miercuri, 5 mai 2021

O cronică a lui Marius Miheţ

 

Două cărți de proză

Marius Miheț
România literară nr. 40/2020

·         Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa, Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag

 

 

Un thriller rural

        Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”

La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.

Avem destule romane despre apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași, care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și Mallarmé.

Totuși, Șerban Tomșa anulează apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici, critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii. Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului provincial.

Suntem ultimii și primii oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis, caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta, îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare, sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.

Suntem în stepa României care nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu, traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor. Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.

Poetic, toți se întâlnesc în imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe, insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile colective și le concretizează.

Fotograme autodistructive

Inegale și activând în registre diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață), povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc. Încremenită.

Tot ce scrie Șerban Tomșa are de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent – protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul, grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că, neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare „Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană – cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa, ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie, iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării (O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).

Prozele lui Șerban Tomșa vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.

După cum se vede, lumea lui Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.

·          

·          

·          

·          

 0