În finala turneului de tenis de la Bucureşti, bulgarul Dimitrov l-a învins pe cehul Rosol. Pare o ştire banală. Două elemente fac însă din acest fapt un eveniment extraordinar.
1. Rosol are lovituri mai puternice şi este ceva mai rapid decât bulgarul. Puterea minţii înseamnă însă totul. Dimitrov are o mentalitate de învingător, în sens superior. El este un spirit educat, un caracter puternic, generos, empatic. Am trăit să-l aud pe câştigătorul unui turneu spunându-i adversarului său că îi pare rău că l-a învins!
2. Fair-play-ul lui Grigor Dimitrov m-a emoţionat. Când arbitrii greşeau în favoarea sa, el se grăbea să-i corecteze, arătând că mingea lui Rosol a fost bună.
Când vezi un asemenea bărbat, începi să speri că, vorba lui Faulkner, omul va dăinui.
duminică, 27 aprilie 2014
Un om frumos
marți, 22 aprilie 2014
Originalitate şi jocuri mecanice
Laurian Câmpeanu mi-a relatat o scenă hazlie petrecută în cadrul Cenaclului de Luni. Un tânăr poet îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi, iar concluzia fiecăruia era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era covârşitoare. Lumea se pregătea să plece, dar aspirantul la glorie rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În sfârşit, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, au răspuns cu amabilitate lorzii cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine a fost Li Tai-Pe ăsta, pe care îl tot invocaţi?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat dur de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, îmi pare rău, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi s-au pregătit toţi de plecare.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc.
A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus un mare critic, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele.
Care este ideea pe care o urmăresc? Că sute de ani, literatura de valoare a excelat prin originalitate. Dacă scrisul tău semăna cu al unui alt autor, erai pierdut. Am citit decenii în şir România literară şi eram mirat că autori talentaţi erau respinşi categoric fiindcă unele sonuri din versurile lor aminteau de Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Arghezi. Îmi aduc aminte cum a fost desfiinţat Cezar Baltag fiindcă, utilizând elemente din poeţi cunoscuţi, le dădea sensuri noi. Aducea vreun personaj cu Moromete? Prozatorul era declarat nul. Mă gândesc că dacă ar fi scris pe atunci, admirabilul - şi una dintre marile mele iubiri - Sorin Stoica ar fi fost târât în noroi. Pe scurt, creaţia literară era înţeleasă ca un act viu, de reinventare a lumii pe cont propriu, o mirare singulară în faţa universului, o asumare personală a unor viziuni care să revele frumuseţea deopotrivă a cuvântului şi a vieţii.
Temele şi motivele s-au cam epuizat şi au intrat pe fir erudiţii. Lipsiţi de imaginaţie, precari la capitolul creativitate, ei au descoperit că pot fi scriitori în felul lor, refugiindu-se pe arca salvatoare a postmodernismului. Literatura a devenit sincronizare cu textele altora, imitare a unor modele preexistente, recuperare, pastişă, parodie, plagiat, caligrafie. Origininalitatea a fost pusă oarecum în umbră şi s-a mers până acolo încât un autor român celebru a scris : " marii autori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali." În mare parte, cărturarii fac o literatură pentru cărturari : joc pur, mecanic, livresc, artificial, manufactură ludică.
E bine? E rău?
Viitorul va decide, va selecta, va cerne valorile. Şi uneori ne face mari surprize. Sainte-Beuve nu prea-l avea la inimă pe Baudelaire ( pe româneşte, nu l-a înţeles), nici criticii noştri nu-i iubeau pe Mircea Ivănescu sau pe Leonid Dimov. Iar Hasdeu îi scria unei nulităţi literare : " Versurile dumneavoastră, Gheorghe din Moldova, sunt mai frumoase decât ale lui Eminescu."
P. S. Rămâne de văzut dacă reciclarea literaturii nu este o modalitate de a fi original.
Ca să ajungem la nişte concluzii relevante în legătură cu tema propusă mai sus, ar trebui să definim riguros noţiunea de originalitate. Voi reveni cu o postare mai nuanţată.
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, au răspuns cu amabilitate lorzii cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine a fost Li Tai-Pe ăsta, pe care îl tot invocaţi?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat dur de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, îmi pare rău, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi s-au pregătit toţi de plecare.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc.
A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus un mare critic, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele.
Care este ideea pe care o urmăresc? Că sute de ani, literatura de valoare a excelat prin originalitate. Dacă scrisul tău semăna cu al unui alt autor, erai pierdut. Am citit decenii în şir România literară şi eram mirat că autori talentaţi erau respinşi categoric fiindcă unele sonuri din versurile lor aminteau de Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Arghezi. Îmi aduc aminte cum a fost desfiinţat Cezar Baltag fiindcă, utilizând elemente din poeţi cunoscuţi, le dădea sensuri noi. Aducea vreun personaj cu Moromete? Prozatorul era declarat nul. Mă gândesc că dacă ar fi scris pe atunci, admirabilul - şi una dintre marile mele iubiri - Sorin Stoica ar fi fost târât în noroi. Pe scurt, creaţia literară era înţeleasă ca un act viu, de reinventare a lumii pe cont propriu, o mirare singulară în faţa universului, o asumare personală a unor viziuni care să revele frumuseţea deopotrivă a cuvântului şi a vieţii.
Temele şi motivele s-au cam epuizat şi au intrat pe fir erudiţii. Lipsiţi de imaginaţie, precari la capitolul creativitate, ei au descoperit că pot fi scriitori în felul lor, refugiindu-se pe arca salvatoare a postmodernismului. Literatura a devenit sincronizare cu textele altora, imitare a unor modele preexistente, recuperare, pastişă, parodie, plagiat, caligrafie. Origininalitatea a fost pusă oarecum în umbră şi s-a mers până acolo încât un autor român celebru a scris : " marii autori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali." În mare parte, cărturarii fac o literatură pentru cărturari : joc pur, mecanic, livresc, artificial, manufactură ludică.
E bine? E rău?
Viitorul va decide, va selecta, va cerne valorile. Şi uneori ne face mari surprize. Sainte-Beuve nu prea-l avea la inimă pe Baudelaire ( pe româneşte, nu l-a înţeles), nici criticii noştri nu-i iubeau pe Mircea Ivănescu sau pe Leonid Dimov. Iar Hasdeu îi scria unei nulităţi literare : " Versurile dumneavoastră, Gheorghe din Moldova, sunt mai frumoase decât ale lui Eminescu."
P. S. Rămâne de văzut dacă reciclarea literaturii nu este o modalitate de a fi original.
Ca să ajungem la nişte concluzii relevante în legătură cu tema propusă mai sus, ar trebui să definim riguros noţiunea de originalitate. Voi reveni cu o postare mai nuanţată.
Etichete:
imitaţie,
Li Tai-Pe,
originalitate,
parodie,
postmodernism,
România literară
sâmbătă, 19 aprilie 2014
Moartea unui patriarh :Gabriel García Márquez
A scris capodopere. Când am citit Un veac de singurătate am avut revelaţia magiei pure care este uneori /rareori literatura. Ceva asemănător, dar şi foarte diferit de ceea ce trăisem când am parcurs Portretul lui Dorian Gray.
Este, după Cervantes, cel mai prestigios scriitor de limbă spaniolă.
A fost prieten cu regi, preşedinţi de stat, dictatori, şefi de trib, vrăjitori, şamani, mafioţi, comandanţi de gherile, şefi de carteluri, beţivani, bătăuşi, arhiepiscopi, curve şi peşti, scriitori şi actori celebri, saltimbanci rataţi, dar şi cu oameni simpli.
I-a plăcut să bea whisky cu prietenii.
Într-un timp fuma optzeci de ţigări de tutun negru, cubanez, pe zi. După ce s-a lăsat, a spus că a fuma sau a nu fuma este acelaşi lucru.
A primit un pumn zdravăn, la o beţie, de la Vargas LLosa, cu care a rămas prieten.
L-a întâlnit o dată pe Hemingway. Mergeau pe trotuarele opuse ale aceleaşi străzi.
Este ultimul scriitor-mit al lumii.
Credeam că nu va muri niciodată. Se lupta de zece ani cu un cancer limfatic, dar eram sigur că vracii săi îl vindecaseră.
În memoria lui, o vreme nu voi mai scrie. La ce bun?
Nu voi mai face nimic.
P.S. Mi-au plăcut mult Colonelului n-are cine să-i scrie, Dragostea în vremea holerei, Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, povestirile, dar cred că Toamna patriarhului şi Un veac de singurătate sunt cele mai puternice cărţi ale sale. În timp, parcă rezistă mai bine la recitire Toamna patriarhului. De aceea postarea mea ar fi trebuit să se numească Moartea unui patriarh.
Se pare că n-a rămas totuşi prieten cu Vargas LLosa, deşi mi-ar fi plăcut să fie aşa. Diferenţele de opinie ( politică?) se tranşează şi cu pumnul. Având un upercut mai tare, peruanul este un scriitor mult mai slab decât Marquez, măcar să zică cine ce-a zice, vorba lui Creangă.
Este, după Cervantes, cel mai prestigios scriitor de limbă spaniolă.
A fost prieten cu regi, preşedinţi de stat, dictatori, şefi de trib, vrăjitori, şamani, mafioţi, comandanţi de gherile, şefi de carteluri, beţivani, bătăuşi, arhiepiscopi, curve şi peşti, scriitori şi actori celebri, saltimbanci rataţi, dar şi cu oameni simpli.
I-a plăcut să bea whisky cu prietenii.
Într-un timp fuma optzeci de ţigări de tutun negru, cubanez, pe zi. După ce s-a lăsat, a spus că a fuma sau a nu fuma este acelaşi lucru.
A primit un pumn zdravăn, la o beţie, de la Vargas LLosa, cu care a rămas prieten.
L-a întâlnit o dată pe Hemingway. Mergeau pe trotuarele opuse ale aceleaşi străzi.
Este ultimul scriitor-mit al lumii.
Credeam că nu va muri niciodată. Se lupta de zece ani cu un cancer limfatic, dar eram sigur că vracii săi îl vindecaseră.
În memoria lui, o vreme nu voi mai scrie. La ce bun?
Nu voi mai face nimic.
P.S. Mi-au plăcut mult Colonelului n-are cine să-i scrie, Dragostea în vremea holerei, Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, povestirile, dar cred că Toamna patriarhului şi Un veac de singurătate sunt cele mai puternice cărţi ale sale. În timp, parcă rezistă mai bine la recitire Toamna patriarhului. De aceea postarea mea ar fi trebuit să se numească Moartea unui patriarh.
Se pare că n-a rămas totuşi prieten cu Vargas LLosa, deşi mi-ar fi plăcut să fie aşa. Diferenţele de opinie ( politică?) se tranşează şi cu pumnul. Având un upercut mai tare, peruanul este un scriitor mult mai slab decât Marquez, măcar să zică cine ce-a zice, vorba lui Creangă.
miercuri, 16 aprilie 2014
Două săptămâni fără net
Alimentatorul modemului meu a cedat definitiv şi două săptămâni nu am avut net. Abia azi a venit cineva şi l-a înlocuit.
Mă gândesc cât de mult şi de artificial - n-am zis "de inutil"! - se complică treptat viaţa noatră. Imediat ce suntem rupţi de nişte repere inimaginabile pentru înaintaşii noştri, ne simţim pierduţi, ca nişte animale căzute într-o groapă, în inima junglei. Marin Preda, care a crescut la ţară şi îşi făcuse nevoile prin bălării, mărturiseşte undeva - în Convorbirile cu Florin Mugur - că a resimţit ca pe o mare tragedie faptul că la un moment dat n-a mai avut apă la baie!
Ne iluzionăm să credem că semănăm cu înaintaşii noştri, dar nu mai suntem deloc, în datele noastre fundamentale, oamenii care au fost. E bine? E rău? Sunt oameni cu care nu te-ai întâlnit niciodată în realitate şi dacă nu-i "vezi" o vreme pe net, te agiţi şi întrebi de ei. Ce li s-a întâmplat? Ce-au păţit? Şi, în defenitiv, pentru noi sunt nişte necunoscuţi.
P.S. Trăiesc încă sun şocul lecturii romanului lui Nick Cave Moartea lui Bunny Munro.Îcerc să-mi adun impresiile, pentru a scrie câteva rânduri despre o tragedie uluitor redată epic.
Acum e clar că Messi nu mai este ce era. Dacă vor merge tot aşa, Bale şi Di Maria sunt următorii lideri mondiali ai acestui sport.
Mă gândesc cât de mult şi de artificial - n-am zis "de inutil"! - se complică treptat viaţa noatră. Imediat ce suntem rupţi de nişte repere inimaginabile pentru înaintaşii noştri, ne simţim pierduţi, ca nişte animale căzute într-o groapă, în inima junglei. Marin Preda, care a crescut la ţară şi îşi făcuse nevoile prin bălării, mărturiseşte undeva - în Convorbirile cu Florin Mugur - că a resimţit ca pe o mare tragedie faptul că la un moment dat n-a mai avut apă la baie!
Ne iluzionăm să credem că semănăm cu înaintaşii noştri, dar nu mai suntem deloc, în datele noastre fundamentale, oamenii care au fost. E bine? E rău? Sunt oameni cu care nu te-ai întâlnit niciodată în realitate şi dacă nu-i "vezi" o vreme pe net, te agiţi şi întrebi de ei. Ce li s-a întâmplat? Ce-au păţit? Şi, în defenitiv, pentru noi sunt nişte necunoscuţi.
P.S. Trăiesc încă sun şocul lecturii romanului lui Nick Cave Moartea lui Bunny Munro.Îcerc să-mi adun impresiile, pentru a scrie câteva rânduri despre o tragedie uluitor redată epic.
Acum e clar că Messi nu mai este ce era. Dacă vor merge tot aşa, Bale şi Di Maria sunt următorii lideri mondiali ai acestui sport.
Etichete:
Marin Preda,
Moartea lui Bunny Munro,
modem,
net,
Nick Cave
miercuri, 2 aprilie 2014
Surâsul lui Morgan Freeman sau despre o anumită demnitate
Când sunt obosit sau supărat, îmi imaginez că Morgan Freeman îmi zâmbeşte. Ne ştim de mult timp, pare a-mi spune el, ce s-ar mai putea întâmpla rău între noi? E blândeţea unui lup bătrân, fericit că a mai trecut peste o iarnă grea.
Freeman îmi aminteşte de un prieten stins în urmă cu mai mulţi ani, căruia i-am pregătit copiii. M. P. era şofer de elită şi comerciant iscusit. M-a frapat la el ceva ce nu mai văd azi : demnitatea faţă de băutură. Las la o parte faptul că electoratul crescut la ţăruş confundă demnitatea cu un fel de fudulie arogantă, o ţănţoşenie dispreţuitoare care este exact opusul însuşirii despre care vorbim. Un om demn în raport cu paharul său nu consideră că a bea echivalează cu o crimă şi nu vede numai beţivi incurabili în jurul său. Nu încearcă să iasă în evidenţă prin cumpătarea sa de circumstanţă. Consideră că a bea sau a nu bea este cam acelaşi lucru : o chestiune de opţiune personală. Dacă se lasă de băutură, bărbatul cu pricina nu-i arată pe alţii cu degetul, ca o curvă pocăită, aruncând în capul altora propriile păcate. El înţelege o scenă de beţie dintr-o carte ca pe un imn închinat frumuseţii vieţii, nicidecum ca pe o critică adusă etilismului. Dacă se întâmplă să se îmbete crunt şi este cărat acasă ca un sac de cartofi, omul decent nu urlă că prietenii săi sunt nişte neisprăviţi care îl duc în ispită şi care şi-au pus în cap să-l distrugă. Cel mai adesea - dar nu e o regulă - nu-şi ia angajamente că nu va mai greşi. Omul respectiv nu face tărăboi pe seama altora, încercând să abată atenţia publicului asupra amicilor care mai dau şi ei de duşcă un vinişor sau o vodcă. Nu e ipocrit, nu minte şi nu pozează în înţelept. Nu ascunde cantităţile pe care le înghite, dar nici nu se făleşte cu performanţele sale. E onest şi nu-l preocupă defectele tovarăşilor săi. La băutură, el nu se comportă ca o ţaţă îmbrobodită, nu mănâncă rahat şi nu răspândeşte zvonuri pentru a-i murdări pe vecinii de scară sau pe colegii de serviciu. Vede mereu, la aproapele său, ce este frumos şi de laudă. Nu bagă strâmbe şi nu iniţiază conflicte. Este rezistent la alcool şi se bucură sincer de tovărăşia unuia şi altuia. Sare în ajutorul concetăţenilor a căror barcă e zgâlţâită de furtuni puternice. Omul demn în raport cu condiţia sa de chefliu este onest şi are un caracter puternic. N-are complexe din cauza cărora să se simtă obligat să-şi împroaşte cunoscuţii cu excremente. Nu oscilează moral, fiindcă, dincolo de educaţia primită acasă, este un excelent profesionist, indiferent de domeniul în care lucrează. Băutura, adică, nu este singura / principala sa preocupare. Cam aşa era M. P.
Îi rog pe cei care au mai întâlnit asemenea oameni să îmi spună.
Freeman îmi aminteşte de un prieten stins în urmă cu mai mulţi ani, căruia i-am pregătit copiii. M. P. era şofer de elită şi comerciant iscusit. M-a frapat la el ceva ce nu mai văd azi : demnitatea faţă de băutură. Las la o parte faptul că electoratul crescut la ţăruş confundă demnitatea cu un fel de fudulie arogantă, o ţănţoşenie dispreţuitoare care este exact opusul însuşirii despre care vorbim. Un om demn în raport cu paharul său nu consideră că a bea echivalează cu o crimă şi nu vede numai beţivi incurabili în jurul său. Nu încearcă să iasă în evidenţă prin cumpătarea sa de circumstanţă. Consideră că a bea sau a nu bea este cam acelaşi lucru : o chestiune de opţiune personală. Dacă se lasă de băutură, bărbatul cu pricina nu-i arată pe alţii cu degetul, ca o curvă pocăită, aruncând în capul altora propriile păcate. El înţelege o scenă de beţie dintr-o carte ca pe un imn închinat frumuseţii vieţii, nicidecum ca pe o critică adusă etilismului. Dacă se întâmplă să se îmbete crunt şi este cărat acasă ca un sac de cartofi, omul decent nu urlă că prietenii săi sunt nişte neisprăviţi care îl duc în ispită şi care şi-au pus în cap să-l distrugă. Cel mai adesea - dar nu e o regulă - nu-şi ia angajamente că nu va mai greşi. Omul respectiv nu face tărăboi pe seama altora, încercând să abată atenţia publicului asupra amicilor care mai dau şi ei de duşcă un vinişor sau o vodcă. Nu e ipocrit, nu minte şi nu pozează în înţelept. Nu ascunde cantităţile pe care le înghite, dar nici nu se făleşte cu performanţele sale. E onest şi nu-l preocupă defectele tovarăşilor săi. La băutură, el nu se comportă ca o ţaţă îmbrobodită, nu mănâncă rahat şi nu răspândeşte zvonuri pentru a-i murdări pe vecinii de scară sau pe colegii de serviciu. Vede mereu, la aproapele său, ce este frumos şi de laudă. Nu bagă strâmbe şi nu iniţiază conflicte. Este rezistent la alcool şi se bucură sincer de tovărăşia unuia şi altuia. Sare în ajutorul concetăţenilor a căror barcă e zgâlţâită de furtuni puternice. Omul demn în raport cu condiţia sa de chefliu este onest şi are un caracter puternic. N-are complexe din cauza cărora să se simtă obligat să-şi împroaşte cunoscuţii cu excremente. Nu oscilează moral, fiindcă, dincolo de educaţia primită acasă, este un excelent profesionist, indiferent de domeniul în care lucrează. Băutura, adică, nu este singura / principala sa preocupare. Cam aşa era M. P.
Îi rog pe cei care au mai întâlnit asemenea oameni să îmi spună.
Etichete:
bărbat,
decenţă,
demnitate,
Morgan Freeman,
om
Abonați-vă la:
Postări (Atom)