miercuri, 28 iulie 2010

Lar răsărit de Eden sau despre capodopere

Tocmai am recitit La răsărit de Eden de John Steinbeck şi mă întreb care ar fi specificul acestui scriitor în contextul generaţiei sale. Nimic din scriitura impecabilă a lui Hemingway, nici din polifonia narativă caracteristică stufoasele romane ale lui Faulkner,  atmosfera apăsătoare creată de Thomas Wolfe sau snobismul lui Fitzgerald. Steinbeck îşi croieşte poveştile după tiparele epice fundamentale pe care ni le oferă Biblia. Uneori e schematic şi tezist, simbolurile ies prea la suprafaţă, ca în arta naivă, dar personajele lui sunt memorabile, iar în dialoguri numai Caldwell şi Faulkner mai ţin cumva pasul cu el. Şi mai este ceva : la el, miza pe valorile umane pare a fi mai mare decât cea, obligatorie, pe artă.
Mă gândeam dacă literatura trebuie să parieze pe scriitură, pe marile adevăruri ale existenţei sau pe viaţă, pur şi simplu.  Interesant e că ruşii caută marile adevăruri, uneori în dispreţul stilului ( vezi Dostoievski ), dar, ca toţi marii scriitori moderni, ei nu neglijează rafinamentul estetic : Gogol, Cehov, Bulgakov...
Cred că o carte valoroasă este aceea în care se întrevede, dincolo de viaţă, de întâmplări şi amănunte relevante, una dintre Marile Poveşti Mitice ale lumii... Eventual cu motivaţia psihologică de rigoare... Atunci, vorba unui prieten, poţi spune : "Ah, de ce n-am scris-o eu !"
Redau un fragment din La răsărit de Eden, un roman care anticipează romanul pedagogic, ilustrat mai târziu de Hermann Hesse şi Siegfried Lenz. Poate că  în programa şcolară ar trebui incluse obligatoriu volume precum La răsărit de Eden, Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, De veghe în lanul de secară de Salinger, Harfa de iarbă de Truman Capote, Modelul şi Ora de germană de Lenz şi destule altele.. Ar fi util să fie discutate, la clasă, capitole, scene şi paragrafe din aceste creaţii formatoare de caractere.

"Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.
[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi."
 Da, pierduţi ca oameni, dar şi ca artişti...

marți, 27 iulie 2010

Dimineaţa se schimbă anotimpurile

În dimineţile de vară vine uneori toamna.
În dimineţile de toamnă pot mirosi zăpezile absente.
În dimineţile de primăvară este tot primăvară.
În dimineţile de iarnă este un anotimp pentru care nu s-a găsit încă un nume.
Sunt Jim, puiul de afroamerican, care se jocă  pe balcon cu un titirez,  printre borcane pline cu dulceaţă  de vişine şi murături. Şi nu mă albesc niciodată de spaimă, cum minte domnul Mark Twain.

Numai noaptea, ea singură, este ţinutul unui alt, nesfârşit anotimp.

marți, 20 iulie 2010

Un om

Purta ochelari, avea o piele fină, albă şi un aer distins. O blândeţe liniştitoare emana din fiecare gest al său. Pronunţa fiecare cuvânt cu răbdare, calm, privindu-te în ochi. Îl cunoscusem în timpul studenţiei, când eu eram filolog, iar el medicinist... Locuiam amândoi în Complexul Studenţesc Grozăveşti şi ne ciocneam deseori pe culoarele întunecate, dar pline de poezie, ale campusului... Ajunsesem să ne salutăm fără să ne cunoaştem numele. Într-o zi însă el mă abordă şi îmi solicită nişte lămuriri în legătură cu un poet român. Am intrat în camera lui şi din convorbirea noastră de o oră şi jumătate am dedus că viitorul medic citise mai mult decât majoritatea colegilor mei... Ştia Biblia şi romanele lui Augustin Buzura pe dinafară. Îi plăcea Nichita Stănescu şi încercase şi el să scrie nişte poeme. Mi le-a citit. Erau extraordinare, emanând un talent viguros, seducător. L-am încurajat să mai scrie şi ne mai întâlneam uneori întâmplător, pe scări sau în parc, schimbând câteva cuvinte. Excedat de colegii mei care scriau tot timpul şi îmi citeau din "operele" lor, evitam să-l mai întreb dacă a mai pus ceva pe hârtie. Apoi am pierdut legătura cu el.
Trecând în această vară printr-o localitate de munte, l-am recunoscut în uşa unui dispensar comunal. Am încetinit şi l-am privit cu atenţie. Îşi pierduse frumosul său păr inelat, îi mai rămăseseră pe marginile capului nişte şuviţe albe, dar era el, nu mai încăpea nicio îndoială. Am oprit maşina şi l-am strigat tocmai când voia să intre în cabinet.
Am stat apoi de vorbă cu el vreo trei ore. L-am întrebat dacă e împăcat cu viaţa, dacă mai scrie, dacă are prieteni... Tâmpeniile de rigoare...
- Când am venit aici, toată lumea m-a luat în braţe, E drept că oamenii veneau continuu peste mine, la orice oră, cu tot felul de rugăminţi, pe care nu le puteam refuza... Îi socoteam prieteni şi nici nu putea fi vorba de o răsplată sau de contraserviciu... Credeam că sunt fraţii mei...
- Da, da, şi pe urmă ai văzut că te vorbeau pe la spate...
- Ehe, asta nu e nimic... Că mă analizau din creştet până în tălpi era o chestie neînsemnată... Ce vrei să facă ? Să-l citească pe Kant ? Discută unii despre alţii...Nu pot să nu recunosc că am fost oarecum scârbit când am auzit că discutau de zor amănunte din viaţa mea care nu-i priveau în niciun fel.... Auzi, mă ? Ei, care erau plini de vicii, făceau tot felul de afirmaţii despre mine... Ştiu, poţi să-mi vorbeşti despre lipsă de educaţie, incultură şi altele, dar a te vârî cu bocancii în existenţa cuiva este un gest care nu are nicio scuză...Surpriza a fost când am văzut că oamenii care nu apelaseră la mine, din timiditate, mă urau şi-mi găseau nod în papură. Pe alţii îi ajutasem şi pe ei nu... Asta nu se putea ierta. Dar culmea e că ăia pe care îi ajutasem, ştiindu-se datori, fugeau de mine ca nu cumva să le solicit servicii prin care ei să-şi plătească datoriile vechi, care îi apăsau pe conştiinţă... Erau, de fapt, datorii morale pe care ei mi le plăteau într-un mod original, adică vorbindu-mă de rău pe unde apucau... Mă înjurau în cor şi ajunseseră să se convingă singuri că eu eram cel mai mare duşman al lor... Ciudaţi sunt oamenii ! În anumite comunităţi, e mai bine să nu întinzi mâna nimănui, fiindcă dai de belea... Să stai în banca ta şi să-ţi vezi de treabă...
- Credeam că numai la câmpie se întâmplă chestii din astea... Sper că nu te afectează ...ăăă... Aşa e peste tot...
- Asta nu mă încălzeşte cu nimic... Dar nici nu mă consum...Cel puţin nu te mai iluzionezi că ai prieteni şi aşa mai departe...Ha, ha, ha...
- Ai avut timp de scris...
M-a privit mirat şi mi-a zis :
- N-am mai scris un rând din timpul studenţiei.
Mi s-a tăiat respiraţia.
- De ce ai făcut o asemenea crimă ? Să-ţi înăbuşi un talent mai mult decât evident...
- Nu, nu e aşa... Am înţeles că nu am nevoie de artă... Să-ţi explic... Dacă luăm un pietroi sau un scaun şi îl punem pe un soclu, am realizat o operă de artă... Dar mie lucrurile şi fiinţele mi se par mai interesante aşa cum sunt ele în realitate... Vii, diverse, orbindu-te cu lumina şi cromatica lor, emanând miresme.... Pe o pânză, pe un soclu sau într-o pagină, totul este mort, trist, solitar, tragic... E ca o conservă cu termen de garanţie... E adevărat, unele creaţii nu prea expiră, dar sunt puţine... Pentru mine, o femeie dintr-o carte nu mă va fascina niciodată precum una adevărată, care merge pe stradă, surâde şi îşi scutură părul... Şi, pe urmă, literatura e mai nerecunoscătoare decât viaţa... Te secătuieşte afectiv şi nu-ţi dăruieşte nimic... Uneori doar înjurături din partea unor cititori de ocazie, pe care le poţi obţine şi gratis... Nu poţi comunica, prin cărţi, cu oamenii simpli...
Am căutat să-l contrazic, repetând truisme despre arta care e mai autentică, mai profundă şi mai puternică decât viaţa, precum talourile lui Apelles, dar mi-a răspuns, zâmbind, că astea sunt poveşti...
Ne-am despărţit, promiţându-ne să ne revedem, dar amândoi ştiam că nu ne vom reîntâlni niciodată...
Pe drum, în maşină, nu-mi puteam explica de ce, în cursul întrevederii cu doctorul, spusesem numai prostii. Am pus totul pe seama faptului că fusesem sincer emoţionat... Nu avusesem puterea de mă preface că sunt... artist.
Şi nici acum n-o am...

P.S. O vreme mă voi odihni şi voi trece mai rar pe aici...

Mourinho şi vrăjitoria

A apela la magia neagră pentru a distruge pe cineva este un gest criminal. Se ştie ce păţeau vrăjitoarele în Evul Mediu. Mă gândesc dacă, în asemenea cazuri, cel care apelează la un vrăjitor nu este cel puţin la fel de vinovat ca şi mediatorul cu forţele întunericului.
Aflu că faimosul antrenor Mourinho, care mi se părea un tip inteligent, a apelat la vrăjitorii din Kenya pentru a câştiga două trofee cu Real Madrid ... Vasăzică ăsta îmi eşti, domnule Mourinho ?
Ceva ciudat se întâmplă la meciurile lui Nadal. În multe situaţii, când spaniolul este pe cale să piardă, adversarul său face întindere sau ruptură musculară, greşeşte inexplicabil ori se simte epuizat fizic...

luni, 19 iulie 2010

Realitatea ne pândeşte la cotitură

Am aflat, cu surprindere, că un englez este cel mai apreciat bucătar din lume...
E ca şi cum ai spune că un eunuc este cel mai mare specialist în probleme legate de sex, un orb este cel mai important critic de artă şi un surd, cel mai strălucit compozitor...
Cu vicioşii care sunt somităţi în domeniul moralei ne-am obişnuit de multă vreme.
Paradoxul reflectă, în fond, banala, inepuizabila, incredibila realitate...

duminică, 18 iulie 2010

Caracatiţele ne împuţinează timpul...

Ne-am jucat pe Lună ca nişte copii.
Am descifrat genomul uman.
Am făcut cu pixul minuscule găuri negre.
În câteva rânduri am fost pe punctul de a atinge mâna lui Dumnezeu. Sau, mă rog, degetele...
Dar aşteptăm totdeauna ca micuţa caracatiţă Paul să ne spună ce mai avem de trăit...

Am văzut că un simplu cutremur ne-a dereglat ciclurile temporale.
Dacă Africa sau America s-ar scufunda, apucate de ventuzele unor caracatiţe uriaşe, circumferinţa Pământului s-ar micşora, iar zilele noastre ar deveni pitice...
Multe continente au dispărut înainte ca noi să ne naştem : Platon, Shakespeare, Bach. De aceea ninsorile noastre sunt mai sărace, nopţile mai grăbite şi răsăriturile de soare mai triste.
Acum dispar insule, corăbii şi bărci de salvare. Sunt iubitele şi prietenii noştri care mor.
Undeva, în faţa nostră, mai este o singură insulă.
Ar trebui să ne uităm în clepsidră pentru a vedea câte kilograme de timp mai avem.

vineri, 16 iulie 2010

Moartea cuiva - un fel de sărbătoare pentru ceilalţi

Când un om are necazuri, ceva moare în el. De cele mai multe, ori un vis... Ce nu voi înţelege niciodată este îngrămădeala entuziastă a celorlaţi care îl sufocă pe suferind. Ei sunt vioi, dinamici, surâzători şi spun că au venit să ajute, să deplângă soarta celui aflat în suferinţă. Dar par toţi fericiţi...
O elevă a mea, extraordinară, căreia i se prevedea un viitor strălucit, a făcut la un moment dat o greşeală. Treceam cu maşina pe drum şi am văzut că toţi vecinii se strânseseră ca la urs în faţa casei părinţilor acelei fete şi încinseseră un fel de horă a bucuriei...
Un medic, despre care pot spune cu mâna pe inimă că era absolut fantastic ( vorbesc la trecut, fiindcă a murit acum câţiva ani ), a avut o perioadă dificilă când, în urma unor supărări, se anestezia cu alcool. Funcţiona într-o comună aflată la şapte km de locul unde m-am născut. Făcea naveta cu autobuzul, stătea lângă şofer, iar în staţia din localitatea mea trebuia să coboare şi el pentru a le face loc celor care îşi terminau călătoria acolo. Uneori era în mod vizibil beat. Alteori doar mirosea a alcool. Erau şi zile când era chior de beat. ( Cu toate astea, nu greşea niciodată diagnosticele, confirmate totdeauna de cele mai amănunţite analize în laboratoarele policlinicilor bucureştene...) Pentru proşti, nu conta, de pildă, că el doar mirosea puţin a alcool. Tot beat se chema că era ! Ei, bine, erau oameni care se sculau cu noaptea în cap şi veneau ( unii şi din alte localităţi ! ) zilnic în staţia de autobuz, pentru a-l vedea pe medic beat... Se holbau, clătinau din cap şi spuneau mereu aceleaşi lucruri :
- Uite-l, domne, că iar e beat !
- Ehe, unde e minte e şi prostie...
Îmi aduc aminte că un prieten de tinereţe, Titi Măican, s-a enervat într-o zi şi i-a apostrofat pe curioşi, chiar dacă aceia erau oameni mai în vârstă, iar el avea abia 18 ani :
- Ce mama dracu de vă miraţi ca proştii, mă ? Voi n-aţi mai văzut un om băut niciodată ? Şi nu v-aţi îmbătat în viaţa voastră, nu ?
Ar fi vrut ei să ripostze, dar au înghiţit găluşca şi s-au îndreptau tăcuţi către cârciumă, fiindcă Titi nu stătea prea mult pe gânduri când era vorba să folosească pumnul...
Înţelesesem că pentru un prost este evenimentul vieţii sale să-l vadă pe un om deştept beat. Dar să-l vadă o dată şi gata. ( Sunt fericit că nu sufăr de meteahna de a-i spiona pe alţii. Poate că am pierdut una dintre marile bucurii ale vieţii. Pentru unii, singura... Dar am şi eu curiozităţile mele : mă intereasează ce mai scrie Marquez, ce se mai editeză la "Cartea Românească " sau "Polirom",  ce mai pictează Marin Gherasim...)
Acum a murit Mădălina Manole. Vorbesc toţi fără şir, pe toate canalele. Spun idioţenii, dau amănunte din viaţa artistei, fac figuri de înţelepţi. S-au strâns ca muştele atrase de de o duhoare puternică. Dau buzna peste sicriu şi îi asaltează pe membrii familiei.
Poate că marile sărbători trebuie să fie celebrate împreună cu ceilalţi. Cu puhoaie umane pe lângă noi... Dar nu văd doi îndrăgostiţi decât bucurându-se diecret, împreună. Mi se pare însă absurd să ne adunăm ca stolurile de corbi asupra nefericiţilor sau morţilor...
Aceste apucături or fi având legătură cu unele triburi de antropofagi care obişnuiau să-şi tranşeze morţii în bucăţi şi să-i consume cruzi ?

miercuri, 14 iulie 2010

Curvele literare au avut totdeauna o ofertă mai mare decât cererea

În iarna trecută am citit ( în Litere nr. 2 ( 119 ), februarie, 2010) un articol al lui Florentin Popescu despre editorul Ion Nistor. În finalul evocării Florentin Popescu relatează o vizită pe care Ion Nistor a făcut-o lui Mihai Beniuc, "toboşarul vremurilor noi", pentru a pune la punct nişte detalii legate de un volum ( de altfel, ultimul antum ) de versuri. Pentru că aşa erau cerinţele conducătorilor de edituri, Nistor îi cere lui Beniuc şi o poezie-două despre patrie sau partid. Şi aici urmează surpriza...Beniuc îi arată musafirului doi saci cu manuscrise - unul în dreapta biroului, celălalt în stânga - şi îi spune : " Te rog să cauţi şi să alegi dumneata ! În stânga sunt poezii despre partid, iar în dreapta poezii despre patrie !" Amănuntul l-a şocat până şi pe Ion Nistor, obişnuit cu toate ciudăţeniile vremii.
Au fost scriitori care nu au făcut compromisuri. Vasile Voiculescu a făcut ani grei de închisoare şi a trăit ca un sfânt. Cei care s-au prostituat au făcut-o însă în stil mare. Mihai Beniuc, poet foarte talentat, şi-a bătut joc de zestrea sa în multe pseudopoeme, dar şi-a asigurat un trai luxos. Mă gândesc că numai scriitorul care l-a angajat pe taică-său secretar l-ar fi putut egala pe ardelean la consumul fecalelor,  dacă nu cumva a făcut-o deja. În orice caz, odele şi imnurile lăudătorului lui Ceauşescu sunt mai lungi decât cele scrise de Beniuc.
Dar bardul de acum are şi alte modalităţi de afirmare. De pildă, iese Becali din puşcărie. Ghici cine bagă capul pe televiziuni să-l laude pe dobitoc şi să se aleagă cu ceva ? Moare Mădălina Manole. Cine o evocă, îndurerat şi cu glasul stins ?  V-aţi prins, tot  gazetarul versificator...

P.S. Aici mă refer exclusiv la scriitorii care şi-au mânjit caracterul în "epoca de aur". Termenul de "curvă literară" nu are atâta încărcătură peiorativă pe cât pare...  În primul rând, aproape toţi autorii care au fost gratulaţi cu acest "titlu" au fost oameni de talent şi au activat, în cele mai multe cazuri, în perioada comunistă. ( Arghezi şi Zaharia Stancu s-au prostituat şi în epoca interbelică...) Unii au fost chiar foarte mari, cum e cazul lui Petru Dumitriu. Şi au fost şi "curve" cu un rol benefic în cultură. Zaharia Stancu, de exemplu, i-a ajutat pe toţi cei care erau talentaţi  şi treceau prin dificultăţi. Nichita era unul dintre aceştia. Dacă Stancu vedea la vreo adunare a scriitorilor pe cineva îmbrăcat mai modest, se interesa îndeaproape de acela, îi lua adresa şi îi trimitea acasă o mare sumă de bani... Aşa s-a întâmplat cu un prozator de etnie maghiară... Cineva povestea că Stancu mergea periodic în satul lui şi îl ruga pe directorul şcolii să-i dea liste cu elevii săraci şi buni la învăţătură, pe care îi sprijinea ulterior în toate modurile posibile... Marin Preda nu era o "curvă literară", dar nu prea a ajutat pe nimeni... Nici din cătunul lui, nici de aiurea... Ba nu, mint... L-a ajutat pe doctorul său, Dan Claudiu Tănăsescu, să devină scriitor. Plin de recunoştinţă, acesta din urmă ( primar o vreme, parcă prin Chitila şi, mai recent, parlamentar ) a dat mereu de înţeles că Preda era un om fără puncte cardinale, un neisprăvit care a murit din cauza băuturii... Cred şi eu că marele scriitor nu prea se orienta în materie de oameni, din moment ce a promovat un asemenea specimen...

marți, 13 iulie 2010

Un personaj caragialian în opera lui Marin Preda

Am crezut că un anumit tip uman a apărut în comunism, când oamenii aveau timp berechet, aveau serviciu şi o bucată de pâine asigurată, nu le plăcea să citească, dar pofteau să se delecteze şi cu ceva rahat pe seama altora.
Dar nu ! M-am înşelat.

La Caragiale există deja flecarul care pierde vremea, colportând mizerii şi calomnii despre amicii lor şi nevestele acestora : "Zicea despre tine... Zicea despre nevastă-ta... " Interesant este însă personajul Maria Moromete ( Guica ) din "Moromeţii" lui Preda : o intrigantă abilă care transmite informaţii compromiţătoare şi le pune pe seama altora, încercând să iniţieze conflicte, să pună paie pe foc şi să dea amploare unor "evenimente" de nebăgat în seamă. Ea îndeplineşte o triplă funcţie : de hazna morală, de canal care răspândeşte murdăria în toate părţile şi de pompă care asigură buna circulaţie a dejecţiilor.... Îi implică şi pe copii în primitiva ei acţiune de manipulare a oamenilor. E o fiinţă care doreşte răul familiei fratelui ei, Ilie Moromete, şi doreşte să se răzbune pe acesta, prin intermediul nepoţilor, pentru o anumită nedreptate săvârşită de el. Îi ia la refec pe toţi sătenii, fiind o adevărată agenţie de ştiri. Ideea e că oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.... Să vedem textul lui Preda :
"În sat i se spunea Guica şi nu avea nume bun : se temeau de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba ascuţită."
Ţine calea trecătorilor şi îi abordează cu şiretenie, "strigându-i cu glas tainic" :
"- Ei, cutare, ia stai niţel.
Intrigat, omul se oprea. Maria Moromete se ridica de pe scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în şoaptă :
- Unde te duci ?
Mirat, omul spunea unde se duce.
- Ce cauţi acolo ? întreba femeia mai departe.
Încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Maria Moromete spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul că a auzit că acesta vrea să facă cutare  lucru.
-Aşa o fi ? întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi.
- Păi atunci frate-său ce-o să zică ? întreba ea atunci,
- Dracu să-i ia, ga Mario, de unde să ştiu eu ce-o să zică frate-său ? răspundea trecătorul.
- Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul lui.
- O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daraverile lor ! ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.....
După o vreme trecea o muiere. Maria Moromete se ridica şi o oprea :
- Cutăriţă, unde te duci ? Ia stai niţel!
Se apropia şi îi spunea :
Auzi ce vrea să facă alde cutare ? Mă întâlnii adineauri cu cutare - şi spunea numele celui pe care îl oprise înainte -, se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu ce zici ? Ăla o să vrea ? O să-l lase ?
Răspândea deci ştirea pe socoteala celui dinainte şi acest lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar şi pe cei mai paşnici.
Maria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici.
- Ce-aţi mâncat aseară ? îi întreba ea în şoaptă, punându-le în mână o jumătate de măr stricat sau câteva seminţe de floarea-soarelui."
Guica Moromete este o altă faţă a fratelui ei, Ilie. E ipostaza urâtă, infernală, a socraticului ţăran. Ilie Moromete discută şi el despre consătenii săi, dar "bârfa" lui e o formă superioară de artă care are menirea de a-i desfăta pe ascultători. Atitudinea Guicăi este, în schimb, veninoasă şi răzbunătoare. Aceasta ar fi diferenţa între un artist şi un simplu mâncător de căcat. Cum să fie Marin Preda apreciat de aceştia din urmă ? Şi cum ar fi reacţionat Maria Moromete dacă s-ar fi recunoscut în cărţile nepotului său ? Sau te pomeneşti că modelul Guicăi a fost, în realitate, un bărbat ?


P. S. Paler vorbea despre becalizarea României...  Deşi sună ca dracu, am putea spune că guicizarea face parte, alături de becalizare, dintr-un proces mai complex de degradare a populaţiei României... Nu ştiu dacă sunt maladii ale spiritului sau doar o supradimensionare a prostiei româneşti...
Dacă Preda ar fi trăit azi, ar fi surprins-o pe Guica în ipostaze actualizate şi...groteşti...

luni, 12 iulie 2010

Uneori şalul se poate împrumuta...

Chiar aşa ?
În 1978, poetul Şerban Foarţă a publicat volumul Şalul, eşarpele Isadorei / Şalul e şarpele Isadorei, Editura Litera, Bucureşti ( ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Brumar, Timişoara, 1999 ).  Desigur, e o referinţă culturală, o aluzie la celebra dansatoare americană Isadora Duncan ( căsătorită un an cu poetul rus Serghei Esenin ) care a murit sufocată de propriul şal, prins în roata automobilului decapotabil pe care îl conducea... Se întâmpla la Nisa, în 1927...
Oare de ce ne mai aminteşte nouă titlul cărţii lui Foarţă ?

Arbitrul a făcut praf meciul. Olanda pierde a treia finală !

Nu mai este nimic de zis. Arbitrul a făcut praf meciul.  Spania a câştigat cu un gol marcat de Iniesta, care ar fi trebuit să fie eliminat cu multe minute înainte, pentru lovirea adversarului cu cotul, după ce pierduse mingea... Înainte de gol, fusese un corner pentru Olanda, neacordat de un arbitru atât de slab, subiectiv şi inconsecvent de parcă l-ar fi chemat Alexandru Tudor...

vineri, 9 iulie 2010

Jucătorii de Liga Campionilor şi antrenorii inteligenţi au decis soarta Mondialului

Acum e clar : jucătorii de Liga Campionilor şi antrenorii inteligenţi au decis soarta Mondialului. Spania e construită pe scheletul Barcelonei, iar Olanda are jucători în toate echipele mari ale Europei. Mă gândesc că Barcelona, Manchester sau Inter ar fi spulberat 98% dintre echipele prezente în Africa de Sud.
Ştim acum şi finalistele. Dacă Fernando Torres ar fi fost în forma care l-a consacrat, nu s-ar mai fi pus problema echipei care va câştiga. David Villa e un jucător cu multă voinţă şi cu destul noroc, dar e departe de statura unui fotbalist mare. Oricum, e pentru prima oară când voi ţine cu ambele formaţii calificate în finală. Din păcate, Olanda nu are portar...
Am două regrete : Argentina şi Anglia. Desigur,  fiindcă Brazilia nu mai este ce a fost...
Anglia are o echipă de campionat...românesc şi nu mai e nimic de spus.
Îmi pare rău de Argentina care a avut, probabil, cel mai bun lot, dar căreia i-a lipsit un strateg pe măsură. Maradona nu e antrenor, aşa cum nici Hagi nu va fi aşa ceva în veci. ( Antrenorii români creatori de echipe sunt Mircea Lucescu şi Dan Petrescu. Andone şi Rednic au căpătat o suficienţă de doi lei care îi împiedică să mai facă performanţe... Răzvan e o onorabilă mediocritate, iar Piţi joacă un poker ieftin, la cacealma... Probabil că Gică Popescu sau Craioveanu ar mai putea duce o echipă la succes, dacă ar antrena...) Neavând un bun dirijor, Messi n-a strălucit aşa cum s-ar fi cuvenit. În opinia mea, rămâne, totuşi,  cel mai bun jucător al planetei...
Intenţionez să nu mai urmăresc niciun meci din campionatul nostru. Aş pierde din puţinul timp pe care îl am la despoziţie. Sunt dinamovist de mulţi ani, dar ceea ce fac conducătorii acestui club mă uluieşte : îşi bat joc de ei înşişi. Chiar sunt curios, l-or fi vândut pe Andrei Cristea, singurul jucător veritabil din lot ?

P.S. S-ar putea ca venirea lui Mourinho la Real Madrid să însemne sfârşitul Barcelonei şi începutul unei noi ere în fotbalul european...

joi, 8 iulie 2010

Scriu

scriu cuvântul "copac" şi servitoarea
intră să măture frunzele din camera mea

scriu cuvântul "erou" şi viteazul îşi saltă capul de pe foaie şi
mă scuipă în faţă

scriu cuvântul "călugăr" iar bărbosul mă binecuvântează şi
îmi cere o îngheţată

scriu cu teamă "femeie" şi tastatura devine
bot şi gheare de lup

scriu cuvântul " cuvânt" şi
se lasă seara
pe monitor

Despre frumuseţea lucrurilor care nu există

În fiecare zi umblu pe străzi care n-au existat până în momentul în care am păşit pe ele şi care se şterg de pe hărţi imediat după ce am trecut...
Astăzi am trecut pe un bulevard simpatic. Am admirat acolo, pe un balcon, nişte flori necunoscute, de o culoare inexistentă şi am văzut cu coada ochiului cum au dispărut brusc, îndată ce am întors capul în altă direcţie. De pe un afiş mi-a zâmbit o actriţă al cărei chip s-a risipit ca un abur, după ce i-am surâs şi eu. Am strâns mâna unui străin ce s-a ciocnit întâmplător de mine  şi mi-a căzut cu tronc o tânără îmbrăcată în negru. Am urmărit-o cu insistenţă de pe trotuarul opus, dar frumoasa a devenit o babă hidoasă până să traverseze carosabilul către mine. Acum ştiu precis că mă voi îndrăgosti numai de o femeie pe care nu o voi vedea nicicând.
Ah,  chiar şi ceea ce nu există poate muri,
ca un tigru siberian despre care
nimeni
nu
a ştiut
niciodată
nimic...

duminică, 4 iulie 2010

Hemingway - o...folie de scriitor...

Stând de vorbă - la un pahar, evident ! - cu Hemingway, care este intrigat de modul în care scrie Dostoievski,  Evan Shipman, "un poet bun care se pricepea la cai", spune la un moment dat :
"- Dostoievski era un căcat de om... De aia se pricepe cel mai bine la căcaţi şi la sfinţi. Îi ies nişte sfinţi minunaţi. Păcat că nu ne vine să-l recitim."
Am vaga bănuială că Evan, dragul de el, nici nu l-a citit pe Dostoievski. Însă m-am înfuriat. În fond, cum scrie Hemingway ? Simplu, banal, sec, plat. Despre nimicuri. Cum a stat la masă cu nu ştiu cine, ce au băut şi ce a bolborosit ăla. Nimic despre nimic. Totuşi, mie mi se pare că scrie frumos. Dar nu-l văd mare scriitor. E ca o folie sclipitoare de ambalaj care îmbracă o gumă de mestecat ieftină. Şi stilul lui Steinbeck e pe aproape, dar despre acela nu vom putea spune niciodată că e un scriitor oarecare. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei ( dar şi altele, cum ar fi Păşunile raiului, Iarna vrajbei noastre ori Joia dulce ) nu puteau fi scrise decât de un scriitor de geniu.
Şi atunci îmi apare de neînţeles preeminţa lui Hemingway printre creatorii generaţiei sale. Faulkner îl "citise" bine în perioada când îl punea pe ultimul loc într-un clasament ad-hoc al reprezentanţilor generaţiei pierdute...... Deşi, cum se ştie,  clasamentele nu îşi au locul în artă...
Mi-am amintit însă că am mai auzit expresia folosită de poetul competent în cabaline. A utilizat-o un medic cu care am fost prieten şi care venise de undeva din Ardeal.
- Am cunoscut  în urmă cu treizeci de ani, mi-a povestit doctorul, doi căcaţi de oameni. Amândoi cu funcţii de conducere. Când l-am cunoscut pe primul, mi-a zis nitam-nesam : „Bă, ai grijă să nu te apropii prea mult de Y. E un căcat de om. Îşi regulează subordonatele şi e şi turnător. E o hahaleră care umblă cu şoalda. Ascultă-mă pe mine, nu te băga cu el, că intri în belele...” Al doilea mi-a zis de cum l-am văzut : „ Bă, ai grijă să nu vorbeşti ceva cu X. E un om de căcat. Niciodată nu-şi ţine cuvântul dat. Cu ăsta ajungi în mod sigur la faliment.” Şi întâmplarea face să mă întâlnesc într-o zi cu amândoi. Ne-am salutat, dar ei doi abia mi-au strâns mâna că s-au şi îndreptat unul către celălalt, şi-au scuturat labele îndelung şi cu efuziune şi s-au îmbrăţişat ca fraţii... Nici nu m-au mai băgat în seamă... S-au dus glonţ la cârciumă şi m-am ţinut după ei, curios să văd cum se firitisesc. După ce vodca le-a muiat muzicuţele, au început :” Oi avea eu multe păcate, dar nu sunt beţiv... Hâc... Nu ... absolut... Cu femeile... hai... da beţiv niciodată... De beţivi nu mi-e milă, nu mi-e ...hâc... milă deloc... Poate...hâc...să crape până la unul că... ăăăă...nu mi-e milă”, a sughiţat Y. „Mai încape vorbă ? l-a aprobat X. Nici mie... Şi nici eu nu sunt beţiv... Nici atât...Vezi că te-ai pişat pe tine... Eşti ud...ăăă... până la genunchi...” „Ăăă...nu m-am pişat... e...hâc... de la prostată...nu se scurge bine...hâc... Treabă ereditară... hî, hî, hî...”
Oamenii de geniu se înţeleg rar între ei, a continuat didactic doctorul, spre nemulţumirea mea, fiindcă astfel strica povestea. Păcat, căci sunt sunt atât de puţini... Oamenii de caracter cooperează mai totdeauna. Un căcat de om nu se înţelege nici cu un geniu, nici cu un om cu şira spinării verticală. Dar doi căcaţi de oameni se înţeleg perfect.  Sunt fericiţi împreună...De aici vine puterea ignoranţei, pentru că, uniţi, căcaţii ăştia pot schimba multe lucruri.... Dar nu în bine... Şi nu definitiv..."

sâmbătă, 3 iulie 2010

Economii ţărăneşti

Sunt ţărani care n-au citit nicio carte şi au o filosofie de viaţă mai sănătoasă decât a oricărui erudit. Mă refer la dimensiunea morală a existenţei lor. Sunt harnici, respectuoşi, au o civilizaţie a comportamentului învăţată de la părinţii lor şi urmează cu sfinţenie nişte reguli.  Aceşti oameni formează majoritatea şi mă înclin în faţa lor. Printre urmaşii lor sunt însă destui care consideră că viaţa e o învârteală de doi lei şi nu trebuie să ai respect pentru nimeni, dar mai ales pentru foştii tăi profesori.
Lectura nu are aici prioritate, dar dacă ai făcut ceva studii ( indiferent cum le-ai fentat ! ) şi vrei să nu rămâi omul cavernelor, e obligatoriu să te pregăteşti continuu în specialitatea ta. Totuşi, dacă nu-ţi place să citeşti, e mai potrivit să nu o faci: oricum, dacă nu ai acest exerciţiu din copilărie, de la o anumită vârstă în sus  nu vei mai înţelege nimic nici din cea mai simplă povestire...
Ideea de a face avere e adânc cuibărită în sufletele unor locuitori ai şesului. E adevărat că uneori e vorba de un instinct de supravieţuire. Falşii ţărani supraevaluează valoarea muncii lor, dar o minimalizează pe a celorlalţi. Când e vorba de activităţi al căror rezultat nu poate fi pipăit cu mâna ( precum zidurile sau gardurile ) , lucrurile stau şi mai rău. Acestea sunt, pur şi simplu, socotite fără nicio importanţă. Uneori ei pornesc totdeauna o "afacere", având dinainte în cap ideea de a-şi înşela partenerul.
- Am făcut meditaţii cu profesoara de franceză care era anul trecut aici şi am păcălit-o, i-a spus un copil dirigintelui său. Nu i-am plătit nimic !
Dacă, de exemplu, un profesor face pregătire un an cu un elev, părintele copilului se socoteşte absolvit de datorie dacă i-a dat formatorului de caractere două bomboane sau un şurub vechi. Ba unii urlă că au fost jecmăniţi de tâmpitul de magistru, care nici măcar bun meseriaş nu este. E un cârpaci care nu ştie ce să-i înveţe pe copii. A rămas de pomină întâmplarea cu un coleg care îl meditase pe copilul unor cetăţeni înstăriţi şi nu primise niciun ban pentru truda sa. Totuşi, într-un rând, când terminase şedinţa de pregătire, cineva din familia băiatului i-a dat meditatorului nişte căpşuni. Nu mare i-a fost mirarea amicului meu când s-a pomenit acasă, peste câteva zile, cu bunicul discipolului său, care i-a cerut pe un ton imperativ să plătească fragii pe care îi primise ! Dacă un profesor îşi cere drepturile băneşti, este socotit de mulţi "calic şi neam prost" ! Asta morală !
În ceea ce mă priveşte, am muncit ani în şir gratuit, ca să am o imagine bună... Dar sunt profesori care au preferat, în mod înţelept, să nu-şi piardă niciodată timpul cu meditaţii neplătite sau răsplătite ulterior cu înjurături... Recunoştinţa este ceva cu totul străin acestor fiinţe umane.
Uneori "ţăranii" mai duc atenţii medicilor : câteva ouă, o găină, o felie de brânză.
- Apucător al dracu, doctorul ăsta, mi-a zis un bătrân despre medicul care îl ţinuse internat în spital trei săptămâni şi îl vindecase de o boală gravă.
- De ce e apucător ?
- Păi, i-am dus două găini şi le-a luat pe amândouă !
În localitate venise un medic tânăr, politicos, fermecător. . "Ţăranii" sunt cu ochii pe oricine apare nou în cătun. Unii dintre ei, care beau în fiecare zi până la inconştienţă, sunt foarte curioşi dacă noul venit...bea sau umblă după femei. Chiar dacă omul îşi vede de treabă lui, scornesc ei ceva pentru a avea ce să povestească la cârciumă.  Tânărul adept al lui Hippocrate a observat că babele începuseră să îi ducă, printre alte atenţii neînsemnate, câte un litru de vin, o poşircă acră făcută de bărbaţii lor. A ignorat faptul şi îi dădea sticlele felcerului din localitate.
Într-o zi s-a întâmplat să vină la serviciu cu autobuzul. Nu toată lumea îl cunoştea. Doi navetişti dezbăteau de zor o problemă.
- Auzi, bă, cică a venit la noi un doctor nou, a zis cineva.
- Zău ? s-a mirat un alt bărbat.
- Da, bă, a spus primul. Cică e priceput şi atent cu bolnavii...
- E priceput pă dracu, a intervenit altcineva. E un beţiv... Stă cu sticla sub masă şi le cere mereu vin ălora care să duc la el...
- Adică aşa e, s-a resemnat cel cu opinia favorabilă. Ce, se putea să vină şi la noi un om ca lumea ?
Aşa că doctorul n-a mai fost surprins când cineva l-a oprit pe stradă şi i-a zis :
- Să trăiţi, dom' doctor ! Îmi place de dumneavoastră !
- Cum, adică, îţi place de mine ?
- Îmi place că ştiţi să vă trăiţi viaţa...
Şi i-a făcut cu ochiul.
Sunt oameni care tot adună, dar avutul nu le foloseşte la nimic. În copilărie ştiam o familie care strângea banii într-o ulcică de lut, ascunsă în podul casei şi acoperită la gură cu o cârpă. După mulţi ani, capul familiei a vrut să vadă cât strânsese. Cârpa era găurită, iar în ulcică nu mai era decât o tocătură măruntă de hârtii. Şoarecii îşi făcuseră datoria...
Când s-a introdus electricitatea în localitate, familia respectivă a fost printre primele care şi-au tras curent electric. Au aprins becul, s-au uitat la el cu mirare şi după câteva secunde s-au năpustit la întrerupător şi au stins-o. Nu voiau să facă jaf ! Au continuat să mânânce la lumânare şi să se culce devreme. Îl aşteptau cu groază pe cititorul de contoare să vadă ce sume uriaşe au de plată. Când acela a venit, s-a uitat la contor, i-a privit şi pe ei şi a dat din cap incredul :
- Dacă tot am venit, daţi-mi un leu...

P.S. Mă bate gândul să renunţ la acest blog, din lipsă de timp...

vineri, 2 iulie 2010

Un persecutat

Era un poet talentat, dar orice recunoaştere i se părea prea mică pentru el. Se vâra în faţă, vocifera, urla, revendica, se afirma, te sufoca, ţi se vâra pe gât. Conducea o revistă şi un cenaclu pe care le transformase în proprietăţile sale, îl lăuda pe Conducător în interminabile ode, îl lingea în fund, îl omagia. Era omul care mâncase cei mai înalţi munţi de rahat din Republică şi nu se mai sătura. Putea să intre, cu fecalele înghiţite, în Cartea Recordurilor. Dar era şi răsplătit : vagoane de bani, case impunătoare peste tot, femei gârlă. Era cel mai bogat şi mai cunoscut scriitor român. Doar cei mai buni prieteni puteau să-l înjure, dar nu public. Unul, un mare prozator care avea şi el o revistă, îl demască într-un pamflet care circula din mână în mână. Îl făcea acolo "un porc cu medalionul lui Avram Iancu la gât şi cu mâinile prin buzunarele altora" şi îi sfătuia pe cititori să-l scuipe şi să traverseze strada când îl văd. Celălalt amic, un dement fără pic de talent, care conduce acum un partid politic, îl denunţă pe poetul nostru Elenei Ceauşescu într-o revărsare de injurii întinsă pe 21 de pagini, în care arăta că patriotul înflăcărat nu-şi satisfăcuse nici serviciul militar. Asta da, depăşea orice limită, fiindcă Nicuşor şi Valentin mâncaseră instrucţie adevărată, în unităţi militare obişnuite. Dar nu se întâmplă mai nimic, fiindcă omul devenise o instituţie. Divorţă şi se spune că neavând niciun argument serios - nevastă-sa era un înger de femeie, poetă şi ea - , zise la tribunal că motivul divorţului său îl constituie faptul că soţia lui nu-l iubeşte pe Preşedintele României... Un fapt pozitiv este că el nu căuta conflicte şi îi ajuta pe oamenii de cultură care intrau în încurcături. Pe urmă, încerca să-i împace cu duşmanii lor. Sigur că îşi proteja interesele, dar atitudinea lui e un fapt remarcabil care trebuie evidenţiat.
Veni Revoluţia şi poetul ieşi pe străzi să-şi verifice calităţile de tribun. Revoluţionarii îl recunoscură şi vruseră să pună mâna pe el, dar eroul scăpă prin fugă, desculţ şi cu cămaşa scoasă din pantaloni, după ce sări gardul unei ambasade şi se refugie acolo. Toţi revoluţionarii fuseră însă daţi la o parte şi înlocuiţi, prin grija lui Măidragăanimalule, cu "oamenii de bine" care furară absolut tot şi deveniră miliardari. Poetul căpătă emisiuni interminabile ( unele ţineau şi opt ore) la diferite televiziuni, publicaţii pe care să le conducă, cursuri pe la Universităţile particulare care răsăriseră ca ciupercile. Deveni din nou cel mai bogat scriitor, cu toate că scria numai articole de ziar versificate,  în timp ce un mare romancier ca Radu Aldulescu trăia ( şi trăieşte ) cum ştim cu toţii. Se ştie însă că noi ne ducem viaţa într-o ţară în care sunt recunoscute numai nulităţile. Acum grafomanul, paranoicul, megalomanul ar fi putut intra pentru a doua oară în Cartea Recordurilor : pentru nesimţire. Avea o emisiune în care fiecare invitat era obligat să-i pună întrebări timp de mai multe ore, să-i ridice mingea la fileu, iar el vorbea la nesfârşit.
Ei, bine, omul acesta, poetul cândva de talent pretinde că lăcrimează pentru ţara lui şi se plânge că a fost şi este persecutat ! Mă întreb doar atât : cum o fi arătând, în viziunea poetului nostru, un om care nu e persecutat sau, mai bine, unul care e un favorizat al sorţii ? Cunosc acest tip uman : e individul care dacă nu este lăsat să-şi facă nevoile în capul celorlalţi, timp de zeci de ani, se vaietă că este nedreptăţit...
 Pentru cei dornici de picanterii, povestesc o scenă relatată acum treizeci de ani de un profesor universitar care scria o istorie a literaturii române şi a vrut să ia legătura cu poetul, fostul său student, pentru a pune la punct nişte detalii. Nu cred că întâmplarea este reală sută la sută, dar merită reprodusă. Pe atunci umbla vestea prin târg că poetul îl adusese pe tatăl său de la ţară şi îl instalase într-un palat din centrul Bucureştiului, unde îl răsfăţa cu femei tinere.
Universitarul sună la poarta încuiată a palatului şi vede prin grilaj că spre el se deplasează un bătrân încruntat, îmbrăcat în uniformă de majordom.
- Ce vrei ? întreabă răstit moşul.
- Bună ziua, spune profesorul. Am întâlnire cu domnul X, marele nostru poet, fiindcă vreau să-l bag în istoria mea...
- În ce să-l bagi ?
- Într-o carte. Ştiţi..
- Crdeam că vrei să râzi de el în vreun ziar, că te băgam eu în...
- Nu, nu, vreau să-l laud..
- Îhî. Află că domnul X nu este acasă.
- Dar unde este ?
- Nu ştiu.
- Ştiţi cumva când se întoarce ?
- Tu eşti turc ? Păi, dacă nu ştiu unde este, nu e normal să nu ştiu nici când se întoarce ?
- Dar cine sunteţi dumneavoastră ?
- Domnule, eu sunt secretarul fiului meu.
Şi l-a privit pe musafir cu severitate.