joi, 30 iulie 2015

Dor de George Geacăr

Reproduc unul dintre cele mai frumoase poeme scrise de regretatul poet George Geacăr.

eu.zise el

dimineaţa intru la baie deschid ochii
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.

mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii

în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!

drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă

duminică, 26 iulie 2015

Despre o anumită fericire

Întâlnirea cu paradisul se produce înainte de treizeci de ani.
Îi vezi când și când porțile.
Un prun bătrân, cu fructe dulci ca mierea. Când mama voia să stai liniștit, din pom cădeau dulciuri, răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că ești cuminte. De același prun, bunica te legase cu o sfoară, cu ani în urmă, să nu mai ieși în șosea și să-și arunci țărână în cap. Mai târziu, acolo vei citi cărțile lui Mark Twain.
O poiană cu flori de lavandă și cu mulți fluturi, având ca fundal sonor zumzetul albinelor. Nimeni nu mai știe despre existența acelui loc. Învăluit în miresme, citești nuvelele lui Negruzzi.
Curtea unei căsuțe mici, de paiantă. Ți se părea cât un imperiu, cu un salcâm, o tufă de soc și un dud minuscul, în care te cățărai de o sută de ori pe zi. Nu citești nimic, dar înveți să asculți cum se scurge timpul pe la streașinile colibei și încerci fericirea de a fi singur.
Grădina de flori a bunicului și locul din spatele casei, unde nu pășește nimeni și unde te refugiezi uneori.
Cimitirul acoperit de stânjenei, crini, liliac și salcâmi înalți. Te joci de-a haiducii, îl citești pe Dino Buzzati.
Fundul unei grădini cu plopi și sălcii subțiri. Ești îndrăgostit și îl citești pe Faulkner.
Camera din centrul Bolintinului, în care aveai un pat, un godin, o măsuță și o găleată cu apă. Dădea direct afară și în fiecare iarnă îți îngheța, peste noapte, apa de băut. Încă îl citești pe Faulkner, dar îi ții la capul tău pe Bănulescu și pe Breban.
Holul Facultății de Litere și Amfiteatrul Odobescu. Doamne, căte miracole cărturărești s-au produs în umbra aia, răcoroasă!
Camerele din complexele studențești Grozăvești și 6 Martie. Îi parcurgi, fericit, pe marii autori ai lumii și cunoști oameni de toate rasele și naționalitățile. Înțelegi ce înseamnă prietenia.
Malul unui rău. Te scalzi în fiecare zi a verii și îi citești pe Raymond Chandler, D. R. Popescu, Hemingway și Caldwell.
Curtea ultimei case locuite. Ai o fetiță și faci pentru ea oameni de zăpadă. O plimbi cu sania, iar când intri în casă, îi citești pe Gogol, Cehov și Dostoievski. Inventezi pentru copilul tău, povești cu motani, păduri întunecoase și zâne.
Imperiul iernilor trăite până la o anumită vârstă. Ninsori, viscole, plimbări, reverii. Te simți personaj în cărțile lui Knut Hamsun.
Pe urmă începe purgatoriul.
O viață de om.

luni, 20 iulie 2015

Prezența morții

       În anumite medii, unii cetățeni consideră viețuitoarele un fel de obiecte de unică folosință. La torturează din plăcere și le ucid cu dușmănie, dacă micile făpturi le-au adus prejudicii vitale : un ou, un pui de găină, un gard deteriorat. Bătăile administrate necuvântătoarelor reprezintă un fel de binecuvântare. Animalele cu valoare economică sunt ucise metodic, cu răbdare, așa cum se despică lemnele la butuc. Căsăpirea porcului, a oilor și a cornutelor mari e legată de sărbători. Iar sărbătorile înseamnă, în esență, mâncare și băutură din belșug. Așa am fost educați, mi-a zis cineva, așa ducem steagul mai departe.
       La propria moarte, oamenii nu se gândesc deloc. Pare de la sine înțeles că sunt nemuritori, iar când cineva apropiat dispare, evenimentul e perceput ca un accident. E ceva ce li se întâmplă numai altora, noi suntem deocamdată, Doamne ajută, feriți de necazul ăsta. Dacă mortul e un ins pe care nu l-au agreat, îi găsesc multe păcate și-i văd sfârșitul ca pe o pedeapsă binemeritată : ” A mâncat ca porcul, a fumat, nu se mai sătura de femei!
       În tinerețe, nimeni nu simte prezența morții. Oricât de bolnav ai fi, nu te gândești că vei trece dincolo. Vine o vreme când încep să cadă ca secerați cei din jurul tău. Colegi, prieteni, cunoscuți. Și începi să simți prezența unei mâini nevăzute, gata să te împingă în groapă, într-o secundă de neatenție. Începi să privești cu milă pisoii și cățelușii și să calculezi cam câți ani vor avea șansa de a se bucura de jocurile lor, înainte de a cădea într-o capcană ori în lațul unui călău. Vezi puișorii de pasăre crescuți de țărani decapitați, jumuliți și puși în frigidere. Bătrânii merg pe drum, dar ție îți apar întinși între paturi scânduri, goliți de viață și simți că și timpul tău s-a scurtat. ” Cuiul luntrei lui Caron / dus doarme în respirația mea”, scria un poet.  Brațul invizibil și ucigaș te-a însoțit permanent, dar acum s-a apropiat și îi adulmeci mișcările.  Sentimentul ăsta vine pe neașteptate. într-un anotimp nefast, când îți dai seama  că nu mai poți face anumite lucruri. Ești obosit și cauți odihna. De undeva se aude, discret, vuietul Marii Cascade. Vremea rămasă e puțină, dar nedeterminată. De aceea trecerea îi prinde pe toți nepregătiți.
        Întâlnirea cu moartea este, în definitiv, și o chestiune de educație.

duminică, 19 iulie 2015

Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familieMoromeții I, Vânătoarea regală, GroapaCartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

joi, 16 iulie 2015

Amintiri de la Cenaclul de Luni ( III)

     Et in Arcadia ego!
     Și eu am intrat, în serile de luni, în sala aceea primitoare, din Grigore Preoteasa, plină de voci suave și bărbătești, de siluete stilizate de mâna unui pictor modern, de mișcări studiate ori naturale, de spontaneitate, de ecourile unor biblioteci prin care trecuseră în prealabil musafirii. Am văzut și eu speranțele de afirmare, pâlpâind în ochii unor fete și și ai unor băieți frumoși și dezinvolți, timizi și geniali. Am observat, cu empatie, emoțiile celor care urmau să citească. Am simțit risipa aceea de frumusețe care copleșea încăperea, revărsându-se pe ușile deschise până în stradă, ca o apă limpede și blândă. În definitiv, asta era : risipă de miracole literare din care oricine se putea împărtăși, într-o atmosferă relaxată și favorabilă germinației ideilor. Toți erau frumoși. Iar urâții aveau un magnetism puternic, de natură biologică și metafizică, care îi făcea să fie mai frumoși decât cei mai frumoși. Nimic mai fascinant decât magia imperfecțiunii! Acolo, la Cenaclul de Luni, s-au cimentat prietenii durabile, s-au înfiripat iubiri năbădăioase, s-au produs trădări și au avut loc spectaculoase împăcări. A fost/este un capitol luminos din istoria intelighenției românești.
     Ceea ce fac eu aici este să redau impresiile unui om care a fost martorul unor scene memorabile și care nu a fost direct implicat în lupta pentru afirmare literară. Un ins imparțial, cu o bună memorie. Consemnez niște secvențe petrecute aievea, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri instructive pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a spus mai târziu cum au decurs evenimentele. Pe Mareș îl încânta felul în care romancierul folosea expresia ”a (se) face de căcat”.
Când am vrut să public primul roman ( Francisca), Mihai Gafița m-a chemat la el și mi-a zis :
- Domnule, aveți talent, romanul e bun, dar trebuie să mai tăiați din el.
- Cât să tai?
- Eee, mai multe pagini.
M-am gândit că familia, prietenii și cei care aveau încredere în mine așteptau să mă vadă romancier. Dacă tăiam din carte, mă făceam de căcat și romancier nu mă vedeam. 
- Îți dăm bani, a insistat Gafița.
- Bani? am întrebat. Bani mulți? 
- Sigur, destui.
- Păi, atunci dați-mi un milion, tai toată cartea și m-apuc să scriu alta.
Breban și-a încântat ascultătorii. Ar mai fi spus printre altele :
Când eram tânăr, cel mai mare scriitor al generației noastre era Jenică Mandric, deși el nu scrisese nimic. Dar uite că a trecut timpul, iar Jenică s-a apucat de băutură și s-a făcut de căcat.
În fine, autorul Îngerului de gips  a povestit cum a auzit el, pe linia telefonică, un dialog absurd.
”- Alo, Gelu? 
- 'straordinar!
- A, chiar tu ești! Ce bine-mi pare că te-am găsit!
-  'cepțional!
- Știi, te-am sunat de mai multe ori și nu te-am găsit!
- 'straordinar!
- Acum chiar sunt norocoasă! Știi la ce m-am gândit? Să ne reunim din nou toată gașca. Ce zici?
- 'cepțional!
- Să știi că am vorbit și cu ceilalți și toți sunt de acord să ne revedem.
- 'straordinar!
- Atunci rămâne să ne revedem duminică, la cinci, în locul știut.
- 'cepțional!”
Și convorbirea a luat sfârșit.
Am regretat că nu l-am văzut pe Fănuș Neagu, care a amintit că odaia în care murise Marin Preda, la Mogoșoaia, fusese a lui și i-o cedase autorului Moromeților în schimbul unei sticle de whisky.
- Calic cum era, Marin mi-a propus să bem amândoi sticla și s-a și grăbit să înghită partea lui. Acu' uite că a murit și eu stau și mă-ntreb : dacă beau jumătatea ailaltă, voi muri și eu?
- Bine, bine, domnule Fănuș, a zis președintele cenaclului, am înțeles ideea dumneavoastră. Dar ce părere aveți despre cei care au citit în seara asta?
Fănuș l-a privit lung, cu mânie, pe cel care-l întrerupsese.
- Bă, tu ești turc? Nu-nțelegi care e părerea mea? Dacă beau jumătatea aia de sticlă, oi muri și eu? E? Ce zici?
Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung ceva, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița după fiecare vers.
Culorile apei sint... hâc!... vii
E...hâc!... bine etc.
Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de seriozitate.
După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :
- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!
Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Coșovei este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Iaru este cel mai inteligent dintre poeții talentați.
Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era evidentă. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine, dracu', este Li Tai-Pe ăsta?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?
- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.
- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!
 Și dă-i și dăi! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!
La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :
- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!
Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:
- Cum te numești tu, bătrâne?
- Romulus Brâncoveanu. De ce?
- Îți notez numele, să-l țin minte.
Și, foarte tacticos, a scris pe pachetul de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.
( va urma)


miercuri, 15 iulie 2015

Messi, fără echipă

      De ani buni îl văd pe Messi luptând aproape de unul singur să-și scoată echipa câștigătoare. La Barcelona face foarte multe, dar coechipierii îl ajută cumva. E un fotbal riscant : dacă un detaliu nu funcționează la parametri optimi ori viteza de joc scade cu o fracțiune de secundă, totul se prăbușește. În schimb, în formația Argentinei nu există oameni care să-l sprijine pe Messi. L-am văzut de multe ori bine demarcat pe Leo, dar pumele nu-i dădeau mingea. Am văzut vârfurile argentiniene în poziție favorabilă, însă Di Maria o lua de-an boulea cu mingea până când o pierdea. Și asta în repetate rânduri. Nu întâmplător Real Madrid a renunțat la serviciile sportivului din pampas. Dar nu numai el juca fără orizont și fără creier. Echipa de fotbal a Argentinei nu are o viziune clară de joc, fiindcă îi lipsește un antrenor pe măsură. Și să nu uităm că, la Copa America, Messi - care nu are un fizic de invidiat - a fost luat, la fiecare dribling, cu fulgi cu tot.
  Criză de antrenori este și în tenis. Ce-l poate învăța  Boris Becker pe Djokovic în afară de poker și de golitul stacanelor? Edberg însă i-a fost util lui Federer. Revin la o idee veche și spun că dacă elvețianul ar fi avut încă din tinerețe un antrenor bun, ar fi câștigat cincizeci de titluri de Grand Slam. Păcat că tenisul actual se bazează pe forță, în detrimentul frumuseții jocului. Este, oricum, prima dată când nu am mai ținut cu Federer. Sau nu numai cu el. Am fost suporterul ambilor finaliști de la Wimbledon, ediția 2015.

duminică, 12 iulie 2015

Despre gustul literar și alte câteva lucruri

        Este un truism să spui că gustul se educă și pe măsură ce știi mai multe, începi să operezi o selecție atentă în lecturile tale.Mintea se subțiază, vorba lui Dinu Păturică, și începi să miroși de departe cărțile proaste și să le eviți. Uneori n-avem timp nici pentru cărțile bune și preferăm să recitim capodopere. Am avut o colegă de serviciu care avea un gust infailibil : dintr-o carte proastă nu citea mai mult de două pagini. M-am confruntat și cu surprize. Cuiva nu i-a plăcut Maestrul și Margareta de Bulgakov, ceea ce mi se pare și acum o eroare de gust impardonabilă. Student fiind, am asistat la o discuție între cei doi nepoți ai lui Marin Preda, Sorin și Marinică. Cu câteva zile în urmă îi făcusem capul mare lui Marinică în legătură cu Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu. Sorin depusese manuscrisul primului său volum la Cartea Românească și, când venea în București, trecea și pe la fratele său. În treacăt fie zis, am auzit de la Sorin multe judecăți care le-ar pica rău unor contemporani. ”, zicea Marinică, e formidabilă Cartea Milionarului scrisă de Bănulescu. E tare de tot.” Fugi, bă, d-aci, replica Sorin, ca în romanele unchiului său, că nu e mare brânză. Căcaturi marqueziene!”  O elevă de la Lazăr mi-a mărturisit că s-a plictisit citind Pășunile raiului lui Steinbeck. Doamne-Dumnezeule, cum să spui așa ceva? La un seminar, colega Dana Cioroianu l-a consternat pe profesorul George Gană când a mărturisit că nu-i place Marin Preda. ” Cum să nu-ți placă Marin Preda? E descalificant să nu-ți placă Preda!” s-a indignat Gană. Nici eu nu mă omoram după o mare parte din scrierile lui Preda, însă n-am alimentat conflictul. Am citit cu plăcere Întâlnirea din Pământuri, Moromeții I, și, parțial, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni și Imposibila întoarcere. Nu m-au încântat deloc Intrusul și Risipitorii și mi-am dat seama că Marele singuratic și Delirul sunt cărți ratate, chiar dacă au și pagini frumoase.
      Mi se părea incredibil să nu-ți placă Steinbeck, Marquez, Bănulescu și Bulgakov. Pe urmă mi-am luat seama. Cititorul are dreptul să citească doar ce-i merge la inimă, precum clientul unui bar, cu condiția să nu transforme judecata de gust într-una de valoare. Scriitorii, filosofii și eseiștii au și ei această libertate și chiar recunosc cu franchețe că au ales între îmi place și nu-mi place.  Mai complicat stă treaba cu criticii literari obsedați de clasamente, calificative și ierarhii. Cred sincer că eșafodajul oricărei demonstrații are la bază o impresie de cititor avizat, o opțiune de tipul îmi place/nu-mi place. Restul e ipocrizie. Judecata formulată în legătură cu o operă literară se bazează pe capacitatea textului de a genera iluzia veridicului în conștiința criticului. E curios, remarcam și cu alt prilej, că percepția operelor românești se face aproape exclusiv prin culoarul îngust al unui realism aflat la marginea reportajului. Nu imaginația, ci oralitatea conformă cu o realitate are preț la noi. Dacă ar fi scris în românește,  Kafka, Musil, Hesse, Buzzati, Canetti ar fi fost marginali, Thomas Mann s-ar fi bucurat de cota lui Ivasiuc, Joyce ar fi fost socotit schematic, lui Proust i-ar fi lipsit multe - nu-i plăcea nici lui Călinescu, comentatorul nostru cel mai receptiv la nou -, Dostoievski ar fi fost strident, Knut Hamsun ar fi făcut o figură de rural fanat,Truman Capote ar fi fost facil, Bukowski mizerabilist, doar Salinger ar fi fost comentat favorabil de criticii tineri. La o asemenea exigență, ar fi trebuit să plouă cu capodopere în literatura noastră, dar rareori mi s-a întâmplat să las din mână o carte străină pentru una românească. Gustul unui critic face mult - uneori chiar o direcție literară! -, dar nu e totul. Ca să nu ne cădem în prăpăstii nevăzute și să ajungem cu proza unde ajunsesem prin anii 80-90, e corect ca un critic să spună : ”Cutare carte e bună, îmi place, cutare carte nu-mi place, dar nu-nseamnă că e proastă.” E normal ca criticul să n-aibă pretenția că sunt valoroase numai cărțile care îi plac. Nici lui E. Lovinescu nu-i mergeau la suflet toți scriitorii valabili ai momentului. Dacă unui cronicar îi place Costache Olăreanu și nu-i place Fănuș Neagu înseamnă că și Costache Olăreanu este un scriitor demn de atenție și nicidecum că Fănuș Neagu este un scriitor care n-a scris nimic important. Gustul nu trebuie să fie singura armă a unui critic. Dincolo de posibilitățile de exprimare, empatia, intuiția și conștiința alterității sunt însușiri care fac dintr-un cititor un critic literar. Acesta din urmă trebuie să admită, cu nobilă modestie, că în peisajul literar sunt și lucruri care scapă înțelegerii sale. ( Ion Barbu scria că Lovinescu, comentatorul cel mai deschis către modernism, înțelege poezia precum percepe orbul un tablou! ) El valorizează partea pe care o înțelege din literatură și poate vedea restul ca pe o virtualitate ce poate fi definită/numită și de altcineva, pentru a i se da dreptul la existență.

joi, 9 iulie 2015

George Geacăr

      Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

duminică, 5 iulie 2015

Ciudata mea relație cu William Faulkner

             Recitesc, printre altele, Pe patul de moarte de William Faulkner. O fac cu opinteli. O femeie moare și evenimentul este prezentat pe 15 voci narative, într-o succesiune frizând perfecțiunea. Personajele își iau unul altuia povestea din gură și vorbesc într-un balet stilistic impresionant. E o coregrafie bine pusă la punct, o construcție fără cusur. Fiecare participant la acțiune își face numărul când îi vine rândul,  preluând rolul de regizor și punându-și amprenta asupra întâmplării. Pe patul de moarte este, alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, unul dintre cele mai reușite romane scrise marele scriitor american.
             Cu vreo șapte ani în urmă, după ce citise un roman al meu, un intelectual dintr-un oraș de provincie era foarte curios în legătură cu mine : cum arăt, ce mănânc, ce obiceiuri am și... dacă sunt sănătos la cap. În legătură cu Faulkner, mă întreb un singur lucru : ce statut social au cititorii săi pasionați. Cine parcurge cu plăcere sutele de capitole stufoase ca o junglă inaccesibilă? Un articol al lui Valeriu Gherghel m-a ajutat să-mi clarific relația cu Faulkner. Acesta m-a uluit încă din adolescență, însă totdeauna l-am citit cu dificultate. Parcurg câteva pagini, apoi trec la altă carte, pentru a reveni mai târziu la paginile compacte, scrise cu o energie inumană. E ca o mâncare prea sățioasă, ca o corvoadă epuizantă. M-au acaparat cumva Cătunul și Conacul, dar singurul op faulknerian care m-a încântat a fost Orașul. E un scriitor fără egal. Nimeni n-ar putea să scrie ca el. Pe patul de moarte și Zgomotul și furia sunt performanțe literare unice. Mă uimesc însă simplitatea și condiția animalică a personajelor lui Faulkner : la o adică, de ce atâta iscusință pentru a crea niște tipuri omenești mai mult decât primitive? Ca scriitor, îl admir pe Faulkner - nu-l invidiez, fiindcă nu fac acest lucru nici cu autorii vii : îmi lipsește organul pizmei! - , dar cititorul din mine respinge literatura făcută așa. Și Hemingway are personaje de doi lei, trăind la limita instinctelor, dar se citește cu plăcere. Bukowski  este de o onestitate desăvârșită,  chiar în limbaj, când își relatează experiențele sexuale. Iar John Steinbeck mi se pare un prozator minunat. Omenescul din romanele sale e irizat în desene de neuitat. Pe mine, cititorul, narațiunile lui Steinbeck mă fac fericit.
            Nu-mi place Faulkner, deși exercită asupra mea o stranie fascinație.

joi, 2 iulie 2015

Un testament literar

       Răscolind prin zecile de dosare cu documente școlare, care îmi umplu camera și timpul - în loc să scriu, fac fișe de evoluție a elevilor și întocmesc planificări ale unor comisii metodice! -, dau peste o coală acoperită cu un scris șovăitor. În 2006, cu o zi înainte de a suporta o intervenție chirurgicală, mi-am scris ultimele dorințe legate de cărțile mele. Deși operația se anunța ușoară, presimțeam că voi avea necazuri și poate chiar voi muri.  Și, într-adevăr, s-au produs complicații mari și am ajuns în pragul lumii de dincolo - numai printr-un miracol am scăpat -, din cauza depresiei care mă stăpânea și deopotrivă din pricina nesimțirii unor medici pe care sper să nu-i mai întâlnesc vreodată. Mi-am revenit parțial abia la sfârșitul acelui nefast an.
       La data respectivă nu-i cunoșteam pe mulți dintre scriitorii care îmi vor fi, din 2007-2010 încoace, prieteni statornici. Fițuica a avut darul să mă emoționeze. Iată, mi-am zis, niște oameni în care am avut încredere în cel mai greu moment al vieții mele.

                                             ”Testament literar

            Doresc ca de editarea operei mele să se ocupe, pe viitor, Nicoleta Șerban, fiica mea, Kocsis Francisko, poet, Alexandru Cistelecan, critic literar și Marin Neagu, istoric literar și profesor în Târgoviște.
            Aceiași oameni se vor îngriji de eventuala publicare a textelor mele rămase în manuscris.
            Manuscrisul începutului de roman Precum în cer, așa și pe pământ rămâne în posesia fiicei mele, Nicoleta Șerban.

02.04. 2006

                                                                              Șerban Tomșa”


miercuri, 1 iulie 2015

Tolstoi și copilul care moare în camera de alături

         Într-o convorbire telefonică, Radu Aldulescu îmi spune că a citit în Tolstoi o afirmație care l-a impresionat : ”Ar trebui să ne trăim viața ca și cum în camera de alături un copil moare în fiecare clipă.” Cumplită idee! Visasem cândva să-mi trăiesc viața ca și cum un copil s-ar juca în odaia mea, prin curte ori într-o încăpere alăturată.
         Cum pot fi interpretate cuvintele magului rus? Că familia poate deveni un coșmar pentru un scriitor? În această direcție se pot face speculații la nesfârșit.
         Prefer însă să înțeleg și altceva din mărturisirea lui Tolstoi. Ca toți marii prozatori ruși, Lev Nicolaevici este preocupat să scoată la lumină adevărurile fundamentale despre existența omului. Arta literară trece pe un plan secund, insesizabil. Poate doar la Gogol sare în ochi, într-un fel încântător, literaritatea  operei. De aceea autorul Sufletelor moarte și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Cred totuși că Gogol a avut un instinct artistic mai puternic decât voința sa, iar viziunile sale epice izvorăsc dintr-un inconștient pe care nu-l poate ține în frâu. A încercat să și-l anuleze, arzând manuscrisele și sinucigându-se, în final, prin inaniție. Concluzia e că între artă și adevăr, rușii îl aleg pe al doilea. Cu toată lipsa de preocupare pentru frumos - ideile sunt calul lor de bătaie! -, rușii rămân cei mai mari prozatori din literatura universală.
          Și atunci la ce folosește agitația permanentă, a tuturor generațiilor de autori, pentru înnoirea scrisului?