În
Amintirile unui optzecist întârziat, Șerban Tomșa încearcă, prin intermediul
memoriei, o revenire la timpul privilegiat al începuturilor, o recâștigare,
chiar dacă doar livrescă, a vârstei tuturor posibilităților, a acelui timp
care, văzut retrospectiv, oferă experiența unuia aproape mitic, purtător de
potențe și de promisiuni creatoare. Autorul însuși mărturisește, pe ultima
pagină a cărții, încercarea sa de recuperare a copilăriei și a tinereții,
conștient că, în realitate, aceasta nu este posibilă, fiind doar o utopie. Ceea
ce reușește Șerban Tomșa în volumul de față este învierea din adâncurile
memoriei și aducerea în atenția cititorilor, printr-o filtrare subiectivă, a
unei perioade importante din punct de vedere personal, anume anii de creștere,
de educație și de formare intelectuală. Explicația pentru preferința utilizării
sintagmei „optzecist întârziat” o găsim chiar în carte. Născut în 1956, coleg
de facultate și prieten cu unii dintre reprezentanții generației optzeciste,
împărtășind aceeași dragoste pentru literatură, cu poezii publicate în reviste
literare încă din perioada adolescenței, Șerban Tomșa ratează startul editorial
care l-ar fi plasat, din punct de vedere literar, în această generație. Din
cauza unui episod de boală din anul al doilea de facultate, când a stat
internat în spital o lungă perioadă, fără un diagnostic cert și ieșind doar cât
să își susțină examenele din două sesiuni consecutive, combinat cu o depresie
debutată în ultima clasă de liceu, destinul său literar este pus în așteptare,
autorul nemaigăsind resursele interioare atât de necesare scrisului. Debutul
său editorial se va petrece după două decenii, ca prozator, cu volumul
Biblioteca lui Noe (București, Editura Mondocart, 2003), urmând apoi volumele
Maimuțe în haremul nopții (București, Editura Andreas, 2006), Ghețarul
(București, Editura Cartea Românească, 2009), Călugărul negru (București,
Editura Tracus Arte, 2013), Supraveghetorul și alte povestiri (București,
Editura Tracus Arte, 2017), Casa noastră cea de toate zilele (București,
Editura Tracus Arte, 2019), Ninge la Iasnaia Poliana (Pitești, Editura Paralela
45, 2020). Textele volumului de amintiri recompun istoria personală a autorului
până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, trecând cititorul prin perioada
copilăriei și a anilor de școală, prin stagiul militar obligatoriu și apoi prin
efervescența studenției de la Facultatea de Litere din București. Cu toate că
textele sunt scrise în intervale diferite, având drept punct de plecare
amintirea unor persoane din trecut sau revederea unor prieteni ori aflarea
veștilor triste ale sfârșitului unor oameni dragi, cartea oferă cititorului un
spațiu coerent, de unitate interioară, purtând totodată amprenta recunoștinței
față de cei care au avut o contribuție la formarea intelectuală, din poziția de
profesori ori prin puterea exemplului personal și prin căldura prieteniei:
„Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață:
altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi
pare un imens spital de nebuni”. Latura senină a cărții este însoțită, ca
într-un duel de lumini și umbre, de una apăsătoare, generată de răutatea
gratuită, absurdă, a unor semeni. În textele din deschiderea cărții, Șerban
Tomșa surprinde atmosfera vieții din localitatea Sârbeni, județul Teleorman,
locul nașterii și al copilăriei, reținând figuri din realitatea imediată care,
peste ani, vor fi metamorfozate în personaje ale prozelor sale. Ceea ce
frapează aici este cruzimea unor săteni, manifestată prin bătăi, prin
schingiuirea și omorârea fără sens a animalelor, violența absurdă viciindu-i
125 pe foarte mulți. Bătăile aplicate de învățătoare elevilor îl îngrozesc pe
proaspătul școlar, care nici mai târziu, la liceu, nu va scăpa de asemenea
specimene, din păcate nu puține, adevărate derapaje ale învățământului și
pedagogiei, „cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână” sau, în
expresia autorului folosită cu referire la bătrânul învățător al lui Marin
Preda, „urangutani didactici”, ale căror metode de „predare” erau „urletul,
ciomagul, palma și pumnul”. Dar un loc aparte în memoria afectivă a autorului
îl au figurile luminoase ale profesorilor de vocație, talentați și dăruiți
menirii lor, care știu cum să se apropie de elevi și cum să le deschidă
curiozitatea și interesul pentru învățătură. Un exemplu în acest sens este
profesoara de biologie din gimnaziu, doamna Maria Lazăr, cea care îl introduce
pe copil în lumea fascinantă a literaturii, sau domnul Octavian Muscalu,
profesorul de matematică din aceeași perioadă, cel care făcea o adevărată
poezie din materia sa. În ciuda episoadelor terorizante, memoria reține și
momente frumoase, unele chiar cu irizări magice. Una dintre cele mai tandre
imagini ale cărții este cea a copilului așteptând ascultător sub prunul din
curtea părintească, inocența sa crezând fără îndoială cuvintele mamei – „Dacă
stai cuminte acolo, Dumnezeu îți dă bunătăți, îmi spunea ea” –, convins că
dulciurile aruncate pe furiș de aceasta sunt, de fapt, răsplata copacului
dincolo de care se afla, privindu-l, Dumnezeu. Tot din întâmplările care
întrerup cursul obișnuit al zilelor este și neașteptata descoperire a poieniței
cu flori de lavandă, unde aerul capătă consistența uleiului înmiresmat, locul
ascuns printre salcâmi și corcoduși devenind spațiul recluziunii și al
lecturilor solitare sub zborul sutelor de fluturi albi sau colorați. Momentul
în care un tovarăș de joacă găsește poienița secretă este șocant: dintr-o
inexplicabilă pornire de răutate, acesta vandalizează tot luminișul, strivind
florile și omorând fluturii delicați. Episodul poate fi privit drept o
anticipare, o metaforă a alungării din paradisul personal, aceasta fiind
efectul accidentelor repetate, ce trag viața autorului din făgașul promis și o
aruncă în plin absurd: iubirea nemărturisită din liceu, cauzatoare de depresie,
boala misterioasă din timpul facultății, ratarea iubirilor din studenție și
renunțarea la scris pentru o lungă perioadă. Cea mai consistentă parte a
volumului este dedicată anilor de studenție, timpul acumulărilor intelectuale,
al prieteniilor apropiate, al camaraderiei și al farselor, timpul emulațiilor
și al admirației profesorilor erudiți. Șerban Tomșa surprinde din interior spiritul
generației optzeciste, aduce un elogiu prieteniei, rememorează nebunia frumoasă
a tinerilor de odinioară, convinși de valoarea proprie, încrezători în
promisiunile deschise de viitor și care, încă de la debut, își pun amprenta
decisiv asupra literaturii române. Reține atenția generozitatea cu care autorul
realizează, în crochiurile literare, portretele prietenilor săi, declarația de
afecțiune constantă și persistența acesteia peste vreme, deși pe unii dintre
foștii camarazi nu i-a mai văzut de foarte mulți ani, iar alții au părăsit deja
această lume. Șerban Tomșa amintește în memoriile sale doar pe acei membri ai
generației optzeciste cunoscuți până la finalizarea studiilor universitare,
considerând că „Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, în 1981, când am
absolvit facultatea”. Evocările sale sunt concise și spumoase, adevărate
declarații de prețuire față de prietenii și colegii de generație (Liviu
Papadima, Ion Stratan, Călin Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, George Geacăr,
Daniel Pișcu, Valentin Emil Mușat, Bogdan Ghiu și alții), precum și față de
profesorii străluciți (Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Eugen Simion, Ioan
Alexandru). O vibrație sufletească aparte se simte în evocarea poetului Ion
Stratan, portretul său fiind conturat în mai multe texte ale volumului: „Ca om,
Nino Stratan era uluitor: inteligent, plin de umor, generos, strălucitor,
tolerant, civilizat, spectaculos. […] Stratan făcea parte dintr-o rasă umană
nobilă (pe cale de dispariție!) și era, cred, printre ultimii scriitori români
care mai știau ce înseamnă prietenia… […] A fost singurul prieten care m-a
susținut moral în anii în care eu renunțasem la scris și mi-a redat încrederea
în posibilitățile mele artistice”. Spațiul de afirmare și catalizator al
energiilor creatoare ale studenților de la Literele bucureștene a fost Cenaclul
de Luni, „templu laic al literaturi”, a cărui activitate s-a desfășurat între
anii 1977 și 1983, sub îndrumarea profesorului și criticului literar Nicolae
Manolescu, „tatăl bun al acestei generații de poeți”, ai cărui studenți „se vor
afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu
Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu”. Senzația de viață
autentică din Amintirile unui optzecist întârziat e susținută de firescul cu
care Șerban Tomșa schițează portretele celor evocați, reținând detaliul
esențial pentru profilul acestora, de suplețea cu care trece din registrul
cald, afectiv, uneori amuzant, în cel caricatural sau chiar grotesc, de
plăcerea autorului de a povesti și de umorul cu care sunt prezentate frânturile
de realitate trăită. Dar, dincolo de aerul ludic al acestor memorii, se resimt
în subsidiar tristețea și regretul generate nu neapărat de trecerea
ireversibilă a tinereții, cât mai degrabă de sentimentul vieții irosite, al
existenței marcate de absurdul întâmplărilor ce au întârziat cu două decenii
împlinirea propriului destin literar.
Scriptor, anul IX, nr. 99-100, martie-aprilie 3-4, 2023