Liviu G. Stan despre Amintirile unui optzecist întârziat : "Omul cu amintiri nesfârşite"

 

Omul cu amintiri nesfârşite

Vocația prieteniei nu se găsește pe toate drumurile. Așa că atunci când dai peste ea, te încearcă o senzație de exclusivitate muzeală. Mă refer la acea aristocrație a inimii capabilă să extragă din prietenie o imago mundi. Acestea sunt și coordonatele memoriale ale savurosului volum semnat de Șerban Tomșa, unul dintre prozatorii mei români preferați, "Amintirile unui optzecist întârziat" (Ed. Tracus Arte, 2022).

Jumătate caleidoscop generațional, jumătate enciclopedie de reverii picarești, memoriile lui Tomșa atestă un veritabil cult al întâlnirilor irepetabile. Inconfundabilul său stil altoit pe giganții realismului magic sud⁠-⁠american își desfășoară aici, cu naturalețea unei invazii de iederă, un tratat de frontieră împotriva nu doar a uitării, ci și a depresiei. Fiindcă depresia, cu suita ei de insomnii și alegorii, este unul dintre râurile subterane care străbate literatura lui Șerban Tomșa. Dar nu ca torent al stuporii, ci ca o substanță subtilă de conservare a amintirilor. O depresie plină de vitalitate, o depresie luminoasă, da, luminoasă.

Cât privește scriitura: foarte interesant cum Șerban Tomșa reușește să creeze un tunel transgresiv între natura sa prozastică și rigorile mnemonice ale stilului autobiografic. Universul său biografic se developează nu după "legile" veridicității biografiste, ci după relevanța legendară a amintirii. La un moment dat, trecutul invocat de prozator face loc unei evidențe de⁠-⁠a dreptul exuberante: aducerea aminte ca act de supraviețuire a sufletului.

Asistăm, de asemenea, și la o cursă bară la bară între minifresce generaționale din perioada "intrauterină" a optzeciștilor (anii nebuni ai boemei în căminele Facultății de Litere, avându⁠-⁠i ca protagoniști pe Ion Stratan, Alexandru Mușina sau Liviu Papadima) și exerciții vaste de tandrețe hrabaliană închinate profesorilor care i⁠-⁠au populat planeta copilăriei. Toate văzute prin ochii unui Tom Sawyer care se ține cu dinții de rămășițele timpului pierdut.

Dacă ar fi să fac un top 3 al părților preferate din carte, aș începe cu descrierile suculente, de balkanarama, ale mixului de popoare din căminele Grozăveștiului. Cu o vitalitate umoristică demnă de Jarsolav Hašek, relatările lui Șerban Tomșa zburdă printre prinți africani, arabi bețivi, redegiste cu libidoul mărit, cubanezi tocilari etc. Iată o mostră din ambient: "Făcea fiecare ce îl tăia capul. Coreenii se îndopau cu pește (mirosea la ei ca într⁠-⁠o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen, pe care îl țineau într⁠-⁠un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic (...) Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn (...) Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwienilor. Ăștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi."

Pe locul 2, peripețiile școlare, care par un duel între fabulele lui Tolstoi și aventurismul safari al lui Creangă. Iar pe locul 3: evocările universitare ale optzecismului.

"Am trăit intens și am scris puțin. Am celebrat viața ca pe o sărbătoare continuă", spune Șerban Tomșa. Iar această sărbătoare și⁠-⁠a găsit în această carte un manifest de cinci stele!

https://fictiunea.ro/2023/153/art11/index.html?fbclid=IwAR0rxL_gdPyzUcxEg7a6LV-WCKnP0Oeri3XhhF939eU07ztwCnH3bPOtHIs

Octavian Soviany despre Casa noastră cea de toate zilele

 

Octavian Soviany

 

Moartea poveştilor

 

Șerban TOMȘA, Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, 2019, 268 p.

Interesul de care s-a bucurat recentul volum memorialistic Amintirile unui optzecist întîrziat a atras atenția asupra unui prozator de excepție, dar ignorat de pontifii criticii de întîmpinare. Deși romanul său Ghețarul a primit în 2010 Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, despre Șerban Tomșa s-a scris puțin: au scris mai ales tinerii, a căror judecată este mai puțin tributară „canoanelor“ stabilite cu decenii în urmă de autoritățile criticii de atunci, dar autorul este încă departe de recunoașterea ce i s-ar cuveni. Aflat la distanță (la propriu și la figurat) de cercurile bucureștene care împart gloriile literare, Șerban Tomșa este mai cunoscut, probabil, pe rețelele de socializare decît în pestrița și tumultuoasa lume a literaților, cu clișeele ei estetice și cu prejudecățile ei.

După ce am scris acum cîteva numere despre Amintirile unui optzecist întîrziat, de data aceasta mă voi opri asupra celui mai recent dintre romanele scriitorului, Casa noastră cea de toate zilele (Editura Tracus Arte, 2019). Cartea este istoria unei așezări rurale, Poienile Roșii, care, după ce a cunoscut zilele sale de abundență și glorie (fiind situată în apropierea unei schele petroliere dezafectate după 1990), a fost părăsită progresiv în deceniile post-decembriste și își trăiește ultimele zile de agonie. „Cîrciuma e templul omului de toată mîna. D-aia n-a mai rămas nici o instituție în sat, dar cîrciuma dăinuie. Au plecat întîi tinerii. Au dispărut  școala, dispensarul și primăria. Farmacia s-a mutat în satul vecin, Poenari. […] Peste cincizeci de ani, cîmpia asta va fi terenul de vînătoare al vreunui străin bogat.“ Satul e locuit în principal de bătrîni (cîrciumarul Mexicanu, poștașul Alucutare, învățătorul Vînătoru, profesorul Sîrbu, croitorul Veliman, un veteran de război poreclit Generalul Averescu, fiecare cu poveștile lui), adolescenți (Lenin cel Mare, Lenin cel Mic, Stalin, Petre a lu’ Picu), șomeri (Bibiloi, Cofet), cărora li se adaugă Roza, o fostă și actuală profesionistă a amorului. Locul lor predilect de adunare este cimitirul, unde viii, cu mințile întunecate de alcool, au aerul unor „suflete moarte“ care nu se mai deosebesc prin nimic de morții adevărați. Învățătorul Vînătoru își amintește: „Înfloriseră salcîmii și ne adunam în fiecare dimineață în cimitir să vedem ce mai e de făcut. E liniște și te poți gîndi la ale tale. Își ia fiecare mîncare dă acasă și vine să mănînce acolo în tihnă. Punem ștergare pe jos și întindem felii de mămăligă, brînză, ceapă, ouă, slănină, cîte un clondir cu țuică și vin. Se aud clefăiturile moi, ale gurilor fără gingii, mestecînd încet, măsurînd timpul. Cînd unul termină, ridică ochii și, sătul, începe să trăncăne:  – Iote, bă, pe Mîrtac! Bă, Mîrtac, parcă tu erai mort, mă ce faci p’aci? Cel strigat se preface că n-aude. Celălalt continuă. – E Apocalipsa, bă, de s-au amestecat viii cu morții?“.

Această comunitate are propriul ei mit de întemeiere și propriile sale legende, iar uneori, după rețeta realismului magic, granița dintre real și fantastic e abolită, realitatea de zi cu zi și povestea se amestecă, și nu se mai pot distinge una de cealaltă. Bătrînul Mîrtac este urmașul unuia dintre întemeietori, căruia îi moștenește puterile magice. „Cu multe veacuri în urmă, locul sfințit de Moșu, vraci retras din sat, ce-și petrecea timpul adunînd ierburi de leac, se ruga neîncetat. […] Era nu numai ciobanul obștii, nu numai Vraciul, ci și prietenul lupilor, care-l ajutau să simtă primejdiile și să le anunțe satului. Dacă vreun copil din sat era posedat de duhuri rele, era adus la el. Sta la Moșu cîteva zile, singur sau cu tatăl său, și pleca vindecat.“ Prin pădurile din împrejurimi bîntuie de mai bine de un secol banditul Cearleston sau fantoma acestuia. Despre uriașul Boris, un cărămidar care are aproape trei metri, știe răspunsurile la toate întrebările și e mereu însoțit de femeia lui, Frumoasa, care îi vine pînă la brîu, e greu de spus dacă există în realitate, e o plăsmuire a imaginarului colectiv sau, pur și simplu, produsul unei halucinații etilice. Miturile și legendele aparțin însă iremediabil trecutului; umanitatea evocată de scriitor a devenit (cu foarte puține excepții) una robită în totalitate instinctelor, preocupată exclusiv de agoniseală, băutură și sex. Cei posedați de patima agoniselii (în frunte cu Socotitoru) au devenit noii stăpîni ai satului, pe care îl exploatează la sînge, dar vor plăti în final cu viața pentru păcatele lor, ceilalți se complac într-o eternă stare de ebrietate, înviorată de partide de sex cînd și cu cine se nimerește. Într-o asemenea lume, în care bărbații sînt judecați după tăria și mărimea organului generator, un complexat sexual ca Ștefan Craiu, moștenitorul boierului de dinainte de comunism, nu-și găsește locul și își lasă moșia și conacul pe mîinile fratelui său, care, la rîndul lui, o va vinde Socotitorului.

Înainte de toate însă, umanitatea degenerată din paginile romanului și-a pierdut capacitatea de a fabula (și aici trebuie căutată, dincolo de sarabanda personajelor pitorești, partea cea mai originală a cărții lui Șerban Tomșa), astfel încît a devenit incapabilă să-și spună povestea, posedă numai crîmpeie ale acesteia, care nu se juxtapun însă perfect, apar mereu între ele fante și crăpături care fac ca narațiunea să fie permanent parazitată și anevoie de reunit într-un întreg. Prin urmare, Șerban Tomșa își compune cartea după principiul fragmentarismului, sub forma unor monologuri care, atribuite diverselor personaje, oferă o pluralitate de perspective; acestea n-au însă rolul (așa cum se întîmplă de obicei) de a face povestea mai adevărată, ci dimpotrivă, de a o relativiza, de a o pune sub semnul îndoielii și, în cele din urmă, de a face să se alcătuiască și să se dezalcătuiască la nesfîrșit. Iar naratorii din Casa noastră cea de toate zilele sînt alcătuiți din aceeași plămadă cu învățătorul Fărîmă al lui Mircea Eliade (Pe strada Mîntuleasa), care a pierdut memoria sacrului și nu mai poate reconstitui decît secvențe disparate ale trecutului, cărora însă nu le mai cunoaște semnificația.

Casa roșie, casa neterminată despre care se vorbește în paginile romanului lui Șerban Tomșa și în care personajele visează să se adăpostească, este cartea însăși, la care fiecare segment narativ adaugă încă o cărămidă, dar fără a o isprăvi vreodată, iar Lenin cel Mic (adolescentul care pare destinat să o pună pe hîrtie) e îndoielnic că o va duce la bun sfîrșit. În acest roman, unul dintre cele mai bune romane românești din ultimii ani, nu moare numai o lume, ci mor și poveștile ei. Ar fi o naivitate să credem că autorul vrea să se oprească doar la un aspect al realităților românești de după 1990: de fapt, cartea vorbește despre condiția omului contemporan, prea ancorat în realul mărunt al vieții de zi cu zi pentru a-și exercita capacitatea de fabulație, care, ca orice organ neîntrebuințat, sfîrșește prin a se atrofia. Oare lumea viitorului o să fie o lume fără povești?

          https://www.observatorcultural.ro/articol/moartea-povestilor/?fbclid=IwAR1mGOqeEAumCG5g8Jy-lNkuFdjZyH-_SfAwJY9YQhWv2sX1R8890f_OaqE 

 

Liviu G. Stan despre Amintirile unui optzecist întârziat

 Vocația prieteniei nu se găsește pe toate drumurile. Așa că atunci când dai peste ea, te încearcă o senzație de exclusivitate muzeală. Mă refer la acea aristocrație a inimii capabilă să extragă din prietenie o imago mundi. Acestea sunt și coordonatele memoriale ale savurosului volum semnat de Șerban Tomșa, unul dintre prozatorii mei români preferați, „Amintirile unui optzecist întârziat”.

Jumătate caleidoscop generațional, jumătate enciclopedie de reverii picarești, memoriile lui Tomșa atestă un veritabil cult al întâlnirilor irepetabile.

Cât privește, scriitura: foarte interesant cum Șerban Tomșa reușește să creeze un tunel transgresiv între natura sa prozastică și rigorile mnemonice ale stilului autobiografic. Universul său biografic se developează nu după „legile” veridicității biografiste, ci după relevanța legendară a amintirii. La un moment dat, trecutul invocat de prozator face loc unei evidențe de-a dreptul exuberante: aducerea aminte ca act de supraviețuire a sufletului.

                       https://www.goodreads.com/book/show/74044570-amintirile-unui-optzecist-nt-rziat#CommunityReviews 

Diana Bobică (din Canada): Amintirile unui optzecist întârziat

     În Amintirile unui optzecist întârziat, Șerban Tomșa încearcă, prin intermediul memoriei, o revenire la timpul privilegiat al începuturilor, o recâștigare, chiar dacă doar livrescă, a vârstei tuturor posibilităților, a acelui timp care, văzut retrospectiv, oferă experiența unuia aproape mitic, purtător de potențe și de promisiuni creatoare. Autorul însuși mărturisește, pe ultima pagină a cărții, încercarea sa de recuperare a copilăriei și a tinereții, conștient că, în realitate, aceasta nu este posibilă, fiind doar o utopie. Ceea ce reușește Șerban Tomșa în volumul de față este învierea din adâncurile memoriei și aducerea în atenția cititorilor, printr-o filtrare subiectivă, a unei perioade importante din punct de vedere personal, anume anii de creștere, de educație și de formare intelectuală. Explicația pentru preferința utilizării sintagmei „optzecist întârziat” o găsim chiar în carte. Născut în 1956, coleg de facultate și prieten cu unii dintre reprezentanții generației optzeciste, împărtășind aceeași dragoste pentru literatură, cu poezii publicate în reviste literare încă din perioada adolescenței, Șerban Tomșa ratează startul editorial care l-ar fi plasat, din punct de vedere literar, în această generație. Din cauza unui episod de boală din anul al doilea de facultate, când a stat internat în spital o lungă perioadă, fără un diagnostic cert și ieșind doar cât să își susțină examenele din două sesiuni consecutive, combinat cu o depresie debutată în ultima clasă de liceu, destinul său literar este pus în așteptare, autorul nemaigăsind resursele interioare atât de necesare scrisului. Debutul său editorial se va petrece după două decenii, ca prozator, cu volumul Biblioteca lui Noe (București, Editura Mondocart, 2003), urmând apoi volumele Maimuțe în haremul nopții (București, Editura Andreas, 2006), Ghețarul (București, Editura Cartea Românească, 2009), Călugărul negru (București, Editura Tracus Arte, 2013), Supraveghetorul și alte povestiri (București, Editura Tracus Arte, 2017), Casa noastră cea de toate zilele (București, Editura Tracus Arte, 2019), Ninge la Iasnaia Poliana (Pitești, Editura Paralela 45, 2020). Textele volumului de amintiri recompun istoria personală a autorului până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, trecând cititorul prin perioada copilăriei și a anilor de școală, prin stagiul militar obligatoriu și apoi prin efervescența studenției de la Facultatea de Litere din București. Cu toate că textele sunt scrise în intervale diferite, având drept punct de plecare amintirea unor persoane din trecut sau revederea unor prieteni ori aflarea veștilor triste ale sfârșitului unor oameni dragi, cartea oferă cititorului un spațiu coerent, de unitate interioară, purtând totodată amprenta recunoștinței față de cei care au avut o contribuție la formarea intelectuală, din poziția de profesori ori prin puterea exemplului personal și prin căldura prieteniei: „Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață: altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni”. Latura senină a cărții este însoțită, ca într-un duel de lumini și umbre, de una apăsătoare, generată de răutatea gratuită, absurdă, a unor semeni. În textele din deschiderea cărții, Șerban Tomșa surprinde atmosfera vieții din localitatea Sârbeni, județul Teleorman, locul nașterii și al copilăriei, reținând figuri din realitatea imediată care, peste ani, vor fi metamorfozate în personaje ale prozelor sale. Ceea ce frapează aici este cruzimea unor săteni, manifestată prin bătăi, prin schingiuirea și omorârea fără sens a animalelor, violența absurdă viciindu-i 125 pe foarte mulți. Bătăile aplicate de învățătoare elevilor îl îngrozesc pe proaspătul școlar, care nici mai târziu, la liceu, nu va scăpa de asemenea specimene, din păcate nu puține, adevărate derapaje ale învățământului și pedagogiei, „cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână” sau, în expresia autorului folosită cu referire la bătrânul învățător al lui Marin Preda, „urangutani didactici”, ale căror metode de „predare” erau „urletul, ciomagul, palma și pumnul”. Dar un loc aparte în memoria afectivă a autorului îl au figurile luminoase ale profesorilor de vocație, talentați și dăruiți menirii lor, care știu cum să se apropie de elevi și cum să le deschidă curiozitatea și interesul pentru învățătură. Un exemplu în acest sens este profesoara de biologie din gimnaziu, doamna Maria Lazăr, cea care îl introduce pe copil în lumea fascinantă a literaturii, sau domnul Octavian Muscalu, profesorul de matematică din aceeași perioadă, cel care făcea o adevărată poezie din materia sa. În ciuda episoadelor terorizante, memoria reține și momente frumoase, unele chiar cu irizări magice. Una dintre cele mai tandre imagini ale cărții este cea a copilului așteptând ascultător sub prunul din curtea părintească, inocența sa crezând fără îndoială cuvintele mamei – „Dacă stai cuminte acolo, Dumnezeu îți dă bunătăți, îmi spunea ea” –, convins că dulciurile aruncate pe furiș de aceasta sunt, de fapt, răsplata copacului dincolo de care se afla, privindu-l, Dumnezeu. Tot din întâmplările care întrerup cursul obișnuit al zilelor este și neașteptata descoperire a poieniței cu flori de lavandă, unde aerul capătă consistența uleiului înmiresmat, locul ascuns printre salcâmi și corcoduși devenind spațiul recluziunii și al lecturilor solitare sub zborul sutelor de fluturi albi sau colorați. Momentul în care un tovarăș de joacă găsește poienița secretă este șocant: dintr-o inexplicabilă pornire de răutate, acesta vandalizează tot luminișul, strivind florile și omorând fluturii delicați. Episodul poate fi privit drept o anticipare, o metaforă a alungării din paradisul personal, aceasta fiind efectul accidentelor repetate, ce trag viața autorului din făgașul promis și o aruncă în plin absurd: iubirea nemărturisită din liceu, cauzatoare de depresie, boala misterioasă din timpul facultății, ratarea iubirilor din studenție și renunțarea la scris pentru o lungă perioadă. Cea mai consistentă parte a volumului este dedicată anilor de studenție, timpul acumulărilor intelectuale, al prieteniilor apropiate, al camaraderiei și al farselor, timpul emulațiilor și al admirației profesorilor erudiți. Șerban Tomșa surprinde din interior spiritul generației optzeciste, aduce un elogiu prieteniei, rememorează nebunia frumoasă a tinerilor de odinioară, convinși de valoarea proprie, încrezători în promisiunile deschise de viitor și care, încă de la debut, își pun amprenta decisiv asupra literaturii române. Reține atenția generozitatea cu care autorul realizează, în crochiurile literare, portretele prietenilor săi, declarația de afecțiune constantă și persistența acesteia peste vreme, deși pe unii dintre foștii camarazi nu i-a mai văzut de foarte mulți ani, iar alții au părăsit deja această lume. Șerban Tomșa amintește în memoriile sale doar pe acei membri ai generației optzeciste cunoscuți până la finalizarea studiilor universitare, considerând că „Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, în 1981, când am absolvit facultatea”. Evocările sale sunt concise și spumoase, adevărate declarații de prețuire față de prietenii și colegii de generație (Liviu Papadima, Ion Stratan, Călin Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, George Geacăr, Daniel Pișcu, Valentin Emil Mușat, Bogdan Ghiu și alții), precum și față de profesorii străluciți (Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Eugen Simion, Ioan Alexandru). O vibrație sufletească aparte se simte în evocarea poetului Ion Stratan, portretul său fiind conturat în mai multe texte ale volumului: „Ca om, Nino Stratan era uluitor: inteligent, plin de umor, generos, strălucitor, tolerant, civilizat, spectaculos. […] Stratan făcea parte dintr-o rasă umană nobilă (pe cale de dispariție!) și era, cred, printre ultimii scriitori români care mai știau ce înseamnă prietenia… […] A fost singurul prieten care m-a susținut moral în anii în care eu renunțasem la scris și mi-a redat încrederea în posibilitățile mele artistice”. Spațiul de afirmare și catalizator al energiilor creatoare ale studenților de la Literele bucureștene a fost Cenaclul de Luni, „templu laic al literaturi”, a cărui activitate s-a desfășurat între anii 1977 și 1983, sub îndrumarea profesorului și criticului literar Nicolae Manolescu, „tatăl bun al acestei generații de poeți”, ai cărui studenți „se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu”. Senzația de viață autentică din Amintirile unui optzecist întârziat e susținută de firescul cu care Șerban Tomșa schițează portretele celor evocați, reținând detaliul esențial pentru profilul acestora, de suplețea cu care trece din registrul cald, afectiv, uneori amuzant, în cel caricatural sau chiar grotesc, de plăcerea autorului de a povesti și de umorul cu care sunt prezentate frânturile de realitate trăită. Dar, dincolo de aerul ludic al acestor memorii, se resimt în subsidiar tristețea și regretul generate nu neapărat de trecerea ireversibilă a tinereții, cât mai degrabă de sentimentul vieții irosite, al existenței marcate de absurdul întâmplărilor ce au întârziat cu două decenii împlinirea propriului destin literar.

                          Scriptor, anul IX, nr. 99-100, martie-aprilie 3-4, 2023