sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Cum să devii milionar

       Într-o convorbire cu tatăl său, Eliot Rosewater arată cum te poți îmbogăți într-o societate capitalistă, spulberând prejudecățile curente, vehiculate de posesorii marilor averi.
- Dacă nu există Fluviul Bogăției, atunci cum se face că eu am câștigat azi zece mii de dolari doar moțăind, scărpinându-mă și răspunzând din când în când la telefon? ( zice Eliot - n. m. Ș. T.)
- Orice american mai poate încă să facă avere.
- Sigur - cu condiția să i se spună când e încă tânăr că există un Fluviu al Bogăției, că acesta n-are nimic echitabil în el, că mai bine-ar fi să uite de roboteală, merite și câștiguri cinstite, sau alte asemenea rahaturi, și să se ducă acolo unde-i fluviul cu pricina. << Mergeți acolo unde-s cei avuți și puternici >>, le-aș spune, << și învățați-le năravurile. Ei pot fi ușor lingușițí sau speriațí. Lingușițí-i cât putețí ori băgațí groaza în ei și într-una din nopțile fără lună o să-i vedeți ducându-și degetul la gură, avertizându-vă să nu mai faceți niciun zgomot. Și-or să vă conducă prin beznă la fluviul cel mai lat și mai adânc din câte a văzut vreodată omul. O să vă arate locul vostru pe malul lui și o să primiți o găleată. Înfulecați cât puteți, dar încercați să nu faceți prea mult zgomot, căci v-ar putea auzi săracul. >>” ( Kurt Vonnegut, Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Editura Univers, București, 1980)

duminică, 25 ianuarie 2015

Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...
- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.


vineri, 23 ianuarie 2015

Marian Vanghelie și Kurt Vonnegut

     Oriunde te duci, constați că e prea puțin loc, prea puțină glorie și prea mulți aspiranți. Prea puțină inteligență și prea mulți deștepți.
 E groasă dacă și Marian Vanghelie a ajuns să-și îndemne compatrioții ”să citească câteva almanahe!
Vanghelie trebuia doar să precizeze că  trăim într-o epocă în care lectura cărților lui Bukowski și Kurt Vonnegut este benefică . Ambii scriu limpede, dur și inteligent. Duhnesc de talent. Primul e natural până la demență, al doilea stăpânește atâtea artificii literare, încât ajunge să spună, firesc, toate adevărurile despre nebunia vieții. Să îi lăsăm pe Joyce și pe Faulkner pentru cititorii profesioniști și să-i obligăm, prin lege, pe cetățenii care ar trebui să aibă grijă de alți cetățeni, să-i citească măcar pe acești doi falși americani.
Reproduc, din romanul Fii binecuvântat, domnule Rosewater ( Ed. Univers, București, 1980 ),  o discuție dintre senatorul Lister Ames Rosewater și nora sa, Sylvia, care a fost nevoită să-și părăsească soțul.
”- Fiul meu nu merită o femeie la locul ei. El merită ceea ce are : camaraderia smiorcăită a curvelor, a bolnavilor închipuiți, a proxeneților și a hoților.
- Ei nu-s așa de răi, tată Rosewater.
- Din câte-nțeleg eu, tocmai asta-l atrage pe Eliot spre ei, faptul că n-au absolut nimic bun. [...]
- Nu vreau să discutăm în contradictoriu.
- Încă i-ai mai putea lua partea lui Eliot ?
- Da. Chiar dacă n-am să reușesc să lămuresc nimic altceva în seara asta, cel puțin dați-mi voie să vă spun atât : Eliot are dreptate în tot ce face. E foarte frumos ce face. Eu, pur și simplu, nu sunt destul de tare ca să stau alături de el. Vina-i a mea.
Fața senatorului trădă perplexitate mâhnită, apoi neputință.
- Spune-mi un singur lucru bun în legătură cu oamenii ăia pe care-i ajută Eliot.
- Nu pot.
- Bănuiam eu.
- E un secret, zise ea, forțată să pledeze, pledând ca disputa să se oprească aici.
Fără a bănui cât era de nemilos, senatorul o încolți mai departe :
- Acum te afli printre prieteni - ce-ar fi să ne spui și nouă care e acest mare secret?
- Secretul e că și ei sunt oameni, zise Sylvia.

luni, 19 ianuarie 2015

Ieșirea din apă

     În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C.  Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii  de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia  îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !
Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.
A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :
- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?
- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata.  Zău ? Şi cum se numeşte ?
- Ieşirea din apă.
În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.
- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?
Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.
Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.


duminică, 18 ianuarie 2015

Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Întrebări

Oare prietenii mei primesc, prin poștă, pachete cu cărți, desfăcute în așa fel încât să se vadă tot conținutul ori reprezint un caz special, fiind suspectat de activități teroriste?
Sau poșta are funcționari care caută, prin colete, bani și alte bunuri?
De un an mi se întâmplă acest lucru straniu.

Precizare necesară : ultimele volume mi-au parvenit din Alexandria.

P.S. Să nu uit : poștărițele de la oficiul poștal de care aparțin sunt în afara oricărei bănuieli, fiindcă le cunosc bine și ar fi o mare prostie din partea mea să la suspectez de vreo neregulă. Garantez pentru ele. Sunt niște doamne cu un comportament profesional ireproșabil. Coletele fie sunt rupte la expediere, fie sunt vandalizate pe parcursul călătoriei către mine.

joi, 15 ianuarie 2015

Întâmplări cu scriitori. Un poet, un costum popular și o horă în mijlocul bulevardului


    Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.
             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.
- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .
- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.
- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

                                                                                                                                                                      

miercuri, 14 ianuarie 2015

Întâmplări cu scriitori. Eugen Simion și Nino Stratan

Se știa că, pe vremuri, Eugen Simion se îmbrăca totdeauna  elegant. Era mereu dichisit și pus la patru ace. Nu-l vedeai nebărbierit sau cu hainele necălcate. Avea, în mers, niște mișcări unduioase, feminine, studiate.
Într-o zi eram în holul Facultății de Litere, lângă bancuța de marmură dinspre Amfiteatrul Odobescu, împreună cu câțiva colegi. Nino Stratan era în vervă și ne povestea ceva. La un moment dat a coborât scările un african înalt, înțolit ca pentru o festivitate, cu o cravată perfect asortată la costumul său impecabil. Avea niște mișcări grațioase și, când a trecut pe lângă noi, ne-a învăluit într-un nor de parfum puternic. Nino și-a întrerupt brusc discursul și, aidoma lui Moromete, s-a uitat lung în urma negrului, simulând o uimire fără margini.
̶  Cât de mult s-a schimbat domnul Simion! a exclamat el, privindu-l pe tânărul de culoare care își legăna lasciv șoldurile.
Ne-am întors ca la comandă capetele după străin și au trecut două secunde ca să înțelegem gluma lui Nino.
̶  Cât de mult  s-a schimbat domnul Simion, a repetat Nino și atunci am izbucnit toți, ca nebunii, în hohote de râs.

luni, 12 ianuarie 2015

Psalmi și iluminări


   Un poet autentic, al luminii, al lacrimei și al durerii transformate în cântec este Traian Vasilcău, care mi-a trimis ultima sa carte,  Sfeșnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012. Aidoma unui ilustru înaintaș al său, Alexei Mateevici, Traian Vasilcău este un făuritor de nestemate în care lumina afectivității se oglindește orbitor, copleșindu-ne : ”Cu mâinile pe piept împreunate / Și-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunți și-mbrățișați de sfori, / Cândva învulturiți, sunt duși în moarte.” Poemele lui Traian Vasilcău sunt imnuri ale credinței în Ziditor, rugăciuni și ritualuri răspândind  arome cerești, de tămâie și mir : ”În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentințe curg, / Și pomii doborâți n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg.”
    Elegiac profund,  Traian Vasilcău este un virtuoz al versului irumpt dintr-o mare inspirație/credință ori șlefuit cu instrumente de aur : ”Ning  cu psalmi fără de vreme, / Nu am spulber mai frumos. / Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.” Este sunetul plin și inconfundabil al iubirii față de Dumnezeu, asociat cu o subtilă sugestie a morții reînvietoare. Versurile lui Traian Vasilcău sunt ca vinurile vechi mănăstirești, clătinându-se muzical, venind din trecutul unui popor etern și răzbătând, mereu proaspete și vii, către viitor : ” S-a profețit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moștenit. / Și-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.”  Ca și la Goga, dar într-un mod direct, Traian Vasilcău se identifică plin de fervoare cu durerea creștină : ”Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,  / Mă leagănă în brațele-i și zic :/ ”Din tronul Suferinței nu abdic.” Multe texte sunt rugăciuni fierbinți către Ziditor : ”Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, / Fă din surâsul meu crăie-ți ham,/ Mai sfântă pierdere nu pot să am!”  Psalmii lui Traian Vasilcău sunt tulburători, iar uneori instinctul poetului urcă pe nesimțite  către o surprinzătoare modernitate. Sonuri bacoviene sunt urmate de arte poetice ce pot fi întâlnite la tot pasul înSfeșnic în rugăciune : ”Prohodul poeziei a-nceput,/ Tot ce vom scri’ e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oștiri de șoimi imită temnicerii. // Urcând pe-o rază de argint, cocorii / Salută morții care ne conduc./ Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, / Poartă cravată, dogme și trabuc. // Și cum surâsul lor în mine-l scapăt / Prohodul poeziei n-are capăt.” Sau : ”Viscolește Poezia / Peste-un împărat învins. / Parcă din antichitate / N-a mai contenit de nins. // Spulberă fără-ncetare / Până-n cerul inimii. / Mântuit în domul iernii, / Împăratul va muri.” O obsesie permanentă a poetului este Cuvântul ziditor : ” Învăț tăcerile să spună / O veșnicie în Iisus. / Învăț cuvintele să spună / Mirările ce-au fost și nu-s. // Învăț garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Și-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt...”
Reușite sunt textele de inspirație populară, cu inflexiuni de doină de jale : ”Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sînt / Cruce implorând mormânt.”
  Cartea cuprinde câteva poeme de dragoste, de un inefabil revelatoriu : ” Ce sat albastru e-n privirea Ta...// Buzele-ți slobozind mărgăritare / Mă-ademenesc să le culeg atroce. / Mărgele de vecernii porți în voce, / De le-ai scăpa în flori, m-aș face floare.” Uneori, Traian Vasilcău își modelează stările interioare cu mijloace plastice de pastel funebru : ” Incinerări de taine în grădini, / Prin iarba arsă melcii mor de vii. / Cel mai străin fiindu-ți din străini, / De tine numai n-ai să poți fugi.”
    Mama, patria, iubirea, credința, suferința și recunoștința față de Dumnezeu sunt temele cele mai frecvente ale volumui : ” Îmi amintesc de maica mea / Cum sta-n genunchi și se ruga, / Și ceru-n fața-i cobora / Să nu se roage singurea.”  Peste toate acestea izbucnește, ca un vulcan, talentul uriaș al autorului, în poezii de o frumusețe incomparabilă : ” Frunză, ce-ai fost arămie / Și visai la veșnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie. // Frunză, ce-ai fost cântec numa, / Astăzi te-ncununi cu bruma / Și te spovedești în stea / Și adormi pe fața mea...”
   Închei cu un splendid autoportret care dă măsura înzestrării de excepție a lui Traian Vasilcău : ” Eu, carele-am furat povestea lumii / Și-o am ascuns în mine – spre-a mai fi, / Sunt nerecunoscutul baci al humii / Și răstignit de psalmi mai pot trăi.
     Este o mare bucurie să-l citești pe Traian Vasilcău, împărtășitor deopotrivă al inefabilului poeziei și al Duhului Sfânt.

duminică, 11 ianuarie 2015

Desenele și sălbaticii

        În orice comunitate, etnie, orientare religioasă, meserie ori pătură socială există oameni demni, onești, cu respect pentru semenii lor și aplecați către muncă. Ei merită tot respectul nostru. Dar sunt foarte puțini. Majoritari sunt sălbaticii care, la unele națiuni, ajung până în fruntea statului.
Sălbaticul răspunde unei glume cu sabia. Tratează dreptul la opinie cu decapitarea. Reacționează la ironie cu mitraliera. Are alergie la artă și la știință. Dacă ai intrat în conflict cu un sălbatic, nu te vei mai împăca niciodată cu el, fiindcă îți dorește moartea și face totul să te împingă către infern. De regulă, sălbaticul e intolerant, leneș,ignorant, inflexibil, trăiește parazitar și îi vânează pe cei care ies din rândul mediocrității dictate de el. Se consideră deținătorul unui adevăr unic și urăște ceea ce nu înțelege. Găsește, într-un precept, un bun pretext pentru a-și anihila fizic adversarii. Incultura și lipsa unei educații corespunzătoare trezește, în fiecare dintre noi, sălbaticul ancestral, absolut. Din nenorocire, teroriștii care au omorât recent cetățeni nevinovați sunt numai vârful unui aisberg ale cărui dimensiuni sunt greu de aproximat.
      Niște caricaturiști au întrecut măsura, pentru a-și vinde publicația, însă au plătit cu viața. Am spus de nenumărate ori că sunt lucruri care nu se fac. Nu te iei, de pildă, de religia, de copiii, de familia ori de aspectul fizic al cuiva. De aici însă până a-l pedepsi pe insolent cu moartea e cale lungă. Nenorocirea e că nimeni nu mai respectă, azi, nicio regulă. Libertatea mea merge până la punctul în care l-aș putea stânjeni pe altul. Dar ce ne facem când crima devine dimensiunea morală a unei civilizații?

Pentru ce/pentru cine scriem?

      Au trecut și sărbătorile de iarnă, ca un coșmar repetat. Alergături încoace și încolo, nenumărate probleme de rezolvat, stres. Colindatul a devenit un fel de cerșetorie agresivă. Infinite grupuri și grupulețe de copii și tineri întreprinzători merg pe la ușile oamenilor suspectați că ar avea ceva bani, bubuie cu o petardă, urlă ” La anul și la mulți ani, să trăiți!” și întind mâinile. Unii nu mai zic nimic, bat doar cu bâta în geam și așteaptă să ieși să le dai ce cred ei că li se cuvine.  De când mă știu, am căutat un loc liniștit, unde să citesc în tihnă și eventual să scriu. De mulți ani nu mai găsesc nici locul miraculos, nici timp suficient pentru a mă dedica fericirii mele. Am terminat o carte de povestiri în urmă cu un an și jumătate, dar nu mă hotărăsc să o public. E o carte bună, mi-a confirmat editorul. Alții au spus că va fi un eveniment literar. Încă nu sunt mulțumit de anumite texte. Le-aș scoate, nu le-aș scoate : cartea poate să aștepte. Poate că nici n-o voi publica vreodată ori o voi tipări după ce romanul la care lucrez va fi gata.
      Cei care țin o carte în mână se împart în mai multe categorii.
1. Sunt, mai întâi, puținii poeți, prozatori și critici care citesc din pasiune și din curiozitate, în mod dezinteresat, cărțile care le parvin. Cei mai mulți sunt tineri, dar sunt și lupi singuratici ( din generații ajunse la maturitate ) care nu și-au pierdut nicio clipă entuziasmul cu care urmăresc fenomenul literar.
2. Cititorii și bloggerii care citesc cărțile autorilor despre care au auzit câte ceva. Publicului le sunt cunoscuți poeții și prozatorii publicați de Polirom și de Humanitas - care nu e totuși o editură specializată în literatură -, singurele edituri care au mijloacele necesare unei promovări decente. Să precizăm că printre bloggeri sunt persoane care analizează cărțile la nivelul criticilor profesioniști.
3. Vin la rând scriitorii și criticii care tratează cărțile ca pe un gest protocolar, dar nu le deschid niciodată. Se împart și ei în mai multe categorii. Unii nu au timp, dar pasează volumul unor tineri înzestrați din redacțiile publicațiilor culturale, iar aceștia examinează textele cu ochi de experți și scriu cronici pertinente. Alți destinatari ai cărților trimise sunt prea ocupați cu o intensă cultivare a relațiilor personale bine plasate și cu edificarea unei cariere care să-i propulseze către înalte titluri științifice și către prestigioase instituții culturale. Dacă nu faci parte din structurile de conducere ale USR, nu te afli în redacția unei edituri mari sau a unei reviste literare și nu ești nici un tânăr sau o tânără cu perspective rozalii-promițătoare, nu ai șansa de a fi băgat în seamă. În fine, sunt snobii care, ca și unii bloggeri, nu se uită decât la tomuri străine, scrise de autori verificați. Preferă să vorbească sau să scrie despre ultimele ciorne ale unui autor celebru, în loc să-și piardă timpul cu opul tău. În concluzie, nimic de reproșat.
4. Scriitorii, criticii și cititorii cărora nu le place cum scrii.
5.  Scriitorii care trăiesc în medii închise - localități mici, unde sunt cunoscuți de toată lumea - beneficiază de o categorie atipică de cititori. Sunt cei pe care nu-i interesează deloc cărțile și nu citesc nimic, dar frunzăresc operele autorului luat în vizor, pentru a descoperi, în textele sale, similitudini cu persoane și situații reale. Cei mai mulți dintre aceștia nu urmăresc decât să-i facă mizerii scriitorului, încercând să-l târască în noroi.
Este evident că, pentru un scriitor, demni de atenție sunt cititorii din primele două categorii. Cei mai mulți dintre ei sunt profesioniști, dar în ansamblu sunt într-un număr descurajator de redus. E puțin probabil să-i convingi pe componenții celei de-a treia categorii că ești un scriitor bun, în condițiile în care statutul de critic literar se asociază automat, la unii, cu o surprinzătoare inflexibilitate a opiniilor, cu prejudecăți neașteptate și cu fumurile unei aroganțe greu de înțeles. Dar, în principiu, gusturile nu se discută. Fiecare pasăre pe condeiul ei prosperă.
În aceste condiții, ne putem întreba pentru ce și pentru cine scriem?  Unul ca mine, care trăiește unde trăiește, nu face decât să-și bată cuie în talpă. Totuși, scriem pentru bucuria noastră și pentru cei deja menționați. O carte este prinderea unui vis într-o plasă de cuvinte, construcția unei utopii personale. A scrie înseamnă a trăi într-un alt mod, mai intens, mai interesant. Nu spunea un critic literar că întâmplările banale devin de o coloristică orbitoare atunci când le povestim cu talent? O carte este și o scrisoare de dragoste adresată semenilor.  În definitiv, a concepe o carte  este o timidă/îndrăzneață aspirație către fericire. Îi iei de mână pe cei dragi și îi duci într-o altă peșteră a lui Aladin, descoperită de tine. Dar responsabilitatea dăruirii unei cărți este atât de mare încât, dacă ești scriitor adevărat, nu-ți trimiți vorbele la tipar decât dacă ai sentimentul că ți-a ieșit din mână o carte foarte bună. ( Nu contează că opul ar putea fi ignorat de carieriștii al căror oportunism începe să devină dezgustător.) Scrii puțin și publici și mai puțin. Iar dacă nu ești satisfăcut de ceea ce faci, te mulțumești cu tăcerea.
Cam așa procedau Mateiu Caragiale și  Ștefan Bănulescu.
Și nu era rău deloc.

P.S.  Încep să nu mai cred în scrisul continuu, ca un râu nesecat, fiindcă se scrie prea mult, prea prost, pe toate potecile, prin toate șanțurile. Și, vorba lui Valeriu Gherghel, cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin. Scrisul a devenit scop în sine, în condițiile în care, într-o cultură normală, cititul este adevărata finalitate.



joi, 1 ianuarie 2015

Din nou despre Radu Aldulescu

          Anul acesta Radu Aldulescu a împlinit o vârstă rotundă. Ultima dată când m-am referit la el, am spus următoarele :
”Romanul românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele. Apoi, prin anii ’90 mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită, vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu conserve puse între coperţi…În ceea ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am înţeles acest lucru.Eram uimit. Iată cum începe un articol pe care i l-am dedicat: ”El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină.” De la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală : la cât talent, atâta caracter.”

            De ce este el un prozator atât de important? Fiindcă nu am nuanțat suficient lucrurile, din articolele mele s-ar putea înțelege că îl socotesc doar un romancier realist. Sigur, și atât ar fi suficient ca Aldulescu să fie acolo unde îi este locul, în proza românească. Adevărul este însă că el înseamnă cu mult mai mult.
            Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie, în primul rând,  o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
         În al doilea rând, Aldulescu tinde a-și contura o mitologie proprie, transcendând realismul unor Preda și Eugen Barbu. Aspectul este vizibil în toate romanele sale, dar mai cu seamă în Îngerul încălecat și Proorocii Ierusalimului. În Sonată pentru acordeon există o asiprație către înalt, cu zborul mereu frânt, ca și în Ana Maria și îngerii, iar un demonism profund apare obsesiv în Amantul Colivăresei și în cele două capodopere menționate înainte. De aici și titlul unei cronici închinate de mine scriitorului : Poemul epic și demonii lui Radu Aldulescu. Dar ideea ar merita un studiu special.