joi, 31 iulie 2014

O cronică a Andreei Toma la ”Ghețarul” meu

Șerban Tomșa- Ghețarul
Literatură pură- așa aș descrie în doar două cuvinte romanul lui Șerban Tomșa. O infuzie de entuziasm pe care o savurezi pe îndelete, plin de uimire. Povești, fărâme de memorie, iluzii, fantasme, simboluri nedeslușite ce metaforizează viața, sufletul, creația. Firul epic poate fi doar intuit, dar, când crezi că ai reușit să dai de el și să te agăți de capătul său, descoperi cu surprindere cât de lesne ai fost înșelat. Dacă însă citești cartea situat într-un plan ceva mai înalt decât cel al acțiunii, îți dai seama că nu ai nevoie de o înlănțuire a momentelor epice și nici de o axă a timpului care să ancoreze întregul ansamblu în realitate Totuși, ți se lasă impresia că o astfel de axă există și trebuie să o descoperi, iar tu asta încerci să faci, în timp ce poveștile care ți se perindă prin fața ochilor te fură puțin câte puțin, până te trezești învăluit complet în pânza narativă țesută cu măiestrie de autor.


Există un personaj principal- Tom Kastelka- și multe personaje secundare, cunume pline de exotism- Indio, Ava, Catalan-, care contribuie la conturarea atmosferei vibrante, în care fabulosul împrumută proporțiile firescului. M-am regăsit adeseori în obiceiurile, în gândurile sau amintirile lui Tom. Am avut impresia că anumite trăiri sunt și ale mele.



Fiind pasionat de cărți și iubind singurătatea contemplativă, Tom pare în ochii cunoscuților un ins ciudat, victimă a ratării totale. Neîmplinit în dragoste, neîmplinit în pasiunea care îț devorează, retras în casa de la țară ce i-a rămas de la bunicii săi și în care pare să fi găsit coordonatele propriului său eu, se dedică desăvârșirii creației sale literare. Căci,  uitasem să precizez, Tom este un scriitor sau cel puțin simte această chemare.

Liniștea în care Tom își duce existența, departe de vâltoarea citadină pe care o părăsise nu demult, este tulburată de o scrisoare misterioasă ce îi aduce invitația de a petrece o vreme în orașul Christiana (nume ce m-a dus cu gândul la Knut Hamsun și mi-a amintit că am ceva restanțe în ceea ce îl privește). Acolo, în orașul de la poalele ghețarului, va regăsi alți oameni veniți în urma unor invitații asemănătoare, semnate de prieteni sau cunoscuți trecuți în lumea celor drepți de ceva vreme. Identitatea gazdei e un mister ce planează pe parcursul întregii partituri narative. Protagoniștii reuniți în acel loc rupt de lume sunt, pe cât de diferiți în ceea ce privește felul lor de a fi și mediile din care provin, pe atât de asemănători în privința insuccesului pe care l-au avut de-a lungul vieții.

Cadrul straniu al acestei evadării din cotidianul existențelor deplorabile ridică semne de întrebare și de uimire la fiecare pas. Totuși, împletirea mai multor planuri ale minții creează un efect din sfera halucinației, dar nu a unei halucinații maladive, ci a uneia creatoare. Prezentul și trecutul se contopesc, amintirile se diluează în vis, iar visul se suprapune peste realitate, într-un joc înșelător, încât căutarea concretului devine o dificilă incursiune în mrejele fantasticului.

A fost o adevărată plăcere să citesc această carte- o complexă metaforă a creatorului și a creației, condimentată din belșug cu un umor rafinat, cu referințe literare ce incită simțurile pasionaților de lectură, cu simboluri vagi sau pronunțate, cu o duioasă nostalgie privind anii copilăriei. Șerban Tomșa a creat o lume în care te poți strecura și contempla în liniște personajele insolite și întâmplările năstrușnice pe care acestea le trăiesc sau le povestesc și care, fără să bagi de seamă, te acaparează.

Ghețarul este un savuros flux al imaginației ce îmbracă și dezbracă în ritm năucitor trupul firav al ideii din miezul său- scriitorul în lupta sa nesfârșită și neobosită cu fiorul literar ce îi străbate ființa. Cred că un roman atât de complex și atât de bine scris merită un loc de seamă în literatura noastră contemporană.


 http://andreeaiuliatoma.blogspot.ro/2014/07/serban-tomsa-ghetarul.html#comment-form

P.S. Îți mulțumesc mult, dragă Andreea!

miercuri, 30 iulie 2014

Tabachera din Bagombo, revistele literare și agențiile de publicitate

     Kurt Vonnegut este unul dintre scriitorii mei preferați. Deschid cu emoție Tabachera din Bagombo, Humanitas, 2014 și citesc mai întâi prefața lui Peter Reed și cuvântul introductiv al  scriitorului. Tresar când găsesc în textul lui Peter Reed, la pag. 14, o idee reluată și de autor.  : ”Apariția televiziunii a contribuit la încheierea carierei de nuvelist a lui Kurt Vonnegut. Revistele care fuseseră cumpărători înfocați de povestiri au pierdut din cititori și din veniturile rezultate din publicitate. Iar publicul povestirilor din reviste s-a orientat, în număr din ce în ce mai mare, către televiziune pentru divertisment, în vreme ce agențiile de publicitate, care fuseseră forța motrice a revistelor, găseau audiovizualul irezistibil. Unele reviste au dat faliment, altele și-au schimbat formatul, altele s-au restrâns.
Două lucruri reținem de aici :
1. În capitalism, literatura din reviste are o anumită funcție care a fost preluată de televiziune. Cititorii au devenit telespectatori.
2. Literatura din periodice a fost susținută de agențiile de publicitate, însă acestea din urmă au migrat tot către televiziune.
Se știe că în socialism oamenii trăiau într-un univers concentraționar, iar cititul era singura posibilitate a oamenilor de a evada cumva din realitate, când nu era impus cu forța de școală.
Ar fi interesant dacă un studiu sociologic serios ar putea răspunde la câteva întrebări :
1. Vor fi cititorii din ce în ce mai puțini? ( Mai mulți nu vor fi, din moment ce unul dintre principiile scrisului enunțate de Vonnegut este : ”Scrie ca să faci pe plac unei singure persoane. Dacă deschizi fereastra și faci dragoste cu lumea, ca să zic așa, povestirea ta o să facă pneumonie.”  )
2. Va supraviețui literatura în absența sponsorilor? Își va schimba natura și funcțiile sociale și estetice?
3. Cum se schimbă lucrurile prin apariția Internetului?
 E sigur însă că, pentru scriitori, nimic nu va mai fi cum a fost.

luni, 28 iulie 2014

Despre Dumitru Radu Popescu

Observ cu surprindere că nu l-am pomenit până acum, în textele mele, pe Dumitru Radu Popescu, un scriitor adevărat, adică mare, care m-a încântat prin multe povestiri și romane scrise la cel mai înalt nivel atins de proza românească.
Am luat contact cu scrisul lui DRP printr-un... articol tipărit în România liberă, text ce nu semăna deloc cu ce se publica pe atunci. Eram un puști, elev în clasa a VII-a. A urmat lectura micului roman Cei doi din dreptul Țebei și m-au fermecat prospețimea textului și simțul narativ al autorului.  Am citit apoi povestirile, Vara oltenilor, F, Vânătoarea regală și O bere pentru calul meu. Noutate frapantă, haz, polifonie epică, viziune surprinzătoare. De aici încolo n-am mai putut ține pasul cu ritmul în care își scria și își publica romanele celebrul și prolificul autor.
Îi cunosc doar câteva piese de teatru.
Mi-am adus aminte de toate acestea aseară, când l-am văzut pe Ștefan Agopian povestind cum a fost ajutat el de DRP. Probabil că DRP, urmând tradiția lui Zaharia Stancu, i-a sprijinit pe mulți, dar nu cred că s-a bucurat de recunoștința lor. Ceea ce mă interesează, în cazul oricărui scriitor important, este opera. Și DRP are una impunătoare. În altă ordine de idei, n-am auzit ca din postura de demnitar să fi făcut nedreptăți ori să fi persecutat pe cineva. În orice caz, prin mai multe povestiri și nuvele- printre cele mai bune din literatura noastră, alături de Moartea lui Ipu de Titus Popovici - și prin romanele sale, de o apăsată originalitate, Dumitru Radu Popescu rămâne unul dintre scriitorii noștri canonici, un veritabil Faulkner autohton.
Este o opinie și sper că unii dintre prietenii mei nu se vor supăra.

P.S. Un prieten pe care îl admir enorm, scriitor de calibru, îmi confirmă că DRP este un scriitor foarte important, căruia nu i-ar fi stat rău un Nobel.

Nedumeriri și propuneri

     Suntem un popor de artiști. La noi nu contează ce faci sau ce spui. E important cum glăsuiești. De pildă, oamenii politici sunt judecați, ca în utopia imaginată de  Swift, după principii care n-au nicio legătură cu menirea lor. Menționez două asemenea criterii :
1. apartenența etnică;
2. talentul oratoric.
Să mă ierte Dumnezeu, dar datorăm ziariștilor multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră după 1989. Te aștepți ca un analfabet să umble cu idei preconcepute, dar nu e acceptabil ca un veteran al presei să susțină tâmpenii care te lasă fără grai. Ce treabă are etnia cu priceperea și cinstea unui politician onest? Înseamnă că atunci când Obama a anunțat că intră în cursa electorală, ar fi trebuit ca o echipă de patrioți - întărâtați de jurnaliști la fel de inteligenți ca Ion Cristoiu - să-l ia de spinare și să-l arunce într-o colibă din Kenya. Iar lui Sarkozy, care s-a obrăznicit să candideze la prezidențialele Franței și să le și câștige, să i se arate Budapesta și după aceea Ierusalimul. Sexul, etnia, culoarea pielii și religia te fac automat un om bun sau rău, competent sau incompetent, cinstit sau hoț? Însușirea de a vorbi frumos în public să aibă vreun amestec în realizarea unor proiecte sociale? Adică Mihai I și Carol I au fost niște regi modești, iar Carol al II-lea a strălucit?  Se spune că Ionel Brătianu, făuritorul României moderne, n-a ținut niciun discurs în Parlament. Într-o povestire de Cehov există un personaj care poate vorbi tot timpul curgător și elocvent, fie că e treaz, fie că e beat mort, fie că e sculat brusc din somn, după cel mai devastator chef. Cuvintele îi ieșeau din gură, scrie Cehov, așa cum curge apa pe burlan. De aceea omul este luat pe sus și dus la toate înmormântările - precizez că el n-are nicio legătură cu preoția, fiind un oarecare -, pentru a ține câte o alocuțiune în cinstea proaspeților decedați, pe care, amețit find, îi confundă cu unii dintre participanții la ceremonia funebră respectivă. El se adresează mortului, însă rostește numele unui om viu, de față la toată mascarada. Un asemenea bărbat ar fi bun pentru funcția de Președinte al României. Și nu i-am cere să țină decât o singură cuvântare, la îngroparea definitivă a neamului nostru. Chiar nu ne-am săturat de comedianți? A comunica eficient nu înseamnă a lătra retoric. Oratoria e seducătoare ca artă, dar din punct de vedere politic este fundamental manipulatoare și văd, consternat, că a devenit o normă de evaluare a politicienilor. Poate că pasiunea asta bolnavă pentru expuneri teatrale ni se trage de la cuvântările kilometrice, de pe vremuri, ale Tovarășului. ( Să reținem că Fidel Castro a ținut totuși cele mai lungi monologuri, de câte șapte ore, șapte ore și jumătate. Cubanezul a vorbit într-o anumită împrejurare până a leșinat. ) Și de unde până unde duce vorbăria la prosperitate economică?
Interesant ar fi să aplicăm aceste prejudecăți la lumea literaturii.
Caragiale este un scriitor prost, fiindcă a fost un albanez grecizat.
Victor Eftimiu a scris poezii și piese de teatru slabe, că era... albanez.
Tot albanez a fost și Demostene Botez.
Garabet Ibrăileanu nu mai contează în cultura noastră, din moment ce a fost armean. De aceeași etnie sunt Ștefan Agopian, Bedros Hrasangian, Varujan Vosganian.
Nichita Stănescu și Ion Stratan aveau, în vene, și sânge rusesc.
Max Blecher și Mihail Sebastian au fost evrei.
Leonid Dimov a fost bulgar.
Și așa mai departe.
Propun să-i ștergem din istoria literaturii române pe Marin Preda, Marin Sorescu și Fănuș Neagu, pe motiv că aveau o foarte proastă exprimare orală. Abia bâiguiau, abia bolboroseau câteva vorbe. Ce să mai vorbim, mai toți scriitorii români de valoare, cu excepția lui Delavrancea, erau proști vorbitori.
Trăiască palavragiii!

vineri, 25 iulie 2014

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.

Un mare actor : Florin Piersic

      Florin Piersic a luminat decenii în șir marele ecran românesc. Un Alain Delon mai viguros, perfect în rolurile de acțiune, presărate cu convingătoare scene de dragoste, dar numai atât cât permitea cenzura comunistă. Binecuvântat de Dumnezeu cu un fizic magnific - și cu un suflet pe măsură! -, Piersic îi umilea la acest capitol pe confrații de la Hollywood. Ce Rock Hudson? Ce Tony Curtis? Ca bărbat, îi vestejea pe toți. Mulți ani a fost actorul de cinema numărul unu al nostru.
      Marii interpreți își dau însă adevărata măsură pe scenă. Și Florin Piersic a făcut-o. Cei care l-au văzut în Oameni și șoareci, adaptare după romanul lui Steinbeck, Șoareci și oameni, au rămas cutremurați.  Juca magistral rolul lui Lennie Small. Marele merit al lui Piersic este că a făcut memorabile roluri de compoziție în toate piesele în care a fost distribuit. Să joci urmând propria natură nu e o realizare de mare laudă, lăsând la o parte harul care-ți permite să dai replici cu naturalețea cu care o faci în viața de toate zilele. Dar să construiești, la cel mai înalt nivel, personaje care n-au nimic în comun cu firea ta este o performanță uluitoare. Lui Florin Piersic i-a reușit. Când el urcă pe scenă, oftatul femeilor devine o boare care fac să sune solzii plopilor mai înalți și amestecă aromele florilor de câmpie.
     Florin Piersic nu îmbătrânește. Dar la vârsta pe care o are, îl văd desfășurându-se în piesele lui Cehov sau chiar în scenarii moderne, de ultimă oră. Poate unui regizor inspirat îi va veni această idee.
     Astăzi, la o privire retrospectivă, ne este limpede că popularitatea celui mai iubit actor român este în strânsă legătură cu marea sa valoare. Nu exagerez când spun că este o mândrie să fii contemporan cu legenda numită Florin Piersic.

joi, 24 iulie 2014

Complexul românesc

      Veșnicia e o vorbă goală. E suficient să te uiți peste umăr și să vezi fapte petrecute în urmă cu un secol. În copilărie, Marele Război mi se părea un eveniment petrecut în fântâna fără fund a timpului, undeva aproape de de tenebrele sălbăticiei. În schimb, evenimentele din '89 sunt de două ori mai îndepărtate, dar parcă s-au petrecut ieri. Oricum, pentru a avea o percepție corectă asupra unui lucru e necesar să luăm o distanță temporal-spațială față de acesta. Un prieten mi-a telefonat și mi-a mărturisit că regretă că nu a știut să se bucure de frumusețea zilelor pe care le-am petrecut în liceu. Abia mai târziu, rememorându-le, le-a trăit mai intens și le-a înțeles semnificațiile adânci.
       Primul vis pe care îl țin minte este straniu. Se făcea că eram într-un interior rotund - un OZN, am dedus peste ani -, în mijloc era o bară care se rotea odată cu podeaua, iar eu nu mă puteam ține pe picioare, din cauza mișcării circulare, în timp ce un animal ciudat mă urmărea și o voce mă întreba :
- Unde ești acum?
- Sunt în în S., am răspuns. În S. mă născusem, fiindcă acolo era maternitatea, dar toată treaba era inexplicabilă, fiindcă pe vremea aceea nu știam, în realitate, unde văzusem lumina zilei.
Locuiam într-o bojdeucă de câțiva metri pătrați. Era construită din paiantă, fiind compusă dintr-n hol de un metru pătrat și o cameră de patru-cinci metri pătrați. Am stat acolo până în clasa a VI-a - părinții se certaseră cu bunicii și se mutaseră temporar în coliba construită în pripă -, dar nu îmi era rușine de sărăcia mea, pe care n-o conștientizam. În primii ani nu aveam gard la drum și după ce veneam de la școală, plecam peste semănături să găsesc marginea câmpiei și să ating cerul cu mâna, acolo unde acesta cobora pe pământ. Câmpia n-avea margini, iar orizontul era mult prea departe ca să-l pot atinge în timpul pe care-l aveam la dispoziție.
A început să-mi fie rușine în armată, când un camarad mi-a zis în șoaptă, peste umăr :
- Te văd băiat de treabă și d-aia îți dau un afat. Nu mai spune și tu că ești teleormănean, că ăștia n-au nume bun. Sunt oameni ai dracu', răi, cărpănoși, fără caracter, plini de invidie, meschini. Voi și oltenii, tot un drac!  Zi că ești dobrogean, ceva p-acolo, că ardelean nu poți pretinde că ești, te trădează accentul.
Mai târziu i-am întrebat pe soții Șandru, foștii mei profesori cum stă treaba cu rușinea de a fi teleormănean.
- Uite, dragă, care e treaba, mi-a spus unul dintre ei, ocolind un răspuns direct. Noi - și mă refer și la tine - nici nu suntem teleormăneni. Suntem vlăsceni, ce naiba! Facem parte din fostul județ Vlașca, unde se aflau legendarii codri ai Vlăsiei, pe axa Giurgiu-Bolintin-Videle-Titu. Eeee, aici oamenii sunt altfel. Mai educați, mai toleranți, mai cu lipeală la civilizație. Alt suflet, alte caractere!
Tot în armată am descoperit că sunt și alte probleme legate originea mea. Am avut toată viața prieteni maghiari. Sunt oameni distinși, care respectă niște principii și te poți baza pe ei. Cei mai apropiați mi-au fost regizorul Tompa Gabor și poetul, prozatorul și traducătorul Kocsis Francisko.  Ca și printre români, printre unguri erau și unii mai nărăvași. Era un tip care, când se îmbăta, era în stare să-l bată și pe colonel. Am văzut cu ochii mei cum l-a făcut baltă de sânge pe un camarad de trei ori mai solid decât el. Un sergent dobitoc ordonase să ne punem bocancii la ușă, fără planton. Nu știu de ce în momentul acela eram singur în dormitor. Ne mutaseră provizoriu la compania a doua, care era la etaj. Pe fereastră am văzut cum niște soldați intrau în clădire.Printre ei, ungurul cel bătăuș. Apoi le-a auzit pașii pe scări. În fine, au intrat la compania lor. Când am deschis ușa să plec, am constatat că bocancii îmi dispăruseră. M-am dus la ei și le-am zis :
- Băi, băieți, nu cumva ați văzut bocancii mei pe undeva? Că....
Atunci am văzut că toți erau maghiari. Și-au zburlit fioros mustățile la mine, iar scandalagiul s-a răstit :
- Vrei să zici la noi că suntem hoți?
- Eu am întrebat dacă i-ați văzut. Nu v-am făcut hoți, am scăldat-o eu, văzând că nădrăvanul căuta după cuțit.
Înainte de a ieși valvârtej din dormitorul periculos, un ostaș micuț și îndesat, cu buze roșii, mi-a spus pițigăiat :
- Noi nu furăm, noi suntem maghiari.
Mai târziu am văzut că oameni importanți au purtat în minte povara de a fi român. Parafraza ironică ”Sentimentul paraguayan al ființei” și emoționanta întrebare ”A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” dau măsura scepticismului lui Cioran în legătură cu neamul nostru. Iată și câteva însemnări ale lui Eugen Ionescu : 
Citesc în Contrapunct de Aldous Huxley ( dintr-o scrisoare a eroinei, Lucy Tantamount ) : Seara, plimbarea chibiților din Montparnasse, prin gloate de americani, de polonezi, de estonieni, de români, de finlandezi, de letoni, de laponi, care toți ( Doamne ajută) sunt artiști.”
Huxley îi pune pe români între letoni și laponi.

Prin urmare, aceasta însemnează că, în cazul fericit când aș ajunge cel mai mare critic român, Huxley mă va așeza tot printre artiștii laponi și letoni. Să fii cel mai mare critic român! - aceasta însemnează încă să fii o rudă săracă a intelectualității europene.
Ce triste împrejurări au făurit României acest rol de figurant în cultură? am să mor, fără să fi jucat un rol pe scena europeană, care se va nimici fără ajutorul meu!
Aș fi fost liniștit dacă Huxley printre letoni și laponi ar fi pus și nemți, englezi, italieni, elvețieni.”

Dar mie tot nu mi-e rușine că sunt român.
Iar cu americanii lui Huxley cum rămâne?

P.S. E atât de simplu să fii fericit : să ai o soție ca Magda Catone, să fii frate cu Mircea Băsescu și să circuli cu avioanele companiei Malaysia Airlines! Dacă se poate, chiar pe deasupra Ucrainei!


duminică, 20 iulie 2014

Prestigiu de cititor și umilință de autor

   Cândva, în primul an de apostolat, mama unui elev din clasa a X-a, unde eram diriginte, a venit la mine plângând și mi-a mărturisit că trăiește o mare rușine. Toți copiii râd de fiul ei, că stă toată ziua cu cartea în mână și citește.
- Bine, am spus, dar ce este rușinos în a iubi cărțile?
- Este...Colegii lui spun că e prost, cu toate că învață de dimineața până seara.
Atunci am înțeles. Respectul pentru carte nu dispăruse. Jenant este să rămâi prost, chiar dacă ești un cititor pasionat. I-am explicat femeii că este imposibil să fii dobitoc după ce cunoști o mulțime de texte. Rememorând scena, îmi dau seama că școlarii de odinioară sunt politicienii de acum. Nu-i socotesc ei pe artiști, pe cărturari și pe oamenii de știință niște nătăfleți tobă de cunoștințe, dar nefolositori în permanenta campanie electorală în care este amestecat neamul nostru? Nu de aceea  sunt subfinanțate - era să zic ”subnutrite” - cercetarea, învățământul și cultura?
Am văzut și mai recent semnale de apreciere pentru cititori. Un tânăr, la care țin mult, mi-a zis ceva despre un critic literar de care nu auzisem
- Și ce a scris criticul ăsta? am întrebat.
- N-a scris nimic, mi-a răspuns prietenul meu, dar a citit și el zece mii de cărți!
Asta ar fi însemnat câte o carte zilnic, în ultimii treizeci de ani.  Într-adevăr, unii sunt performeri în ale cititului. Știam, de pildă, că fostul meu profesor Romul Munteanu citea 4500-6000 de cărți pe ani, deși era prins în multiple alte activități, unele incompatibile cu lectura.
De fapt, voiam să vorbesc ceva despre obligația de a citi. E greu de suportat? Poate fi ocolită? A citi o carte care nu-ți place este un chin. O spun din experiență. ( Evident, nu de dată recentă.)  Pe măsură ce trec anii, sunt tot mai reticent în a trimite sau a dărui cărți prietenilor. Ideea era să trimiți, unor literați  ”care scriu recenzii”, cele câteva exemplare pe care le primești ca drepturi de autor. În definitiv este un semn de modestie și de consultare a unor prieteni în legătură cu mersul scrisului tău. Vorba lui Marin Sorescu : ” M-a pus dracul și-am scris o carte. N-ai vrea tu să vezi dacă e bună?” Sunt critici și scriitori importanți care au citit aparițiile mele editoriale, iar unii dintre ei s-au pronunțat despre acestea în publicații prestigioase. M-a trecut însă un fior când m-am gândit că unora s-ar putea să le displacă gestul de a li se băga pe gât niște romane. E ca o chemare la o nuntă, unde dai obligatoriu niște bani, chiar dacă nu ești obligat să fii prezent acolo. Un cronicar literar primește anual sute de cărți. De ce ar fi obligat să le parcurgă? Ca să aibă o privire de ansamblu asupra fenomenului? Scump preț, în condițiile în care cele mai multe opuri pot fi neinteresante. Iar dacă ești scriitor și n-ai timp să-ți concepi cărțile tale, lucrurile se complică și mai mult.
Pe viitor voi reflecta serios înainte de a cadorisi pe cineva cu un op. Vom scrie pentru din ce în ce mai puțini prieteni, așa cum un îndrăgostit compune poezii pentru iubita sa. Ultimul scriitor de rezonanță universală a fost Gabriel Garcia Marquez.

P.S. Acel ” să se ducă dracului la muncă ori să citească câteva almanahe” al lui Vanghelie reprezintă cultul pentru carte al unui om care a răzbit în viață prin mijloace deloc cărturărești.

Un interviu dat de Radu Aldulescu pentru ”România literară”

Radu Aldulescu: „Cititorul ideal, pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu“ de Iulian Boldea

Iulian Boldea: Stimate domnule Radu Aldulescu, ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, în ce împrejurări, de ce aţi început să scrieţi? Simţiţi frisonul inspiraţiei? Scrieţi chinuit, sau cu uşurinţă?
Radu Aldulescu: Înainte, cu mult înainte de a fi un mod de a accede la o carieră, scrisul literaturii ar trebui să fie o chestiune de vocaţie. Acea vocaţie care implică în mod misterios iubirea. Aş vrea să cred că asta-i valabil şi-n ceea ce mă priveşte. Oricum, ar putea să fie valabil cu atît mai mult aici şi acum, cînd statutul scriitorului adevărat (fiecare înţelege ce vrea, ce-l duce capul şi ce are interes să înţeleagă prin scriitor adevărat – nu mai explic, am făcut-o altă dată) tinde spre extincţie şi năruire. Tot răul spre bine aşadar: cenzura economică ar putea fi un test pentru scriitor, un test care vine cu un impact sporit în continuarea testului cenzurii ideologice, de unde am trage concluzia că vocaţia, asemenea divinităţii, ne testează şi ne încearcă în fel şi chip, deoarece ne iubeşte. Dincolo de vocaţie, orice fel de motivaţie a scrisului s-ar cuveni să fie o falsă motivaţie. Aş preciza în acest sens, că între anii 1984 şi 1988 am scris un roman, primul meu roman, fără nici un fel de speranţă că-l voi putea publica vreodată. S-a întîmplat că a venit revoluţia şi a căzut cenzura ideologică. Am putut să devin, ca să zic aşa, scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate. O vreme m-am legănat în iluzia că voi putea fi plătit pentru munca mea (scrisul romanelor e o muncă grea, pe care foarte puţini o mai fac acum în România, şi încă şi mai puţini o fac cum trebuie). Am fost însă din nou încercat, de astă dată, zic eu, ceva mai greu şi de bună seamă că tot spre binele meu, pe de o parte pentru că atinsesem un apogeu al maturităţii, pe de alta pentru a fi ferit de ispita slavei deşarte pe care mi-ar fi indus-o o anume normalitate a condiţiei mele de scriitor. Următoarele cărţi le-am scris trăind la limita subzistenţei. Nu mă autovictimizez. Sînt foarte sigur acum că povestea pe care o schiţez aici s-a întîmplat exact aşa cum trebuia să se întîmple şi face parte din devenirea şi formarea mea scriitoricească. Scrisul literaturii mai este pentru mine, de astă dată nu mai risc să spun că şi pentru alţii, şi un act de sacrificiu, salvare şi mîntuire. Adică printre alte îndeletniciri ale vieţii mele vizînd mîntuirea, un loc important îl ocupă scrisul.
Cu sau fără ştiinţa lui, scriitorul şi mai ales romancierul începe să se vădească şi să se formeze în prima copilărie. Metaforizînd, aş spune că viaţa te trage de mînă într-acolo, mai uşor sau mai ferm, chiar şi atunci cînd pare să te dea cu capul de pereţi, iar tu o urmezi înaintînd cu inocenţa proprie acelei vîrste, de care nu te poţi dezice decît cu preţul pierderii a ceea ce se cheamă talent, har sau vocaţie. Cred că scriitorul, artistul în general, păstrează pînă la moarte ceva din acea stare de naivitate, imaturitate, vulnerabilitate proprie copilăriei. Am mai spus, am crescut într-o casă cu multe cărţi de literatură, iar părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Primele şi cele mai multe amintiri cu ei mi-i arată citind şi scriind. Am început probabil să scriu imitîndu-i. Am avut, ca să zic aşa, şi nişte antecedente: am publicat povestiri în revista şcolii, într-o antologie a unui cenaclu şcolar numit Săgetătorul, în revista Amfiteatru... Lucrurile astea se întîmplau, mi se pare, între 14 şi 18 ani, într-o vreme cînd mă socoteam atotştiutor în materie de literatură. Scrisul mi se părea totodată o îndeletnicire sufocată de compromisuri, avînd desigur în vedere condiţia scriitorului român de atunci, din anii şaptezeci. Era o viziune distorsionată, dar nu întru totul. Presimţeam probabil că n-aş fi avut nici o şansă să public ce-mi doream să scriu. Poate că-n virtutea acelei presimţiri-intuiţii meseria de scriitor avea pentru mine ceva infamant. Ca o ironie şi o răzbunare a sorţii, în jurul vîrstei de treizeci de ani a început să mă obsedeze scrisul. Aveam o anume idee despre literatură, pe care m-am străduit foarte mult s-o concretizez în scrierea unui roman. Reuşita a însemnat foarte mult pentru mine, pînă într-atît încît n-a mai contat faptul că n-aveam nici o şansă să public acel roman.
Ceea ce dumneavoastră numiţi frison al inspiraţiei, este în ce mă priveşte un fel de transă extinsă sau prelungită spre o limită care vizează lungimea, densitatea şi dificultatea materiei narative romaneşti. Romancierul trăieşte într-o lume paralelă, sau o lume a adîncurilor în care coboară zilnic, asumîndu-şi la o adică riscul de a nu se mai putea întoarce la suprafaţă, în lumea realităţii cotidiene. Transa respectivă este indusă desigur de inspiraţie, har, talent etc., dar n-ai cum s-o ţii aproape şi s-o valorifici decît stăruind asupra ei la masa de scris. Nu scriu chinuit şi nici cu uşurinţă. Peste acea transă, sau frison al inspiraţiei, cum îl numiţi, îmi trebuie efectiv o forţă fizică imensă, care să-mi permită să urnesc zilnic lespedea aflată deasupra lumii din adîncuri de care vorbeam mai devreme. Cred că fără această forţă fizică, fără o capacitate de efort sporită, nu poţi fi romancier. E o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, una printre altele...
Aţi avut o copilărie fericită? Ce urme a lăsat copilăria în memoria dvs. afectivă, în scrisul şi în biografia livrescă? Aveţi o amintire ce se detaşează mai acut în legătură cu acest moment al existenţei dvs.?
Am avut o copilărie fericită. În perioada dintre 12 şi 18 ani se formează, se încheagă lestul determinant pentru tot restul vieţii. E valabil cred pentru orice om, dar cu asupra măsură pentru artist. Repet, scriitorul nu se poate dezlega de trecutul său şi mai ales de acea perioadă, decît cu preţul pierderii talentului. Un om normal trebuie să trăiască în prezent şi-n viitor dacă vrea să răzbată, ceea ce nu-i valabil şi-i contraproductiv chiar, pentru artist şi scriitor.
La şase ani am învăţat să înot în lacul Floreasca. După un lung ocol pe la mai multe ape, de cîteva veri, în preajma vîrstei de şaizeci de ani, înot iarăşi în lacul Floreasca, exact în acelaşi loc unde veneam în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. La treisprezece ani, pe la sfîrşitul anilor şaizeci aşadar, am intrat pentru prima dată într-o sală de sport, care era Sala de box a clubului sportiv Dinamo Bucureşti aflată sub velodromul de ciclism. Suna destul de ciudat pe atunci să spui că te duci la Sală. Acum e deja mai mult decît o modă. E o cultură. După 13 ani m-am tot antrenat alergînd prin parcuri. Prin anii şaptezeci, optzeci şi chiar la începutul anilor nouăzeci, cei care mă vedeau alergînd se uitau la mine ca la un ţicnit, închinîndu-se ostentativ, sau comentînd că ar trebui să mă duc la muncă, că nu sînt îndeajuns de muncit dacă alerg ca un nebun. Acum, în sfîrşit joggingul a devenit şi la noi o modă şi o formă de cultură. După 13 ani am purtat hanorac, trening şi blugi şi pantofi de sport, tenişi, bascheţi sau adidaşi, costumaţia clasică a atleţilor şi boxerilor care erau şi au rămas idolii mei. A trebuit să treacă nişte ani ca acest gen de costumaţie să devină modă şi cultură... Înotam, alergam, patinam, mergeam pe bicicletă, mergeam la Sală, exersam diferite forme de antrenament. Asta am făcut în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe şi mai încoace, iar între timp, în răgazuri tot mai mari pe măsură ce înaintam în vîrstă, citeam şi scriam. Asta fac şi acum, cît îmi mai permite uzura acumulată în timp şi trag nădejde, dacă o vrea Dumnezeu, că asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii.
O amintire aşadar, una din numeroasele care se detaşează: o luptă liberă la mănuşi, un aşa-numit sparing, un fel de repetiţie a meciului din ring, transpus în Sală, supravegheat nu de arbitri, ci de antrenor (Geza Furez se numea – fost campion naţional la categoria grea şi medaliat pe la Campionatele Europene). Eu şi Mircea Simon, care avea să devină vicecampion olimpic şi cel mai performant boxer român de categorie grea din toate timpurile. Amîndoi aveam 13 ani şi cincizeci şi ceva de kilograme. La acea greutate şi vîrstă, loviturile sînt departe de a avea un impact distructiv, ca să zic aşa, dar eu percepeam confruntarea ca o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Aveam o vechime de cîteva luni în Sală, în timp ce el se freca pe acolo de mai bine de un an. După antrenament, în vestiar, am văzut că are sub ochi o rană destul de adîncă, de vreo doi centimetri, părînd trasată cu un cui. Îl zgîriasem probabil cu şiretul mănuşii. Mi-a spus atunci, îmi amintesc, că dacă vreau bătaie, să mergem să ne batem după antrenament. Îmi sugera astfel că folosisem lovituri nepermise şi, dacă şi-ar pune mintea să mă lovească şi el aşa, ar fi vai de capul meu. N-am replicat, îmi lipsea tupeul, necesar în orice sport şi mai cu seamă în box, şi de care am dus lipsă de altfel şi-n viaţă. Mai tîrziu, cînd el a ajuns ce-a ajuns (a avut şi o frumoasă carieră de profesionist în Statele Unite, încununată cu o victorie împotriva multiplului campion mondial George Foreman) şi chiar şi după aceea, cînd prea puţini au mai fost cei cărora să le spună ceva numele lui, m-am gîndit cu lehamite şi regret că n-am reuşit să fiu şi eu barem unu la sută din cît a fost el, abia îndrăznind să mă bucur în sinea mea că la un moment dat l-am cam ciufulit şi eram gata să-i scot un ochi.
În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut un mentor, un scriitor care a prezidat asupra debutului dvs.?
Romanul cu care am debutat, Sonata pentru acordeon, a stat în Editura Albatros din 1988 pînă în decembrie 1993. Nu pot spune că am avut un mentor, un scriitor care să fi prezidat, cum spuneţi, asupra debutului meu, de vreme ce a durat atît. Adriana Bittel a citit manuscrisul romanului imediat după revoluţie, iar Alex Ştefănescu mă ştia fiindcă publicasem la SLAST. Ei mă ştiau şi m-au recomandat, dar în aşa fel încît publicarea mea s-a mai amînat patru ani după căderea cenzurii. Era mult, încă socot că a fost prea mult. Eu eram scriitor liber profesionist şi pretindeam să trăiesc din scrisul meu, iar în acest sens am avut iarăşi o experienţă traumatizantă întrucîtva, care în timp, pe măsură ce m-am afundat în nisipurile mişcătoare sau mlaştina mediului literar autohton, s-a transfigurat în fel şi chip. În sfîrşit, n-am avut mentori, scriitori sau critici care să se uite în manuscrisele mele, să-şi dea cu părerea şi în funcţie de acele păreri să modific sau să rescriu. N-am simţit nevoia nici de redactori de editură care să-mi umble în fraze. Întotdeauna am avut pretenţia de a fi predat un manuscris la cheie, ca să zic aşa, definitivat pînă la ultima virgulă. Am învăţat probabil să scriu citind şi scriind. Cum m-am format ca scriitor, este însă o poveste mai amplă şi mai complicată, în care se întîmplă să nu existe mentori scriitori, cenacluri literare sau amfiteatre ale Facultăţii de Litere.

Lumea periferiei, a umanităţii marginale e reliefată pregnant în romanele dvs. De ce aţi fost atras de acest univers uman?
Lumea periferiei, a umanităţii marginale... La o adică, se poate spune acelaşi lucru şi despre Steinbeck, Faulkner, García Márquez, Vargas Llosa cel din Războiul sfîrşitului lumii şi mulţi alţii. Marginalii mei formează acea masă a ţărănimii muncitoare, cum o numesc, adică ţărani transmutaţi la oraş, orăşeni de o generaţie cel mai adesea, muncitori cu braţele în fabrici şi pe şantiere, sau muncitori cu intelectul în alt gen de instituţii. Nu intelectuali. Intelectualul, cum spunea o personalitate culturală a secolului douăzeci, este în primul rînd spiritul critic al vremii sale. Noi n-am prea avut şi nu prea avem aşa ceva. Clasa noastră aşa-zis intelectuală, şi pe vremea partidului unic de tristă amintire şi acum, este alcătuită majoritar, mă scuzaţi, din lingăi de anduranţă, care susţin clasa politică în acţiunea ei de spoliere a poporului român. În acest context-compost, excepţiile care confirmă regula, adevăraţii intelectuali care se întîmplă să fie şi scriitori adevăraţi, precum Paul Goma, au fost şi rămîn nişte marginali.
Cărţile mele nu localizează în mod explicit periferia, care la o adică nici nu prea există la noi. M-am născut în centrul Bucureştiului, pe strada Luterană şi am copilărit în cartierul semirezidenţial Floreasca. De aici ajungeam în Herăstrău trecînd pe strada Primăverii, actuală Mircea Eliade. Aici era valabilă vorba aia care spunea cîndva despre Bucureşti că-i satul cu miniştri. În zonă locuiau nomenclaturişti de toate rangurile şi activişti, iar spre Floreasca şi Dorobanţi, ziarişti, scriitori, oameni de cultură... O suprastructură dominată de parveniţi, ocupînd o suprafaţă relativ mică, fiindcă Bucureştiul este totuşi un oraş mic, pe care în maximum trei ore îl poţi străbate pe jos dintr-o extremitate în alta. Satul cu miniştri, desigur, dominat de cartiere de blocuri comuniste. Am copilărit de asemenea în Ferentari, unde locuia bunica dinspre mamă şi aici s-ar fi putut spune pe atunci că-i periferie şi mahala: case de paiantă şi garduri de şipcă văruită, străzi pavate cu bolovani de rîu şi care se terminau în cîmp. Oamenii însă, nu difereau prea mult de cei care locuiau în blocurile comuniste sau în vilele din cartierele rezidenţiale. Pe de o parte, tipul acela de societate tindea să-i uniformizeze, anulîndu-le personalitatea, pe de alta, socot că umanitatea în general păstrează o anume unitate în timp şi spaţiu. Îmi aduc aminte în acest sens de un portret de bărbat al unui maestru italian din secolul paisprezece mi se pare, pe care l-am văzut la Luvru. Avea o expresivitate deosebită care-mi crea senzaţia că văzusem pe stradă acel bărbat cu puţin timp în urmă. În marea lor diversitate, vreau să spun, oamenii sînt asemănători şi egali în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa morţii altminteri. Oricum, în cărţile mele există oameni din toate categoriile sociale. Mă bucur că aţi adus în discuţie această sintagmă comună: univers uman, care sugerează totuşi o gamă de tipuri şi tipologii atotcuprinzătoare. Aş îndrăzni să spun că literatura română contemporană, şi mă refer la roman şi la scriitorii aflaţi în avanscena vieţii literare, este extrem de deficitară în privinţa universului uman. Acel univers uman de care mă simt atras în mod obsesiv şi pe care mă străduiesc să-l fixez în cărţile mele, fără să-l consider totuşi calat ireversibil pe un tip şi o tipologie anume, cea a marginalilor şi perifericilor bunăoară. În Amantul Colivăresei este vorba despre familia unui nomenclaturist, ai cărui fii, un inginer, un muncitor şi un emigrant, fac să se întrepătrundă şi să se unifice lumile de care vorbeam mai sus. În Sonata pentru acordeon, apare familia unui cizmar şi toţi membrii acestei familii ca şi toate personajele cărţii sînt încadrate în acea vastă cîmpie a muncii pe care o oferea societatea socialistă multilateral dezvoltată, aşa încît nu prea ai putea spune despre ei că sînt nişte marginali, ci cel mult oameni ai vremurilor lor...

Ce reprezintă, pentru dvs., romanul, ca specie literară? Care sunt modelele/ reperele pe care le urmaţi, din literatura română sau universală?
Mi s-a mai pus de cîteva ori întrebarea asta. Mă repet aşadar, dar încerc să spun şi cîteva lucruri în plus. Romanul este un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare. Trăgînd spuza pe turta mea, aş putea spune că romanul dă măsura scriitorului complet. Orice scriitor care se respectă vrea să scrie un roman. Că arareori îi iese, cum îi iese, şi cum se raportează el la aventura asta, ar putea fi subiectul unei alte discuţii. Cînd vorbim despre marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rînd romancierii şi romanele acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române şi mai ales al literaturii române contemporane. Noi avem filozofi şi moralişti improvizaţi, memorialişti, autori de teze de doctorat, ideologi, critici ai ideilor, experimentatori postmodernişti, prozatori atipici etc. Aceştia ocupă avanscena vieţii literare, iar undeva în fundal îşi fac de lucru nişte poeţi şi prozatori obscuri sau obscurizaţi de contextul tranziţiei, unii dintre ei valoroşi. Romancierul la noi este un specimen pe cale de dispariţie, iar instituţiile culturale din România fac tot ce le stă în putinţă pentru a-l extermina.
Modelele şi reperele mele le-am invocat adesea în interviuri şi-n articole de opinie cu diverse prilejuri. Este o listă prea lungă, care ar ocupa prea mult spaţiu.

Ce înseamnă boema pentru dvs.? Dacă s-ar scrie o istorie a boemei literare româneşti, care sunt scriitorii lângă care aţi dori să fiţi plasat?
Ţin minte că la un moment dat, cu nişte ani în urmă, mi s-a mai pus şi întrebarea asta cu boema. Am răspuns atunci ceva de genul: Petrec între opt şi şaisprezece ore în cîrciumă cu prietenii mei scriitorii, în timp ce salariaţii unei edituri importante muncesc să-mi pună în ordine elucubraţiile... Destui m-au luat în serios, aşa că nu mai risc. Boema nu înseamnă pentru mine nimic, sau aproape nimic. Există desigur o nevoie firească de comuniune sau socializare în fiecare om. Mi se pare totuşi că scriitorul e un animal solitar. Oricum, în ce mă priveşte, scrisul îmi impune o anume disciplină şi asceză, care nu-mi permit să-mi risipesc timpul şi energia în sporovăieli în grup, stimulate eventual de alcool. Am multe cunoştinţe scriitori, printre care foarte puţini prieteni. Ne vedem foarte rar. După patruzeci de ani, cred, am început să cunosc mai îndeaproape scriitori în carne şi oase. Foarte repede cred că mi-am dat seama că prefer compania oamenilor cu alt fel de îndeletniciri decît scrisul. Din copilărie m-am perindat prin medii din cele mai diverse, inclusiv prin lumea presei, în care lucrau părinţii mei, şi faţă de care am dobîndit o anume reticenţă. Şi acolo exista un soi de boemă, a ziariştilor şi activiştilor, întrepătrunsă cumva cu a scriitorilor. O boemă asezonată adesea cu mese-ntinse şi băutură. Tata cred că de-aia n-a avansat atît cît l-ar fi recomandat conştiinciozitatea profesională şi corectitudinea politică, fiindcă nu putea să bea. În privinţa asta, a intoleranţei la alcool, îi semăn. În adolescenţă, în tinereţe şi mai tîrziu am cunoscut mai apoi tot felul de oameni prin locurile pe unde am umblat şi am lucrat. M-au atras, m-au obsedat şi m-au fascinat acei oameni, faţă de care m-am simţit uneori ca un fluture atras mortal de lumina unei flăcări. Dacă Dumnezeu nu m-a lăsat să ard, am scris, am încercat să fac literatură din ce am văzut, străduindu- mă să nu literaturizez. Omul în totalitatea lui, ca să zic aşa, mă fascinează pînă-n pragul leşinului şi al saţietăţii extreme, ajungînd la un moment dat să mă plictisească de moarte şi atunci mă întorc în mine însumi ca să-l transform în personaj. Pînă la urmă e un compromis ce fac eu. Omul, persoana, contează infinit mai mult decît personajul, prin care încerc să transfer şi să fixez fascinaţia iniţială. Revenind la comuniunea pe viu cu colegii de breaslă (nu-mi sună prea bine termenul, dar s-a împămîntenit pînă într-atît încît nu-l pot evita) aş spune că din scriitor păstrez îndeobşte scrisul lui şi nici acela în întregime. Nu mă văd aşadar într-o istorie a boemei româneşti. Nu exist practic în acea istorie.

Ce vă place mai mult: să citiţi sau să scrieţi literatură? Cum percepeţi cele două dimensiuni ale fiinţei dvs. literare, cititul şi scrisul? Aveţi în minte, atunci când scrieţi, un cititor, mai mult sau mai puţin ideal al textelor dvs.?
Scrisul şi cititul presupun abilităţi diferite, înrudite totuşi, care se potenţează şi totodată se diminuează reciproc. Scrisul presupune mai mult efort decît cititul, ca alergarea faţă de mers. Alergarea decurge din mers şi invers. Fiecare îşi are rostul lui. Printre multe altele, omul a fost conceput-creat pentru mers şi alergare, ca şi pentru citit şi scris. Alergarea este esenţa exerciţiului atletic, printre alte forme de mişcare şi exerciţii fizice. Nu neapărat pentru că sînt scriitor, îmi place să cred acelaşi lucru despre scrisul romanului.
Cititorul ideal pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu. Sună narcisist întrucîtva, dar se pare că-i singura soluţie. Scriind mă citesc, mă recitesc apoi corectîndu-mă şi continui să mă recitesc rescriindu-mă, pînă dincolo de limita saţietăţii.


Ce romane româneşti de azi (de după 1989) v-au atras atenţia? Credeţi că ar rezista ele „competiţiei” cu literatura străină?
Sînt multe romane româneşti apărute după 1989 care mi-au atras atenţia, pe care le consider adică valoroase, dar mi se pare că, în mod paradoxal sau doar aparent paradoxal (am explicat în mai multe rînduri fenomenul pe larg) nu sînt atît de multe şi atît de valoroase ca o parte din romanele apărute în comunism. În acest sens, aş aminti despre un roman care mi-a picat în mînă anul trecut, apărut în 1999, al unui scriitor afirmat înainte de revoluţie. Este vorba de romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, un romancier deosebit, cum n-au prea mai apărut mai încoace, iar ca el sau de calibre apropiate au mai fost vreo zece în perioada respectivă. S-a întîmplat că am fost la înmormîntarea lui Ţoiu, alături de maximum cincisprezece inşi cu tot cu cei doi şoferi ai USR. Atunci m-am scăpat şi am spus ceea ce am şi scris pe vremea cînd Ţoiu trăia încă, şi anume că opera lui îl recomandă, printre scriitorii români, ca potenţial candidat cu şanse la Premiul Nobel pentru Literatură. Mi s-a replicat pertinent că pentru a fi propus la respectivul premiu de instituţiile culturale de la noi, ar trebui să fie tradus... N-am mai întrebat de criteriile valorice care demarează investiţiile pentru traduceri, presimţind că povestea s-ar fi complicat. Revin la întrebarea iniţială, cu nume de romancieri, nu şi de cărţi, fiindcă mi-ar lua prea mult spaţiu şi totodată cu menţiunea că-i vorba în general de scriitori obscurizaţi de sistemul cultural actual şi totodată în virtutea politicilor literare curente. Deci: Nicolae Stan, Şerban Tomşa, Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean, Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Cristi Corcan, Liviu G. Stan, Cristian Meleşteu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pe moment. Prin unu, două sau trei romane, scriitorii pe care i-am enumerat mai sus ar rezista aşa-zisei competiţii cu literaturile străine. Nu se pune însă problema, dat fiind că ei abia sînt vizibili aici, prin tirajele confidenţiale în care apar, iar de promovat prin traduceri nici nu mai vorbesc. Se întîmplă că cei promovaţi prin traduceri sînt mai slabi decît cei enumeraţi de mine, iar unii dintre ei de-a dreptul mediocri. În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcţionează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-şi pierde adică valabilitatea peste graniţe. Este unul din motivele pentru care literatura română este ca şi necunoscută pe piaţa occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit şi scris literatură, îmi pot aroga cel puţin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaşte o carte foarte bună şi eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcţiona ca scriitor. Sînt foarte multe de spus despre ce se întîmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituţiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le ştie, fie nu le ştiu pur şi simplu. Poate cu altă ocazie.
P.S. Sunt onorat. Îți mulțumesc, Radu Aldulescu!
Este un interviu excepțional. Mă bucur că Radu Aldulescu a ajuns să fie recunoscut în mod unanim ca mare scriitor și că, din această postură, spune lucrurilor pe nume, în loc să o scalde ori să intre și el într-o gașcă de pricopsiți ai zilei. 



joi, 17 iulie 2014

Idei nerușinate sau despre frumusețea unui blog

   Am descoperit mai demult blogul lui Valeriu Gherghel - http://filosofiatis.blogspot.ro/ - și nu mă mai satur citind. Erudiția autorului este naturală și dezarmantă, plină de inflexiuni germinative : curcubeu de idei mereu în mișcare. Există aici o nobilă nerușinare a ideii, care ridică mărturisirea în cerul revelațiilor dătătoare de bucurie. Citești și lumina se apleacă altfel asupra lucrurilor. Aceasta este frumusețea literaturii, prieteni!
Mulțumim, Valeriu Gherghel!

marți, 15 iulie 2014

Educația și umorul fac diferența

Am fost martorul unor miracole.
Am văzut adulți care îi respectă pe foștii lor profesori.
Am auzit de cetățeni care respectă legile.
Îi citesc pe niște nefericiți cu capetele pline de precepte morale.
Pe scurt, oamenii cu demnitate și cu respect de sine n-au dispărut definitiv dintre noi. Dar există medii sociale în care nu poți supraviețui dacă n-ai spart o căpățână-două. Trebuie să ții bine mâna pe bâtă, așa cum pistolarii din Vestul Sălbatic o țineau pe armă. Iar dacă ești un scârța-scârța pe hărtie, e obligatoriu să te gândești de o mie de ori, la fiecare cuvânt, când scrii o propoziție. Dai să tastezi ”mustață căruntă”, dar îți aduci aminte că un vecin are așa ceva și precis va înțelege că te referi la el. Îți vine să zici ”piept păros”, dar imediat vezi figura plină de ură a unui coleg care posedă așa ceva. Un universitar a pățit-o urât, fiindcă și-a botezat câinele Hristea - îl cumpărase de Sf. Hristea! -, uitând că același nume era purtat de lipsitul de umor Theodor Hristea, vecinul și șeful său. O studentă a rămas repetentă din cauza aceluiași nemilos personaj, ușoară să-i fie țărâna! Pentru a fi promovată, fata a fost invitată acasă la hâtrul asistent care  dăduse de necaz din cauza patrupedului. Tânăra și cărturarul au fost surprinși în pat de soția ultimului. Studioasa a fost dată imediat afară. Pe când tremura, goală, în fața ușii, cine credeți că venea ușor pe scări, de la etajul superior? Ați ghicit! Chiar Th. H., îmbrăcat la patru ace, vajnicul magistru care s-a umplut de oroare văzându-și studenta într-o asemenea postură. Firește că n-a mai promovat-o niciodată.  Incultura și lipsa umorului sunt unori echivalente și au un mod violent de a-și exhiba complexele.
  Lumea literară are curiozitățile sale. Uneori sunt uimit de ceea ce aflu despre creatorii unor texte de neuitat. Unul dintre ei umbla cu o rangă în servietă și iute îi altoia pe criticii care nu scriau pe placul său. Personajul cu pricina s-a bătut rău de tot cu Mircea Dinescu, care îi luase apărarea lui Alex Ștefănescu. Spre cinstea lui, Dinescu era altruist și ținea partea celor aflați în pericol. De pildă, l-a împiedicat pe Fănuș Neagu să îi aplice o corecție lui Marin Preda. ”Preda îmi părea fragil, a povestit mai târziu Dinescu, și m-am pus în fața lui Fănuș, care era foarte pornit împotriva autorului Moromeților și amenința că-l lovește”. Fănuș Neagu, un bărbat cât ursul de Kamceatka, era protectorul lui Dinescu, pe care îl angajase la Uniunea Scriitorilor. Povestitorul nu i-a iertat gestul imberbului poet și prietenia celor doi s-a frânt iremediabil. Dar printre oamenii civilizați, măgăria făcută de unul e anulată imediat de gestul nobil al altuia.  Am vorbit deseori despre un prozator cunoscut, cel mai important apărut la noi după 1989. Un alt scriitor care mie, privitor de departe al fenomenului literar-artistic, mi s-a părut a fi un autentic protector al talentelor de orice vârstă este un poet, prozator, dramaturg și traducător sclipitor, plin de vervă și iradiind politețe și bună-creștere. Talentatul și polivalentul autor este beneficiarul unei educații cu adevărat ireproșabile. Știe să-și salute dușmanii - de care nu duce, din păcate, lipsă -, mulțumește pentru un gest sau altul, nu poartă ranchiună, își cere scuze dacă greșește un accent, le surâde celor care-l înjură, e atent și civilizat, chiar dacă a ocupat destui ani funcții importante în USR. L-am văzut ajutându-și confrații mai puțin influenți, dar înzestrați cu harul de a scrie original sau măcar interesant. M-a sprijinit dezinteresat în câteva momente importante pentru mine - practic nici nu mă cunoștea -, iar comportamentul său, trădând o mentalitate superioară, a avut un efect tonic asupra stării mele de spirit. Îi voi fi veșnic recunoscător, ca și celorlalți patru-cinci autori/ editori care mi-au întins o mână când aveam mai multă nevoie de un reazem.  Regret că nu trăiesc mai aproape de ei.

luni, 14 iulie 2014

Am ținut cu Argentina...

     ....deși am spus că n-are nicio șansă la titlu și știam bine că toată cheia jocului este la Joachim Low, nicidecum la Messi. În linii mari s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Argentina ar fi putut câștiga, dar când ai atacanți ca Higuain și Palacio, care dau pe lângă minge în careu, nu poți emite pretenții la mai mult. Iar Messi dă dovadă de lipsă de profesionalism, fiindcă din felul în care joacă îți dai seama că nu se antrenează cu seriozitate. Gloria i s-a urcat și lui la cap. Deși sunt suporterul argentinianului de mulți ani, cei mai buni jucători ai Mondialului sunt, din punctul meu de vedere, de nespecialist, olandezul Robben și columbianul Rodriguez. Probabil însă că au fost numărate pasele, driblingurile, șuturile la poartă, adică elementele esențiale dintr-un meci.
     Sigur că Messi nu mai este la vârful său de formă, dar să spui că n-a făcut nimic, că a fost invizibil etc înseamnă să fii orb sau tâmpit.  Comentatorii, doi idioți, nici nu-și dădeau seama ce văd, însă  auziseră și ei de Comedia umană a lui Balzac, fără să știe ce înseamnă titlul cu pricina. Doamne, departe sunt vremurile când Cristian Țopescu ne încânta prin cultura-i sportivă și prin formulări de o eleganță fără cusur!
    În rest rămâne cum am spus : este titlul lui Low.

P.S. 1.Să fim bine înțeleși : votez cu Germania, necondiționat, când este vorba de literatură, filosofie, muzică, mărci de automobile, management, cârnați și bere. La fotbal, îmi pare rău, mi se pare că nemții nu joacă spectaculos, ca să vorbim eufemistic.
        2. Se spun atâtea enormități, încât  și un amator ca mine este oripilat. O fătucă glăsuia că Messi este umbra marelui Maradona. Cum să fie așa? Pe vremea lui Maradona se juca lent, cu angajament fizic minim - orice contact era fluierat -, iar apărările erau naive. Diego își strecura ușurel burtica printre niște jaloane care abia se mișcau și concura ca valoare cu talentatul Gascoigne, care zvânta zilnic câteva sticle de whisky, și cu Platini, jucător tehnic, dar cu deplasare greoaie.  Messi este victima circumstanțelor, neavând în spate o echipă solidă și trăind drama apusului de carieră, pe fondul unei exploatări nemiloase din partea antrenorilor pe care i-a avut.

duminică, 13 iulie 2014

Despre mentorii literari și importanța lor

     În iernile grele din copilărie ne chinuiam să ajungem la școală, printre nămeții uriași. Un prieten mai mare, finul Fănică, o lua înainte și ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași. Îl urman noi, cei mai mici, în șir indian, pășind cu grijă pe urmele făcute de șeful nostru : Ion Pantazi, Ion Petre și eu.  În primii ani, Fănică și Celerean mă apărau de pumnii celor mai mari, apoi Tudor și Stelian Boznă mă ajutau să rezolv problemele de matematică  mai dificile.
   Se știe că Mentor este un personaj mitologic, înțeleptul căruia Ulyse i-a încredințat educația lui Telemach. Cuvântul a devenit între timp substantiv comun și are sensul de ”conducător spiritual, povățuitor, îndrumător; preceptor, educator.” Noțiunea de mentor literar are însă câteva nuanțe particulare. Acesta are un instinct artistic superior și un  care îi permite să sugereze o direcție viabilă de evoluție a literelor. În plus, mentorul literar este un altruist, punându-se în slujba unor idei și servind interesele confraților săi. El cultivă toleranța și deschiderea către diverse formule și stiluri. Deși profund novator, mentorul literar aruncă o punte diafană între înaintași și cele mai noi generații, generând o insesizabilă continuitate, benefică pentru o literatură. Când are condiții propice, mentorul literar creează o școală, adică își formează niște succesori.
    Se poate scrie un întreg studiu pe această temă, dar voi expune doar câteva idei care țin de evidența faptelor consemnate în istoriile literare. Titu Maiorescu a fost un mentor pentru generația sa. Mai târziu, Eugen Lovinescu a trasat liniile modernității românești. În felul lor, Nae Ionescu și Constantin Noica a fost și ei mentori, însă aceștia merită o discuție specială, care nu intră în vederile mele. Liviu Rebreanu s-a mulțumit să fie un pater litterarius, un protector al celor mai tineri și mai puțin influenți. În fine, Sadoveanu n-a mișcat un deget pentru nimeni și nu l-a interesat decât propria operă, dacă exceptăm micile gesturi de bunăvoință făcute la adresa lui Labiș. Tradiția mentoratului aproape că s-a frânt odată cu Marele Război și cu venirea comuniștilor la putere. A supraviețuit sporadic prin activitatea lui Miron Radu Paraschivescu, parțial a lui Paul Georgescu și a echipei de critici de la ”România literară” : Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu. ( În ciuda faptului că a scris o carte remarcabilă, Marea trăncăneală, și că în epocă s-a bucurat de prestigiu, Mircea Iorgulescu scria niște texte care băteau la ochi prin inadcvarea la cărțile puse în discuție.) Nicolae Manolescu a fost mentorul generației poeților optzeciști, secondat de Ion Pop, care susținea grupul de la Cluj. Acum s-a văzut mai bine că mentorul face și o evidentă politică literară de susținere a valorilor în care crede. Zaharia Stancu a fost un protector de neuitat, așa cum este în vremea noastră, pentru valorile teleormănene, Stan V. Cristea. Constantin Țoiu i-a susținut pe câțiva autori de perspectivă.  Marin Preda, Nicolae Breban și Augustin Buzura  n-au susținut pe nimeni, iar Eugen Barbu a adus în marea literatură mentalitatea celui care nu are loc de ceilalți mânuitori de condei. Și manifestările sunt altele, mirosind adesea a neam prost . Eminescu și Nichita își cinsteau înaintașii, dar tinerii corifei ai zilei îi fac păduchioși și jegoși pe bunicii lor literari. Se poate observa lesne că în timp ce unui critic i se potrivește rolul de mentor, un mare scriitor poate străluci ca protector al generațiilor mai noi.
      Grupările literare de azi nu pot sta sub semnul mentoratului și nu sunt direcții valabile pentru întreagul fenomen literar românesc, fiindcă păcătuiesc prin partizanat și intoleranță, probleme legate direct de caracterul celor care le compun. Păcat, că de valori individuale  nu ducem lipsă! De aceea sunt impresionat de cei care scriu despre autori pe care nu-i cunosc personal, încercând să țină o dreaptă cumpănă a valorilor autohtone.  Din păcate, cei mai mulți lucrează în redacțiile unor reviste din provincie, cu vizibilitate limitată. Emoționantă este acțiunea literară a lui Radu Aldulescu, care îi sprijină necondiționat pe tinerii prozatori, îi comentează, îi încurajează constant și le oferă protecția de care el este capabil. Gestul este cu atât mai nobil, cu cât Aldulescu nu prea a fost ajutat de nimeni, la începuturile sale de scriitor. 
      E necesar să accentuez ideea că există, în rândul noilor generații, caractere nobile, posibili mentori ori protectori ai viitorului literar românesc. Printre ei, tânărul critic Marius Miheț.

vineri, 11 iulie 2014

Un interviu dat de Radu Aldulescu pentru revista ”România literară”

Radu Aldulescu: „Cititorul ideal, pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu“ de Iulian Boldea

Iulian Boldea: Stimate domnule Radu Aldulescu, ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, în ce împrejurări, de ce aţi început să scrieţi? Simţiţi frisonul inspiraţiei? Scrieţi chinuit, sau cu uşurinţă?
Radu Aldulescu: Înainte, cu mult înainte de a fi un mod de a accede la o carieră, scrisul literaturii ar trebui să fie o chestiune de vocaţie. Acea vocaţie care implică în mod misterios iubirea. Aş vrea să cred că asta-i valabil şi-n ceea ce mă priveşte. Oricum, ar putea să fie valabil cu atît mai mult aici şi acum, cînd statutul scriitorului adevărat (fiecare înţelege ce vrea, ce-l duce capul şi ce are interes să înţeleagă prin scriitor adevărat – nu mai explic, am făcut-o altă dată) tinde spre extincţie şi năruire. Tot răul spre bine aşadar: cenzura economică ar putea fi un test pentru scriitor, un test care vine cu un impact sporit în continuarea testului cenzurii ideologice, de unde am trage concluzia că vocaţia, asemenea divinităţii, ne testează şi ne încearcă în fel şi chip, deoarece ne iubeşte. Dincolo de vocaţie, orice fel de motivaţie a scrisului s-ar cuveni să fie o falsă motivaţie. Aş preciza în acest sens, că între anii 1984 şi 1988 am scris un roman, primul meu roman, fără nici un fel de speranţă că-l voi putea publica vreodată. S-a întîmplat că a venit revoluţia şi a căzut cenzura ideologică. Am putut să devin, ca să zic aşa, scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate. O vreme m-am legănat în iluzia că voi putea fi plătit pentru munca mea (scrisul romanelor e o muncă grea, pe care foarte puţini o mai fac acum în România, şi încă şi mai puţini o fac cum trebuie). Am fost însă din nou încercat, de astă dată, zic eu, ceva mai greu şi de bună seamă că tot spre binele meu, pe de o parte pentru că atinsesem un apogeu al maturităţii, pe de alta pentru a fi ferit de ispita slavei deşarte pe care mi-ar fi indus-o o anume normalitate a condiţiei mele de scriitor. Următoarele cărţi le-am scris trăind la limita subzistenţei. Nu mă autovictimizez. Sînt foarte sigur acum că povestea pe care o schiţez aici s-a întîmplat exact aşa cum trebuia să se întîmple şi face parte din devenirea şi formarea mea scriitoricească. Scrisul literaturii mai este pentru mine, de astă dată nu mai risc să spun că şi pentru alţii, şi un act de sacrificiu, salvare şi mîntuire. Adică printre alte îndeletniciri ale vieţii mele vizînd mîntuirea, un loc important îl ocupă scrisul.
Cu sau fără ştiinţa lui, scriitorul şi mai ales romancierul începe să se vădească şi să se formeze în prima copilărie. Metaforizînd, aş spune că viaţa te trage de mînă într-acolo, mai uşor sau mai ferm, chiar şi atunci cînd pare să te dea cu capul de pereţi, iar tu o urmezi înaintînd cu inocenţa proprie acelei vîrste, de care nu te poţi dezice decît cu preţul pierderii a ceea ce se cheamă talent, har sau vocaţie. Cred că scriitorul, artistul în general, păstrează pînă la moarte ceva din acea stare de naivitate, imaturitate, vulnerabilitate proprie copilăriei. Am mai spus, am crescut într-o casă cu multe cărţi de literatură, iar părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Primele şi cele mai multe amintiri cu ei mi-i arată citind şi scriind. Am început probabil să scriu imitîndu-i. Am avut, ca să zic aşa, şi nişte antecedente: am publicat povestiri în revista şcolii, într-o antologie a unui cenaclu şcolar numit Săgetătorul, în revista Amfiteatru... Lucrurile astea se întîmplau, mi se pare, între 14 şi 18 ani, într-o vreme cînd mă socoteam atotştiutor în materie de literatură. Scrisul mi se părea totodată o îndeletnicire sufocată de compromisuri, avînd desigur în vedere condiţia scriitorului român de atunci, din anii şaptezeci. Era o viziune distorsionată, dar nu întru totul. Presimţeam probabil că n-aş fi avut nici o şansă să public ce-mi doream să scriu. Poate că-n virtutea acelei presimţiri-intuiţii meseria de scriitor avea pentru mine ceva infamant. Ca o ironie şi o răzbunare a sorţii, în jurul vîrstei de treizeci de ani a început să mă obsedeze scrisul. Aveam o anume idee despre literatură, pe care m-am străduit foarte mult s-o concretizez în scrierea unui roman. Reuşita a însemnat foarte mult pentru mine, pînă într-atît încît n-a mai contat faptul că n-aveam nici o şansă să public acel roman.
Ceea ce dumneavoastră numiţi frison al inspiraţiei, este în ce mă priveşte un fel de transă extinsă sau prelungită spre o limită care vizează lungimea, densitatea şi dificultatea materiei narative romaneşti. Romancierul trăieşte într-o lume paralelă, sau o lume a adîncurilor în care coboară zilnic, asumîndu-şi la o adică riscul de a nu se mai putea întoarce la suprafaţă, în lumea realităţii cotidiene. Transa respectivă este indusă desigur de inspiraţie, har, talent etc., dar n-ai cum s-o ţii aproape şi s-o valorifici decît stăruind asupra ei la masa de scris. Nu scriu chinuit şi nici cu uşurinţă. Peste acea transă, sau frison al inspiraţiei, cum îl numiţi, îmi trebuie efectiv o forţă fizică imensă, care să-mi permită să urnesc zilnic lespedea aflată deasupra lumii din adîncuri de care vorbeam mai devreme. Cred că fără această forţă fizică, fără o capacitate de efort sporită, nu poţi fi romancier. E o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, una printre altele...
Aţi avut o copilărie fericită? Ce urme a lăsat copilăria în memoria dvs. afectivă, în scrisul şi în biografia livrescă? Aveţi o amintire ce se detaşează mai acut în legătură cu acest moment al existenţei dvs.?
Am avut o copilărie fericită. În perioada dintre 12 şi 18 ani se formează, se încheagă lestul determinant pentru tot restul vieţii. E valabil cred pentru orice om, dar cu asupra măsură pentru artist. Repet, scriitorul nu se poate dezlega de trecutul său şi mai ales de acea perioadă, decît cu preţul pierderii talentului. Un om normal trebuie să trăiască în prezent şi-n viitor dacă vrea să răzbată, ceea ce nu-i valabil şi-i contraproductiv chiar, pentru artist şi scriitor.
La şase ani am învăţat să înot în lacul Floreasca. După un lung ocol pe la mai multe ape, de cîteva veri, în preajma vîrstei de şaizeci de ani, înot iarăşi în lacul Floreasca, exact în acelaşi loc unde veneam în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. La treisprezece ani, pe la sfîrşitul anilor şaizeci aşadar, am intrat pentru prima dată într-o sală de sport, care era Sala de box a clubului sportiv Dinamo Bucureşti aflată sub velodromul de ciclism. Suna destul de ciudat pe atunci să spui că te duci la Sală. Acum e deja mai mult decît o modă. E o cultură. După 13 ani m-am tot antrenat alergînd prin parcuri. Prin anii şaptezeci, optzeci şi chiar la începutul anilor nouăzeci, cei care mă vedeau alergînd se uitau la mine ca la un ţicnit, închinîndu-se ostentativ, sau comentînd că ar trebui să mă duc la muncă, că nu sînt îndeajuns de muncit dacă alerg ca un nebun. Acum, în sfîrşit joggingul a devenit şi la noi o modă şi o formă de cultură. După 13 ani am purtat hanorac, trening şi blugi şi pantofi de sport, tenişi, bascheţi sau adidaşi, costumaţia clasică a atleţilor şi boxerilor care erau şi au rămas idolii mei. A trebuit să treacă nişte ani ca acest gen de costumaţie să devină modă şi cultură... Înotam, alergam, patinam, mergeam pe bicicletă, mergeam la Sală, exersam diferite forme de antrenament. Asta am făcut în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe şi mai încoace, iar între timp, în răgazuri tot mai mari pe măsură ce înaintam în vîrstă, citeam şi scriam. Asta fac şi acum, cît îmi mai permite uzura acumulată în timp şi trag nădejde, dacă o vrea Dumnezeu, că asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii.
O amintire aşadar, una din numeroasele care se detaşează: o luptă liberă la mănuşi, un aşa-numit sparing, un fel de repetiţie a meciului din ring, transpus în Sală, supravegheat nu de arbitri, ci de antrenor (Geza Furez se numea – fost campion naţional la categoria grea şi medaliat pe la Campionatele Europene). Eu şi Mircea Simon, care avea să devină vicecampion olimpic şi cel mai performant boxer român de categorie grea din toate timpurile. Amîndoi aveam 13 ani şi cincizeci şi ceva de kilograme. La acea greutate şi vîrstă, loviturile sînt departe de a avea un impact distructiv, ca să zic aşa, dar eu percepeam confruntarea ca o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Aveam o vechime de cîteva luni în Sală, în timp ce el se freca pe acolo de mai bine de un an. După antrenament, în vestiar, am văzut că are sub ochi o rană destul de adîncă, de vreo doi centimetri, părînd trasată cu un cui. Îl zgîriasem probabil cu şiretul mănuşii. Mi-a spus atunci, îmi amintesc, că dacă vreau bătaie, să mergem să ne batem după antrenament. Îmi sugera astfel că folosisem lovituri nepermise şi, dacă şi-ar pune mintea să mă lovească şi el aşa, ar fi vai de capul meu. N-am replicat, îmi lipsea tupeul, necesar în orice sport şi mai cu seamă în box, şi de care am dus lipsă de altfel şi-n viaţă. Mai tîrziu, cînd el a ajuns ce-a ajuns (a avut şi o frumoasă carieră de profesionist în Statele Unite, încununată cu o victorie împotriva multiplului campion mondial George Foreman) şi chiar şi după aceea, cînd prea puţini au mai fost cei cărora să le spună ceva numele lui, m-am gîndit cu lehamite şi regret că n-am reuşit să fiu şi eu barem unu la sută din cît a fost el, abia îndrăznind să mă bucur în sinea mea că la un moment dat l-am cam ciufulit şi eram gata să-i scot un ochi.
În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut un mentor, un scriitor care a prezidat asupra debutului dvs.?
Romanul cu care am debutat, Sonata pentru acordeon, a stat în Editura Albatros din 1988 pînă în decembrie 1993. Nu pot spune că am avut un mentor, un scriitor care să fi prezidat, cum spuneţi, asupra debutului meu, de vreme ce a durat atît. Adriana Bittel a citit manuscrisul romanului imediat după revoluţie, iar Alex Ştefănescu mă ştia fiindcă publicasem la SLAST. Ei mă ştiau şi m-au recomandat, dar în aşa fel încît publicarea mea s-a mai amînat patru ani după căderea cenzurii. Era mult, încă socot că a fost prea mult. Eu eram scriitor liber profesionist şi pretindeam să trăiesc din scrisul meu, iar în acest sens am avut iarăşi o experienţă traumatizantă întrucîtva, care în timp, pe măsură ce m-am afundat în nisipurile mişcătoare sau mlaştina mediului literar autohton, s-a transfigurat în fel şi chip. În sfîrşit, n-am avut mentori, scriitori sau critici care să se uite în manuscrisele mele, să-şi dea cu părerea şi în funcţie de acele păreri să modific sau să rescriu. N-am simţit nevoia nici de redactori de editură care să-mi umble în fraze. Întotdeauna am avut pretenţia de a fi predat un manuscris la cheie, ca să zic aşa, definitivat pînă la ultima virgulă. Am învăţat probabil să scriu citind şi scriind. Cum m-am format ca scriitor, este însă o poveste mai amplă şi mai complicată, în care se întîmplă să nu existe mentori scriitori, cenacluri literare sau amfiteatre ale Facultăţii de Litere.

Lumea periferiei, a umanităţii marginale e reliefată pregnant în romanele dvs. De ce aţi fost atras de acest univers uman?
Lumea periferiei, a umanităţii marginale... La o adică, se poate spune acelaşi lucru şi despre Steinbeck, Faulkner, García Márquez, Vargas Llosa cel din Războiul sfîrşitului lumii şi mulţi alţii. Marginalii mei formează acea masă a ţărănimii muncitoare, cum o numesc, adică ţărani transmutaţi la oraş, orăşeni de o generaţie cel mai adesea, muncitori cu braţele în fabrici şi pe şantiere, sau muncitori cu intelectul în alt gen de instituţii. Nu intelectuali. Intelectualul, cum spunea o personalitate culturală a secolului douăzeci, este în primul rînd spiritul critic al vremii sale. Noi n-am prea avut şi nu prea avem aşa ceva. Clasa noastră aşa-zis intelectuală, şi pe vremea partidului unic de tristă amintire şi acum, este alcătuită majoritar, mă scuzaţi, din lingăi de anduranţă, care susţin clasa politică în acţiunea ei de spoliere a poporului român. În acest context-compost, excepţiile care confirmă regula, adevăraţii intelectuali care se întîmplă să fie şi scriitori adevăraţi, precum Paul Goma, au fost şi rămîn nişte marginali.
Cărţile mele nu localizează în mod explicit periferia, care la o adică nici nu prea există la noi. M-am născut în centrul Bucureştiului, pe strada Luterană şi am copilărit în cartierul semirezidenţial Floreasca. De aici ajungeam în Herăstrău trecînd pe strada Primăverii, actuală Mircea Eliade. Aici era valabilă vorba aia care spunea cîndva despre Bucureşti că-i satul cu miniştri. În zonă locuiau nomenclaturişti de toate rangurile şi activişti, iar spre Floreasca şi Dorobanţi, ziarişti, scriitori, oameni de cultură... O suprastructură dominată de parveniţi, ocupînd o suprafaţă relativ mică, fiindcă Bucureştiul este totuşi un oraş mic, pe care în maximum trei ore îl poţi străbate pe jos dintr-o extremitate în alta. Satul cu miniştri, desigur, dominat de cartiere de blocuri comuniste. Am copilărit de asemenea în Ferentari, unde locuia bunica dinspre mamă şi aici s-ar fi putut spune pe atunci că-i periferie şi mahala: case de paiantă şi garduri de şipcă văruită, străzi pavate cu bolovani de rîu şi care se terminau în cîmp. Oamenii însă, nu difereau prea mult de cei care locuiau în blocurile comuniste sau în vilele din cartierele rezidenţiale. Pe de o parte, tipul acela de societate tindea să-i uniformizeze, anulîndu-le personalitatea, pe de alta, socot că umanitatea în general păstrează o anume unitate în timp şi spaţiu. Îmi aduc aminte în acest sens de un portret de bărbat al unui maestru italian din secolul paisprezece mi se pare, pe care l-am văzut la Luvru. Avea o expresivitate deosebită care-mi crea senzaţia că văzusem pe stradă acel bărbat cu puţin timp în urmă. În marea lor diversitate, vreau să spun, oamenii sînt asemănători şi egali în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa morţii altminteri. Oricum, în cărţile mele există oameni din toate categoriile sociale. Mă bucur că aţi adus în discuţie această sintagmă comună: univers uman, care sugerează totuşi o gamă de tipuri şi tipologii atotcuprinzătoare. Aş îndrăzni să spun că literatura română contemporană, şi mă refer la roman şi la scriitorii aflaţi în avanscena vieţii literare, este extrem de deficitară în privinţa universului uman. Acel univers uman de care mă simt atras în mod obsesiv şi pe care mă străduiesc să-l fixez în cărţile mele, fără să-l consider totuşi calat ireversibil pe un tip şi o tipologie anume, cea a marginalilor şi perifericilor bunăoară. În Amantul Colivăresei este vorba despre familia unui nomenclaturist, ai cărui fii, un inginer, un muncitor şi un emigrant, fac să se întrepătrundă şi să se unifice lumile de care vorbeam mai sus. În Sonata pentru acordeon, apare familia unui cizmar şi toţi membrii acestei familii ca şi toate personajele cărţii sînt încadrate în acea vastă cîmpie a muncii pe care o oferea societatea socialistă multilateral dezvoltată, aşa încît nu prea ai putea spune despre ei că sînt nişte marginali, ci cel mult oameni ai vremurilor lor...

Ce reprezintă, pentru dvs., romanul, ca specie literară? Care sunt modelele/ reperele pe care le urmaţi, din literatura română sau universală?
Mi s-a mai pus de cîteva ori întrebarea asta. Mă repet aşadar, dar încerc să spun şi cîteva lucruri în plus. Romanul este un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare. Trăgînd spuza pe turta mea, aş putea spune că romanul dă măsura scriitorului complet. Orice scriitor care se respectă vrea să scrie un roman. Că arareori îi iese, cum îi iese, şi cum se raportează el la aventura asta, ar putea fi subiectul unei alte discuţii. Cînd vorbim despre marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rînd romancierii şi romanele acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române şi mai ales al literaturii române contemporane. Noi avem filozofi şi moralişti improvizaţi, memorialişti, autori de teze de doctorat, ideologi, critici ai ideilor, experimentatori postmodernişti, prozatori atipici etc. Aceştia ocupă avanscena vieţii literare, iar undeva în fundal îşi fac de lucru nişte poeţi şi prozatori obscuri sau obscurizaţi de contextul tranziţiei, unii dintre ei valoroşi. Romancierul la noi este un specimen pe cale de dispariţie, iar instituţiile culturale din România fac tot ce le stă în putinţă pentru a-l extermina.
Modelele şi reperele mele le-am invocat adesea în interviuri şi-n articole de opinie cu diverse prilejuri. Este o listă prea lungă, care ar ocupa prea mult spaţiu.

Ce înseamnă boema pentru dvs.? Dacă s-ar scrie o istorie a boemei literare româneşti, care sunt scriitorii lângă care aţi dori să fiţi plasat?
Ţin minte că la un moment dat, cu nişte ani în urmă, mi s-a mai pus şi întrebarea asta cu boema. Am răspuns atunci ceva de genul: Petrec între opt şi şaisprezece ore în cîrciumă cu prietenii mei scriitorii, în timp ce salariaţii unei edituri importante muncesc să-mi pună în ordine elucubraţiile... Destui m-au luat în serios, aşa că nu mai risc. Boema nu înseamnă pentru mine nimic, sau aproape nimic. Există desigur o nevoie firească de comuniune sau socializare în fiecare om. Mi se pare totuşi că scriitorul e un animal solitar. Oricum, în ce mă priveşte, scrisul îmi impune o anume disciplină şi asceză, care nu-mi permit să-mi risipesc timpul şi energia în sporovăieli în grup, stimulate eventual de alcool. Am multe cunoştinţe scriitori, printre care foarte puţini prieteni. Ne vedem foarte rar. După patruzeci de ani, cred, am început să cunosc mai îndeaproape scriitori în carne şi oase. Foarte repede cred că mi-am dat seama că prefer compania oamenilor cu alt fel de îndeletniciri decît scrisul. Din copilărie m-am perindat prin medii din cele mai diverse, inclusiv prin lumea presei, în care lucrau părinţii mei, şi faţă de care am dobîndit o anume reticenţă. Şi acolo exista un soi de boemă, a ziariştilor şi activiştilor, întrepătrunsă cumva cu a scriitorilor. O boemă asezonată adesea cu mese-ntinse şi băutură. Tata cred că de-aia n-a avansat atît cît l-ar fi recomandat conştiinciozitatea profesională şi corectitudinea politică, fiindcă nu putea să bea. În privinţa asta, a intoleranţei la alcool, îi semăn. În adolescenţă, în tinereţe şi mai tîrziu am cunoscut mai apoi tot felul de oameni prin locurile pe unde am umblat şi am lucrat. M-au atras, m-au obsedat şi m-au fascinat acei oameni, faţă de care m-am simţit uneori ca un fluture atras mortal de lumina unei flăcări. Dacă Dumnezeu nu m-a lăsat să ard, am scris, am încercat să fac literatură din ce am văzut, străduindu- mă să nu literaturizez. Omul în totalitatea lui, ca să zic aşa, mă fascinează pînă-n pragul leşinului şi al saţietăţii extreme, ajungînd la un moment dat să mă plictisească de moarte şi atunci mă întorc în mine însumi ca să-l transform în personaj. Pînă la urmă e un compromis ce fac eu. Omul, persoana, contează infinit mai mult decît personajul, prin care încerc să transfer şi să fixez fascinaţia iniţială. Revenind la comuniunea pe viu cu colegii de breaslă (nu-mi sună prea bine termenul, dar s-a împămîntenit pînă într-atît încît nu-l pot evita) aş spune că din scriitor păstrez îndeobşte scrisul lui şi nici acela în întregime. Nu mă văd aşadar într-o istorie a boemei româneşti. Nu exist practic în acea istorie.

Ce vă place mai mult: să citiţi sau să scrieţi literatură? Cum percepeţi cele două dimensiuni ale fiinţei dvs. literare, cititul şi scrisul? Aveţi în minte, atunci când scrieţi, un cititor, mai mult sau mai puţin ideal al textelor dvs.?
Scrisul şi cititul presupun abilităţi diferite, înrudite totuşi, care se potenţează şi totodată se diminuează reciproc. Scrisul presupune mai mult efort decît cititul, ca alergarea faţă de mers. Alergarea decurge din mers şi invers. Fiecare îşi are rostul lui. Printre multe altele, omul a fost conceput-creat pentru mers şi alergare, ca şi pentru citit şi scris. Alergarea este esenţa exerciţiului atletic, printre alte forme de mişcare şi exerciţii fizice. Nu neapărat pentru că sînt scriitor, îmi place să cred acelaşi lucru despre scrisul romanului.
Cititorul ideal pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu. Sună narcisist întrucîtva, dar se pare că-i singura soluţie. Scriind mă citesc, mă recitesc apoi corectîndu-mă şi continui să mă recitesc rescriindu-mă, pînă dincolo de limita saţietăţii.


Ce romane româneşti de azi (de după 1989) v-au atras atenţia? Credeţi că ar rezista ele „competiţiei” cu literatura străină?
Sînt multe romane româneşti apărute după 1989 care mi-au atras atenţia, pe care le consider adică valoroase, dar mi se pare că, în mod paradoxal sau doar aparent paradoxal (am explicat în mai multe rînduri fenomenul pe larg) nu sînt atît de multe şi atît de valoroase ca o parte din romanele apărute în comunism. În acest sens, aş aminti despre un roman care mi-a picat în mînă anul trecut, apărut în 1999, al unui scriitor afirmat înainte de revoluţie. Este vorba de romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, un romancier deosebit, cum n-au prea mai apărut mai încoace, iar ca el sau de calibre apropiate au mai fost vreo zece în perioada respectivă. S-a întîmplat că am fost la înmormîntarea lui Ţoiu, alături de maximum cincisprezece inşi cu tot cu cei doi şoferi ai USR. Atunci m-am scăpat şi am spus ceea ce am şi scris pe vremea cînd Ţoiu trăia încă, şi anume că opera lui îl recomandă, printre scriitorii români, ca potenţial candidat cu şanse la Premiul Nobel pentru Literatură. Mi s-a replicat pertinent că pentru a fi propus la respectivul premiu de instituţiile culturale de la noi, ar trebui să fie tradus... N-am mai întrebat de criteriile valorice care demarează investiţiile pentru traduceri, presimţind că povestea s-ar fi complicat. Revin la întrebarea iniţială, cu nume de romancieri, nu şi de cărţi, fiindcă mi-ar lua prea mult spaţiu şi totodată cu menţiunea că-i vorba în general de scriitori obscurizaţi de sistemul cultural actual şi totodată în virtutea politicilor literare curente. Deci: Nicolae Stan, Şerban Tomşa, Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean, Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Cristi Corcan, Liviu G. Stan, Cristian Meleşteu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pe moment. Prin unu, două sau trei romane, scriitorii pe care i-am enumerat mai sus ar rezista aşa-zisei competiţii cu literaturile străine. Nu se pune însă problema, dat fiind că ei abia sînt vizibili aici, prin tirajele confidenţiale în care apar, iar de promovat prin traduceri nici nu mai vorbesc. Se întîmplă că cei promovaţi prin traduceri sînt mai slabi decît cei enumeraţi de mine, iar unii dintre ei de-a dreptul mediocri. În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcţionează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-şi pierde adică valabilitatea peste graniţe. Este unul din motivele pentru care literatura română este ca şi necunoscută pe piaţa occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit şi scris literatură, îmi pot aroga cel puţin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaşte o carte foarte bună şi eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcţiona ca scriitor. Sînt foarte multe de spus despre ce se întîmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituţiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le ştie, fie nu le ştiu pur şi simplu. Poate cu altă ocazie.
P.S. Sunt onorat. Îți mulțumesc, Radu Aldulescu!
Este un interviu excepțional. Mă bucur că Radu Aldulescu a ajuns să fie recunoscut în mod unanim ca mare scriitor și că, din această postură, spune lucrurilor pe nume, în loc să o scalde ori să intre și el într-o gașcă de pricopsiți ai zilei. 

miercuri, 9 iulie 2014

Eugen Ionescu despre români

Românul este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică și impresionist în critica literară.” ( Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 40. )

P.S. Brazilia a meritat umilința. Aceea nu era o echipă care să reprezinte patria fotbalului ridicat la rang de artă. Cu câteva excepții - David Luiz, Neymar -, cafegiii au arătat niște jucători de mâna a șaptea. Fred, de exemplu, n-ar avea loc nici la Săgeata Năvodari! Tare mi-e teamă că dacă Germania va evolua tot așa - ceea ce mi se pare improbabil -  Argentina sau Olanda va  avea aceeași tristă soartă.

marți, 8 iulie 2014

Ce meserie trebuie să aibă un scriitor

     Camil Petrescu spunea că un dramaturg sau un romancier nu trebuie să aibă slujbă. Poeții treacă-meargă, dar autorii de texte lungi, cu numeroase personaje, adevărate universuri umane, cu legi specifice, cu un cer al lor și cu un pământ pe care să se sprijine, nu mai pot ieși din lumea fantasmelor pe care le imaginează și nu se mai pot adapta social.
Să examinăm la întâmplare câteva cazuri. Cehov, Buzura și Emil Brumaru au fost medici. Horia Gârbea și Petru Cimpoeșu sunt universitari și oameni de știință.  Anton Holban, Tudor Cristea, Bogdan Suceavă, Dan Miron, George Geacăr au fost sau sunt dascăli., ca și cei mai mulți critici literari.
De altminteri, profesorii, de la Ion Barbu la Radu Vancu, predau felurite discipline.
Eminescu a fost ziarist. Ca și Dino Buzzati.  Cristian Teodorescu, Ștefan Bănulescu, Dumitru Augustin Doman și majoritatea poeților importanți care au făcut gazetărie literară ori plitică. Dumitru Ungureanu și Faulkner au fost fochiști, ultimul devenind ulterior fermier. Dragoș Voicu e ofițer, iar aristocratul Filip Florian are moșie, precum Tolstoi, din câte am auzit. Dan Lungu este muzeograf, după modelul Mihai Ursachi. Stoian G. Bogdan este avocat. Unii sunt editori - Lucian Dan Teodorescu, Radu Paraschivescu -, alții sunt șomeri, ca amicul meu Liviu Drugă. Rebreanu a ocupat posturi influente, plătite gras. Caragiale și  Sadoveanu au beneficiat de sinecuri.
Hermann Broch a făcut afaceri rentabile, în vreme ce Musil a fost sponsorizat de prieteni.
Nu-mi dau seama ce a fost Hemingway.
Nu știu ce meserii au Ovidiu Nimigean, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Florina Ilis, Dan Perșa, Gheorghe Schwartz, Dan Stanca. Nici atât de originalul T.O. Bobe.
Steinbeck și Marquez a fost, ca și Aldulescu, scriitori, pur și simplu.
S-ar putea face un studiu strălucit pe această temă, așa cum cineva a avut ideea de a investiga cum au murit marii scriitori. La o privire sumară, câteva concluzii se impun.
1. Șomerii și cei care își iau serviciu - plătit mizerabil - sunt muritori de foame
2. Din experiența mea, cel mai greu este să fii profesor, să te duci zilnic la slujbă și să-ți mănânci sănătatea și timpul, fără să-ți mai rămână energie pentru scris.
3. Util, din punct de vedere scriitoricesc, este să fii medic.
4. Acceptabil este să lucrezi la o revistă sau la un ziar, menținând contactul cu lumea literară.
5. Și mai bine este să lucrezi într-o mare editură.
6. Să ai sponsori care să nu te condiționeze este o utopie.
În fine, un vis prea îndepărtat este să ai un domeniu al tău, precum prințul de Lampedusa, autorul Ghepardului. Completând însă ideea lui Camil, aș spune că nici poeții nu trebuie să fie înrobiți unui program zilnic. Să observi că un poem este mai scurt decât un roman mi se pare o superficialitate fără margini.

P.S. Să fie o finală Germania-Olanda? Voi fi consecvent și voi ține cu Messi, deși nu are o echipă solidă în spatele lui.

luni, 7 iulie 2014

O poezie de Nicolae Ceaușescu

    Nu are titlu și este scrisă fără respectarea normelor de ortografie și de punctuație. A fost găsită printre hârtiile Tovarășului și unii nu se îndoiesc de paternitatea textului. Dictatorul se folosea, în limba sa de lemn, de circa 400-500 de unități lexicale. Dacă o citim cu atenție, vedem că nici Vadim nu este, ca poet, departe de idolul său. Iată ”poemul” :

De vreii să fii nemuritor
Poete scrie pentru ţară
Vers simplu dar cutezător
În el mândria de popor tresară.
Scrie de daci şi de romani
De munţi de râuri şi câmpii
De muncitori şi de ţărani
De cântecul voios de ciocârlii
Scrie de ce ni (sic! – n.r.) drag, de ce iubim
De eşti poet şi de partid să scrii
Prin el în ţară liber azi trăim
Scrie cât mai frumos aşa cum ştii
Să scrii că noi muncim din greu
Că totul nu-i aşa cum vrem
Dar mergem înainte tot mereu
Noi făurim uniţi tot ce avem
În tricolor avem simbol deplin
Albastru cer cu stele şi senin
Galben din holdele bogate aurii
Roşu ca sângele vărsat în bătălii.

duminică, 6 iulie 2014

Un geniu și un nesimțit

     Geniul este Eugen Ionescu, care m-a uluit, la recitirea volumului Nu, printr-o inteligență copleșitoare și printr-o rară artă a argumentației. Doamne ferește să-i fi intrat ăstuia în vizor, că te convingea în totalitate că ești un prost! Până la urmă, literatura este inutilă, fiindcă se poate demonstra orice, pornind de la o impresie sau de la un interes precis. Ce păcat că și aici operează jocurile politice : ierarhia literară este tot un fel de putere. Iată ce scrie viitorul inventator al teatrului absurdului :” Orice carte îți place dacă vrei.  Orice carte îți displace dacă vrei. Sunt convins de inutilitatea criticei literare, după cum sunt convins de lipsa de semnificație metafizică a literaturii.
Amin. E cazul să mai scriem ceva?
Roger Federer este cel mai mare jucător de tenis care a ținut vreodată o rachetă în mână. Dacă și-ar fi luat antrenor de la începuturile carierei, ar fi avut patruzeci de titlu de Grand Slam.
Novak Djokovic este de departe cel mai bun tenismen al momentului. Dar preparatorul său fizic, un nesimțit, ar trebui să fie împușcat, fiindcă l-a făcut să piardă finala de la Roland Garros, contra lui Nadal și l-a adus în pragul înfrângerii și la Wimbledon.
Aseară, plictisit de meciul Olandei cu Costa Rica, am dat pe TCM și am văzut capodopera lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică, splendidă ecranizare a romanului lui Anthony Burgess. Regizor straniu, impresie foarte puternică. E interesantă corelarea decorurilor cu subconștientul dereglatelor personaje.

Marx și Engels despre comunizarea femeii

Manifestul Partidului Comunist conține idei surprinzătoare. Iată ce spun cei doi fondatori ai ideologiei comuniste despre familie, educație și femeie :
    ”Frazeologia burgheză despre familie și educație, despre legătura intimă dintre părinți și copii, devine cu atât mai dezgustătoare cu cât pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii idustrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sunt transformați în simple articole de negoț și unelte de muncă.
     Dar voi, comuniștii, vreți să introduceți comunizarea femeii - ne strigă în cor întreaga burghezie.
     Burghezul vede în soția lui o simplă unealtă de producție. El aude că uneltele de producție urmează să fie exploatate în comun și nu poate, firește, să-și închipuie că soarta comunizării va lovi și pe femei. El nici nu bănuiește că este vorba tocmai de a desființa această poziție a femeii de simplă unealtă de producție. De altfel, nimic nu este mai ridicol decât indignarea ultramorală a burghezilor noștri în fața pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comuniști. Comuniștii nu au nevoie să introducă  ( sic! ) comunizarea femeii; ea a existat aproape totdeauna. Burghezii noștri, care nu se mulțumesc că au la dispoziție femeile și fiicele proletarilor, fără să mai vorbim de prostituția oficială, își fac o plăcere din a-și seduce reciproc soțiile. În realitate, căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, ediția a VII-a, Editura Politică, București, 1969, pag. 51.