sâmbătă, 30 octombrie 2010

Etcetera este un soi de pătlăgele murate...

Colegul meu de catedră a remarcat și el apetența nebună a oamenilor de aici pentru neologisme. Deși ei nu știu ce înseamnă unele cuvinte, le folosesc cu mare încântare, pronunțându-le, de multe ori, într-un mod aiuritor...  Am scris cândva un articol lung, cu multe exemple... N-am făcut-o să râd de cineva, ci pentru a admira, împreună cu alții, savurosul spectacol al limbii vorbite în diferite medii...
Acum mă rezum la ce mi-a pus la dispoziție amicul meu.
Astfel, el l-a auzit pe un țăran zicându-i nevestei :
- Nevastă, ia pune, fă, niște continente în ciorba aia, să-i dea nițăl gust...
Altul i-a spus chiar profesorului :
- Domnule, am de toate : vin, țuică, grâu, porumb, făină, mălai, porci, vaci, gâini, compot, murători, eccetera...
Când rostea numele avuțiilor sale, mi-a spus dascălul, omul le număra pe degete. Pentru fiecare produs, un deșt...  A marcat la fel și cuvântul eccetera, ca și când ar fi fost ceva concret. Prietenul meu a rămas cu gura căscată.
- Auzi, i-a zis el gospodarului, revenindu-și din uluială, ia spune-mi și mie ce e aia eccetera ?
- Cum, adică, ce e ?
- Așa... Cum arată, ce culoare are, cum miroase ...
- Aha... Păi, nu-ți spusei ?  Compot, murători...
- Să înțeleg că eccetera ăla e un fel de murături ?
 - Îhî... Cam așa...
- Niște gogonele date în pârg și puse la murat ?
- Egzact.

Portretul unei zile de toamnă

O doamnă drăguță, cu o figură obosită,  pășește încet pe trotuar. Se oprește la semafor și zâmbește unui copil aflat într-un cărucior.
Lumina toamnei devine mai limpede. Am văzut cum râd copiii la vederea oamenilor în vârstă. Dar  fața femeii nu are nici pic de cruzime sau dispreț...
Văd în sufletul ei ca printr-o fereastră. Îi zăresc pădurile interioare, desfrunzite acum. Deasupra lor, munții tiviți cu alb. Pârăiașe cu întâmplări străbat o nesfârșită câmpie a nefericirii. Păsări, multe păsări negre în aer. Undeva, spre stânga, printre frunze de iederă, abia mai pâlpâie o cascadă...
Doamna vede că semaforul s-a făcut verde, se înviorează brusc și se grăbește să traverseze, țopăind cu stângăcie, ca albatrosul lui Baudelaire.
Surâsul îi rămâne suspendat în aerul din ce în ce mai rece al zilei de toamnă.

joi, 28 octombrie 2010

Toamna, limba de argint a iernii...

Limba de argint a iernii strecurată în bârlogul bursucilor.
Oglindă pierdută de o domnișoară ( roșcată și grăbită ) și făcută fărâme de autobuzele timpului.
Vitralii vegetale, trezite din somn de cârpa de șters praful a brumei.
Iubiri alungate în pivnițele și podurile orașului.
Ne cad aripile, dar ne mai putem cățăra într-un lift defect, rămas între etaje. Sau într-un cuib de barză plecată în pețit.
Poate că acolo ne-a aruncat cineva cutia de scrisori. Doar îl vedem pe poștaș zburând în fiecare noapte prin aerul străveziu, cu tolba plină.
Poate că ne-am îndrăgostit de cineva și încă nu știm.
Și dacă a început războiul de o sută de ani al femeilor ?

miercuri, 27 octombrie 2010

Marii poeți nu sunt niciodată uitați

Un tânăr entuziast pregătește o lucrare de doctorat despre Ion Stratan. Vestea mă bucură foarte mult, mai ales că Alexandru Mușina este cel care coordonează viitoarea monografie. I-am trimis tânărului cercetător toate textele în care l-am evocat pe Stratan. Astăzi, deschizând revista Luceafărul, am văzut că în numărul viitor al publicației va fi evocat același Nino Stratan... Totuși, marii poeți nu sunt niciodată uitați...
Stratan era tot timpul în vervă, sclipitor, plin de poante, calambururi și replici năucitoare. Părea special antrenat pentru asta. Nu puteai decât să-l admiri.  Jay Leno este nimic pe lângă ce era el. ( De altfel, nimeni n-a sesizat că numele unei emisiuni, Cafeaua cu sare, a copiat, ani buni, titlul unui volum de maxime semnat de Nino. ) Bănuiesc că un prost l-ar fi urât de îndată ce l-ar fi cunoscut. În necrologul închinat ploieșteanului ( în Jurnalul național ), Mircea Cărtărescu a făcut un adevărat inventar al vorbelor de spirit inconfundabile pe care le-a produs Stratan de-a lungul anilor... Mușina însuși, care avea și el replică și era într-o veșnică și amicală confruntare cu Nino, a spus în câteva rânduri ( l-am auzit cu urechile mele ) :
- Stratan este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea!
De o inteligență eclatantă, Stratan era fermecător și protocolar cu oricine intra în contact cu el. Nu refuza și nu jignea pe nimeni. Era imposibil să nu-l iubești.
Cu toate astea, primele mele întâlniri cu el s-au soldat cu impresii contradictorii. Îmi plăcea tânărul înalt, frumos, cu mustață de palicar, care stătea lungit într-un pat și glumea pe seama unui coleg... Părea un fel de frate geamăn al lui Nikita Mihalkov, un rus venit dintr-o Siberie albă... Iar gura nu-i tăcea o clipă... Tocmai se lăuda cu o ispravă amoroasă. Se culcase cu o avocată. După momentele fierbinți, ea își aprinsese o țigară și, stând așa, goală, în cearșafuri, îi spusese :
- Să mă vezi cum perorez !
Vorbele tinerei femei îl amuzau teribil, căci le repeta continuu și râdea de se prăpădea :
- Auzi, mă ! Să mă vezi cum pe-ro-rez !
Cu o zi înainte îl auzisem că nu se va căsători niciodată, deoarece n-ar putea să stea nouă luni fără...
Mi-am zis că vlăjganul acela simpatic e un soi de fanfaron și o vreme n-am mai căscat gura la ce spunea.
Nu știam că îmi va deveni unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut.
Și cine ar fi bănuit că Stratan,  Mircea VasilescuValentin Emil Mușat, Alexandru Mușina, Romulus Bucur și alții câțiva scriau atunci, în Căminul Studențesc Grozăvești, o pagină de istorie literară de neuitat ?

luni, 25 octombrie 2010

Urmașul lui Stalin sau despre ce caută cititorii într-o carte

Există un film sovietic care m-a făcut cândva să râd cu lacrimi. Din păcate, nu-mi mai amintesc cum se numea și, lucru mai grav, am uitat numele regizorului. S-ar putea ca autorul peliculei să-și fi botezat creația Nepoata lui Stalin sau Fata lui Stalin... Ceva pe aproape...
Subiectul peliculei este savuros. Într-un sat rusesc, cu colhoz și toate cele, există o handicapată tânără care se plimbă continuu, fără țintă și, când și când, arată cu degetul către un om, de fiecare dată altul, pe care îl întâlnește și începe să mugească :
- Dușmanul poporului ! Dușmanul poporului !
Comisarul poporului și secretarul de partid se țin tot timpul pe urmele ei. Când aud cuvinetele magice, se reped și îl arestează imediat pe cel indicat de nebună. Nenorocitul dispare pentru totdeauna... Așa se face că toată lumea ajunge să fugă din calea oligofrenei. Pe unde trece ea, se face pustiu. Țăranii aruncă sacii din spinare și se ascund pe sub podețe, cei care pot fug ca potârnichile, șoferii întorc mașinile și dispar într-un nor de praf, iar dacă nu au loc de manevră, sar de la volan și o iau la sănătoasa...
- Glasul poporului nu minte niciodată, spune comisarul poporului mai târziu, la cârciumă, cu ochii șireți, înecați în vodcă.
Și tot el explică de ce are o încredere oarbă în fata dusă cu capul. În tinerețea sa revoluționară, tovarășul Stalin a stat o vreme ascuns în localitatea lor. El a avut o aventură cu o femeie care a născut-o pe dementă. Fiind fiica lui Stalin, bolnava avea un instinct bolșevic infailibil...
Secvențe din filmul respectiv mi-au revenit în minte în urma unor întâmplări care mi-au dat de gândit. Unii au avut impresia că se recunosc în unele scene din primele mele romane și au crezut că e scriu pentru a-i demasca pe unii și pentru a râde de ei... Am arătat și cu alt prilej că asta e o tâmpenie. Știu destule lucruri îngrozitoare despre mulți cunoscuți, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le folosesc în scrierile mele. Și nu de frică n-o fac : detaliile sunt atât de murdare încât ar compromite orice pretenție de ficțiune.
Ideea că i-aș lăsa în fundul gol, în cărțile mele, pe cei pe care îi cunosc a prins la o mică parte a populației locale, așa că am avut parte de reacții surprinzătoare. Stăteam de vorbă cu un om important din ținut și acela începuse să se confeseze în legătură cu niște amici. La un moment dat, s-a oprit din monolog, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, m-a privit speriat și a zis :
- Mai bine nu mai spun nimic...
Și a luat altă vorbă. Că va ploua, că nu va ploua, că recolta se va face, că nu se va face...
Doi oameni onorabili ieșeau din cârciumă ușor afumați. L-am auzit pe unul zicând :
- Hai, dracului, că ne vede ăla și scrie despre noi că ne-am îmbătat.
Când m-am uitat iar către ei, cei doi o zbughiseră pe după colțul magazinului și dăduseră în altă uliță...
Printre amicii mei e unul care a avut mii de femei... Nimic nu i-a scăpat. Voiam să fac un roman comercial și am vorbit cu el să îmi povestească câteva dintre nenumăratele lui isprăvi amoroase. I-am explicat că voi construi cartea în așa fel încât să nu-l recunoască nimeni pe el, că nu mă interesează numele femeilor, etc. Zis și făcut. Plănuisem să facem o plimbare la pădure și să-mi livreze toate detaliile. Am tot amânat acțiunea un an și ceva.  Mereu am prea puțin timp la dispoziție. Într-o zi m-am dus la poștă și l-am văzut pe bărbatul cu pricina stând singur pe aleea care duce la primărie. Fuma și mă privea bănuitor. Am ridicat coletul cu cărți pentru care mă dusesem și am dat să mă îndrept către noul Casanova. Văzând ce am de gând să fac, omul a aruncat țigara și a luat-o la goană, strigând :
- Nu-ți mai spui nimic ! Nu-ți mai spui nimic !
A ajuns la propria mașină, parcată pe strada principală,  și a demarat ca nebunul.
În sfârșit, în altă zi plecam de la aceeași poștă când l-am văzut pe primar în parcul de alături. M-am oprit, ne-am strâns mâinile și ne-am așezat amândoi pe o bancă, să schimbăm câteva cuvinte. Am copilărit cu primarul, am fost prieteni buni, dar vremurile sunt dure și relațiile dintre oameni sunt supuse unei erodări puternice... De când m-am retras din FSN, nu am mai făcut politică, iar cei care se cred personajele mele caută să speculeze situația. Îmi citesc blogul cu lupa și, dacă e ceva care li se pare suspect, își dau telefoane, se anunță unii pe alții, stabilesc cum să mă lucreze în fața primului gospodar, fac planuri să mă izoleze în  cadrul comunității, trag articolele mele la imprimantă și fug cu ele la primar, să mă reclame... Într-un rând, li s-a părut că mi-am bătut joc de edil și i-au pus la dispoziție „probele”. Evident că nu era bătaie de joc și nici nu era vorba de primar...  Nu înțeleseseră niște cuvinte banale... Las pe alții să judece câtă demnitate, decență și moralitate intră în aceste denunțuri...
Pe plan politic, fiecare tabără consideră că sunt de partea dușmanului și de aceea sunt ocolit de stimulentele obișnuite de dinaintea alegerilor. Puterea (PSD-ul) consideră că voi vota cu opoziția (PDL-ul) și că e imposibil să mă convingă să fac contrariul. Opoziția mă crede susținătorul puterii, din moment ce sunt prietenul din copilărie al primarului... În echipa acestuia din urmă am dușmani de nădejde...(Ca să fie totul cât mai...clar, în localitatea mea, opoziția e la putere, iar puterea e în opoziție... ) Cam în mediul ăsta mă învârtesc.
Stăteam, așadar, cu primarul și discutam de una și de alta. La un moment dat, pe lângă noi a trecut un cetățean care a zis panicat :
- Dom' primar, nu mai stați de vorbă cu dom' profesor, că scrie despre dumneavoastră !
- Și dacă scrie ce ? s-a mirat primarul. Să scrie cât vrea, că suntem într-o țară liberă.
- Da, dar o să râdă de dumneavoastră !
- Zău ? Adică de ce să râdă ? a întrebat primarul. Și problema ta care e ?
Mi-am dat seama că, în ochii celor care îl ațâță pe primar și îi instigă și pe alții împotriva mea, reprezint un fel de urmaș al lui Stalin, responsabil cu adevărurile sinistre ale unei comunități... În realitate, nu pricep de ce unii sar în sus din lucruri care n-au nicio legătură cu ei... Dar, se știe, un nazist faimos spunea că îi vine să scoată pistolul când aude cuvântul „cultură”...
În încheiere, pornind de la o postare a lui Horia Gârbea, mă întreb și eu : ce crede oare cititorul despre menirea unui scriitor ? Și ce caută el într-o carte ?
Mă refer, firește, la cititorul veritabil, nu la cei care nu înțeleg nici ce scrie într-un ziar.
Pot da răspunsul doar la a doua întrebare. Nu contează ce caută și la ce se așteaptă un cititor : într-o operă de artă, el nu se va găsi decât pe sine...

duminică, 24 octombrie 2010

Frigul scandinav

Până anul acesta, frigul și zăpezile ne-au venit din răsărit, odată cu literatura rusă.  De acolo ne mai venise și altceva, dar refuz să vorbesc despre acest lucru... Să ne gândim numai la ce este frumos...
Am înțeles că gerul  și viscolele vor sosi acum dinspre nord-vest, adică din Scandinavia.
Mă aștept la următoarele evenimente :
1. Poeții noștri vor scrie cu totul altfel și toți scriitorii români vor prospera.
2. Dinspre Mediterana se vor îndrepta către noi legiuni de africani care ne vor ferici femeile și ne vor extermina pisicile.
3. Doamnele mai în vârstă vor fi cuprinse de o sete nestăvilită de amor.
4. Bătrânii vor dezerta de la îndatoririle conjugale și vor divorța  în masă.
5. Tinerii vor fi cuprinși de o criză fără precedent de hărnicie.
6. Un actor român va primi un Oscar pentru întreaga activitate cinematografică.
7. Un romancier bucureștean va lua Nobelul.
8. Copiii vor ști din nou de rușine.
9. Familiile care doresc bebeluși vor fi supuse unor examene foarte dificile.
10. Cei care nu citesc poezii vor fi sterilizați, iar politicienii și oamenii cu funcții de răspundere vor fi castrați.
11. Se vor ieftini alimentele de bază și lumina soarelui.
12. Se vor scumpi invidia și bățoșenia ignorantă.
Probabil că prietenii mei vor sesiza și alte fapte care ne vor schimba viața...

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Un mare om și un extraordinar sportiv : Lucian Bute

Lucian Bute este un sportiv de neuitat. Felul în care luptă mă încântă și mă umple de mândrie că sunt român. E fenomenal ! Mulțumesc, LUCIAN BUTE !
Un lucru și mai important este că Bute este un om civilizat, inimos și neatins de morbul răutății și al invidiei. El răspunde la atacurile lui Doroftei ca un lord  : „ Îl respect, nu am nimic de împărțit cu el, a făcut performanțe, etc”
Sincer să fiu, mă simțeam penibil când urmăream meciurile lui Doroftei : un fel de morfoleală, amestecată cu lupte greco-romane, între niște amărâți. Doroftei mai mult se îmbrățișa cu adversarii și este singurul campion care mânca mai multă bătaie decât învinșii săi... Când îl aud că îl ponegrește în mod nejustificat pe Bute, cu o voce de degenerat ( Ăia de la Actimel au vrut sa-și reducă veniturile, făcând o reclamă cu el !), mă ia cu fiori și mi-e mai milă de el decât îmi era cînd îl vedeam că termină meciurile cu sufletul la gură, împleticindu-se,  fără să mai poată ridica mâinile și luând pumni ca la balamuc...  Și cum și-a încheiat cariera ! Românaș de-al nostru, săracul !
Mutu a mai făcut și el o ispravă. Tot cu pumnii. S-a bătut cu un ospătar...  Nu știu ce a câștigat, dar nici de pierdut nu mai are ce...

vineri, 22 octombrie 2010

De ce nu au crezut țăranii că americanii au aselenizat în 1969

Erau vreo două televizoare în tot ținutul. Unul dintre proprietari îl scotea pe pervazul prispei și jumătate de sat privea, cu un entuziasm sporit de sticlele aduse de acasă, concursurile de muzică populară și meciurile de fotbal. Stătea fiecare pe ce se nimerea : scaune, butuci de lemn, hulube de căruță, coșuri, butoaie, găleți întoarse cu fundul în sus. Oamenii au tot petrecut în curtea lui Pătru vreo doi ani și ceva, până ce acestuia i s-a părut că un localnic mai tânăr îi face ochi dulci neveste-sii. Amfitrionul s-a supărat și a băgat televizorul în casă. Numai vreo doi vecini, prieteni din copilărie ai posesorului de aparatură electronică, au mai fost îngăduiți ca musafiri.
În noaptea aceea de iulie 1969, vecinii lui Pătru, Anghel și Pisică, se înființaseră mai devreme cu o coșniță plină cu plăcintă de dovleac și două clondire de vin. Se așezaseră confortabil în fața micului ecran, iar Pătru se considerase dator să scoată și el două „kile” de tămâioasă... Erau la jumătatea băuturii când au început dubiile...
- - Băi, Pătrule, a zis Anghel luptându-se cu un colț de plăcinte în care era numai cocă scorojită... Băi, Pătrule, parcă mie tot nu-mi vine, bă, să crez că ăștia au ajuns pe Lună...
- De ce, mă, Anghele să nu crezi? Sunt americani dați dracu, au aparate specializate... au de toate...tot ce le trebuie... De ce să nu ajungă pe Lună ?
- Uite așa, a zis Anghel.  Ai văzut și tu că Luna aia e destul de mică... N-au unde să stea pe ea...Se poate prăbuși... Se strică, dracu, echilibru...
Pătru a rămas gânditor și parcă nițel înspăimântat, de era să se înece cu o îmbucătură de plăcintă, iar Pisică a dat repede pe gât un păhăroi mare de vin ca să-și revină din năuceala în care îl aruncase Anghel.
- Păi, n-avem decât să ieșim afară și să verificăm, a spus Pisică după câteva momente de confuzie, iluminat de ideea salvatoare.
S-au uitat unii la alții și și-au dat seama cât de simplă era problema. Afară era lumină ca ziua. Așa că s-au bulucit pe ușă, înțepenind aolo câteva momente, și nu s-au oprit decât în mijlocul bătăturii. Luna era albă, strălucitoare și se vedeau toate gropile de pe suprafața ei. Dar nici urmă de americani.
- Ai văzut, mă, Pătrule ? a zis Anghel triumfător, cu mâna dreaptă făcută strașină la ochi și dând din cap dojenitor.
- Bă, ai dracu oți, a exclamat și Pisică, uitându-se incredul la nisipurile selenare pustii.
Au intrat în casă și s-au uitat cât vin mai aveau în sticle. Pătru a turnat în pahare cu o mână nesigură.
- Mda..., a a făcut el, șovăind. Dacă ar fi fost, să punem cazul, măcar un pic de fum de la motoarele alea... Sau să fi văzut steagul lor fluturând pe vreun dâmb... Dar așa ?...
Și n-a mai zis niciunul nimic până când au terminat toate bucățile de plăcintă și au băut vinul pus pe masă.

P.S. Întâmplarea relatată aici este, în linii mari, reală.

marți, 19 octombrie 2010

Sex, femei și bărbați

Când un bărbat face dragoste cu o femeie mi se pare un lucru firesc. Câinii se împerechează și ei. Maimuțele la fel... Păsările, porcii, fazanii, elefanții, muștele, balenele...  Cam tot ce e viu și  respiră...
 E un fapt oarecare care poate avea frumusețea sau trivialitatea lui, în funcție de semnificațiile pe care le capătă în context. Sunt mari scriitori care nu au scene erotice în cărțile lor. La alții acestea abundă. Eu am pus sexul mai ales într-o lumină grotescă... Din rațiuni estetice...
E intersantă însă atitudinea oamenilor față de sex. Sexul în viața de toate zilele și sexul în artă. Civilizației noastre îi lipsește cultura sexului. Pe un canal de televiziune, Corneliu Vadim Tudor îi mărturisește unui reporter că a avut 1000 de femei. Știu că Ion Barbu bifase 5000, iar Ion Vinea, 10 000... Actorul american Warren Beatty a numărat 13 000... Un cizmar șchiop,  pe care l-am cunoscut cândva și care a trăit 84 de ani, se lăuda și el cu câteva sute... Le trecuse într-un caiet. Mi l-a arătat și acolo figurau, pe lângă curve notorii, mai multe mironosițe din familii onorabile. „Doamne serioase”, cum le numea el, dar pe care le procopsise cu câte un șancru.... ..Erau inventariate acolo și nenumărate minore...Isprăvi, nu glumă... De ce or fi simțind oamenii nevoia să se laude cu chestii de felul ăsta ? E ca și cum ai spune : „Am băut trei milioane de pahare cu apă...” „Patriotul ”Vadim urla, în criza lui de nebunie ( totdeauna când îl apucă crizele, apare la tv !) , că în timp ce alții își fac operații de mărire a penisului, lui, „Tribunului”, ar trebui să i-l micșoreze cineva cu o drujbă... Îl știu pe Vadim cam de când publica primele compuneri și delațiuni, îl întâneam des pe stradă în vremea studenției, avea niște plete drăguțe, de domnișoară ieșită la agățat,  era însoțit mai mereu de Eugen Barbu și nu vreau să spun ce se vorbea prin oraș pe seama lor. În orice caz, apărea într-o cu totul altă lumină decât se prezintă el...
Putem stabili, din punctul de vedere al comportamentului față de ideea de sex, câteva categorii de bărbați.
Cetățeni care se căsătoresc, au o familie și își văd de treabă, fără să pomenească nimic vreodată despre femei sau sex. Au o pudoare naturală și sunt incompatibili cu aventurile. Le e rușine să se refere la acest subiect.
Ipocriții, adevărate explozii de glande, care au ca principală preocupare satisfacerea dorinței lor de a face sex cu oricine, oricând.  Și visul lor se realizează, prin diferite locații, instituții, unghere, birouri sau boscheți. Trăiesc cu naiva impresie că nimeni nu știe ce fac ei. Ceilalți sunt prea proști și își duc existența pe sub pământ, după expresia unui fost amic... Respingătoare la acești oameni sunt parada de principii și intoleranța pe care o afișează. Fac pe „serioșii” și moraliștii, iar dacă le cade în mână un nud sau o carte cu scene erotice, zbiară ca apucații, cu o mână la ochi și cu cealaltă arătând detaliul sau pasajul incriminat. Curios e că , fiind obsedați sexual, ei sunt preocupați să-i identifice și să-i demaște pe maniacii sexuali din artă și din jurul lor. Nu înțeleg, de altminteri, nimic altceva dintr-o creație și vânează numai scenele și expresiile deocheate.
Dintre aceștia se aleg falșii discreți. Ăștia țipă că un bărbat nu trebuie să dezvăluie amorurile sale, fiindcă, în caz contrar, e un om de nimic, dar fac tot posibiulul ca toată lumea să afle că ei s-au culcat o femeie sau alta. Dacă lucrează cu ea în aceeași instituție, o urcă pe acoperiș și îi cântă serenade sau o posedă, în văzul tuturor, în timpul programului de lucru.  Și ca să nu mai fie nicio îndioală că bărbatul a ajuns acolo unde și-a dorit, reproduce continuu discuțiile avute cu „iubita”, fără să-i dea numele, dar compromițând-o prostește, cu o dibăcie inversă, ca să spun așa. În curând, toți cunoscuții le comentează cu entuziasm amorurile, spre încântarea lor... Mi-e jenă să spun cât valorează, în ochii mei, femeile care cedează unor asemenea „bărbați”...
În sfârșit, sunt marii lăudăroși, gen cizmarul meu, care își numără femelele, le trec într-un registru, le bifează, se laudă prin târg cu marile lor cuceriri, dau amănunte, apar la televizor și povestesc numeroase, picante și unsuroase amănunte, interesante pentru multă lume. Lungime, grosime, adâncime, lubrifianți...
Care dintre acești oameni sunt normali ?

P.S. Să nu se înțeleagă că mă omor după bărbații normali. Sunt cele mai plicticoase ființe de pe planetă... Dar nu-mi plac ipocriții și indivizii cu simțirea împuținată...
În concluzie, trăiască nebunii !
Să nu uităm însă că și aceștia din urmă sunt de mai multe feluri : bolnavii din spitale, demenții nesimțiți și paranoici care hălăduiesc în libertate și care ne otrăvesc viața și nebunii sublimi care trăiesc frumos și ne îmbogățesc și nouă existența... Unii dintre ei scriu, pictează, compun simfonii, fac filme minunate... Dar nu e obligatoriu să creezi ca să trăiești fabulos...

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Ce-ar fi zis Céline...

Céline și Hemingway reprezintă tipul de scriitor cu gusturi limitate la ceea ce scriau ei înșiși. Autodidacți și amatori în concepția lor despre literatură , ei nu apreciau decât ceea ce corespundea stilului lor artistic. Mai deschis, deși total diferit, Malraux l-a susținut pe Céline.  Cam cum sunt la noi Marin Preda, Eugen Barbu  Breban. Sigur ,acest aspect nu le diminuează valoarea : talentul uriaș anulează mentalitatea îngustă sau generoasă a oricărui creator.
Dacă lui Hemingway i se părea că Dostoievski scrie oribil și este „un căcat de om”, ce-ar fi spus americanul dacă l-ar fi citit pe Céline ?
De fapt, nici nu mă interesează.
Aș fi fost mult mai curios să aflu ce credea Céline despre Hemingway, dacă i-ar fi parcurs cărțile. Vă dați seama la ce orgii lingvistice s-ar fi dedat francezul ? Ce spumă, ce venin, ce trivialități ar fi ieșit din mintea și stiloul celui care a scris Călătorie la capătul nopții ?
Parca văd :
Bulumac al nesimțirii și bățoșeniei inculte... Mălai mare, damigeană cu conținut inflamabil... Scobitoare prea grosă,  tăvălită în rahat, lustruind gingii de plastic...Capsoman abia alfabetizat, labagiu care se drege dimineața, netezind scânduri cu rindeaua... Un fel de tinichigiu ratat care își îmbracă personajele în haine de tablă...
Aș iniția chiar un concurs pe tema asta, dar vă avertizez dinainte că toți participanții vor ieși învingători.

P.S. Dar dacă Céline Și Hemingway s-au citit reciproc și eu nu cunosc „impresiile” lor de lectură ?  Dacă H. chiar a scris despre C. în Sărbătoarea continuă și mie nu mi-a sărit în ochi pasajul respectiv? Chiar ar fi tare.

miercuri, 13 octombrie 2010

Voi citi cărțile ca pe niște ziare

În satul lui Marin Preda, oamenii citeau cărțile romancierului ca pe niște ziare. „Ăsta scrie ce se întâmplă pe ulița noastră”, a spus unul.  Era clar : X e Gheorghe, Y e Costică, Z e Mitică. Ia să vedem cine cu cine trăiește, cine s-a mai îmbătat, cine umblă noaptea după curve sau bate cârciumile, cine fură de rupe pământul... Cutare și cutare. Aha, autorul  râde de Gheorghe că bea, de Ion că e curvar șu de Vasile că e hoț... Dar mustăciosul ăla care iese din boscheți, încheindu-și brăcinarul ? E...Gigel, avocatul diavolului...
Și așa mai departe... În asemenea medii cei mai mulți nu înțeleg nici măcar ziarele, fiindcă nu cunosc prizăritele neologisme folosite în texte. Ei au nevoie de traducători. Unul era Moromete care le tălmăcea prietenilor, în poiana lui Iocan, ce spuseseră jurnaliștii. Altul era Nae Ipingescu, care îi deslușea lui Titircă Inimă-Rea adânca filosofie a „patriotului” Rică Venturiano...
Să citești în felul acesta o carte evidențiază, în primul rând, incultura „cititorului”.  Chiar și în cele mai proaste facultăți se învață că una e ficțiunea și alta e realitatea. În al doilea rând, e o dovadă de prostie și de indecență. Când recunoaște, într-un volum, vreo scenă jenantă luată din viața sa, un om cu scaun la cap ( există și din ăștia ! ) tăce mâlc și caută să nu se expună expună ironiilor. În niciun caz nu-și pune poalele în cap și nu caută „să se răzbune”  pe „autoriu”.  Și pentru ce să o facă ? Pentru tâmpenia sa ? Literatura e făcută să și râdem, dar nu de oameni, ci de anumite situații, metehne, nepotriviri, contraste. Râsul este cea mai puternică formă de viață. Trebuie să fii redus rău ca să înțelegi că un scriitor râde de tine dacă scrie că un personaj care îți seamănă a băut un pahar de vin sau a înghesuit o prostovană  într-un ungher. În sfârșit, să te manifești precum consătenii lui Preda este un gest de imoralitate. Cei care au reacționat nepotrivit la prozele marelui scriitor ( ca și în cazul lui Sorin Stoica ) au săvârșit un gest de imoralitate. Să te recunoști numai în aspectele murdare ale unei opere spune multe. Un țăran veritabil s-ar rușina să facă asta. De asemenea, să amesteci esteticul cu realitatea este profund imoral : târăști o creație, la care nu te pricepi, în noroiul care îți este familiar. E o crimă estetică.
Dar ce-ar fi să citim toți cărțile ca pe niște ziare ? Să nu ne mai uităm la știri și să deschidem marile opere ale literaturii de pretutindeni. Să află de cine s-a mai îndrăgosit Mâșkin, ce mai face Holden Caulfield, pe unde mai umblă Giovanni Drogo, unde s-a mai angajat Ignatius Reilly, ce mai bea Thomas Hudson, ce mai citește profesorul Kien, ce mai gândește Bardamu... Dar Natașa Rostova și Sonia Marmeladova ? Și prin ce încurcături mai trece Cicickov ?
 N-ar fi extraordinar să dăm mereu peste lucruri noi, surprinzătoare. Personajele să se miște ca niște oameni de pe stradă și să-și ia viața în propriile mâini. Să treacă dincolo de hotarele imaginației marilor scriitori și să trăiască evenimente la care niciun creator nu s-a gândit încă...  Să ne ofere, în fiecare zi, vești proapete... Cărți vii, în perpetuă mișcare, transformare, renăscând mereu, primenindu-se, schimbându-se, înnoindu-se...  Cartea de nisip a lui Borges multiplicată în infinite exemplare...
N-ar fi acestea mai interesante decât orice ziar ?

P.S. Admirabilul prozator Răzvan Rădulescu a luat premiul european pentru literatură. N-am auzit pe nimeni dezbătând știrea. În schimb, pe toate canalele de televiziune se anunță, cu entuziasm, că „marele” Cătălin Botezatu a scris o carte. Chiar, cât i-o fi dat ăluia care i-a scris-o ? ( Remarc, în treacăt, că de la o vreme toate „vedetele”scriu cărți...  Nu se mai mulțumesc doar să se crăcească, toată ziua și toată noaptea, pe micile ecrane... „Starurile” simt că a scrie o carte e ceva deosebit. Dar pe mine nu mă deranjează, fiindcă fac parte din altă parohie. )
Dacă creatorul de modă mi-ar fi dat 10 000 de euro, aș fi făcut din existența lui o capodoperă... De viață, se înțelege...

luni, 11 octombrie 2010

Câinii cu dinți de aur

Am o mare simpatie pentru Ion Caramitru. Copil fiind, ascultam la radio piese de teatru și seriale făcute după opere literare importante. Vocea lui îmi plăcea cel mai mult. Replicile gândite de autor înviau prin rostirea magică a lui Caramitru. Era inconfundabil. Mai târziu mi-am dat seama că era un actor instruit și extrem de inteligent, unul dintre cei mai mari din întreaga istorie a teatrului românesc. De departe cel mai fascinant recitator român din toate timpurile....
L-am văzut aseară pe cunoscutul actor invitat în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă și mi-am dat seama  că Pino nu are de gând să îmbătrânească niciodată... La un moment dat, el a povestit ceva despre doi romi din Banatul sârbesc, care erau într-o veșnică rivalitate și duceau un război neîntrerupt, purtat cu mijloace neconvenționale : fiecare căuta să arate că este mai bogat decât dușmanul său. Unul își făcea o vilă, celălalt construia alta și mai mare. Primul mai ridica un etaj și își mai lua două limuzine. Al doilea cumpăra și el trei mașini de lux și își mai construia două niveluri la palat.  În sfârșit, unul a pus întregii familii dinți de aur. Și atunci adversarul său a venit cu ideea câștigătoare, demnă de Márquez, de a pune dinți de aur propriilor câini. Când dulăii lătrau la gard, le sclipeau orbitor dinții...
Televiziunile îl prezintă pe Arnold Schwarzenegger vizitând Moscova. Președintele Rusiei îl plimbă cu mașina... De multă vreme mi-am dat seama că acest cyborg va fi unul dintre viitorii președinți ai Statelor Unite. E cel mai prost și cel mai de succes actor de la Hollywood. Cam așa fusese și Ronald Reagan.  Politicienii de viitor se recrutează dintre actorii de doi bani.
Cum am putea zice ? Politicienii sunt actori ratați.
P.S. Îi auzeam pe camarazii de armată, actori, care discutau despre Caramitru. Unii erau de părere că are pile, că e însurat cu fata nu știu cărui producător de la Buftea, etc... Cei mai mulți însă spuneau scurt : „Dă-l, mă, în gura mă-sii, că e și bun !”
În ceea ce privește îndemnul „Mircea, fă-te că lucrezi !”, nu trebuie să fim prea exigenți. Ce altceva a făcut Dinescu ( ca și Ilie Năstase ) toată viața ? S-a făcut că... scrie. A fost o replică foarte potrivită pentru fostul poet care nu s-a omorât vreodată cu munca...

duminică, 10 octombrie 2010

M-am născut în ținutul... lalelelor

M-am născut pe 10 octombrie, 19...( în acte sunt trecut pe 12 octombrie ), într-o localitate învecinată cu cea în care trăiau părinții mei și în care îmi târăsc existența și eu. Acolo era maternitatea.
Comunitatea avea o moașă, un fotograf și un fel de spițer care scotea dinții și măselele stricate ale țăranilor.
Fotograful făcea poze tuturor oamenilor care locuiau pe o rază de 50 de km. Din cauza faptului că „pozarul ” avea un umăr sucit, toate amintirile noastre sunt trase ușor către dreapta și apărem, în ochii posterității, oblici cu solul...
Spițerul făcea și injecții. Te întreba :
- Unde te doare, mă ?
Și te înțepa direct acolo unde aveai dureri : în spate, în burtă, în mână sau în picior. Toată lumea se minuna de priceperea lui. Avea o seringă făcută din metal și sticlă, prevăzută cu un singur ac pe care el îl ținea înfipt, cu mare fudulie, ca pe o decorație, chiar la reverul hainei pe care o purta mereu, indiferent de anotimp. Era un ac mare și gros care uneori se tocea și atunci vraciul trecea pe la un localnic, care avea polizor, și își ascuțea instrumentul...
De mulți ani, am denumit localitatea respectivă, împreună cu profesorul de sport, „ținutul lalelelor”. De ce ?
Într-o zi, omul de serviciu de la școală, un veteran de război atins de Parkinson, nea Ivan, stătea de vorbă cu un alt bătrân, în fața porții aceluia. La un moment dat, tovarășul de dialog al lui nea Ivan s-a oprit din flecăreală și a adulmecat, încântat, aerul.
- Bă, Ivane, a zis el, de unde vine, bă, mirosul ăsta de lalele ?
- Pă dracu miros de lalele, a mormăit veteranul. Vidanjează unii closetul școlii...

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Nu mă mai interesează meciul Dinamo-Steaua

După multe decenii în care am trăit momente frumoase sau triste, legate de performanțele sportive ale echipei de fotbal Dinamo București, va fi primul an în care nu mă voi uita la meciul cu Steaua. Zeci de ani, din clasa întâi până la această maturitate răscoaptă, am așteptat cu emoție confruntarea cu steliștii.
Când eram elev, clasa mea era împărțită în două tabere : dinamoviști și steliști. În proporții relativ egale. Poate că dinamoviștii aveau un suporter sau doi în plus. Performanțele Stelei în Europa și perioada de după 89, când un escroc numit Vasile Ianul a vândut pe nimic o superechipă, iar Steaua a luat de șapte ori consecutiv campionatul au înclinat balanța, în ceea ce privește numărul suporterilor, către formația militară. Cum spuneam, în clasă se desfășura un adevărat război civil. În fiecare luni, după meci, erau certuri și confruntări dure. Dar fără bătăi. Astea erau contribuția dirigentelui la întreg spectacolul. Venea  tiptil până la ușă, țâșnea pe neaștepătate în mijlocul nostru, cu o bâtă groasă în mână,  și îi „aresta” pe cei care vociferaseră ori ieșiră din bănci.  Pe urmă începea  măcelul...
Eram foarte emoționat la fiecare meci și trăiam fiecare secundă din disputa respectivă. Eram fericit că Dinamo câștiga regulat în campionat și sufeream când Steaua îi căpăcea pe ai mei la fiecare întâlnire din Cupă.  Apoi, cu anii, am devenit un suporter discret și tolerant atât cu adversarii, cât și cu jucătorii „noștri”.
Acum nu prea mai am cu cine să „țin”. Un om cheie în conducerea clubului este un fost portar care nu are niciun alt merit în afară de faptul că are un mădular ca de măgar andaluz. Bănuiesc că la mijloc este „mâna” lui Dumnezeu, care l-a fericit pe cretin pentru cine știe ce acte de milostivenie săvârșite într-o viață anterioară... Nu pot uita că prostovanul ăsta ne-a făcut să pierdem posibilitatea de a juca o semifinală și, poate, o finală la Campionatul Mondial. Portarul-porno nu știa să iasă la centrări  și, cu toate acestea, un Moș Bășină, numit Iordănescu, l-a preferat celuilalt număr 1...
Așa cum arată acum, Dinamo e o echipă de bătrâni expirați ( Rednic a găsit cuvântul potrivit, că la trăncăneală e bun și el ), alcoolici și obsedați sexual. Toate rebuturile au fost readuse la club, toți boșorogii au primit un culcuș, un clondir și libertatea de a-și face de cap. Cu idioții nu trebuie să te porți civilizat. Când juca la Dinamo, Niculescu nici nu putea să se miște. Acum parcă a mâncat jăratec...
Borcea nu se pricepe la forbal, pe Badea nu-l interesează nimic și s-au prostit și jucătorii care mai știau să dea în minge și să fugă. Vezi Andrei Cristea.
Pe Adrian Cristea, prințul damigenelor și al curvelor de paradă, nu l-aș ține nici pe margine, să le arunce mingea celorlalți. Ce zic eu, cred că ăsta ar fi și un prost barman...
De aceea nu mă mai interesează Dinamo. Și nici meciul cu Steaua...

P.S. Nu voi mai pierde timpul nici cu așa-zisa echipă națională. Nu vreau să ajung să țin cu adversarii...  Cu Pițurcă, tricolorii aveau șansa de a ajunge la Mondialele de Poker. Bietul Răzvan ce să-i învețe ? Că în România nicio mediocritate care se respectă nu demisionează din funcția pe care o are... De ce naiba nu-l ung ăștia pe Mitică Mititică antrenor ? Din păcate, nu e nicio speranță ca Mircea Șprițarul să se apuce de altceva...

joi, 7 octombrie 2010

Vargas Llosa, recunoașterea supremă

Mario Vargas Llosa a a fost recompensat cu Premiul Nobel. Poate că era timpul ca pe lista laureaților să apară după ani buni, în sfârșit, un scriitor de calibru. E posibil ca printre membrii comitetului de decernare să fie și un boșorog care se pricepe la literatură. Poate chiar mai mulți, având în vedere că un singur om de valoare nu poate influența decizia unui grup. Victor Hugo a fost de partea lui Balzac când acesta a candidat pentru un loc în Academia Franceză, dar votul poetului nu a fost suficient pentru ca romancierul să fie primit printre nemuritorii Franței. Malraux n-a putu să-l ajute, singur, pe Céline să publice Călătorie la capărul nopții la Gallimard, deși a votat favorabil. Dar  Hugo și Malraux au făcut gesturi de neuitat, în condițiile în care lui Gide i s-a părut că În căutarea timpului pierdut al lui Proust este o tâmpenie, Elio Vitorini a respins publicarea capodoperei Ghepardul de Lampedusa, iar criticul Sainte-Beuve a scris - auziți dumneavoastră ! - despre Baudelaire ca despre un poet oarecare... . Hugo și Malraux au apreciat niște scriitori total diferiți de ei înșiși : marii oameni sunt totdeauna deschiși către valoare . ( Păstrând proporțiile, un scriitor dur-realist ca Radu Aldulescu a putut să scrie elogios, comparându-l cu Kafka, despre un romancier absurd și urmuzian precum... Șerban Tomșa.  E o dovadă indubitabilă  că Radu Adulescu este mare din toate punctele de vedere...)
Am făcut aceste considerații fiindcă de multe ori acest premiu literar a fost a acordat pentru atitudini politice, umanitare sau ca o reparație morală pentru persecuțiile de tot felul îndurate de un autor... Numai pentru literatură adevărată nu.
Vargas Llosa este un scriitor de Nobel.  Cu toate că nu ascund faptul că sunt convins că Ismail Kadare ar fi meritat recunoașterea respectivă în mai mare măsură decât peruvianul. Când va fi răsplătit, albanezul ar putea să facă și el precum Sartre...
Mă bucur, oricum, că unui mare scriitor i-au fost recunoscute meritele. ( Îmi vine să râd însă când citesc motivarea nordicilor : „...pentru cartografierea structurilor de putere..., etc ”) Când premiul cu pricina a fost acordat lui Márquez, am fost fericit. Aș fi fost în al noulea cer dacă Academia Suedeză s-ar fi gândit și la Borges. I-am retras lui Vargas Llosa o importantă cotă de simpatie după ce am aflat că, în toiul unei discuții în contradictoriu cu Márquez și pe fondul unui consum excesiv de whisky, peruvianul l-a doborât pe columbian cu un pumn bine plasat. Cei care m-au cunoscut în tinerețe știu că nu disprețuiesc astfel de confruntări între bărbați, dar îmi dau seama că a da cu pumnul este expresia unui complex rușinos. E posibil ca Llosa să joace în altă ligă decât Márquez.
Una peste alta, felicitări Mario Vargas Llosa !

luni, 4 octombrie 2010

Cehov despre „Salonul Nr. 6”

În general, îmi plac scriitorii cultivați. Nici nu cred că mai există genii barbare care, neavând niciun orizont cultural, pot scrie capodopere. Ultimul a fost Fănuș Neagu...
Marini Preda avea o mentalitate simplă, nedepășind nivelul de înțelegere a lumii pe care îl aveau personajele sale. Chiar Petru Popescu nu excelează în speculații subtile, neposedând o pregătire teoretică solidă. Ivasiuc era însă scriitorul ale cărui lecturi și idei hrăneau armonios cărțile pe care le scria. Era cazul ideal, de echilibru, fiindcă dacă un creator incult este totdeauna și naiv, ajungând repede la fundul sacului, unul doldora de teorii și sisteme își sufocă propriile scrieri...
În cele mai multe cazuri, criticii nu sunt și scriitori. Sau sunt scriitori de alt tip. Dar sunt și excepții. La noi, Călinescu a fost mare în ambele direcții.
În schimb, foarte mulți scriitori sunt și excelenți critici. Cunosc prozatori și poeți care scriu cu egală strălucire poeme, romane, eseuri și cronici literare, dar nu le dau numele, pentru că se va spune că sunt prietenii mei...  Cehov însă nu este în această situație.
Iată ce scrie el într-o scrisoare trimisă lui Suvorin despre Salonul Nr. 6,  una dintre capodoperele sale :
Lucrez la o nuvelă. [...] Bucata e plină de cugetări, îi lipsește însă elementul dragoste. Are și intrigă și deznodământ. E de orientare liberală.
 În altă scrisoare, către Avilova :
Mai am puțin și termin o nuvelă. Dar e foarte plictisitoare, pentru că lipsesc din ea femeia și dragostea. Nu pot suferi asemenea bucăți. Am scris-o întâmplător, din nechibzuință.
În sfârșit, îi scrie lui Lavrov următoarele :
 Și, într-adevăr, Salonul meu ar trebui revopsit, prea duhnește a bolniță și a morgă. Nu prea sunt amator de nuvele de felul acesta !
Să luăm lucrurile în ordine.
În primul rând, este evident că rusul este perfecționist și modest, așa cum ar trebui să fie orice mare scriitor. În al doilea rând, el știe care sunt elementele care atrag publicul către literatură : femeia și dragostea, intriga și deznodământul. În al treilea rând însă, suntem nevoiți să constatăm că autorul Stepei era un critic literar prost, cu o concepție primitivă despre literatură. Orice condeier ar fi îndreptățit să se simtă jignit, dacă ar avea parte de o asemenea „critică” !

P.S. Privind lucrurile cu înțelepciune, trebuie să admitem că și criticii de valoare sunt scriitori : rolul personajelor este jucat de autorii și cărțile analizate și puse într-un scenariu nou, original...

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cehov despre frumusețea rusească

După gustul meu, rușii sunt unii dintre cei mai frumoși oameni care există pe planetă. Poate cei mai frumoși.
Dar să vedem și părerea unui personaj de-al lui Cehov despre frumusețea rusească :

La noi, în Rusia, fizicul unui bărbat nu joacă un prea mare rol nici măcar în ochii femeilor. El nu are importanță decât atunci când e vorba de feciori sau vizitii, care trebuie să fie arătoși.

Îmi și imaginez ce fericite erau femeile care aveau vizitii „arătoși” și bine înzestrați. Și ce invidioase erau prietenele lor care erau „servite” de slugi pocite, bătrâne și neputincioase...

Același personaj spune :

Nu poți cutreiera hotelurile și „lupta pentru idei” decât dacă ai plete.

Cu alte cuvinte, un bărbat care nu are părul vâlvoi nu poate face figură de anarhist, revoluționar sau, pur și simplu, rebel. Pentru asta îți trebuie plete, zulufi, mustață sau barbă, cum aveau Marx și Engels...
Dar Lenin, care a schimbat fața lumii ? Cu Lenin cum rămâne ?

Asta era pe vremea lui Cehov. Acum se pare că lucrurile stau tocmai invers : un om cu adevărat liber se descotorosește și de podoaba capilară...

P.S. Misterul din textul lui Cehov a fost dezlegat mai repede decât credeam : uitasem că Lenin avea mustață și barbișon... Nu cred că Lenin (1870-1924) și Cehov (1860-1904) s-au cunoscut, dar acest lucru s-ar fi putut întâmpla...

Poeții români mor din lipsă de oxigen

Ca să pot scrie, îmi spunea Stratan, am nevoie de spațiu moral.
Wagner avea nevoie de unul luxos-estetic.
Dar la noi poeții nu au nici măcar oxigen.
În Oglinda Literară, Stela Covaci povestește că Labiș a fost asasinat. O femeie a văzut clar cum individul din spatele lui, care se prefăcea că vrea să urce în tramvai, l-a împins pe poet între tampoanele vehiculului.
Labiș a murit la spital, strigând : „Oxigen ! Oxigen !”
Nichita a murit în mâinile medicilor. „Respirați, domnule Stănescu !” au spus aceștia. „Respir! Respir !”, a răspuns autorul celor 11 elegii și și-a dat duhul.
S-a bănuit că și Stratan a avut dificultăți de respirație și a încercat să-și facă o traheotomie. Din păcate, cuțitul i-a străpuns inima.

vineri, 1 octombrie 2010

Astăzi s-a născut Ion Stratan

Pe 1 octombrie s-a născut fratele meu întru visare  ION STRATAN.
Nu voi înceta niciodată să mă gândesc la el ca la un mare om și poet.
Reproduc aici  câteva gânduri pe care i le-am împărtăşit cândva, în scris, distinsului poet Mihai Vieru.


În primul rând, Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina.
Odată cu apariţia generaţiei ’80, în peisajul literar autohton s-au schimbat timbrul poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei... A fost şi meritul, niciodată suficient subliniat, al mentorului Nicolae Manolescu, un critic de direcţie, strălucitor, cu gusturi moderne, reformatoare. Au fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Am asistat chiar la o polemică în cadrul Cenaclului de Luni, între Radu Călin Cristea, care susţinea că poetul aduce ceva esenţial din fiinţa sa, care joacă un rol de liant în lumea cuvintelor, şi ceilalţi membri ai cenaclului ( Stratan, Iaru şi Coşovei : Cărtărescu încă nu se impusese) care făceau deseori front comun împotriva tuturor şi care susţineau, cu acel prilej, că poetul nu aduce nimic în organizarea textului, poezia fiind rezultatul orientării cuvintelor după inefabilele lor linii de forţă. Mie mi se părea că adevărul este la mijloc, dar Nicolae Manolescu a ţinut partea celor trei, respingând punctul de vadere al lui Radu Călin Cristea... Când l-am cunoscut pe Muşina, prin 1977, în căminul studenţesc „Grozăveşti”, primele sale cuvinte despre programul poetic al generaţiei “80 au fost :”Noi surprindem viaţa adevărată, suntem realişti.” În sinea mea m-am gândit că am de-a face cu un idiot care nu ştie ce vorbeşte, din moment ce nu existaseră niciodată poeţi „realişti”, cu excepţia proletcultiştilor care, în fond, nici nu erau poeţi... Evident că el nu ştia să-şi expună doctrina poetică, iar eu eram limitat de lecturi insuficiente şi mă înşelam în privinţa celui care avea să devină unul dintre baronii generaţiei sale. Livrescul şi citadinismul au fost cultivate în mod programatic. „Mimesis-ul” nu caracterizează lirica lui Stratan.. El „cultivă absenţa, virtualitatea, adică negativitatea lucrurilor”, după cum spunea primul său comentator, acelaşi N. Manolescu. Poezia lui Stratan este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o emoţie insesizabilă...
O mare parte a poeziei lui Stratan, mai ales volumul Cinci cântece pentru eroii civilizatori, ţine de intertextualism şi postmodernism. Stratan este cel care a fixat pentru totdeauna imaginea „noului rapsod" : „Mărturisesc. Am scris totul / În beţii, lupanare. Sînt Maţe-Fripte. / Privesc la comedie, plîng. / Curat murdar. Căldură mare.”
 Aer cu diamante a fost o explozie incomparabilă de frumuseţe şi originaliate. A fost o bombă literară care a bulversat atmosfera culturală amorţită din epocă. A fost un atac al lupilor tineri care i-a intimidat pe „elefanţi”. Toţi cei patru poeţi – Coşovei, Iaru, Stratan şi Cărtărescu – au ieşit în faţă cu texte de mare valoare artistică. Sigur, a contat şi faptul că autorii au fost prezentaţi de N. Manolescu care i-a susţinut şi moral... Şi ajungem din nou la rolul foarte important al mentorului...
Stratan e un poet lapidar, foarte concentrat, care face economie de cuvinte. Nu găsim la el revărsările diluviene de cuvinte, specifice altor poeţi. „Euforia ludică şi compoziţională, verva interogativă” ( Al. Cistelecan ) sunt atent suprevegheate de o ordine barbiană, filtrată prin lectura lui Doinaş.
Stratan a fost un mare poet şi, cum spuneam, un personaj care trăia în propria ficţiune. A sărit din Cehov şi Caragiale direct în paginile scrise de el însuşi. Îl văd pe Stratan ca pe „Maestrul” lui Bulgakov şi prinţul Mâşkin al lui Dostoievski ... Un fel de Ladima cu aureolă slavă... „Rege pe hârtie”, el nu a putut supravieţui într-o junglă literară şi socială...

La ce mă gândesc când vreau să-l evoc pe Stratan ? La faptul că lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni şi poeţi ca Ion Stratan. Mă gândesc la caracterul său nobil, înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, umorul său, la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, din perioada tinereţii, la destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului.