când o creatură semănând a om, a încercat să-l ia în braţe şi chiar l-a fugărit o vreme, până când un băieţandru aflat cu vitele la păscut a îndepărtat monstrul cu biciul.Băiatul i-a spus că era o nebună care trăia la marginea pădurii. A doua întâmplare povestită de domnul cel distins nu mai are însă o explicaţie clară. El relatează că, la un moment dat, călătorea prin Bretania. Era noapte şi el mergea pe jos. Atmosfera era stranie, noaptea era adâncă, nu se vedea nimic şi nu se auzea decât şuieratul vântului. Şi atunci bătrânul a auzit un zgomot care se apropia. S-a dat la o parte din drum şi a văzut uluit o roabă care mergea singură, duruind peste pământul uscat. Evident că nu a putut găsi o explicaţie raţională acestui fapt. Cred că acesta este principiul fantasticului : nu este fantastic decât ceea ce nu are o explicaţie raţională, iar perspectiva narativă are un rol esenţial în realizarea incertitudinii, ambiguităţii, echivocului.
Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii „Plimbări cu Freud” de Kocsis Francisko (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), binecunoscutul poet ardelean, redactor la revista „Vatra”. Nu este prima dată când un poet îşi incearcă puterile în proza fantastică. Prima impresie este că nu găsim aici nimic din nefirescul povestirilor din „Trântorul” lui Emil Botta. Deşi fără lirismul apăsat din prozele lui A. E. Baconsky, textele din „Plimbări cu Freud” sunt mai aproape de „Echinoxul nebunilor” decât de realismul înşelător din prozele lui Mircea Eliade. Fiecare povestire este construită atent, cu o grijă deosebită pentru detaliile semnificative. „Casa din grădina japoneză” prezintă o lume ordonată, care funcţionează după legi aparent normale. Descrierea grădinii îngrijite de un japonez este de o precizie geometrică : „ un rând de meri întâlnindu-se sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu un rând de cireşi care primavara sunt numai floare, dar nu rodesc niciodată, consumându-şi vitalitatea în această superbă risipă. Din vârful unghiului porneşte un rând de pruni spre zidul dinspre stradă ; cele trei rânduri, văzute de sus, alcătuiesc litera Y.” În acest decor se întâmplă un lucru care sfidează orice logică. Un necunoscut îl vizitează pe proprietarul grădinii şi îi transferă propria invaliditate. Vizitatorul mărturiseşte că a fost trimis de o voce şi că va reveni peste un an, când lucrurile vor reintra în normal. Ceea ce se şi întâmplă, numai că scena de la început se repetă în oraş, cu un acelaşi invalid, şi nu mai avem certitudinea că personajul afectat de aceste miracole inverse îşi va mai căpăta vreodată capacitatea de a merge. Scenele sunt perfect motivate, între ele există o continuitate firească, iar finalul este reuşit.
Depăşirea limitelor umane şi pătrunderea într-o altă lume formează tema povestirii „Incredibila aventură a domnului Godeschal”.În urma unor exerciţii îndelung repetate, personajul reuşeşte să zboare şi să se teleporteze în locuri îndepărtate, reuşind să depăşească barierele timpului şi ale spaţiului. Ulterior, când se reîntâlneşte cu fiul său, el reintră sub regimul temporal pământesc şi moare asemenea eroului din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: „ Când soarele va ajunge pe floarea de mac sălbatic din mijlocul covorului, voi porni să-mi străbat anii. Voi ieşi în grădină şi cu fiecare pas voi îmbătrâni vizibil. Va trebui să mă urmezi. Când voi muri, să mă ridici şi să mai faci câţiva paşi în direcţia în care mergeam. În braţele tale vei avea un schelet pe care va trebui să-l îngropi. Acela voi fi fost.” Există, în aceste pagini, o subtilă pendulare între două lumi, una dintre ele rămânând misterioasă şi inaccesibilă. De altfel, fiecare poveste opereză o deschidere către un alt plan, însă doar atât cât să facă mai enigmatic universul paralel revelat. Este „o uşă abia întredeschisă”, cum ar spune un celebru critic literar român, autor şi el al unor excelente povestiri fantastice. În „Seară vieneză”, un străin îl pedepseşte pe un jandarm ticălos. Apariţia motanului cenuşiu, în final, asigură naraţiunii o desăvârşită ambiguitate.”Vocea” probează neobişnuita dexteritate a autorului de a scrie povestiri. Intervenţia „celui care scrie această poveste”şi care întrerupe fluxul epic, la sfârşit, pare să fie cel mai potrivit final, dar bucata nu se numără printre cele mai reuşite din volum. În orice caz, procedeul este ingenios, dar nu ţine neaparat de fantastic. „Păducelul” evidenţiază gustul şi educaţia artistică a autorului. Se simte ochiul şi mâna celui care percepe lumea dintr-un punct de vedere estetic. Descrierile sunt de un mare rafinament : „ Frigul nu pare prezent, doar o melodioasă compactare a stratului din ce în ce mai gros de nea sub greutatea fulgilor care continuă să cadă. Răzorul cu firele înalte de iarbă uscată şi tufa de măceş cu spini mari, în care s-au prins câteva frunze pe care păianjenul le-a îmbinat în arhitectura sa, rup ritmul monoton al unei coline domoale...” Avem de-a face cu o evadare în esteticul pur, personajul fiind o ipostază modernă a meşterului Manole. „Ceasul de buzunar” şi „O plimbare în amurg” înclină mai degrabă către straniu, dacă ne gândim la categoriile lui Tzvetan Todorov. Decorul este schiţat, de fiecare dată, cu o mână sigură, de autentic prozator. În sfârşit, cea mai reuşită piesă este, în opinia mea, „Cantata profana”. Poetul şi prozatorul îşi dau mâna pentru a realiza un text cu un relief artistic exceptional. Muzica secretă a oraşului este sugerată într-un mod încântător, iar condiţia artistului este evocată cu mijloace proprii, originale. Călătoria prin urbea natală, prilejuieşte naratorului pagini admirabile : „Am trecut pe lângă paragina numită Cocoşul de aur , cândva cel mai galonat local al târgului, altfel o superbă clădire în stil secession, cu interioare spatioase în pereţii cărora s-a impregnat muzica unui veac apus; dacă treci pe lângă ea noaptea târziu, când oraşul doarme, poţi auzi aceste melodii de parcă în clădirea întunecată orchestra nici n-ar fi observat că uşa timpului s-a închis şi ar continua să cânte pentru clienţi cărora doar parfumul le-a mai rămas în preajma meselor.”
Scriam la început că nu este prima dată când un poet român scrie proză fantastică. Ba chiar putem spune, dacă judecăm lucrurile cu atenţie, că mai ales poeţii au izbutit în acest dificil domeniu. Mihai Eminescu, Al. Macedonski,Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Emil Botta, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Al. Philippide şi Mircea Cărtărescu sunt nume prestigioase care au creat texte antologice, unele dintre ele adevărate capodopere, pentru specia literară pe care am discutat-o. Este evident că hlamida de mag, căutător şi creator de mistere, i se potriveşte şi lui Kocsis Francisko.
NINO
Am pomenit despre inteligenta lui Nino. La cursuri, la seminarii, la Cenaclul de Luni - unde avea posibilitatea de a intra in dialog cu o inteligenta egala cu a sa, aceea a lui Nicolae Manolescu – , Nino ii fascina si ii uluia pe acultatori. "Batrane, i-ai naucit pe toti", a exclamat poetul Laurian Campeanu dupa o sedinta in care Stratan fusese, pentru a nu stiu cata oara, one man show.
Imi amintesc ca intampinam impreuna prima ninsoare, plimbandu-ne din Grozavesti pana in Cotroceni si inapoi, in camasi si cu capetele descoperite. Intr-un rand am vegheat o noapte intreaga sa apara un numar din "Romania Libera", unde Nicolae Manolescu, idolul nostru de atunci, avea un interviu in care vorbea si despre Nino, numindu-l "minte stralucita si poet foarte talentat". In asteptarea ziarului, am fumat si ne-am prostit, facand clasamente : cei mai mari poeti, cei mai valorosi critici, cei mai slabi... Apoi am mers la cinemateca si am vazut "Persona" de Bergman.
Nino mergea deseori in vizita la Nichita Stanescu. Erau prieteni si insista sa merg si eu pentru a-l cunoaste pe marele poet, asigurandu-ma ca Nichita m-ar fi indragit pe loc. Timiditatea mea a fost mai puternica decat incurajarile sale si regret si astazi ca nu i-am urmat indemnurile. Nichita il iubea pe Nino, Nichita il desena pe Nino, Nichita ii dedica poeme lui Nino.Era recunoasterea unui mare poet de catre alt mare poet. Ei intelesesera ceea ce nu inteleg cei care nu recunosc statutul de scriitor decat autorilor ale caror acte de creatie s-au produs in interiorul grupului consacrat sau gastii literare din care fac ei insisi parte : intr-o literatura e loc pentru toate talentele.
Cine il cunostea pe Nino avea certitudinea ca vorbeste cu un geniu.( Aceeasi senzatie o aveau, pe vremuri, interlocutorii lui Ion Barbu.) Si ce subiect putea sa-i cada unui poet de geniu la examenul de estetica ? Simplu : "Rolul Partidului Comunist Roman in dezvoltarea esteticii" ! Bineinteles ca Nino nu s-a dezmintit si a facut un spectacol pe masura, spunand printre altele :"Daca n-ar fi existat PCR, estetica ar fi disparut ca disciplina!"Uitandu-se speriat in toate partile, profesorul l-a intrerupt, cerandu-i carnetul de note : "Zece, multumesc, ati raspuns perfect."
In ultimii ani vorbeam saptamanal la telefon si nu pot crede nici acum ca a murit. In orice caz, am certitudinea ca nu s-a sinucis si ca i s-a intamplat alt lucru ingrozitor : l-am cunoscut îndeajuns de bine ca sa pot face aceasta afirmatie. Despre poezia lui Stratan au scris altii : cu simpatie, cu intelegere, foarte rar cu rautate sau obtuzitate. La noi se face insa greseala de a aprecia poezia dupa expresiile utilizate, zorzoane stilistice si bogatie lexicala. Cand se va intelege ca natura poeziei e alta, de natura revelatorie, vor fi valorizati cum se cuvine poeti ca Gellu Naum, Emil Botta, Petre Stoica, Emil Brumaru. Si, cu voia Dumneavoastra, Ion Stratan.
Un poet paradoxal
Despre Topârceanu s-au spus aproape toate lucrurile esenţiale, inclusiv acela că autorul ,,Parodiilor originale” este unul dintre cei mai moderni poeţi ai vremii sale. Este interesant că E. Lovinescu, în general foarte atent la tot ceea ce este modern, remarcă trăsătura cea mai importantă a lui Topârceanu : ,, nu putem decât recunoaşte în dl. G. Topârceanu pe cel mai autentic reprezentant al moştenirii directe a lui A. Mirea.. ‘’ Acelaşi critic observă, ,, ca notă diferenţială ‘’, că ,,în « Balade vesele şi triste » lirismul sau numai epicul , în doze dealtfel mici, se infiltreză cu umor. Ceea ce e esenţial la scriitor este inteligenţa artistică vizibilă în adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectului, în preciziunea conturului… ‘’ Făcând aceste judicioase observaţii, Lovinescu ridică şi cele maui serioase obiecţii :,, « Balada popii din Rudeni » sau « Balada morţii », de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei mâini de meşter într-un material din care numai emoţia şi misterul lipsesc. ‘’ Adică esenţialul. Cu alte cuvinte, Topârceanu este un meşteşugar desăvârşit, un virtuoz, în ceea ce priveşte forma, dar e lipsit de harul marii poezii. Şi rezervele lui Lovinescu merg mai departe, pe aceeaşi linie : ,, Cu o viziune atât de ascuţită şi atât de materială, dl. Topârceanu a fixat peisagii…cu amănunte prinse atât de sigur şi, pentru a vorbi tehnic, cu atâta acurateţă – încât natura pare pusă sub sticlă într-o ramă, peste care nimic nu trece ; şi tocmai acest aer de « perfecţie » de « finit » stânjeneşte impresia poetică. ‘’(E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag.185) G. Ibrăileanu arată şi el că Topârceanu este ,, un poet de factură specială ‘’. Şi mai departe : ,, inspiraţia sa poetică ne dă o impresie neobişnuită de luciditate, dacă nu cumva luciditatea aceasta nu se datoreşte controlului pe care îl exercită inteligenţa asupra inspiraţiei. A releva rolul prea excesiv al inteligenţei în creaţia lirică nu credem că este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. ‘’(G. Ibrăileanu, G.Topârceanu, în vol. Note şi impresii , Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1920, pag. 206-2o7 ) Adept al inspiraţiei spontane, criticul ,, Vieţii Româneşti ‘’ pare speriat de inteligenţa lui Topârceanu.
Ca de obicei, G. Călinescu are intuiţia cea mai fină şi pune accentul exact acolo unde trebuie. În ,, Istoria… ‘’ sa , el îl trece pe Topârceanu la capitolul ,, Moderniştii ‘’. Călinescu acreditează însă, în mod indirect, ideea că Topârceanu ar fi un poet minor, definindu-l ca ,,un poet al universului mic” : ,,Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. Cea dintâi opinie este greu de susţinut…. ‘’ Călinescu este primul care înţelege valoarea superioară a parodiilor :,,Totuşi se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii. ‘’ Topârceanu ar avea spirit critic. Dar asta nu e totul : ,, Inteligenţă critică ? E prea puţin. Avem de-a face cu un mimetism care presupune putinţa de a trăi pe felurite chei muzicale.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pag. 826) Unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai poetului, Al. Săndulescu, vorbeşte despre ,, umorul liric ‘’ al lui Topârceanu. În baladele poetului, ‘’ contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor ‘’. Universul poeziei lui Topârceanu este definit în mod remarcabil : ,, Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, el se caracterizează în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca un poet al anotimpurilor, un pastelist şi un miniaturist. În umorul său se ascunde aproape totdeauna o discretă notă de melancolie şi uneori de tragism… În pasteluri, Topârceanu cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă. ‘’ Criticul trage însă o concluzie greşită : ,, Prin temele abordate, ca şi prin limbajul poetic, Topârceanu este în bună măsură un poet tradiţionaliat.’’ (Al. Săndulescu, Scriitori români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 451) În realitate, mijloacele artistice ale lui Topârceanu nu sunt ale unui tradiţionalist. Se ştie, în altă ordine de idei, că, în literatură, nu tema sau decorul contează, ci atitudinea scriitorului faţă de acestea şi modul în care creatorul se foloseşte de ele.
M. Ralea evidenţiază ,, atenţia specială pe care cel mai savant mânuitor al tehnicii poetice româneşti o dă aspectului formal al poeziei.’’ Ralea face observaţia foarte importantă că ,,între cunoştinţa intelectuală şi cea poetică” nu e un divorţ.(M. Ralea, G. Topârceanu, în vol. Interpretări, 1927, pag. 174-175) Tragem concluzia că Topârceanu ar fi un poet rafinat, un intelectual, un profesionist al scrisului. La rândul său, C. Ciopraga(în vol. G. Topârceanu, E. P. L., 1966, pag. 395-396) scrie : ,, Conştiinţă artistică exemplară, autorul de balade şi rapsodii a creat un stil. ‘’ Într-o substanţială prefaţă la ,, Balade vesele şi triste ‘’ (Bucureşti, Ed. Albatros, 1986), Ilie Dan evidenţiază preferinţa poetului ,, pentru anumite specii literare, care conveneau concepţiei artistice şi structurii sale sufleteşti : cea lirico-epică (balada), parodia, pastelul şi fabula . ‘’ Ilie Dan este de părere că poetul are o natură dublă, fiind deopotrivă sentimental şi ironic. Prefaţatorul remarcă ,, picturalitatea ‘’ liricii şi prozei lui Topârceanu. Acesta ,, nu realizează, chiar dacă e descriptiv remarcabil, ansambluri în care relieful să fie patinat de culoare şi tonuri groase, ci schiţe punctate cu accent şi acurateţe. ‘’ Minusul operei lui Topârceanu ar fi ,, uşurinţa de a versifica, diluţia lirică şi lipsa profunzimii ‘’ în texte precum ,, Balada unui greier mic ‘’, ,, Ripostă ‘’, ,, Cioara ‘’.
Se poate trage concluzia că Topârceanu este un poet modern prin cel puţin două aspecte : conştiinţa artistică superioară şi atitudinea faţă de temele şi recuzita literaturii tradiţionale. Acest lucru este vizibil, în mod pregnant, în ,, Parodii originale ‘’. Este curioasă şi paradoxală situaţia lui Topârceanu. Deşi poet de factură modernă, el a făcut parte dintr-o grupare literară tradiţională. Membrii acesteia l-au lăudat cu jumătate de gură, în timp ce el era nevoit să polemizeze cu moderniştii cu care ar fi avut reale afinităţi, dar care îi erau adversari. Într-un fel, Topârceanu a fost un cal troian în cetatea tradiţionaliştilor.
2. Parodiile
Topârceanu percepe atât de subtil poezia altora, încât e capabil să reconstituie universul poetic al fiecărui autor vizat în ,,Parodii originale ‘’. Această reconstituire este minată de o superioară, permanentă ironie. Dacă în ,, Chinurile lui Ulise ‘’ avem impresia că-l citim aievea pe Homer, celelalte texte au un haz incomparabil. Topârceanu îl imită pe Al. Depărăţeanu şi evocă ,, viaţa la ţară ‘’ în versuri care au devenit celebre :
Locuinţa mea de veră
E la ţeră…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor.
Să remarcăm , de pe acum, că una dintre sursele umorului este neologismul utilizat în contexte neaşteptate, saturate de termeni neaoşi :
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aici palpită
E lipsită
De confort occidental.
Iată şi ,, eroismul ‘’ specific poeziei lui Bolintineanu :
Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr’să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri !
Ritmurile din stihurile lui Coşbuc sunt îngânate admirabil :
Vin mişcând din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sânii arşi de vânt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmânt…
Ca procedeu general, este evidentă rescrierea în registru comic a tot ce era grav, eroic sau elegiac. Mesianismul lui Goga, de pildă, este convertit în reproşuri meschine :
O, blestemată fie clipa
Când ai purces apoi în ţară
Ş-ai cumpărat tipografie
Să-mi faci revista de ocară.
Să-mi porţi Luceafărul prin lume,
În cap cu proza ta neroadă,
Cu acţibilduri pe spinare
Şi cu notiţe slabe-n coadă.
La Minulescu, este ironizat simbolismul sonor şi teatral, cu elemente exotice :
Ploaia tristă şi banală,
Ploaia obsedantă,
Ploaia
Care pastişează clima de pe Alpi
Şi Himalaia,
Ploaia cade verticală din cerescul alambic
Şi sfidează pacienţa trecătorilor :
Pic-pic…
Parodiile după Cincinat Pavelescu sună aidoma epigramelor scrise de acesta :
Când suspini pe la ferestre
Întristate madrigale
Luna-i veselă, maestre,
Ca chelia dumitale !
*
Talentul vostru-n adevăr
S-a mărginit numai la păr,
Dar toată strălucirea mea
Nu stă-n chelie, ci sub ea !
Textele care-l vizează pe Demostene Botez au intrat, de multă vreme, în memoria culturală a tuturor românilor :
Tristeţi de după-amiezi ploioase
Şi de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Şi-aştepţi să vie ora mesii…
Inventivitatea, verva şi imaginaţia lui Topârceanu ating punctul culminant când îl parodiază pe Arghezi :
În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.
Topârceanu procedează întocmai ca un pictor care reproduce pânze ale vechilor maeştri, introducând însă în tablou un element care subminează arta celui imitat şi care evidenţiază atitudinea autorului faţă de mijloacele artistice la care apelează ,,maestrul”. Este un joc superior, al unui poet care posedă o mare inteligenţă artistică şi care respinge elementele rurale, provinciale şi burgheze, adică tocmai pe acelea care alcătuiesc decorul unei mari părţi a operei sale.
3.Pastelurile
Este adevărat că multe poezii ale lui Topârceanu emană afectivitate, iar autorul poate fi socotit un sentimental, dar melancolia sa este discretă, de bună calitate :
Sus, prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai ?
Ptimăvară, cui le laşi ?
Nuanţele tabloului sunt redate cu un rafinament şi cu o ştiinţă a detaliului unică :
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Iarna, mai ales, îi prilejuieşte lui Topârceanu scrierea unor bijuterii :
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visător ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Poetul dă întreaga măsură a talentului său în ,, Rapsodii de toamnă’’. O gradaţie savantă, pe un fundal alegoric, obţine unele dintre cele mai reuşite efecte artistice din întreaga creaţie a lui Topârceanu. Toamna apare mai întâi ca un zvon, o ,, boare ‘’, care ,, fură ‘’ puful păpădiilor :
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Trecerea de la perfectul compus al indicativului la perfectul simplu accelerează lucrurile :
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele,
Toate florile şoptiră
Întorcându-şi feţele.
Unele instantanee sunt extrem de reuşite :
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe.o ramură.
O lume întreagă, personificată, intră în panică :
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Neologismele sunt combinate cu sintagme jurnalistice sau cu expresii colocviale :
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
Când deodată un erete,
Poliţai din naştere
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
Această tehnică de utilizare a neologismelor şi a unor registre variate ale limbii apare pe tot parcursul poeziei ,, Rapsodii de toamnă ‘’ :
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
Finalul poeziei concentrează toată arta poetică a lui Topârceanu. Cenzurat de ironie, sentimentul este compromis prin exagerare :
Gâze, flori întârziate !
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
4. Baladele
Sentimental este cu adevărat Topârceanu în balade. Ritmul, atmosfera, decorul sunt fixate în tonalităţi fine şi emană o melancolie ancestrală :
Scutură din trecăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Pe acest fundal, popa din Rudeni capătă dimensiuni de legendă :
Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.
Revenirea la realitate echilibrează, benefic, textul :
Iar hangiţa iese-n uşă,
Bucuroasă de câştig.
Ochii-i râd spre căldăruşă ;
- Frig, părinte?
-Straşnic frig!
Integrarea celui dispărut în ritmurile ample ale naturii şi cufundarea sa în uitare sunt magistral evocate :
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări
Nopţi adânci cu lună.
Un zâmbet în colţul gurii însoţeşte cele mai reuşite versuri :
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa – o goană,
Şi astfel durerile trec…
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec !
Având un deosebit simţ al limbii, utilizând neologismul cu artă, în versuri rafinate şi limpezi , Topârceanu nu este numai ,, un poet pentru toţi ‘’ (Şerban Cioculescu), ci şi unul pentru viitor. Paginile sale, proaspete, vii şi inteligente, vor fi citite totdeauna cu interes.