miercuri, 30 noiembrie 2016

Despărțirea de Las Vegas

* Aveam cândva, în familia soției, o rudă care fabula la gros. Ne întâlneam pe la botezuri și cumetrii, când se reunea tot neamul. Se așeza lângă mine și îi ascultam ore în șir, cu gura căscată, ficțiunile. Ceilalți se minunau. ”Ia te uită cum stă Gigi și ascultă prostiile lui X!” Îmi plăcea omul, îmi plăceau poveștile lui. Îmi descria afacerile-i care înfloreau și priceperea sa în toate domeniile posibile. Pusese cinci uși într-o jumătate de oră, după ce îi luase la goană pe meșterii care nu reușiseră, în șase ore, să fixeze măcar una! Ăia au luat-o la fugă, strângându-și sculele și strigând : ”Nu da, nea X-ule, că plecăm imediat!” Îi cumpărase fiului său diplome de licență și de masterat, iar tânărul nici nu fusese nevoit să-și părăsească orașul de provincie, unde locuia, pentru a intra în posesia hârtiilor obținute de tată. I le dusese acesta din urmă acasă!  Se bâlbâia simpatic, cam ca Dan C. Mihăilescu, și avea a vorbă : ”Ca să faci bani, e nevoie să găsești momentul și prostul!„Una dintre rude, fost barman la un mare hotel din București, se afumase ușor și ne-a povestit despre niște generali ai lui Ceaușescu, care beau, la micul dejun, câte o sticlă de whisky și abia după aceea intrau în normal. Barmanul fusese în Germania, jucase la un cazinou și făcuse prăpăd. Știa să spună, în nemțește, patruzeci de bancuri.
- Dar la Las Vegas ai fost? a întrebat X.
- Nu, a recunoscut celălalt.
- A, păi stai să-ți spun eu cum e acolo!
Și o oră a povestit cum sunt aranjate mesele de joc, cum intri, cum sunt îmbrăcați crupierii, care sunt obiceiurile casei. Vizitatorul Germaniei a plecat cu coada între picioare. X mă convinsese și pe mine că fusese la Las Vegas. Mi-am dat seama că tăiase piroane abia când un cunoscut, care fusese de față la scenă, i-a zis lui X :
- L-ai săltat în aer pe ăla, cu Las Vegas-ul tău!
- Păi, ce? s-a revoltat X. Să-l las să-mi îndruge el mie gogoși despre cazinouri?
Firește că X ieșise la pensie cu o vechime mult mai mare decât vârsta sa din acte. A murit, din păcate, în urmă cu câțiva ani, în urma unui accident. Culmea e că am aflat ulterior că făcuse multe învârteli și îi mersese foarte bine.
* Pe vremea când nu aveam pisici, eram asaltat de vrăbii și de guguștiuci. Cumpăram grâu să hrănesc păsăretul sălbatic din curtea mea. Le puneam hrana pe o scândură lată, fixată într-un dud. Când întârziam cu hrana, guguștiucii veneau la fereastra mea, se așezau pe o viță-de-vie și mă priveau cum scriu la calculator. Erau mulți, dar se tot împuținau. La un moment dat rămăseseră doisprezece. Spre primăvară mai erau câțiva. Cineva îi prindea în capcane și îi mânca. Și nu cred că vânătorii erau oameni sărmani. Asta m-a întristat. Trăisem altă dezamăgire când am văzut, la început, că era câte un mascul care făcea pe șeful, se umfla în pene și îi lăsa doar pe unii să se hrănească. Voia să decidă el cine trăiește și cine moare. Oare toate ființele care trăiesc pe pământ au un comportament asemănător?
* ”Domnule, îmi spune doctorul de țară, prietenul meu, totul este aranjat de un regizor care se lăfăie în inconștientul nostru, cum ar spune Jung. Când eram tânăr și nu mă bărbieream două zile, mă întâlneam cu aceeași fată pe care o plăceam mult. Nu știu dacă ea m-a văzut vreodată bărbierit și aranjat. Dacă beam un pahar de vin, se întâmpla să mă vadă aceleași persoane. Fiecare așa-zisă greșeală avea martorul său, care o publica, o trâmbița, o ilustra și o folosea în fel și chip. Dacă citeam și scriam, nu mă vedea nimeni. Ar fi curată tâmpenie să credem că erau doar niște coincidențe.”

P.S.  Am avut, mulți ani, și rândunele. Toamna se strângeau.două-trei generații, în jurul cuibului și își luau rămas-bun. Primăvara reveneau, își reparau sălașul și scoteau pui. Apoi, într-o iarnă, vrăbiile le-au ocupat culcușul. Primăvara nu s-au mai atins de locul spurcat de excrementele altor păsări. Între timp, căsa lor s-a dărâmat. Primăvara mai vin unele, dau ocol, însă sunt descurajate de prezența numeroaselor mele feline și pleacă în căutarea unor locuri mai prielnice. În ultima vreme, zona a fost împânzită de coțofene care rad tot ce este comestibil, inclusiv păsările mai mici.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ticăloasa bănuială

La fântâna boierească, de unde ia apă toată lumea, sunt abandonați nenumărați câini. Îi privesc și simt că toți sunt ai mei. Mă simt răspunzător pentru ei. Ieri erau și unii cât ghemotoacele. Sunt dezolat, n-am putut decât să le ofer celor mai mari din pâinea pe care o cumpărasem de dimineață. Sunt însă surprins că dulăul cel mai puternic se comportă ca un politician. Lasă bucata lui de pâine și se repede la ceilalți care, de teamă, își lasă de bunăvoie hrana în ghearele nesătulului. Chiar până aici am ajuns? Au căpătat conduită politică și maidanezii abandonați? Pierd o jumătate de oră să-i păzesc pe cei mai slabi de hrăpăreți. Îmi vine să plâng că nu-i pot salva pe cei mai mici. Nu mai am loc acasă și pentru ei. Rămâne posibilitatea ca unii dintre elevii mei să intervină și să le ofere adăpost.
* E clar pentru toți care se pricep la fotbal că nu Ronaldo este cel mai bun fotbalist din lume. Dar el va lua Balonul de Aur. ( Am făcut o socoteală și am constatat că până acum Messi a meritat patru trofee, iar Ronaldo unul : restul au fost aranjamente.) În ultimele meciuri din Liga Campionilor, portughezul a jucat ca o cizmă spartă, ca și în finala Campionatului European, când s-a accidentat și i-a adormit pe afro-francezi cu plimbările sale pe targă. În ultima confruntare, s-a lovit o dată mingea de el, în careul advers, iar comentatorii români nu mai conteneau cu elogiile : ”omul anului”, ”cel mai mare” etc. Într-o lume de proști, șmecherii pot măslui foarte ușor zarurile. Cel mai bun fotbalist nu înseamnă golgheterul/oportunistul unei competiții ( foarte important și el!), ci acela care influențează hotărâtor jocul echipei sale, în meciuri cruciale. Portugalia a câștigat fără Ronaldo finala europeanului. Tot fără Ronaldo, Real joacă dumnezeiește. Echipa a fost dusă în fazele superioare ale Ligii Campionilor de prestațiile lui Bale. În schimb, fără Messi, Barcelona pare o echipă aproape obișnuită.
Nu Trump și Iohannis sunt cei mai inteligenți oameni din America și din România. ( E adevărat că alții nu știau nici unde au gura și fundul, însă au ajuns cândva cei mai puternici oameni ai planetei, iar curcubeul apărea pe cer la dorința lor. ) Dar sunt ei șefii șefilor? Cine vrea/îndrăznește poate trage o concluzie.
* Aflu, din statistici, că scriitorul cel mai citit din România este... un cântăreț. Cât de prompt ne sincronizăm noi cu lumea bună! N-a luat Nobelul tot un cântăreț? Încâ tânărul creator, multiplu talentat, a vândut în ultima vreme de șase ori mai multe cărți decât Cărtărescu. Nu cu mult timp în urmă, Cezar Ivănescu a fost un vizionar. Dacă ar mai fi trăit, ar fi jucat roluri mari pe scena literaturii. Și așa am ajuns să mă încerce o ticăloasă bănuială : mulți oameni cumpără cărți pe care nu le citesc. Nici nu le-ar înțelege. Dar sunt în ton cu lumea bună.
Ce-ar putea face scriitorii români pentru a fi cumpărați? ( Că, de citit, nu se mai citesc nici între ei.)
1. Să-și aranjeze niște bătăi cu alde Guță, în emisiunea lui Capatos. Vă dați seama cât de spectaculos s-ar schimba soarta lui Aldulescu, dacă romancierul l-ar snopi în bătaie pe manelist? ( Aldulescu a fost, printre multe altele, și boxer.) Cine ar deveni Cărtărescu dacă i-ar prinde un croșeu în barbă fostului său elev Adrian Minune? Cât de celebri ar ajunge Dumitru Augustin Doman, Teodor Dună, Tudor Cristea, Paul Cernat, Ion Mureșan, Radu Vancu, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Miron, Liviu Drugă și numeroși alți scriitori, dacă i-ar cotonogi pe Vijelie și pe Salam? S-ar putea programa cafteli în seriale, organizate în așa fel încât competitorii să câștige pe rând. Așa cum se băteau Ogică și Lazarus, la Dan Diaconescu. Autorii care ar apărea acolo, cu ochii vineți și cu fălcile fracturate, ar sparge piața, nu altceva. E curios că unii autori s-ar bate și gratis între ei, dar evenimentul n-ar avea niciun ecou.
2. Al doilea pas către suprema recunoaștere ar fi ca autorii să-și agațe de gât câte o mandolină și să zbiere pe la câteva concerte. Niște albume le-ar prinde și mai bine. Ce, alții sunt mai breji? Dacă îmi spune cineva că Dumitru Rucăreanu ( Dumnezeu să-l ierte!) și Nelu Ploieșteanu au avut/au pic de voce, mă duc și mă spânzur în chilia unei mănăstiri. (Ce spun eu, l-am văzut chiar pe idolul meu, Tom Jones, beat mort, mugind la un Revelion, cu nasul în pahar. Vocea secolului fusese invitată de români să cânte la un sfârșit de an, dar ostilitatea lui Jack Daniel's s-a dovedit a fi decisivă.)
Până atunci îi va fi greu oricărui scriitor român, în mascarada perpetuă care ne umple auzul și văzul.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Tompa Gábor

         Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.
- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.
- Douăzeci, să trăiți !
- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !
Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.
Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :
- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu, de ce a fost el porc și măgar? Uite, acu’ să recunoască ! Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !
Vinovatul a dat să facă un pas înainte.
- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu’, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !
Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte în apă sărată, fără nimic altceva, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.
Eram apăsat de cumplita depresie din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.
Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și de medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o lingură, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură.
Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două săptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție, pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși ( peste zeci de ani, unul dintre ei a ajuns arheolog și se învârtea prin nu știu ce minister, altul era prefect de Constanța)  și n-a verificat plângerea lor.
̶  Fugi, bă, d-aici, că Șerban e om serios, nu face așa ceva!
După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.
   Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :
- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !
Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic strident. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului ei.
Figura lui Tompa s-a luminat. S-a bucurat ca un copil :
- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !
Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastre și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați . Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.
Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.
- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.
- Du-te în p.. mă-tii !
- Nu execuți ordinul ?
Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.
- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?
- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.
Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-un târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești. ( Tatăl lui Tompa era directorul IATC-ului din Târgu Mureș.)
Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate, în repetate rânduri, pentru a ne lua banii.
Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenentul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.
- Ce p... mea, eu n-am nevoie de bani ?
Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.
Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.
- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !
Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :
- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !
Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul dintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el.
Când ne-am nimerit amândoi în spital,  la Pitești, Tompa  mă târa afară, în curtea betonată, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.
- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.
Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :
- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !
 Tompa m-a privit și a clătinat din cap într-un mod de neimitat.
Înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.
-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.
Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o măreață carieră de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.
Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook și în urmă cu două sau trei luni – pentru mine, timpul a devenit relativ - am schimbat câteva propoziții.

P.S.  1. Tompa avea mult umor. În Spitalul Militar din Pitești erau internați și alți maghiari. Unul dintre ei mergea cocârjat, înconvoiat de o teribilă suferință. Un camarad l-a întrebat pe prietenul meu de ce suferă necăjitul soldat. Tompa a devenit grav și a glăsuit următoarele :
- Vezi tu, când a venit aici, în urmă cu două săptămâni, pe băiatul ăla l-a trecut pișatul. A fost plimbat din cabinet în cabinet, din laborator la administrație și, cum s-a făcut, cum s-a dres, omul nostru n-a apucat nici până acum să se pișe.
        2. Printre cei cu care mă întâlneam pe holul spitalului, era un bărbat încă tânăr, cu o ținută marțială. Deși purta halat, ca toți bolnavii, mergea țanțoș de parcă înghițise o sabie, dându-și trufaș capul pe spate și aruncând priviri nemiloase celorlalți oropsiți ai soartei. Mă loveam de el, invariabil, în fața unor uși. Sunt un tip politicos, chiar protocolar, dar, cum am spus-o de atâtea ori, nu-i înghit pe aroganți cărora le fac invariabil tot felul de surprize. De obicei, invit pe oricine se nimerește înaintea unei intrări să treacă înaintea mea ( cum făcea jucătorul de tenis australian Rod Laver), dar pe individul ăla îl îmbrânceam ușor de fiecare dată și i-o luam înainte. O dată nu l-am lăsat să treacă prin fața mea! Iar el îmi arunca priviri nimicitoare.
- Ce dracu' ai, mă, cu ăla? m-a întrebat un soldat. Tu știi cine e? E maiorul X, șeful de stat major al batalionului din oraș.
Noroc că pe maior l-au surprins într-o noapte în timp ce o regula pe o asistentă, pe canapeaua din holul central al spitalului și l-au externat, că altminteri cine știe în ce belele mai intram.


miercuri, 16 noiembrie 2016

Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.
Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.
- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.
Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate.
 Preda : 
- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.
- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”



luni, 7 noiembrie 2016

Cum cred că va arăta literatura lumii, dacă oamenii ar fi nemuritori. Răspuns la o anchetă literară

     Primul impuls este să spui că nu numai literatura, ci și viața socială ar arăta cu totul altfel, dacă am fi nemuritori. Dar dacă privim cu atenție în jurul nostru, observăm un lucru surprinzător.  Cei mai mulți oameni se comportă ca și cum ar fi nemuritori. Strâng averi fabuloase, care nu-i fac fericiți, dar aduc multă suferință săracilor. Nu-i va afecta bătrânețea, nu vor ajunge cadavre și nu se vor descompune oribil. În această situație sunt și vor fi numai ceilalți. Pentru a răspunde la întrebare, voi îngroșa niște tușe existente în lumea de azi :
    Literatura îi va interesa prea puțin pe oameni. Nemaifiind nevoiți să muncească – foamea nu îi va ucide, nu? -, oamenii vor avea mai mult timp la dispoziție. Cum îl vor folosi? Petrecând ( ar dispărea noțiunile de păcat, judecată și infern), luptând pentru putere, urmărindu-se unii pe alții, discreditându-se, punând la cale capcane în care vor cădea adversarii lor. Se vor accentua instinctele de distrugere, iar literatura va reflecta acest aspect. Moartea nu va mai fi o temă fundamentală, fiind înlocuită de explorarea posibilităților de a comite crime. Nu va mai exista Thanatos, însă umanoizii îl vor căuta, îl vor invoca, îl vor inventa. În mod paradoxal, vor fi scrise texte care vor conține cel puțin două omoruri pe pagină.  Viața va oscila între violență și o nepăsare apăsată. De aceea cărțile cu idei pașnice nu vor fi citite.
    Cu totul altceva se va petrece dacă oamenii vor fi pregătiți moral pentru condiția de nemuritori. Nu pot spune că nu va mai fi nevoie de literatură ( deși și-ar cam pierde obiectul : poezia  și poveștile sunt strigăte împotriva morții), dar viața va deveni artă. Fără moarte, nu va mai fi nici eros. Iubirea se va purifica spiritual. ( Bănuiesc că dacă va exista nemurire, va fi reglementată și controlată cumva și înmulțirea indivizilor.) Dacă se va mai scrie, va fi multă poezie, veritabil imn închinat luminii eterne, iar proza nu va mai avea personaje negative. La nivelul capodoperelor, diferența va fi echivalentă cu cea dintre muzica ușoară și acordurile lui Bach. Dar uite că am devenit visător, ceea ce, probabil, asta ai și urmărit, punând o întrebare care ține de marile utopii.

P.S. Aranjamentele bat la ochi atât în sport, cât și în politică. De ce să ne mai uităm la meciuri, dacă știm dinainte rezultatele?
       În rest rămâne cum am stabilit : Lionel Messi este cel mai bun fotbalist al planetei. Zicea bine un antrenor că ar trebui să se decerneze anual două Baloane de Aur. Unul să i se dea direct lui Messi, iar pentru al doilea să se lupte ceilalți jucători.

                                                                   

duminică, 6 noiembrie 2016

Retopind peștișorii de aur

* Spre dimineață am un vis în care văd coperțile/copertele a două dintre cărțile la care lucrez și îmi răsună în minte câte o idee importantă pentru fiecare volum. M-aș putea trezi să le notez, dar sunt conștient, în somn, că n-aș reuși să readorm. Fac eforturi să memorez totul. Abia după-amiază îmi amintesc cum arătau romanele mele, însă cele două idei s-au evaporat. Totuși, nu s-au dat toate bătăliile și încă nu s-au încuiat ușile.
* Tot amân să scriu despre ultimele cărți citite. Până la urmă, la ce bun? Sunt medii sociale în care nu ai nici măcar spațiul moral de care beneficia Aureliano Buendia când fabrica peștișori de aur, retopindu-i de fiecare dată.  Nu sunt împotriva evoluției morale - ah, acest capitol a fost în mare parte doar o inacceptabilă ipocrizie -, dar există un cod dincolo de care toate actele noastre încetează să mai aparțină sferei umanului și devin monstruoase. E de meditat asupra degradării omului supus presiunii diverșilor factori care îl macină. Nemilos este timpul. În orașe, descompunerea este mai mult fizică. În lumile în care cărțile n-au putere, banii fac ravagii cu sufletele celor care au prea mulți sau nu au deloc.
* Un prieten, scriitor de mare originalitate, face o anchetă literară și mă bagă și pe mine în seamă, solicitându-mi răspunsul la o întrebare surprinzătoare : cum ar fi literatura pe care o scriem, dacă am fi nemuritori?
* Nu vă spuneam că Dominika Cibulkova e mai bună decât adversarele ei și că Andy Murray va fi noul lider mondial? Antrenorii sunt foarte importanți. ( S-ar putea să fie și o strategie a lui Djokovic, care a decis, probabil, să lupte intens doar pentru a câștiga turnee de Mare Șlem.) Sunt uimit însă că Simona Halep e foarte mulțumită cu un îndrumător care îi spune tot timpul :”Ai suflet mare! Luptă, luptă până la capăt! Așa! Dă-i înainte!”” Unde sunt strategiile și detaliile tehnice? Te pomenești că omul ăla nu îndrăznește să o învețe nimic pe Simona, fiindcă, ambițioasă cum e, machidoanca noastră s-ar putea supăra. Suficiența i-a mâncat pe mulți. Năstase, Ivanisevic și Djokovic sunt exemple ilustre. Toată stima pentru munca lui Murray, care n-are însă nimic strălucitor în jocul său.
* S-auzi și să nu crezi! Lideri ai ISIS au fugit cu milioanele organizației. Cum vor proceda musulmanii? În mod sigur nu le vor da cinci ani de pușcărie, din care condamnații vor face mai puțin de jumătate, rămânând cu toți banii la chimir. Reamintesc că, pentru furtul unei pâini, judecătorii români dau babelor pedepse foarte grele.