Am trăit s-o văd și p-asta ! Cristian Tudor Popescu îl compară pe Havel cu... Iliescu ! Mă rog, am inversat termenii.Cu bun-simț, chiar ultimul a arătat că nu e nicio legătură între fostul dramaturg și inginerul ajuns prim-secretar de partid. Cristian Tudor Popescu nu e numai un ziarist de calibru, foarte expresiv și plin de idei, prinzând evenimentul la vârf. Aș spune mai mult : Cristian Tudor Popescu este un scriitor remarcabil. Ceea ce nu-l scuteşte uneori de mici erori. A-i reproșa lui Iliescu faptul că n-a făcut disidență de stradă e ca și cum ai avea pretenția ca Nicolae Ceaușescu să fi distribuit manifeste în care ar fi fost înjurat Partidul Comunist Român !
1. Dacă ne-am fi gândit la un echivalent românesc al lui Havel, am fi putut aduce în discuție numele lui Mircea Dinescu. E scriitor, e artist, are alte orizonturi și vede altfel ideea de libertate. În ciuda faptului că este un om cumsecade, Iliescu rămâne marcat de condiția sa de politruc. Și nu a fost el scara pe care s-au cățărat foștii care au furat țara asta, ducând-o pe marginea prăpastiei ? Același lucru a făcut Havel ?
2. Fiind la noi mai puțină cultură și civilizație decât în Cehia, represiunea politică a fost mult mai puternică. Ar fi fost imposibil ca un activist de partid de aici să se manifeste deschis, în public, împotriva propriului partid. Iar pe Dinescu, poet stralucit si foarte cunoscut al generatiei sale, puterea de atunci l-a inchis fara rusine intr-un cotet. Reproșul lui Popescu sună ca nuca-n perete. După logica ziaristului, ar trebui să-l întrebăm pe un oarecare Mircea Dinutz de ce nu scrie precum Günter Grass. În definitiv, amândoi sunt scriitori.
Asta e soarta noastră, să ne mulțumim cu resturi, mizerii și false mituri. Săptămânal se produce la televizor un băiat care se scălămbăie și o ține într-un zbieret dement, ca o primată turbată. E actor și nu are pic de talent. Adevărata vocație teatrală o are Gogâie, un șofer care este prins adesea conducând mașina beat mort. Ultima dată a fost întrebat ce a băut.
- Niște poșircă, a răspuns uluitorul artist, făcând o grimasă de dezgust.
Replica asta mi s-a părut genială nu numai prin modul cum a fost articulată, ci și prin faptul că rezumă condiția noastră de muritori în România actualului început de mileniu.
P.S. Cineva m-a blestemat rau de tot, fiindca mi s-a defectat computerul ( placa de baza si windows-ul) si toata bucuria sarbatorilor s-a dus de rapa. Abia acum a pornit dupa ce un prieten ( fost elev al meu, acum student in Bucuresti ) s-a luptat cinci ore cu el si a rezolvat toate problemele. Specialistul local in calculatoare, ocupat pana peste cap, ma tot dusese cu vorba. Nu am insa programul cu diacritice. Le cer scuze prietenilor ca nu i-am putut felicita de sarbatori si ca n-am putut raspunde la comentariile lor.
luni, 19 decembrie 2011
duminică, 18 decembrie 2011
GRUPUL. Text primit de la un prieten
Textul următor nu-mi aparține. L-am primit de la un prieten, medic și colonel, care mi-a salvat viața în 2006. Nu este scris nici de acesta din urmă, ci de un autor despre care nu am nicio informație, Dragoș Ungureanu. N-am urmărit emisiunea la care se referă publicistul și nu știu dacă tot ce se spune aici corespunde adevărului. Totuși, articolul mi se pare interesant și îl reproduc mai jos, pentru amicii și cititorii mei.
Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea: "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... Pe scurt, invita, în fiecare seară, OMUL ZILEI! ...Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun-simţ, cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită ! Într-o seară, în urmă cu circa zece ani, Tucă l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând. Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea și a ajuns membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line. La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru"din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa sâmbetei", deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa. Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă! Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!
Domnul Rugină a afirmat, la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush ! Adică la "CASA ALBĂ". Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile:
"George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..."
"Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă ? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat Tucă.
"Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus Domnia Sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!...
Apoi a continuat: "Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."
Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?"
"Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"...
Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele
nostru ni l-au ales americanii?"
Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL"
care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."
Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi!Să vă fie clar: aşa am vrut noi ! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!..."
Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează ! Poţi să mori fericit în cazul ăsta ! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile ! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."
Alt telespectator (TS), întreabă:
"Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?"
A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!"
TS, (chiar dacă e vorba de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlugeneric, pentru cursivitatea mesajului):
"Atunci, despre cine este vorba ? E sultanul Bruneiului ? Bill Gates ? Sau cine altcineva ?"
A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan ? Ce, Bill Gates ? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP" ! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar câteva persoane, alese pe sprânceană, cunosc identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle la un loc... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă !..."
TS : "Atunci sunt evreii ?"
A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari !"
TS: "Arabii? Sunt şi arabi ? Că ăştia au petrol..."
A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP"se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens...
TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea ?"
A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste."
TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului ? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor ? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi ?"
A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!... "
...Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă...
Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis .Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI", asupra copilului rebel -
comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot, e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului"sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar...V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii decât stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."
Marius Tucă (M.T.):
"Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit ! De unde ştiţi toate astea?
A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta !"
M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri ?"
A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul", şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă !..."
TS: "Şi noi ce trebuie să facem ?"
A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră !... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi."
Dragoș Ungureanu
Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea: "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... Pe scurt, invita, în fiecare seară, OMUL ZILEI! ...Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun-simţ, cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită ! Într-o seară, în urmă cu circa zece ani, Tucă l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând. Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea și a ajuns membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line. La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru"din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa sâmbetei", deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa. Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă! Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!
Domnul Rugină a afirmat, la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush ! Adică la "CASA ALBĂ". Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile:
"George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..."
"Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă ? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat Tucă.
"Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus Domnia Sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!...
Apoi a continuat: "Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."
Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?"
"Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"...
Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele
nostru ni l-au ales americanii?"
Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL"
care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."
Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi!Să vă fie clar: aşa am vrut noi ! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!..."
Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează ! Poţi să mori fericit în cazul ăsta ! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile ! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."
Alt telespectator (TS), întreabă:
"Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?"
A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!"
TS, (chiar dacă e vorba de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlugeneric, pentru cursivitatea mesajului):
"Atunci, despre cine este vorba ? E sultanul Bruneiului ? Bill Gates ? Sau cine altcineva ?"
A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan ? Ce, Bill Gates ? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP" ! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar câteva persoane, alese pe sprânceană, cunosc identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle la un loc... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă !..."
TS : "Atunci sunt evreii ?"
A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari !"
TS: "Arabii? Sunt şi arabi ? Că ăştia au petrol..."
A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP"se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens...
TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea ?"
A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste."
TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului ? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor ? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi ?"
A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!... "
...Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă...
Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis .Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI", asupra copilului rebel -
comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot, e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului"sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar...V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii decât stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."
Marius Tucă (M.T.):
"Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit ! De unde ştiţi toate astea?
A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta !"
M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri ?"
A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul", şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă !..."
TS: "Şi noi ce trebuie să facem ?"
A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră !... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi."
Dragoș Ungureanu
Un bec care arde de douăzeci și trei de ani și șapte luni
În 1988 mi-am cumpărat o casă. Am făcut reparațiile necesare și am pus un bec oval, de veioză, în pod. Acesta a luminat tenebrele - adevărat rai al pisicilor - peste două decenii. De câteva zile am văzut că nu se mai aprinde. Îi ajunge, mi-am zis și am urcat să-l înlocuiesc. Numai într-o toaletă din Anglia, un bec a rezistat peste o sută de ani ! Dar noi nu ne bucurăm de asemenea obiecte miraculoase. Am fost însă surprins să constat că fasungul se deteriorase, în timp ce becul era încă funcțional. Folosind o șurubelniță, am corectat defecțiunea, iar becul meu drag continuă să strălucească.
sâmbătă, 17 decembrie 2011
La mulți ani, KARINA !
Astăzi, 17 decembrie, este ziua de naștere a Karinei, prietenă și protectoare a scriitorilor și artiștilor, „zâmbetul Internetului”, cum a numit-o prietenul nostru Dan. Blogul Karinei ( http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/ ) aduce mari servicii culturii de pretutindeni.
Îi urez KARINEI să aibă o viață lungă, trăită sub semnul iubirii și să se bucure de frumusețea lumii și a artei, pe care știe atât de bine să o descopere și să o guste ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KARINA !
Îi urez KARINEI să aibă o viață lungă, trăită sub semnul iubirii și să se bucure de frumusețea lumii și a artei, pe care știe atât de bine să o descopere și să o guste ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KARINA !
vineri, 16 decembrie 2011
La mulți ani, CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU !
Astăzi, 16 decembrie, este ziua de naștere a lui CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU, universitar de elită, strălucit eseist și critic literar, prieten drag, profesor la Universitatea din Ontario, Canada.
Îi urez să trăiască frumos, înconjurat de muze și să scrie în continuare cărți extraordinare. LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, CĂLINE !
Îi urez să trăiască frumos, înconjurat de muze și să scrie în continuare cărți extraordinare. LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, CĂLINE !
O moarte care dovedește lucruri știute
Am aflat cu surprindere că Guardiola, antrenorul Barcelonei, este poet și urmărește constant fenomenul cultural. Acum se explică de ce chipa din capitala Catalunyei joacă un fotbal cum nu s-a mai văzut pe această planetă. Dar Guardiola este un caz fericit, fiindcă în general artiștii se raportează neadecvat la realitatea care încearcă să-i devore zilnic.
În lumea asta mare există oameni care nu citesc cărți, nu au contribuții științifice și nu au înclinații către artă. Ei sunt, cu toate acestea, niște inși civilizați care nu și-ar ponegri în ruptul capului prietenii ori binefăcătorii. La capătul celălalt al spectrului comportamental se află lapidatorii de profesie, ființe care găsesc exclusiv defecte semenilor lor și abia așteaptă ca aceștia să dea ortul popii pentru a-i putea bălăcări în fel și chip. Sunt oameni care nu știu să admire, trăind cu impresia că, la o adică, ei le sunt superiori scriitorilor și muzicienilor pe care îi cunosc. Uneori, specimenele respective se apropie deliberat celebrități, pentru a le putea contabiliza numărul de gogonele mâncate ori zgaibele de pe fund. Se știe că artiștii reprezintă o specie aparte, fiind vulnerabili la mediul acid în care trăiesc. ( Unii dintre ei sunt, totuși, prevăzători și își transformă pielea în carapace, devenind imuni la atacurile lătrăilor de meserie. ) Să crezi că un plăsmuitor de lumi poate fi judecat după sistemul filosofic al țaței Floarea înseamnă să ieși în față și să spui : „ Sunt lipsit de cea mai elementară instrucție și cred că pot să arunc cu noroi în oricine, dar mai cu seamă în ăia care m-au ajutat în viață !” Realitatea tristă este că, în România, cei care se ridică deasupra vulgului nu pot avea prieteni, fiindcă pe aici nu sunt mulți muritorii care acceptă ideea că alții au unele merite. E un semn de inferioritate să crezi că cineva care face un lucru apreciat în domeniul său intră în competiție cu tine. Țăranii autentici, oamenii simpli, dar bine educați, de odinioară, știau că facem parte din lumi diferite, că nu avem nimic de împărțit între noi și fiecare are locul său sub soare.
Nici scriitorii nu se comportă impecabil în momentele importante din viața tovarășilor lor. Cândva aveam un prieten. Era mare poet și se numea Ion Stratan. S-a sinucis în condiții cel puțin ciudate. Ca și mine, avea cultul prieteniei. Printre apropiații săi era un important scriitor pe care îl admir și eu, deși el și amicii săi au altă impresie. Știu mai multe despre evoluția relațiilor dintre cei doi mari autori, dar nu e scopul meu nici să dezvălui amănunte scandaloase din viața lor, nici să pun la punct pe cineva. M-a durut însă să văd, într-o carte a scriitorului care a supraviețuit, referiri oarecum necontrolate la moartea prietenului nostru. Cuvintele „oribil”, „baltă de sânge” m-au impresionat neplăcut. Pe urmă l-am văzut pe genialul poet în viață la o emisiune tv, spunând că mortul avusese schizofrenie ! Se știe că schizofrenia este o boală psihică gravă, caracterizată prin disocierea spiritului, idei delirante și halucinații. Am tăcut din respect atât pentru opera sinucigașului, cât și pentru a celui care vorbea. Stratan a avut depresie ( eram prieteni de o viață, am vorbit cu el la telefon cu câteva zile înainte de tragicul eveniment și mă pricep la medicină ), iar a spune altceva este o insultă adusă memoriei sale. Și nu cred că este o rușine să fii depresiv într-o lume profund traumatizantă. Din instinct de apărare și din dorința de a-i ține pe hoitari la distanță, scriitorii folosesc ei înșiși un limbaj nepotrivit, dar nu-l îndreaptă totdeauna în direcția potrivită. Pe românește, se atacă inutil și dezonorant între ei.
Un făuritor de frumos poate face greșeala de a se apropia de oameni care nu-l înțeleg. Sigur, uneori colaborarea ia o turnură comic-intimă. În ultimii săi ani, Creangă a trăit cu un fel de țiitoare care, îndată ce scriitorul a închis ochii, s-a grăbit să pună pe foc manuscrisele rămase. Din punctual ei de vedere, erau niște terfeloage nefolositoare. Altcineva le-ar fi folosit ca hârtie igienică, dar e posibil ca femeia respectivă să nu fi obișnuit să se șteargă la fund. Mă ia groaza la gândul că Ion Creangă ar fi putut viețui în vremurile noastre, iar femeia cu pricina ar fi fost trasă de limbă de reporteri.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de moartea Mălinei Olinescu. S-a întâmplat ca dispărutei să-i pice dragul pe un nimeni, un burtă-verde care se lăsa întreținut de cântăreață. Prin indiferența sa criminală, bărbatul respectiv a îmbrâncit-o către cimitir. Este o evidență că artiștii nu se sinucid și nu mor accidental, ci sunt omorâți de atitudinea celor pe care îi iubesc. Acum, necunoscutul are cel puțin bunul-simț de a-și ține gura, în timp ce reporterii caută prin casa Mălinei sticlele goale. (Mă întreb ce-ar zice ziariștii dacă ar găsi, în casa unui țăran mort, câteva butoaie pântecoase, pline cu țuică proastă, distilată din zahăr și drojdie de bere. Sunt gospodari care consumă cel puțin 800 de litri de alcool anual, fără să apară niciodată beți ! )
În toată tevatura asta, cu actori proști, jucând o piesă foarte veche, a apărut un singur punct luminos : interpretul Călin Geambașu, caracter deosebit și prieten adevărat.
Jos pălăria, domnule Geambașu !
În lumea asta mare există oameni care nu citesc cărți, nu au contribuții științifice și nu au înclinații către artă. Ei sunt, cu toate acestea, niște inși civilizați care nu și-ar ponegri în ruptul capului prietenii ori binefăcătorii. La capătul celălalt al spectrului comportamental se află lapidatorii de profesie, ființe care găsesc exclusiv defecte semenilor lor și abia așteaptă ca aceștia să dea ortul popii pentru a-i putea bălăcări în fel și chip. Sunt oameni care nu știu să admire, trăind cu impresia că, la o adică, ei le sunt superiori scriitorilor și muzicienilor pe care îi cunosc. Uneori, specimenele respective se apropie deliberat celebrități, pentru a le putea contabiliza numărul de gogonele mâncate ori zgaibele de pe fund. Se știe că artiștii reprezintă o specie aparte, fiind vulnerabili la mediul acid în care trăiesc. ( Unii dintre ei sunt, totuși, prevăzători și își transformă pielea în carapace, devenind imuni la atacurile lătrăilor de meserie. ) Să crezi că un plăsmuitor de lumi poate fi judecat după sistemul filosofic al țaței Floarea înseamnă să ieși în față și să spui : „ Sunt lipsit de cea mai elementară instrucție și cred că pot să arunc cu noroi în oricine, dar mai cu seamă în ăia care m-au ajutat în viață !” Realitatea tristă este că, în România, cei care se ridică deasupra vulgului nu pot avea prieteni, fiindcă pe aici nu sunt mulți muritorii care acceptă ideea că alții au unele merite. E un semn de inferioritate să crezi că cineva care face un lucru apreciat în domeniul său intră în competiție cu tine. Țăranii autentici, oamenii simpli, dar bine educați, de odinioară, știau că facem parte din lumi diferite, că nu avem nimic de împărțit între noi și fiecare are locul său sub soare.
Nici scriitorii nu se comportă impecabil în momentele importante din viața tovarășilor lor. Cândva aveam un prieten. Era mare poet și se numea Ion Stratan. S-a sinucis în condiții cel puțin ciudate. Ca și mine, avea cultul prieteniei. Printre apropiații săi era un important scriitor pe care îl admir și eu, deși el și amicii săi au altă impresie. Știu mai multe despre evoluția relațiilor dintre cei doi mari autori, dar nu e scopul meu nici să dezvălui amănunte scandaloase din viața lor, nici să pun la punct pe cineva. M-a durut însă să văd, într-o carte a scriitorului care a supraviețuit, referiri oarecum necontrolate la moartea prietenului nostru. Cuvintele „oribil”, „baltă de sânge” m-au impresionat neplăcut. Pe urmă l-am văzut pe genialul poet în viață la o emisiune tv, spunând că mortul avusese schizofrenie ! Se știe că schizofrenia este o boală psihică gravă, caracterizată prin disocierea spiritului, idei delirante și halucinații. Am tăcut din respect atât pentru opera sinucigașului, cât și pentru a celui care vorbea. Stratan a avut depresie ( eram prieteni de o viață, am vorbit cu el la telefon cu câteva zile înainte de tragicul eveniment și mă pricep la medicină ), iar a spune altceva este o insultă adusă memoriei sale. Și nu cred că este o rușine să fii depresiv într-o lume profund traumatizantă. Din instinct de apărare și din dorința de a-i ține pe hoitari la distanță, scriitorii folosesc ei înșiși un limbaj nepotrivit, dar nu-l îndreaptă totdeauna în direcția potrivită. Pe românește, se atacă inutil și dezonorant între ei.
Un făuritor de frumos poate face greșeala de a se apropia de oameni care nu-l înțeleg. Sigur, uneori colaborarea ia o turnură comic-intimă. În ultimii săi ani, Creangă a trăit cu un fel de țiitoare care, îndată ce scriitorul a închis ochii, s-a grăbit să pună pe foc manuscrisele rămase. Din punctual ei de vedere, erau niște terfeloage nefolositoare. Altcineva le-ar fi folosit ca hârtie igienică, dar e posibil ca femeia respectivă să nu fi obișnuit să se șteargă la fund. Mă ia groaza la gândul că Ion Creangă ar fi putut viețui în vremurile noastre, iar femeia cu pricina ar fi fost trasă de limbă de reporteri.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de moartea Mălinei Olinescu. S-a întâmplat ca dispărutei să-i pice dragul pe un nimeni, un burtă-verde care se lăsa întreținut de cântăreață. Prin indiferența sa criminală, bărbatul respectiv a îmbrâncit-o către cimitir. Este o evidență că artiștii nu se sinucid și nu mor accidental, ci sunt omorâți de atitudinea celor pe care îi iubesc. Acum, necunoscutul are cel puțin bunul-simț de a-și ține gura, în timp ce reporterii caută prin casa Mălinei sticlele goale. (Mă întreb ce-ar zice ziariștii dacă ar găsi, în casa unui țăran mort, câteva butoaie pântecoase, pline cu țuică proastă, distilată din zahăr și drojdie de bere. Sunt gospodari care consumă cel puțin 800 de litri de alcool anual, fără să apară niciodată beți ! )
În toată tevatura asta, cu actori proști, jucând o piesă foarte veche, a apărut un singur punct luminos : interpretul Călin Geambașu, caracter deosebit și prieten adevărat.
Jos pălăria, domnule Geambașu !
duminică, 11 decembrie 2011
Căutarea lui Averroes
Textele lui Borges sunt înțesate de idei, sugestii și teme. O singură povestire a argentinianului conține in nuce câteva cărți bune. Așa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.
„În jur ( Averroes se bucura și de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puține lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental și etern.”
„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a lașităților intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleași cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentație teatrală :
„ - Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru și varietatea vocilor dramatice :
„ - În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ține pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu fața la pământ, reprezintă adunarea credincioșilor. Jocul a durat puțin : „ toți voiau să fie muezin și nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea și trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie și tragedie. La un moment dat, Averroes crede că Aristotel „numește tragedie panegiricele, iar comedie satirele și anatemele. ” Concluzia este pe măsura înțelegerii noțiunilor: „Admirabile tragedii și comedii abundă în paginile Coranului și în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli, Averroes dispare, pur și simplu :
„Știu doar că a dispărut brusc, ca și cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină și că odată cu el au dispărut casa și fântâna nevăzută, cărțile, manuscrisele și porumbeii, sclavele cu păr negru și cea torturată, cu părul roșu, Farrach și Abulcasim, trandafirii și poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges își dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă știe prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereușind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-și personajul, Borges se inventează pe sine.
„Pe măsură ce înaintam, am simțit ceea ce trebuie să fi simțit acel zeu, amintit de Burton, care și-a propus să facă un taur și a creat un bivol. Am simțit că povestea își bătea joc de mine. Am simțit că Averroes, dorind să-și închipuie o dramă fără să știe ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane și Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam și că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela și că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire și tot așa la infinit. ( În clipa în care voi renunța să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”
„În jur ( Averroes se bucura și de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puține lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental și etern.”
„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a lașităților intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleași cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentație teatrală :
„ - Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru și varietatea vocilor dramatice :
„ - În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ține pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu fața la pământ, reprezintă adunarea credincioșilor. Jocul a durat puțin : „ toți voiau să fie muezin și nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea și trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie și tragedie. La un moment dat, Averroes crede că Aristotel „numește tragedie panegiricele, iar comedie satirele și anatemele. ” Concluzia este pe măsura înțelegerii noțiunilor: „Admirabile tragedii și comedii abundă în paginile Coranului și în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli, Averroes dispare, pur și simplu :
„Știu doar că a dispărut brusc, ca și cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină și că odată cu el au dispărut casa și fântâna nevăzută, cărțile, manuscrisele și porumbeii, sclavele cu păr negru și cea torturată, cu părul roșu, Farrach și Abulcasim, trandafirii și poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges își dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă știe prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereușind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-și personajul, Borges se inventează pe sine.
„Pe măsură ce înaintam, am simțit ceea ce trebuie să fi simțit acel zeu, amintit de Burton, care și-a propus să facă un taur și a creat un bivol. Am simțit că povestea își bătea joc de mine. Am simțit că Averroes, dorind să-și închipuie o dramă fără să știe ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane și Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam și că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela și că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire și tot așa la infinit. ( În clipa în care voi renunța să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”
sâmbătă, 10 decembrie 2011
La mulți ani, TUDOR CRISTEA !
Astăzi este ziua de naștere a eminentului poet, romancier și critic literar TUDOR CRISTEA, cel care mi-a întins o mână frățească în cel mai greu moment al vieții mele și căruia îi voi fi mereu recunoscător.
Îi urez să aibă o viață lungă, cu mulți bani în buzunar, cadâne în harem și cărți memorabile pe masa de lucru ! Să fie copleșit de iubire și de frumusețe !
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, TUDOR CRISTEA !
Îi urez să aibă o viață lungă, cu mulți bani în buzunar, cadâne în harem și cărți memorabile pe masa de lucru ! Să fie copleșit de iubire și de frumusețe !
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, TUDOR CRISTEA !
miercuri, 7 decembrie 2011
Femei, femei și iar femei
Cine a trecut prin căminele de elevi cunoaște obiceiul unor golani de a-ți scuipa în mâncare ori pe desert, pentru a ți le lua. Alimentele îmbălate de un cretin te dezgustă chiar dacă ți-e foame și preferi să rămâi nemâncat decât să ingerezi fluidele unui nespălat.
Cam așa se întâmplă cu o femeie care îți place și despre care afli că s-a cuplat cu un bărbat de nimic. Nu spun că o muiere care te dezamăgește este ca o prăjitură din care mușcă un ciumat. Nu. Spre deosebire de o amandină, să zicem, o doamnă îl ajută chiar ea pe sifilitic să-i umple imaginea cu mucozități.
Să presupunem că ești căzut în limbă după Maria Dinulescu. Ce fată fină ! Ce discuții inteligente ai putea să ai cu ea înainte de... Și afli, brusc, că ea îl bagă pe necurat în iad, după expresia lui Boccaccio, cu Poponeț, un tânăr al cărui singur merit e că taică-său i-a cumpărat Ferrari ! Și atunci nu vrei să mai auzi de Maria Dinulescu. Chiar dacă ea ar intra în camera ta prin efracție, la miezul nopții, și te-ar ruga în genunchi să o ai, ai refuza-o cu un gest imperial. Fraierii sunt mai totdeauna și supărăcioși.
În ceea ce mă privește, femei frumoase din România sunt, pentru mine, Floriana Jucan, Daniela Nane, Adriana Săftoiu, Mirela Zeța.
Ordinea este alfabetică.
Cam așa se întâmplă cu o femeie care îți place și despre care afli că s-a cuplat cu un bărbat de nimic. Nu spun că o muiere care te dezamăgește este ca o prăjitură din care mușcă un ciumat. Nu. Spre deosebire de o amandină, să zicem, o doamnă îl ajută chiar ea pe sifilitic să-i umple imaginea cu mucozități.
Să presupunem că ești căzut în limbă după Maria Dinulescu. Ce fată fină ! Ce discuții inteligente ai putea să ai cu ea înainte de... Și afli, brusc, că ea îl bagă pe necurat în iad, după expresia lui Boccaccio, cu Poponeț, un tânăr al cărui singur merit e că taică-său i-a cumpărat Ferrari ! Și atunci nu vrei să mai auzi de Maria Dinulescu. Chiar dacă ea ar intra în camera ta prin efracție, la miezul nopții, și te-ar ruga în genunchi să o ai, ai refuza-o cu un gest imperial. Fraierii sunt mai totdeauna și supărăcioși.
În ceea ce mă privește, femei frumoase din România sunt, pentru mine, Floriana Jucan, Daniela Nane, Adriana Săftoiu, Mirela Zeța.
Ordinea este alfabetică.
duminică, 4 decembrie 2011
VALENTIN EMIL MUȘAT : un frumos nebun al literaturii române
… și al căminelor studențești de altădată.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus. Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !”
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus. Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !”
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.
joi, 1 decembrie 2011
La ce mă mai aștept
* La ceremoniile legate de 1 Decembrie, Crin Antonescu va spune că Traian Băsescu a încercat să împiedice realizarea Marii Uniri, îmbiindu-l cu whisky pe regele Ferdinand, dar datorită vigilenței opoziției, întregirea țării a devenit realitate.
* Preafericitul Patriarh Daniel va da o dispoziție prin care stareții mănăstirilor vor avea dreptul să dețină cinci neveste tunse și legitime, după vorbele lui Urmuz. Măicuțele care dețin aceeași funcție vor fi recompensate cu un număr dublu de soți, aleși dintre călugării mai bolovănoși. În incinta mănăstirilor vor fi amenajate restaurante, săli de masaj, piscine, saune și mall-uri.Totodată asupra medicilor care au constatat că maica Sebastiana a născut două gemene, concepute în postul Paștelui, va fi aruncată anathema.
* Arbitrii români de fotbal vor juca efectiv în echipele ai căror patroni au fost generoși cu ei. Vor înscrie goluri, vor da pase și îi vor faulta dur pe amărâții care n-au avut ce să le ofere.
* Va apărea o nouă lege la Sănătate. Pacienții fără venituri își vor plăti serviciile medicale cu propriile organe. De pildă, intri în spital, ți se repară stomacul, dar ești nevoit să cedezi jumătate din ficat. Vei rămâne fără ochi, mâini și picioare, dar vei beneficia de o funcționare ireproșabilă a prostatei !
* Fiindcă din salariu nu-și pot cumpăra nici două cărți, iar țara nu are bani decât pentru hoți, profesorii vor renunța la leafă și vor pleca la cerșit, luând la colindat casele foștilor elevi.
Prieteni, nu ratați ocazia și așteptați-i după ușă, cu bâtele pregătite !
* Preafericitul Patriarh Daniel va da o dispoziție prin care stareții mănăstirilor vor avea dreptul să dețină cinci neveste tunse și legitime, după vorbele lui Urmuz. Măicuțele care dețin aceeași funcție vor fi recompensate cu un număr dublu de soți, aleși dintre călugării mai bolovănoși. În incinta mănăstirilor vor fi amenajate restaurante, săli de masaj, piscine, saune și mall-uri.Totodată asupra medicilor care au constatat că maica Sebastiana a născut două gemene, concepute în postul Paștelui, va fi aruncată anathema.
* Arbitrii români de fotbal vor juca efectiv în echipele ai căror patroni au fost generoși cu ei. Vor înscrie goluri, vor da pase și îi vor faulta dur pe amărâții care n-au avut ce să le ofere.
* Va apărea o nouă lege la Sănătate. Pacienții fără venituri își vor plăti serviciile medicale cu propriile organe. De pildă, intri în spital, ți se repară stomacul, dar ești nevoit să cedezi jumătate din ficat. Vei rămâne fără ochi, mâini și picioare, dar vei beneficia de o funcționare ireproșabilă a prostatei !
* Fiindcă din salariu nu-și pot cumpăra nici două cărți, iar țara nu are bani decât pentru hoți, profesorii vor renunța la leafă și vor pleca la cerșit, luând la colindat casele foștilor elevi.
Prieteni, nu ratați ocazia și așteptați-i după ușă, cu bâtele pregătite !
marți, 29 noiembrie 2011
Aburul cafelei fierbinți într-o sufragerie friguroasă
Aurele îngerilor păzitori s-au reunit într-o umbrelă protectoare. Cuiele Orionului au slăbit și firmamentul se sprijină pe creștetele noastre. După ce am umblat zile întregi, nehotărâți, prin peștera cu ieșire în cer, ne-am regăsit în sufrageria frigului și un prieten rostește poemul de îmblânzit focul. Ne strângem mâinile și așteptăm. Suntem cei mai buni prieteni de la apariția dinozaurilor încoace.
Dar actorul de serviciu a uitat cuvântul care aduce zăpezile.
Dar actorul de serviciu a uitat cuvântul care aduce zăpezile.
duminică, 27 noiembrie 2011
Complexul lui Abel sau despre eutanasierea elitelor
M-am întrebat deseori de ce teritoriul Daciei s-a romanizat rapid, într-un mod inexplicabil și de ce dacii și-au pierdut identitatea și au dispărut ca popor.
Într-un interviu luat de Adrian Păunescu, Constantin Daicoviciu era de părere că dacii nu au avut o limbă unitară și de aceea au fost cuceriți și șterși de pe harta lumii. Alții spun că n-au avut cultul scrierii ori că reprezentau o civilizație inferioară. Sigur, sunt și glasuri care spun că aici a fost leagănul civilizației omenești. Părerea mea sinceră este că dacii au intrat în regres datorită cultului sinucigaș al lumii de dincolo, întreținut de ciudata lor religie. Ei își trimiteau la zei pe cei mai buni oameni. Cei mai mari viteji și învățați, cei mai cinstiți bărbați, cei mai puternici și cei mai frumoși tineri erau trași în țepe și încredințați lui Zamolxis. Dacii erau o seminție care își distrugea elitele. Mai înțelepți, evreii se mulțumeau să sacrifice, pe altarul zeilor, animalele cele mai grase ! De altfel, Dumnezeu semiților nu accepta sacrificii umane din partea poporului ales. Oare de ce fapte îngrozitoare se făceau vinovați presupușii noștri strămoși, încât la ei funcționa într-un grad atât de înalt terapia țapului ispășitor ? De ce aveau ei conștiința încărcată și simțeau nevoia să atribuie propria vinovăție unor oameni cu adevărat superiori ? Prin comparație, creștinismul s-a limitat la un singur țap ispășitor, care a murit și a înviat precum vechii șamani.
N-am moștenit multe de la daci, dar în mod sigur ei ne-au transmis nevroza lor autodistrugătoare. I-am redus la tăcere pe artiști și pe intelectuali, prin înfometare. Marii actori care muncesc toată ziua sunt plătiți cu câteva sute de lei lunar, iar o mizerie omenească, așa cum e primarul Clujului, spune pe telefon că nu se dă jos din pat pentru un fleac de 100 000 de euro !
Nici conștiința unor turpitudini nu poate suporta asemenea monstruozități. Și atunci hahalerele se răzbună pe niște nevinovați. În concluzie, nu mai avem decât grija de a scăpa de maidanezi, imaginea din oglindă a unui popor sortit să creadă într-un zeu care i-a învățat că numai nulitățile au dreptul să se bucure de viață.
Într-un interviu luat de Adrian Păunescu, Constantin Daicoviciu era de părere că dacii nu au avut o limbă unitară și de aceea au fost cuceriți și șterși de pe harta lumii. Alții spun că n-au avut cultul scrierii ori că reprezentau o civilizație inferioară. Sigur, sunt și glasuri care spun că aici a fost leagănul civilizației omenești. Părerea mea sinceră este că dacii au intrat în regres datorită cultului sinucigaș al lumii de dincolo, întreținut de ciudata lor religie. Ei își trimiteau la zei pe cei mai buni oameni. Cei mai mari viteji și învățați, cei mai cinstiți bărbați, cei mai puternici și cei mai frumoși tineri erau trași în țepe și încredințați lui Zamolxis. Dacii erau o seminție care își distrugea elitele. Mai înțelepți, evreii se mulțumeau să sacrifice, pe altarul zeilor, animalele cele mai grase ! De altfel, Dumnezeu semiților nu accepta sacrificii umane din partea poporului ales. Oare de ce fapte îngrozitoare se făceau vinovați presupușii noștri strămoși, încât la ei funcționa într-un grad atât de înalt terapia țapului ispășitor ? De ce aveau ei conștiința încărcată și simțeau nevoia să atribuie propria vinovăție unor oameni cu adevărat superiori ? Prin comparație, creștinismul s-a limitat la un singur țap ispășitor, care a murit și a înviat precum vechii șamani.
N-am moștenit multe de la daci, dar în mod sigur ei ne-au transmis nevroza lor autodistrugătoare. I-am redus la tăcere pe artiști și pe intelectuali, prin înfometare. Marii actori care muncesc toată ziua sunt plătiți cu câteva sute de lei lunar, iar o mizerie omenească, așa cum e primarul Clujului, spune pe telefon că nu se dă jos din pat pentru un fleac de 100 000 de euro !
Nici conștiința unor turpitudini nu poate suporta asemenea monstruozități. Și atunci hahalerele se răzbună pe niște nevinovați. În concluzie, nu mai avem decât grija de a scăpa de maidanezi, imaginea din oglindă a unui popor sortit să creadă într-un zeu care i-a învățat că numai nulitățile au dreptul să se bucure de viață.
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
Există cărți, există cititori !
La Târgul de Carte Gaudeamus, scriitorii își lansează opere importante, care vor rămâne și după ce noi nu vom mai fi.
Horia Gârbea a tradus magistral piesa de teatru Vis de-o noapte-n miezul verii, în Opere, vol IV de William Shakespeare, Editura Paralela 45.
Radu Aldulescu a publicat, într-o nouă variantă, romanul Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească.
Daniel Cristea-Enache va încerca să-și seducă încă o dată cititorii, cu Cinematograful gol, Editura Polirom.
Ioan Suciu și Anton Marin și-au bucurat deja cititorii cu romanele Trei sute de trepte și, respectiv, Povestea unui om și a gândacului său, apărute la Editura Tracus Arte.
Mai tânărul și sclipitorul poet Mugur Grosu a dăruit lumii volumul Grossomodo, Editura Tracus Arte.
Marea surpriză este că și Adrian Năstase și-a scos o carte în lume, iar Ion Iliescu a fost prezent la Târg. Sunt fapte demne de salutat. Să nu uităm că atunci când a vizitat Columbia, prima grijă a vateranului PSD a fost să-l caute pe Garcia Marquez ! Din fericire, unii politicieni români au cultul paginii tipărite. Scriu chiar ei lucrări, ceea ce înseamnă automat că mai și citesc câte ceva. Nu există autor care să nu fie în primul rând un cititor de forță. Din păcate, cei mai mulți dintre cetățenii cu poziții înalte în statul român nu sunt decât admiratorii propriei ignoranțe.
Există cărți, există cititori ! Să ne bucurăm, fiindcă, în definitiv, a citi este una dintre cele mai reprezentative activități umane.
Horia Gârbea a tradus magistral piesa de teatru Vis de-o noapte-n miezul verii, în Opere, vol IV de William Shakespeare, Editura Paralela 45.
Radu Aldulescu a publicat, într-o nouă variantă, romanul Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească.
Daniel Cristea-Enache va încerca să-și seducă încă o dată cititorii, cu Cinematograful gol, Editura Polirom.
Ioan Suciu și Anton Marin și-au bucurat deja cititorii cu romanele Trei sute de trepte și, respectiv, Povestea unui om și a gândacului său, apărute la Editura Tracus Arte.
Mai tânărul și sclipitorul poet Mugur Grosu a dăruit lumii volumul Grossomodo, Editura Tracus Arte.
Marea surpriză este că și Adrian Năstase și-a scos o carte în lume, iar Ion Iliescu a fost prezent la Târg. Sunt fapte demne de salutat. Să nu uităm că atunci când a vizitat Columbia, prima grijă a vateranului PSD a fost să-l caute pe Garcia Marquez ! Din fericire, unii politicieni români au cultul paginii tipărite. Scriu chiar ei lucrări, ceea ce înseamnă automat că mai și citesc câte ceva. Nu există autor care să nu fie în primul rând un cititor de forță. Din păcate, cei mai mulți dintre cetățenii cu poziții înalte în statul român nu sunt decât admiratorii propriei ignoranțe.
Există cărți, există cititori ! Să ne bucurăm, fiindcă, în definitiv, a citi este una dintre cele mai reprezentative activități umane.
joi, 24 noiembrie 2011
Nu există scriitor american precum Faulkner
Am citit târziu Nu există țară pentru bătrâni de Corman McCarthy, având mereu în minte ecranizarea făcută după roman. Am văzut de două ori filmul și am fost fascinat de ucigașul plătit jucat de Javier Bardem, care aici semăna, în mod straniu, cu scriitorul Mircea Cărtărescu. În schimb, figura distrusă de cratere, pâraie și pârâiașe a lui Tommy Lee Jones, interpretându-l pe șeriful Bell, mi-a făcut rău. (Aceeași senzație am avut-o când l-am văzut pe Richard Burton aproape descompus, interpretându-l pe Richard Wagner. )
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.
luni, 21 noiembrie 2011
Dacii și crocodilii
Dintr-un articol foarte documentat ( http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/ ) aflu că dacii aveau de la patru-cinci până la treizeci de neveste. Femeile frumoase erau achiziționate la prețuri ridicate, iar cele urâte își cumpărau soții. Oameni cu vederi largi, dacii nu țineau la virginitate. Fetele nemăritate se împreunau cu oricine, după pofta inimii, dar după căsătorie erau păzite cu strășnicie. Cea mai iubită soție a unui mort lupta pentru onoarea de a fi înjunghiată ( de rudă cea mai apropiată ) lângă leșul bărbatului ei și era arsă împreună cu acesta. Văduvele rămase se pețeau chiar lângă rugul funerar sau se moșteneau ca orice bun material rămas după un dispărut. Din aceste obiceiuri se trage, probabil, Târgul de Fete de pe muntele Găina.
Ar fi fost de așteptat ca dacii să se fi înmulțit și să fi stăpânit lumea. Dar ei și-au pierdut identitatea și au dispărut. Într-un fel, e explicabil. Cu atâtea femei pe cap... În schimb, romanii, care nu au avut la început neveste și au fost nevoiți să le fure de la sabini, au întemeiat un imperiu.
Recent s-a descoperit că dinozaurii erbivori erau mâncați de un dușman de temut. Nu este vorba de Tyrannosaurus Rex, ci de crocodilii care trăiesc și astăzi. Ființe hidoase care pândesc din mlaștini, mâl și, în general, din locurile întunecate și duhnitoare. Dinozaurii au apărut acum aproximativ 225 de milioane de ani și au dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Crocodilii au viețuit și ei pe vremea șopârlelor uriașe, dar ne veghează, din mocirlă, și acum. Atâtea civilizații înfloritoare s-au prefăcut în praf și pulbere, însă reprilele astea sunt nemuritoare. Oare secretul supraviețuirii lor e sistemul imunitar foarte puternic ? Se știe că din sângele crocodililor a fost izolată o proteină, crocodilina, care ucide instantaneu bacteriile rezistente la cele mai puternice cefalosporine ! Probabil că, printre ei, procentul de femele e rezonabil.
P.S. Semnalez celor interesați un excelent blog de istorie, http://istoriiregasite.wordpress.com/, aparținând lui Horia Dumitru Oprea.
Ar fi fost de așteptat ca dacii să se fi înmulțit și să fi stăpânit lumea. Dar ei și-au pierdut identitatea și au dispărut. Într-un fel, e explicabil. Cu atâtea femei pe cap... În schimb, romanii, care nu au avut la început neveste și au fost nevoiți să le fure de la sabini, au întemeiat un imperiu.
Recent s-a descoperit că dinozaurii erbivori erau mâncați de un dușman de temut. Nu este vorba de Tyrannosaurus Rex, ci de crocodilii care trăiesc și astăzi. Ființe hidoase care pândesc din mlaștini, mâl și, în general, din locurile întunecate și duhnitoare. Dinozaurii au apărut acum aproximativ 225 de milioane de ani și au dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Crocodilii au viețuit și ei pe vremea șopârlelor uriașe, dar ne veghează, din mocirlă, și acum. Atâtea civilizații înfloritoare s-au prefăcut în praf și pulbere, însă reprilele astea sunt nemuritoare. Oare secretul supraviețuirii lor e sistemul imunitar foarte puternic ? Se știe că din sângele crocodililor a fost izolată o proteină, crocodilina, care ucide instantaneu bacteriile rezistente la cele mai puternice cefalosporine ! Probabil că, printre ei, procentul de femele e rezonabil.
P.S. Semnalez celor interesați un excelent blog de istorie, http://istoriiregasite.wordpress.com/, aparținând lui Horia Dumitru Oprea.
duminică, 20 noiembrie 2011
Caracterul ține de chimia organică
Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe un mare scriitor care mi-a făcut mult bine, în împrejurări cruciale ale vieții mele și căruia nu-i voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscător. Din păcate, până acum n-am reușit să fac nimic pentru el. Omul m-a primit cu afecțiune, m-a tratat ca pe un oaspete de seamă și a pierdut cu mine câteva ore din prețiosul său timp.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința. Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea ( http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința. Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea ( http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
O fată și un pahar cu vin verde
Ieri am auzit că, acum o lună, a murit o femeie pe care o cunoșteam din adolescență. Se numea Silvia. Era talentată, inteligentă, cultă și nonconformistă. Scria, desena, dansa. A avut o viață agitată. De la ea am împrumutat Ulise de Joyce. Tot ea m-a învățat să nu mă plictisesc niciodată. Ultima dată am văzut-o prin Videle, în această vară. Intrasem în curtea Policlinicii pentru a parca mașina și a evita conflictele cu polițiștii. Ea ieșea de acolo și mi-a spus că are cancer de vreo câțiva ani. Am fost consternat, dar i-am spus obișnuitele cuvinte de încurajare. Era optimistă.
- Nu voi muri, fiindcă nu mă lasă băiatul meu, mi-a zis, zâmbitoare.
Așa am aflat că are un fiu care a depășit vârsta majoratului. I-am dat numărul de telefon al celui mai puternic bioenergoterapeut din țară ( mi-l comunicase și mie savantul Radu Ilie Mânecuță ) și ne-am despărțit, promițându-ne că vom ține legătura.
Voi evoca o scenă care este în ton cu spiritul ei ludic și luminos. În tinerețe o vizitam pe fată, însoțit de vărul ei, un pictor talentat. Într-un rând, gazda ne-a servit cu vin. Ciudățenie mare ! La un minut după ce era pus în pahare, vinul roz devenea de un verde intens. Ciocneam, beam și miroseam cu discreție. Era vin adevărat, nu încăpea nicio îndoială, dar nu înțelegeam de ce își schimba culoarea într-un mod atât de spectaculos. Nu îndrăzneam să întrebăm, iar ea râdea de încurcătura noastră. La plecare, pictorul, ușor pilit, a spus din ușă :
- Mulțumim foarte mult ! Am băut un excelent vin verde !
Din toate întâlnirile și discuțiile noastre de atunci n-au rămas decât amintirea vinului verde și replica amicului meu. Acum înclin să cred că totul a fost o farsă nevinovată, pusă la cale de inteligenta mea cunoștință.
Să-i fie țărâna ușoară ! Sunt sigur că ne vom revedea cândva, la o răspântie de ceruri și vom admira împreună firma luminoasă a Paradisului.
- Nu voi muri, fiindcă nu mă lasă băiatul meu, mi-a zis, zâmbitoare.
Așa am aflat că are un fiu care a depășit vârsta majoratului. I-am dat numărul de telefon al celui mai puternic bioenergoterapeut din țară ( mi-l comunicase și mie savantul Radu Ilie Mânecuță ) și ne-am despărțit, promițându-ne că vom ține legătura.
Voi evoca o scenă care este în ton cu spiritul ei ludic și luminos. În tinerețe o vizitam pe fată, însoțit de vărul ei, un pictor talentat. Într-un rând, gazda ne-a servit cu vin. Ciudățenie mare ! La un minut după ce era pus în pahare, vinul roz devenea de un verde intens. Ciocneam, beam și miroseam cu discreție. Era vin adevărat, nu încăpea nicio îndoială, dar nu înțelegeam de ce își schimba culoarea într-un mod atât de spectaculos. Nu îndrăzneam să întrebăm, iar ea râdea de încurcătura noastră. La plecare, pictorul, ușor pilit, a spus din ușă :
- Mulțumim foarte mult ! Am băut un excelent vin verde !
Din toate întâlnirile și discuțiile noastre de atunci n-au rămas decât amintirea vinului verde și replica amicului meu. Acum înclin să cred că totul a fost o farsă nevinovată, pusă la cale de inteligenta mea cunoștință.
Să-i fie țărâna ușoară ! Sunt sigur că ne vom revedea cândva, la o răspântie de ceruri și vom admira împreună firma luminoasă a Paradisului.
vineri, 18 noiembrie 2011
Cum mă jefuiesc piticii
Sunt doi. Unul e chelbos și cu o barbă neîngrijită. Celălalt, păros ca un pui de urs. Apar, în vârful opincilor, imediat după ce eu am terminat, în somn, ultimul om de zăpadă. Se știe că fac momăi de nea pentru fiecare femeie cu care m-am plimbat și pentru toți prietenii cu care am băut vodcă rusească. Piticii șușotesc trei secunde și se vede că sunt dintre aceia care, dacă le întinzi o mână, îți taie și brațul și dup-aia îți încasează pensia de handicapat. Scot repede niște traiste mari și îmi fură mai întâi zăpada. Apoi încep să să cărăbănească în sacii lor ființele de omăt care dau să scape, dar nu pot fugi, fiindcă, potrivit tradiției, nu le-am făcut și picioare. Piticii se scălămbăie și, de bucurie, scot niște limbi roșii, șerpești. Amestecă de-a valma bulgării albi cu mersul Emiliei și mă jefuiesc de poemul pe care Nino Stratan mi-l dedicase cândva ( ningea în textul ăla cu fulgi cât ceștile de cafea ! ) și de mirosul vinului fiert pe care îl beau doi unguri, la etajul al treilea al blocului D, din Complexul Studențesc Grozăvești.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire.
joi, 17 noiembrie 2011
Pedofili și ouă de dinozauri
* Există o țară africană în care pensionarii reprezintă cam 1% din totalul populației. Și trăiesc acolo peste o sută douăzeci de milioane de oameni. Ăia nu au probleme cu sistemul de pensii, dar nici nu vreau să mă gândesc la ce se întâmplă cu bătrânii ! Singura preocupare a localnicilor pare a fi propria înmulțire, pe care profesorii o experimentează cu îndârjire chiar cu elevele, la școală. Într-o notă a Ministerului Educației se arată că nimeni nu poate pune capăt unui flagel devenit obișnuință : dascălii își violează discipolele chiar pe catedră, după încheierea cursurilor sau în pauze. Alea da, recreații ! De ce altă republică ne amintește oare situația mai sus pomenită ?
* S-ar părea că la noi n-au mai rămas de furat decât ouăle dinozaurilor care au trăit acum 67 de milioane de ani. Sunt oameni cu inițiativă care le-au vândut și pe astea !
* Aștept fiecare meci al lui Lucian Bute cu o din ce în ce mai mare încordare : știu că va veni inevitabil și momentul când va fi învins. Numai să aibă destulă înțelepciune și să se retragă fără să piardă nicio luptă. Așa ar fi frumos. Asta ar merita imaginea lui de om și de sportiv excepțional.
* S-ar părea că la noi n-au mai rămas de furat decât ouăle dinozaurilor care au trăit acum 67 de milioane de ani. Sunt oameni cu inițiativă care le-au vândut și pe astea !
* Aștept fiecare meci al lui Lucian Bute cu o din ce în ce mai mare încordare : știu că va veni inevitabil și momentul când va fi învins. Numai să aibă destulă înțelepciune și să se retragă fără să piardă nicio luptă. Așa ar fi frumos. Asta ar merita imaginea lui de om și de sportiv excepțional.
duminică, 13 noiembrie 2011
Dor de DANIEL PIȘCU
Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii. Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care accepta cu fair-play înfrângerea și se bucura, împreună cu ceilalți, de poantele scoase la foc continuu de Daniel. Atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătescă seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uluitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea capodopera, fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici.
- Sigur, sigur, cum să nu ? s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el. Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat, de la distanță, într-o înprejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan. Ei mă fac să lăcrimez de mândrie că sunt om și scriitor român.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătescă seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uluitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea capodopera, fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici.
- Sigur, sigur, cum să nu ? s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el. Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat, de la distanță, într-o înprejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan. Ei mă fac să lăcrimez de mândrie că sunt om și scriitor român.
sâmbătă, 12 noiembrie 2011
Limba de tinichea
Limba ne înalță și tot ea ne coboară.
Limbajul pe care-l folosim ne dă identitate și, în ochii unora ( de pildă, Caragiale ), ne caracterizează implacabil. De cele mai multe ori, cuvintele noastre ne așează acolo unde ne este locul. Putem locui în palate, având la îndemână iahturi și haine scumpe, însă vorbele pe care le scoatem pe gură spun lumii cine suntem. Mi-a plăcut enorm o ironie a lui Mircea Cărtărescu la adresa lui Marin Sorescu : „Sorescu nu vorbea, ci bâiguia, era cu neputință să-l înțelegi. Cred că de-asta și scria literatură, ca să poată spune și el ceva, cât de cât...” Asta nu înseamnă că oamenii care n-au talent oratoric sunt niște proști, iar cei care și-au exersat înclinația de a sporovăi, ore în șir, mereu despre aceleași lucruri, învârtind cu dexteritate niște palavre ca pe niște pietre într-o găleată, sunt cine știe ce valori.
Știți cum vorbesc chirurgii ? Folosind, în fiecare enunț, ziceri care încep cu „p” sau „c”. Un limbaj visceral : ei explorează componentele anatomice ale omului.
Teologii au un stil arhaic, cu parfum de sărbători și de tămâie.
Polițiștii și militarii parcă ar citi din regulamentele de ordine interioare.
Istoricii și savanții vânează ideea.
Filosofii și ziariștii etalează, la derută, o exprimare cam din topor ( vezi CTP ).
Profesorii fac risipă de elemente lexicale și își pun în lumină obsesiile legate de învățătură și indisciplină.
Când auzim termeni precum „ a sabota”, „ a se sustrage” și „trădător” ( vezi conflictul din PSD), ne dăm seama că avem de-a face cu supraviețuitorii unei lumi revolute. Sunt oameni care nu au capacitatea de a se autoeduca, pentru a se adapta zilelor noastre. E toxic că ei încearcă mereu să aibă ultimul cuvânt și vor să pozeze în modele pentru ceilalți. Deși pare un om de treabă, Ion Iliescu este trădat, în primul rând, de propriul grai, care ne arată limitele sale. Mai demult, Emil Constantinescu fusese dat în vileag de niște discursuri ce ilustrau un caracter discutabil. Am regretat totdeauna că Adrian Năstase, un intelectual de rasă, a intrat în politică. Multă vreme a vorbit civilizat ( mai ales când dialoga cu Coposu ), dar mai târziu, noii săi adversari l-au obligat să le arate ouăle și chiar să-i bată cu ele ! Alți lideri sunt făcuți de ocară de fiecare sintagmă pe care o scot pe gură, în deplină concordanță cu un comportament golănesc. Un individ sinistru, Tălmăcean, execută dansuri grotești pe posturile de televiziune.
A fost, mai întâi, limba de lemn a activiștilor: moartă, rigidă, fără putința de a exprima ceva. A venit moda limbii de tinichea, folosite în dublu registru, pentru uzul vedetelor și al politicienilor. E zornăitoare, stridentă, redundantă, fără priză la idee. Deseori cade în construcții de mahala și nu comunică mai nimic, dacă exceptăm ura bestială care mustește din fiecare propoziție.
P.S. 1.Nu uit că Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru, a sponsorizat mai multe apariții editoriale ale unor autori români de prestigiu. Am observat apoi că, în frumoasa tradiție românească, unii l-au înjurat.
2. M-am referit exclusiv la limba vorbită și la cea folosită în presă. Ficțiunile nu intră în discuție, chiar dacă îți poți da seama, după stil, că Saint-Exupéry era un nobil, iar Céline, hai să spunem așa, un om dificil.
Limbajul pe care-l folosim ne dă identitate și, în ochii unora ( de pildă, Caragiale ), ne caracterizează implacabil. De cele mai multe ori, cuvintele noastre ne așează acolo unde ne este locul. Putem locui în palate, având la îndemână iahturi și haine scumpe, însă vorbele pe care le scoatem pe gură spun lumii cine suntem. Mi-a plăcut enorm o ironie a lui Mircea Cărtărescu la adresa lui Marin Sorescu : „Sorescu nu vorbea, ci bâiguia, era cu neputință să-l înțelegi. Cred că de-asta și scria literatură, ca să poată spune și el ceva, cât de cât...” Asta nu înseamnă că oamenii care n-au talent oratoric sunt niște proști, iar cei care și-au exersat înclinația de a sporovăi, ore în șir, mereu despre aceleași lucruri, învârtind cu dexteritate niște palavre ca pe niște pietre într-o găleată, sunt cine știe ce valori.
Știți cum vorbesc chirurgii ? Folosind, în fiecare enunț, ziceri care încep cu „p” sau „c”. Un limbaj visceral : ei explorează componentele anatomice ale omului.
Teologii au un stil arhaic, cu parfum de sărbători și de tămâie.
Polițiștii și militarii parcă ar citi din regulamentele de ordine interioare.
Istoricii și savanții vânează ideea.
Filosofii și ziariștii etalează, la derută, o exprimare cam din topor ( vezi CTP ).
Profesorii fac risipă de elemente lexicale și își pun în lumină obsesiile legate de învățătură și indisciplină.
Când auzim termeni precum „ a sabota”, „ a se sustrage” și „trădător” ( vezi conflictul din PSD), ne dăm seama că avem de-a face cu supraviețuitorii unei lumi revolute. Sunt oameni care nu au capacitatea de a se autoeduca, pentru a se adapta zilelor noastre. E toxic că ei încearcă mereu să aibă ultimul cuvânt și vor să pozeze în modele pentru ceilalți. Deși pare un om de treabă, Ion Iliescu este trădat, în primul rând, de propriul grai, care ne arată limitele sale. Mai demult, Emil Constantinescu fusese dat în vileag de niște discursuri ce ilustrau un caracter discutabil. Am regretat totdeauna că Adrian Năstase, un intelectual de rasă, a intrat în politică. Multă vreme a vorbit civilizat ( mai ales când dialoga cu Coposu ), dar mai târziu, noii săi adversari l-au obligat să le arate ouăle și chiar să-i bată cu ele ! Alți lideri sunt făcuți de ocară de fiecare sintagmă pe care o scot pe gură, în deplină concordanță cu un comportament golănesc. Un individ sinistru, Tălmăcean, execută dansuri grotești pe posturile de televiziune.
A fost, mai întâi, limba de lemn a activiștilor: moartă, rigidă, fără putința de a exprima ceva. A venit moda limbii de tinichea, folosite în dublu registru, pentru uzul vedetelor și al politicienilor. E zornăitoare, stridentă, redundantă, fără priză la idee. Deseori cade în construcții de mahala și nu comunică mai nimic, dacă exceptăm ura bestială care mustește din fiecare propoziție.
P.S. 1.Nu uit că Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru, a sponsorizat mai multe apariții editoriale ale unor autori români de prestigiu. Am observat apoi că, în frumoasa tradiție românească, unii l-au înjurat.
2. M-am referit exclusiv la limba vorbită și la cea folosită în presă. Ficțiunile nu intră în discuție, chiar dacă îți poți da seama, după stil, că Saint-Exupéry era un nobil, iar Céline, hai să spunem așa, un om dificil.
joi, 10 noiembrie 2011
Raiul e un fel de NATO
* Un predicator spunea că refuzul de a-i ajuta pe cei aflați în dificultate este, ca și nerecunoștința, un semnal că umanul cedează vizibil în favoarea monstruosului. Afirmațiile sale ( ca și pretenția unui profesor de a fi salutat de foștii săi elevi ! ) capătă o coloratură comică, din moment ce în China, oamenii sunt striviți pe stradă, ca niște bostani. Dacă se întâmplă ca ființa pe care a lovit-o un camion să fie un copil, iar micuțul mai respiră, șoferul dă înapoi și-l mai calcă o dată, pentru a-l ucide, fiindcă, în acest caz, amenda este mai mică. Vom deveni o specie pe care Dumnezeu n-a „prins-o” în Planul Său : niște pocitanii care se amuză de propriile cruzimi.
* Joe Frazier a murit. Îmi aduc aminte că eram un băiețel când el l-a învins la puncte pe Cassius Clay ( Muhammad Ali ). Nu aveam televizor, meciul se desfășurase noaptea și a doua zi dimineața l-am căutat la școală pe vărul meu, Badea, și l-am întrebat cine învinsese. Badea văzuse meciul la un vecin care se număra printre cei trei cetățeni din localitate, care aveau aparatură electronică.
- A bătut Frazier, mi-a spus vărul meu, dezamăgit.
Am rămas câteva clipe tăcuți, triști, apoi m-am întors și m-am îndreptat către clasa mea. Se mai prăbușise un mit.
Pe urmă, Foreman l-a făcut terci pe Frazier, trimițându-l de șase ori la podea, chiar în primele minute ale unui meci memorabil. Cine găsește acum cele mai potrivite cuvinte pentru a-și lua rămas bun de la cel dispărut ? Bineînțeles că Foreman, ca să rămânem pe scena comediei grotești în care jucăm toți : „ Noapte bună, prietene ! ” Îmi sună ca și cum i-ar fi dat un ultim pumn și l-ar fi trimis într-un K.O. veșnic.
* Cineva mi-a relatat un fapt greu de crezut pentru un om care trăiește într-o lume în care concetățenii caută conflictele cu lumânarea. Un bărbat din zona colinară a câștigat la loterie o sumă importantă. Cum a cheltuit omul banii ? I-a umpărat casă unui prieten și a plătit, prin intermediari, operația foarte costisitoare pe care a suportat-o, într-o clinică din Austria, copilul celui mai mare dușman al său. Pradă unei uluieli de factură creștină, un amic l-a întrebat pe norocos dacă nu a înnebunit. Omul a explicat, răbdător, că în rai nu putem pătrunde individual, iar credința nu este un fel de cârnat care se dă gratuit și din care fiecare dintre noi trebuie să apuce cât mai mult. În timp ce interlocutorul său rânjea, piosul a spus :
- Nu poate să-mi fie mie bine, dacă dușmanilor și prietenilor mei le merge rău ! Suntem interconectați ! Cum să-ți spun ? Raiul e un fel de NATO : nu ești primit acolo dacă nu ai tratate de pace semnate cu toată lumea !
* Joe Frazier a murit. Îmi aduc aminte că eram un băiețel când el l-a învins la puncte pe Cassius Clay ( Muhammad Ali ). Nu aveam televizor, meciul se desfășurase noaptea și a doua zi dimineața l-am căutat la școală pe vărul meu, Badea, și l-am întrebat cine învinsese. Badea văzuse meciul la un vecin care se număra printre cei trei cetățeni din localitate, care aveau aparatură electronică.
- A bătut Frazier, mi-a spus vărul meu, dezamăgit.
Am rămas câteva clipe tăcuți, triști, apoi m-am întors și m-am îndreptat către clasa mea. Se mai prăbușise un mit.
Pe urmă, Foreman l-a făcut terci pe Frazier, trimițându-l de șase ori la podea, chiar în primele minute ale unui meci memorabil. Cine găsește acum cele mai potrivite cuvinte pentru a-și lua rămas bun de la cel dispărut ? Bineînțeles că Foreman, ca să rămânem pe scena comediei grotești în care jucăm toți : „ Noapte bună, prietene ! ” Îmi sună ca și cum i-ar fi dat un ultim pumn și l-ar fi trimis într-un K.O. veșnic.
* Cineva mi-a relatat un fapt greu de crezut pentru un om care trăiește într-o lume în care concetățenii caută conflictele cu lumânarea. Un bărbat din zona colinară a câștigat la loterie o sumă importantă. Cum a cheltuit omul banii ? I-a umpărat casă unui prieten și a plătit, prin intermediari, operația foarte costisitoare pe care a suportat-o, într-o clinică din Austria, copilul celui mai mare dușman al său. Pradă unei uluieli de factură creștină, un amic l-a întrebat pe norocos dacă nu a înnebunit. Omul a explicat, răbdător, că în rai nu putem pătrunde individual, iar credința nu este un fel de cârnat care se dă gratuit și din care fiecare dintre noi trebuie să apuce cât mai mult. În timp ce interlocutorul său rânjea, piosul a spus :
- Nu poate să-mi fie mie bine, dacă dușmanilor și prietenilor mei le merge rău ! Suntem interconectați ! Cum să-ți spun ? Raiul e un fel de NATO : nu ești primit acolo dacă nu ai tratate de pace semnate cu toată lumea !
duminică, 6 noiembrie 2011
Casă roșie pe o pajiște verde
Am căutat iarăși casa roșie de pe pajiștea verde.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT ! IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT ! IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.
joi, 3 noiembrie 2011
Sărbătoarea continuă
Nimic nu s-a schimbat. Aceleași rădăcini adormite, vreacuri jilave și fructe fermentate. Același râu respiră și naște cețuri. Aud aievea cântecul euforic al viscolelor de altădată, urările și clopoțeii sărbătorilor de iarnă, văd ninsorile scandinave dansând peste coroanele copacilor.
Nimic nu s-a schimbat. Aici, în câmpie, vara e mai cald decât în Africa, iar iarna e mai frig decât în Siberia. Acum câțiva ani am văzut la televizor un nigerian care se plângea de căldura excesivă din București.
- Și la noi e cald, recunoștea omul de culoare, ștergându-și sudoarea care îi șiroia pe față, dar nu ca la voi !
Am un amic care e originar de prin munții Bârgăului. Lucrând cu el într-o zi de iulie, l-am întrebat cum este iarna la ei.
- Mult mai cald decât aici, a spus el, aprins la față din cauza caniculei.
- Bine, dar eu știam că iarna e mai lungă și mai aspră acolo.
- Mai lungă, da. Dar mai blândă. În depresiuni e frig tare, dar pe culmi, unde am trăit eu, e plăcut. Vara, în schimb, e mai răcoroasă.
Nimic nu s-a schimbat. Elev fiind, veneam de la școală și mă apucam de lecții. Le terminam abia când se însera. Ieșeam să iau puțin aer curat. Negurile se ridicau din trupul inert al pământului, iar ceilalți copii plecau acasă. Rămâneam singur, jucându-mă de-a rătăcitul prin pâcla argintie și rece. Ajugeam la râu și mă minunam de liniștea care domnea pretutindeni. Doar sărbătorile erau pe undeva, pe aproape, în drum către mine. Mă întorceam apoi în casa bunicului și mă așezam lângă soba de pământ văruit, încinsă cu paie de grâu. Lutul din care era făcută soba păstra în el toate miresmele furate din rădăcinile florilor de stepă. La o lampă chioară, cu petrol, mai citeam câteva capitole din Alexandre Dumas sau din Zaharia Stancu, înainte de a mă cufunda în abisul odihnitor al somnului. Mă simțeam ca într-un castel medieval, pierdut prin fiorduri suedeze, unde nimeni nu se putea atinge de mine.
Doar cărțile de care eram îndrăgostit mă așteptau răbdătoare, așezate pe un raft grosolan, confecționat din scânduri negeluite.
Nimic nu s-a schimbat. Aici, în câmpie, vara e mai cald decât în Africa, iar iarna e mai frig decât în Siberia. Acum câțiva ani am văzut la televizor un nigerian care se plângea de căldura excesivă din București.
- Și la noi e cald, recunoștea omul de culoare, ștergându-și sudoarea care îi șiroia pe față, dar nu ca la voi !
Am un amic care e originar de prin munții Bârgăului. Lucrând cu el într-o zi de iulie, l-am întrebat cum este iarna la ei.
- Mult mai cald decât aici, a spus el, aprins la față din cauza caniculei.
- Bine, dar eu știam că iarna e mai lungă și mai aspră acolo.
- Mai lungă, da. Dar mai blândă. În depresiuni e frig tare, dar pe culmi, unde am trăit eu, e plăcut. Vara, în schimb, e mai răcoroasă.
Nimic nu s-a schimbat. Elev fiind, veneam de la școală și mă apucam de lecții. Le terminam abia când se însera. Ieșeam să iau puțin aer curat. Negurile se ridicau din trupul inert al pământului, iar ceilalți copii plecau acasă. Rămâneam singur, jucându-mă de-a rătăcitul prin pâcla argintie și rece. Ajugeam la râu și mă minunam de liniștea care domnea pretutindeni. Doar sărbătorile erau pe undeva, pe aproape, în drum către mine. Mă întorceam apoi în casa bunicului și mă așezam lângă soba de pământ văruit, încinsă cu paie de grâu. Lutul din care era făcută soba păstra în el toate miresmele furate din rădăcinile florilor de stepă. La o lampă chioară, cu petrol, mai citeam câteva capitole din Alexandre Dumas sau din Zaharia Stancu, înainte de a mă cufunda în abisul odihnitor al somnului. Mă simțeam ca într-un castel medieval, pierdut prin fiorduri suedeze, unde nimeni nu se putea atinge de mine.
Doar cărțile de care eram îndrăgostit mă așteptau răbdătoare, așezate pe un raft grosolan, confecționat din scânduri negeluite.
marți, 1 noiembrie 2011
De ce au asiaticii ochii migdalați
Am avut, printre alții, și câțiva prieteni din Asia : coreeeni, vietnamezi și chinezi. Eram totdeauna uimit de fizionomiile de copii gravi, de râsul nestăvilit și de ochii lor frumoși, ca trași cu penelul. Într-o zi nu mi-am putut ține în frâu curiozitatea și i-am întrebat de ce au ochii migdalați. Mă așteptam ca ei să-mi spună o legendă orientală, plină de tâlcuri adânci. Am rămas însă dezamăgit.
- Nu-ți dai seama de ce avem noi ochii așa ? m-a întrebat, zâmbind, Ri Nham.
- Uite că sunt atât de prost, încât nu m-am prins, am zis eu.
- În Asia, a continuat Ri, e soare în fiecare zi. E un soare puternic, orbitor și trebuie să mijești ochii ca să-l poți suporta. Sute de generații au stat la noi cu ochii strânși de prea multă lumină și așa se face că ni s-au modificat trăsăturile feței.
- Dar ce, bă, în Europa nu răsare soarele ? am făcut eu pe prostul.
- Ba da, mi-a replicat Ri, dar pe aici mai sunt și nori. Și multă, multă umbră. Acolo, în stepele noastre, cerul e gol tot anul.
Da, nu era cine știe ce filosofie. Am râs și l-am bătut pe umeri pe amicul meu atât de isteț.
Multe lucruri au o explicație simplă, numai noi le complicăm inutil.
Dar tot nu pricep, de pildă, de ce oamenii cu capul țuguiat nu l-au tolerat pe Oblio printre ei și, prin intrigile Contelui malefic, l-au exilat în Pădurea-fără-Rost ?
Și din ce motiv cei cu capete trapezoidale nu-i suportă pe cei cu capete rotunde ?
De ce nasurile lungi sunt în război cu cele cârne, iar mustățile-pămătuf intră în conflict cu suratele lor aranjate în furculiță ?
- Nu-ți dai seama de ce avem noi ochii așa ? m-a întrebat, zâmbind, Ri Nham.
- Uite că sunt atât de prost, încât nu m-am prins, am zis eu.
- În Asia, a continuat Ri, e soare în fiecare zi. E un soare puternic, orbitor și trebuie să mijești ochii ca să-l poți suporta. Sute de generații au stat la noi cu ochii strânși de prea multă lumină și așa se face că ni s-au modificat trăsăturile feței.
- Dar ce, bă, în Europa nu răsare soarele ? am făcut eu pe prostul.
- Ba da, mi-a replicat Ri, dar pe aici mai sunt și nori. Și multă, multă umbră. Acolo, în stepele noastre, cerul e gol tot anul.
Da, nu era cine știe ce filosofie. Am râs și l-am bătut pe umeri pe amicul meu atât de isteț.
Multe lucruri au o explicație simplă, numai noi le complicăm inutil.
Dar tot nu pricep, de pildă, de ce oamenii cu capul țuguiat nu l-au tolerat pe Oblio printre ei și, prin intrigile Contelui malefic, l-au exilat în Pădurea-fără-Rost ?
Și din ce motiv cei cu capete trapezoidale nu-i suportă pe cei cu capete rotunde ?
De ce nasurile lungi sunt în război cu cele cârne, iar mustățile-pămătuf intră în conflict cu suratele lor aranjate în furculiță ?
duminică, 30 octombrie 2011
Cum se schimbă oamenii
Aveam ideea fixă că oamenii nu se schimbă mai niciodată în bine. Totdeauna în rău. Dar mi-am dat seama că mă înșelam. În minunata lume în care trăim, chiar și demnitarii își corectează reperele morale și devin mai buni și mai toleranți.
De pildă, Ion Iliescu declara la tot pasul, oricui voia să-l asculte, că e liber-cugetător. Iată că a trecut timpul, Iliescu a scris o grămadă de cărți, a început să se arate smerit, să se închine și să arate respect valorilor creștine. În plus, Iliescu este azi unul dintre admiratorii regelui Mihai , după ce, cu mulți ani în urmă, îl fugărea și îl vâna pe fostul suveran, dintr-o teamă pe care n-am înțeles-o.
Și cine uită cum l-a adus Emil Constantinescu pe călugărul Vasile în politică ?
Totuși, nimic nu m-a surprins mai mult decât gestul lui Traian Băsescu de a-i aduce un omagiu Mitropolitului Andrei Șaguna.
Se știe că Zoe Dumitrescu-Bușulenga, o personalitate culturală importantă, s-a călugărit în ultimii ani de viață și a murit, prin înfometare, la Văratec, în 2006. Aș vrea să trăiesc clipa când îl voi vedea pe primul politician român cum îmbracă rasa călugărească și se retrage într-o mănăstire, pentru a-și ispăși păcatele. Pe cine să pariez ?
Dar poate că visez prea mult.
De pildă, Ion Iliescu declara la tot pasul, oricui voia să-l asculte, că e liber-cugetător. Iată că a trecut timpul, Iliescu a scris o grămadă de cărți, a început să se arate smerit, să se închine și să arate respect valorilor creștine. În plus, Iliescu este azi unul dintre admiratorii regelui Mihai , după ce, cu mulți ani în urmă, îl fugărea și îl vâna pe fostul suveran, dintr-o teamă pe care n-am înțeles-o.
Și cine uită cum l-a adus Emil Constantinescu pe călugărul Vasile în politică ?
Totuși, nimic nu m-a surprins mai mult decât gestul lui Traian Băsescu de a-i aduce un omagiu Mitropolitului Andrei Șaguna.
Se știe că Zoe Dumitrescu-Bușulenga, o personalitate culturală importantă, s-a călugărit în ultimii ani de viață și a murit, prin înfometare, la Văratec, în 2006. Aș vrea să trăiesc clipa când îl voi vedea pe primul politician român cum îmbracă rasa călugărească și se retrage într-o mănăstire, pentru a-și ispăși păcatele. Pe cine să pariez ?
Dar poate că visez prea mult.
sâmbătă, 29 octombrie 2011
Superlative
Ce ar putea oferi televiziunile unui popor care se împarte în nesătui și înfometați ?
Simplu : cea mai mare tocăniță, sarma, prăjitură, pizza, brânză, ciorbiță, plăcintă, boboroadă, pâine, chiftea, cel mai lung cârnat, cozonac, gulaș sau elefant fript.
Nouă însă ni s-ar potrivi și alte superlative : cea mai mare hazna, cel mai înalt și mai consistent rahat, cel mai împuțit caracter, cel mai incompetent cetățean.
Le-am rezolva pe toate dacă am găsi cea mai mare baltă unde să ne aruncăm toți. Ar trebui doar să punem niște pietroaie pe mal și să ni le legăm de gât, înainte de a face saltul care să ne mântuiască.
Simplu : cea mai mare tocăniță, sarma, prăjitură, pizza, brânză, ciorbiță, plăcintă, boboroadă, pâine, chiftea, cel mai lung cârnat, cozonac, gulaș sau elefant fript.
Nouă însă ni s-ar potrivi și alte superlative : cea mai mare hazna, cel mai înalt și mai consistent rahat, cel mai împuțit caracter, cel mai incompetent cetățean.
Le-am rezolva pe toate dacă am găsi cea mai mare baltă unde să ne aruncăm toți. Ar trebui doar să punem niște pietroaie pe mal și să ni le legăm de gât, înainte de a face saltul care să ne mântuiască.
vineri, 28 octombrie 2011
Getice triste
Duminica trecută am mers să văd târgul care se organizează într-unul din orașele de la șes.
Străbat cu mașina câmpia pustie, uscată, seacă. Pe ici-colo, unii agricultori au arat, iar semințele așteaptă, în pulberea roșcată, ploaia care să le aducă izbăvire.
Ierburile sălbatice sunt calcinate de soare și de brumă. Nu mișcă nimic : nici iepure, nici potârniche. Vânătorii și braconierii au ras tot. Pare un pământ ai cărui zei au murit. Iar oamenii adevărați au plecat și ei spre alte orizonturi. Unde sunt geții de altădată care locuiau în stepa care se întinde în fața mea ? ( Se știe că, la început, dacii trăiau în zonele muntoase și abia mai târziu au ocupat și zonele stăpânite de geți. )
Peisaj sărac și meschin. Unde am citit că pământul din Franța e de cinci ori mai fertil decât al nostru ? Peste tot, câini abandonați și am impresia că fiecare dintre ei seamănă cu cățelușa pe care o caut de o lună și ceva. Trăiesc sentimentul că toți sunt ai mei și că sunt răspunzător pentru ei. Opresc mașina, ei se apropie și se manifestă prietenește. Sunt neconsolat că nu am ce să le ofer.
În târg, marfă modestă pentru oameni cu bani puțini. Miroase a mici făcuți dintr-o carne dubioasă, duhnitoare, a legume crude și a piele tăbăcită. La intrare, câțiva țărani au la vânzare păsări supuse unui adevărat supliciu. Sunt legate cu sfori de picioare și de aripi. O rățușcă drăgălașă s-a lungit pe pământ și a închis ochii. E moartă sau adormită. Aproape că îmi vine rău. Cine le-o fi băgat oamenilor în cap că pot face orice cu necuvântătoarele lipsite de apărare?
Un tânăr brunet și simpatic încearcă să-mi vâre pe gât o haină. Mă pune să o probez, îmi laudă înfățișarea, mă perie, îmi explică răbdător că aș face o mare afacere dacă aș achiziționa scurteica lui.
- Se cunoaște că sunteți intelectual, spune el.
- Se cunoaște pe dracu, bombăn eu. Aduc mai mult a manelist.
Până la urmă, intru și eu în jocul lui și îi spun că scriu. Stă și se uită la mine admirativ.
- Pe cuvânt ? Păi, atunci vă fac o reducere.
M-am cam săturat de comedia asta, așa că dau să plec. Dar îl aud zicând :
- Știți, eu sunt din Z. Avem și noi un scriitor acolo. Se numește I. R. E foarte, foarte bun, după părerea mea. Îl știți ?
- Am auzit de el, mint eu, fiindcă nu-i pot strica băiatului dispoziția.
- Da ? Nu-i așa că e un scriitor talentat ?
Și mă privește cu candoare și curiozitate.
Eram obișnuit ca, prin părțile astea și în general prin România, scriitorii să fie dezavuați de concetățenii lor. Lui Sadoveanu, un nepot al lui Creangă i-a mărturisit că îi este rușine cu autorul Amintirilor..., fiindcă le-a făcut neamul de râs, iar o nepoată a lui Tolstoi trăitoare prin Sibiu i-a spus unui reporter că unchiul ei a fost...un bețiv. Cu mai mulți ani în urmă mergeam pe străzile aceluiași oraș, însoțit de un amic. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o cunoștință a colegului meu, un bărbat între două vârste. Însoțitorul meu a făcut prezentările și i-a spus despre mine, cu fair-play, celui din fața noastră :
- E un scriitor recunoscut.
- Zău ? a rânjit necunoscutul. Nu cumva își publică volumele la editura domnului X ?
Și s-a strâmbat cu dispreț. X este un poet și eseist foarte cult și inteligent, care trăiește pe meleagurile noastre, a scris o mulțime de cărți și are propria editură. Unul dintre noi s-a grăbit să-l asigure pe exigentul intelectual ( am aflat mai târziu că era profesor, ca și noi ) că mi-am tipărit cărțile la edituri din București. Dar n-am înțeles deloc de ce ar fi fost ceva de râsul curcilor să colaborezi cu editura lui X ! Ce naiba o fi având ăsta de împărțit cu X ? m-am întrebat atunci.
O poveste amuzantă s-a petrecut cu autorul Moromeților. În Siliștea-Gumești rulase, la căminul cultural, un film făcut după nuvela Desfășurarea. Prin sat roiau activiștii de partid și iscoadele. După film, în fața autorităților a fost adus modelul real al personajului Ilie Barbu, un țăran șiret și speriat. Acesta a fost întrebat ce părere are el despre consăteanul Marin Preda. Țăranul și-a rotit ochii cu viclenie asupra adunării și a spus :
- Tovarăși ! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască Partidul Comunist Român !
Comerciantul din fața mea este însă un om dintr-o generație care excelează prin inteligență și respect față de carte. În localitatea mea, de pildă, sunt foarte mulți asemenea tineri în care îmi pun mari speranțe pentru viitor.
Inocența iubitorului de scriitor m-a dezarmat. Și atunci m-am hotărât să-i cumpăr haina.
P.S. Poate că băiatul ăla era și descurcăreț. Dar am scris „inocent”, fiindcă el nu era conștient că lâudând un scriitor în fața altui scriitor, își reteza orice posibilitate de a-i vinde ceva celui din fața sa. Dar s-a nimerit ca eu să nu fiu un autor invidios. :)
Străbat cu mașina câmpia pustie, uscată, seacă. Pe ici-colo, unii agricultori au arat, iar semințele așteaptă, în pulberea roșcată, ploaia care să le aducă izbăvire.
Ierburile sălbatice sunt calcinate de soare și de brumă. Nu mișcă nimic : nici iepure, nici potârniche. Vânătorii și braconierii au ras tot. Pare un pământ ai cărui zei au murit. Iar oamenii adevărați au plecat și ei spre alte orizonturi. Unde sunt geții de altădată care locuiau în stepa care se întinde în fața mea ? ( Se știe că, la început, dacii trăiau în zonele muntoase și abia mai târziu au ocupat și zonele stăpânite de geți. )
Peisaj sărac și meschin. Unde am citit că pământul din Franța e de cinci ori mai fertil decât al nostru ? Peste tot, câini abandonați și am impresia că fiecare dintre ei seamănă cu cățelușa pe care o caut de o lună și ceva. Trăiesc sentimentul că toți sunt ai mei și că sunt răspunzător pentru ei. Opresc mașina, ei se apropie și se manifestă prietenește. Sunt neconsolat că nu am ce să le ofer.
În târg, marfă modestă pentru oameni cu bani puțini. Miroase a mici făcuți dintr-o carne dubioasă, duhnitoare, a legume crude și a piele tăbăcită. La intrare, câțiva țărani au la vânzare păsări supuse unui adevărat supliciu. Sunt legate cu sfori de picioare și de aripi. O rățușcă drăgălașă s-a lungit pe pământ și a închis ochii. E moartă sau adormită. Aproape că îmi vine rău. Cine le-o fi băgat oamenilor în cap că pot face orice cu necuvântătoarele lipsite de apărare?
Un tânăr brunet și simpatic încearcă să-mi vâre pe gât o haină. Mă pune să o probez, îmi laudă înfățișarea, mă perie, îmi explică răbdător că aș face o mare afacere dacă aș achiziționa scurteica lui.
- Se cunoaște că sunteți intelectual, spune el.
- Se cunoaște pe dracu, bombăn eu. Aduc mai mult a manelist.
Până la urmă, intru și eu în jocul lui și îi spun că scriu. Stă și se uită la mine admirativ.
- Pe cuvânt ? Păi, atunci vă fac o reducere.
M-am cam săturat de comedia asta, așa că dau să plec. Dar îl aud zicând :
- Știți, eu sunt din Z. Avem și noi un scriitor acolo. Se numește I. R. E foarte, foarte bun, după părerea mea. Îl știți ?
- Am auzit de el, mint eu, fiindcă nu-i pot strica băiatului dispoziția.
- Da ? Nu-i așa că e un scriitor talentat ?
Și mă privește cu candoare și curiozitate.
Eram obișnuit ca, prin părțile astea și în general prin România, scriitorii să fie dezavuați de concetățenii lor. Lui Sadoveanu, un nepot al lui Creangă i-a mărturisit că îi este rușine cu autorul Amintirilor..., fiindcă le-a făcut neamul de râs, iar o nepoată a lui Tolstoi trăitoare prin Sibiu i-a spus unui reporter că unchiul ei a fost...un bețiv. Cu mai mulți ani în urmă mergeam pe străzile aceluiași oraș, însoțit de un amic. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o cunoștință a colegului meu, un bărbat între două vârste. Însoțitorul meu a făcut prezentările și i-a spus despre mine, cu fair-play, celui din fața noastră :
- E un scriitor recunoscut.
- Zău ? a rânjit necunoscutul. Nu cumva își publică volumele la editura domnului X ?
Și s-a strâmbat cu dispreț. X este un poet și eseist foarte cult și inteligent, care trăiește pe meleagurile noastre, a scris o mulțime de cărți și are propria editură. Unul dintre noi s-a grăbit să-l asigure pe exigentul intelectual ( am aflat mai târziu că era profesor, ca și noi ) că mi-am tipărit cărțile la edituri din București. Dar n-am înțeles deloc de ce ar fi fost ceva de râsul curcilor să colaborezi cu editura lui X ! Ce naiba o fi având ăsta de împărțit cu X ? m-am întrebat atunci.
O poveste amuzantă s-a petrecut cu autorul Moromeților. În Siliștea-Gumești rulase, la căminul cultural, un film făcut după nuvela Desfășurarea. Prin sat roiau activiștii de partid și iscoadele. După film, în fața autorităților a fost adus modelul real al personajului Ilie Barbu, un țăran șiret și speriat. Acesta a fost întrebat ce părere are el despre consăteanul Marin Preda. Țăranul și-a rotit ochii cu viclenie asupra adunării și a spus :
- Tovarăși ! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască Partidul Comunist Român !
Comerciantul din fața mea este însă un om dintr-o generație care excelează prin inteligență și respect față de carte. În localitatea mea, de pildă, sunt foarte mulți asemenea tineri în care îmi pun mari speranțe pentru viitor.
Inocența iubitorului de scriitor m-a dezarmat. Și atunci m-am hotărât să-i cumpăr haina.
P.S. Poate că băiatul ăla era și descurcăreț. Dar am scris „inocent”, fiindcă el nu era conștient că lâudând un scriitor în fața altui scriitor, își reteza orice posibilitate de a-i vinde ceva celui din fața sa. Dar s-a nimerit ca eu să nu fiu un autor invidios. :)
marți, 25 octombrie 2011
Fiul lui Ilie Cuțui vindea căței !
Din excelenta revistă Argeș, Nr. 10, octombrie 2011, aflu că Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, personajele lui Sadoveanu, au avut modele umane reale în satul în care s-a născut mama prozatorului, Profira Ursachi. Țăranul care l-a inspirat pe conul Mihai, când acesta l-a plăsmuit pe Ilie Cuțui, se numea Iordachi Zaharia. Unul dintre fiii criminalului, Mircea Iordachi, avea o cățea pe care o ducea noaptea la Stâlpu Popii. El lansase zvonul că, acolo, animalul său se împerechea cu un lup. Cățeii rezultați erau vânduți pe piața canină din Verșeni și din împrejurimi, la un preț foarte ridicat.
Este clar că oamenii născuți în Verșeni aveau o închipuire bogată și erau, în același timp, foarte descurcăreți. Ba chiar făceau și copii cu duiumul. Poate de aceea Sadoveanu, care a copilărit pe meleaguri verșene, era un bărbat înzestrat în toate cele !
P.S. În același număr al revistei, un fragment din romanul Călugărul Negru, aparținând subsemnatului. Revistele Vatra, Oglinda Literară, Litere și Spații culturale au tipărit și ele câte un text ( Litere chiar două ! ) din viitoarea mea carte.
Este clar că oamenii născuți în Verșeni aveau o închipuire bogată și erau, în același timp, foarte descurcăreți. Ba chiar făceau și copii cu duiumul. Poate de aceea Sadoveanu, care a copilărit pe meleaguri verșene, era un bărbat înzestrat în toate cele !
P.S. În același număr al revistei, un fragment din romanul Călugărul Negru, aparținând subsemnatului. Revistele Vatra, Oglinda Literară, Litere și Spații culturale au tipărit și ele câte un text ( Litere chiar două ! ) din viitoarea mea carte.
sâmbătă, 22 octombrie 2011
„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”
Am participat, prin 1990, la un recensământ. Îmi revenise un sector pitoresc, parte deluroasă a localității, și trebuia să urc și să cobor zilnic niște pante abrupte, destul de înalte. Aer curat, mișcare, parcă eram la munte ! Ca un făcut, în zona mea se îngrămădiseră toate văduvele trecute de 80 și 90 de ani. (Am constatat, cu acest prilej, că femeile trăiesc, în mai toate familiile, mai mult decât bărbații. ) Trebuia să strig ca la oale ca să mă fac înțeles. Chestionarul era normal, deși cam întortocheat pentru mințile unor recenzenți. Dacă însă erau citite cu atenție instrucțiunile, treaba era simplă. O întrebare le dădea de furcă unora : „ Aveți chicinetă ? ” Era necesar să-i explici omului ce înseamnă cuvântul cu pricina, etc.
Pe urmă, foamea a devenit din ce în ce mai mare și, cum nu fac politică, nu am mai fost solicitat pentru o asemenea operație. Se știe că profesorii câștigă prea mult la școală, ca să mai desfășoare și alte activități aducătoare de venituri ! Înțeleg însă că, la acest recensământ, o întrebare sună cam așa : „ Cine este capul familiei ?” Ce-o fi vrând să însemne asta ? Se presupune că există și un fund al familiei ? Te pomenești că sunt formulate și alte întrebări :
„ Obișnuiți să întrețineți raporturi sexuale cu vecinii ?”
„ Dacă da, de câte ori pe săptămână ?”
„Dar cu colegii de serviciu ?”
„Șeful se dă la dumeavoastră ?”
„ Când v-ați înșelat ultima dată soția ?”
„Dar ea pe dumneavoastră ?”
„Consumați covrigi cu susan ori cu semințe de mac ?”
„ Vă plac blondele ?”
„Mai trageți chiulul, când și când, la serviciu ?”
„ Întârziați des la slujbă ? ”
„Vă înjurați șeful ? De câte ori pe zi ?”
„El ce zice de treaba asta ?”
„ Vă place să vă îmbătați ? ”
Dacă asemenea informații nu sunt solicitate, ar trebui refăcute urgent formularele de lucru. Să vedeți pe urmă conversații animate între cetățeni și funcționari ! Se va sta la taclale, se vor bea cafele, iar musafirii și gazdele vor deveni prieteni nedespărțiți !
Pentru a testa înclinațiile artistice ale oamenilor, n-ar fi rău ca aceștia să fie chestionați și în direcția respectivă. Pe vremea lui Ceaușescu am văzut la televizor o scenetă tâmpită în care un pictor, care își deschisese o expoziție, arunca o trâmbă de fum în ochii unui unui reporter și îl întreba, pentru a-l epata :
„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”
Pe urmă, foamea a devenit din ce în ce mai mare și, cum nu fac politică, nu am mai fost solicitat pentru o asemenea operație. Se știe că profesorii câștigă prea mult la școală, ca să mai desfășoare și alte activități aducătoare de venituri ! Înțeleg însă că, la acest recensământ, o întrebare sună cam așa : „ Cine este capul familiei ?” Ce-o fi vrând să însemne asta ? Se presupune că există și un fund al familiei ? Te pomenești că sunt formulate și alte întrebări :
„ Obișnuiți să întrețineți raporturi sexuale cu vecinii ?”
„ Dacă da, de câte ori pe săptămână ?”
„Dar cu colegii de serviciu ?”
„Șeful se dă la dumeavoastră ?”
„ Când v-ați înșelat ultima dată soția ?”
„Dar ea pe dumneavoastră ?”
„Consumați covrigi cu susan ori cu semințe de mac ?”
„ Vă plac blondele ?”
„Mai trageți chiulul, când și când, la serviciu ?”
„ Întârziați des la slujbă ? ”
„Vă înjurați șeful ? De câte ori pe zi ?”
„El ce zice de treaba asta ?”
„ Vă place să vă îmbătați ? ”
Dacă asemenea informații nu sunt solicitate, ar trebui refăcute urgent formularele de lucru. Să vedeți pe urmă conversații animate între cetățeni și funcționari ! Se va sta la taclale, se vor bea cafele, iar musafirii și gazdele vor deveni prieteni nedespărțiți !
Pentru a testa înclinațiile artistice ale oamenilor, n-ar fi rău ca aceștia să fie chestionați și în direcția respectivă. Pe vremea lui Ceaușescu am văzut la televizor o scenetă tâmpită în care un pictor, care își deschisese o expoziție, arunca o trâmbă de fum în ochii unui unui reporter și îl întreba, pentru a-l epata :
„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”
vineri, 21 octombrie 2011
Despre abuzuri, bulimie și documente de epocă
A murit și Gaddafi ! Din păcate, tot ca un nesătul. După patruzeci doi de ani de dictatură, omul nu s-a îndurat să-și abandoneze poziția de maimuță dominantă și, cu miliardele de dolari strânse între timp, să se retragă undeva, departe, și să-și trâiască liniștit bătrânețile. Nu ! Omul n-a vrut să cedeze niciun pai din ceea ce avea !
Vedem peste tot lucrul ăsta : oamenii care au mulți bani, funcții și privilegii se comportă ca niște cimpanzei atinși de bulimie. Originile noastre etnice sunt incerte, dar nesimțirea și lipsa de măsură ne sunt caracteristice. Am văzut ce se întâmplă în fotbalul românesc, unde instutțiile au devenit proprietăți ale celor care le conduc. În România însă e peste tot la fel. „Niște boi ” ajunși „în post mare”, după vorbele lui Grigore Alexandrescu, pierd orice rușine și începe să se considere semizei. Îi privește de sus pe oamenii cu merite indiscutabile, dar care au neșansa să lucreze sub comanda lor, îi târăsc prin noroi, încearcă să-i umilească, în timp ce ei își burdușesc buzunarele cu gologani și cumpără și străzile pe care pășim. Azi chiar și cine conduce cea mai amârătă grădiniță ajunge să creadă că trăiește într-un Olimp personal, asezonat cu râuri de lapte și pante de mămăligă. „Nătărăii” despre care scria Eminescu nu-și dau seama că lăcomia și nerușinarea nu aduc nimic bun. Fiecare porc pe osânza lui piere !
Statul a devenit un fel de superinfractor care nu respectă legile la aplicarea cărora e dator să vegheze și dă altele care nu urmăresc decât jecmănirea oamenilor care țin două frunze în mână. Acum e febra cauciucurilor de iarnă. E jaf la drumul mare. Dar abuzurile abia vor urma.
Va rămâne în istorie, ca un document de epocă, declarația unui funcționar de la Fisc, Gheorghe Constantinescu, care a elaborat un adevărat pamflet împotriva corupților din sistemul în care lucrează. Omul e onest și se simte vânat de idioții care fură, dar fac apologia cinstei și chiar îi verifică pe alții dacă sunt corecți. Textul e savuros și mă duce cu gândul la ideea că, în România, cei care nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mitocăniilor se pot apuca de scris. Cărțile nu fac niciun rău nimănui. Dar nici bine. Poate dintre perdanți va apărea un alt Céline. Ori, de ce nu, un Procopius din Cezareea.
Vedem peste tot lucrul ăsta : oamenii care au mulți bani, funcții și privilegii se comportă ca niște cimpanzei atinși de bulimie. Originile noastre etnice sunt incerte, dar nesimțirea și lipsa de măsură ne sunt caracteristice. Am văzut ce se întâmplă în fotbalul românesc, unde instutțiile au devenit proprietăți ale celor care le conduc. În România însă e peste tot la fel. „Niște boi ” ajunși „în post mare”, după vorbele lui Grigore Alexandrescu, pierd orice rușine și începe să se considere semizei. Îi privește de sus pe oamenii cu merite indiscutabile, dar care au neșansa să lucreze sub comanda lor, îi târăsc prin noroi, încearcă să-i umilească, în timp ce ei își burdușesc buzunarele cu gologani și cumpără și străzile pe care pășim. Azi chiar și cine conduce cea mai amârătă grădiniță ajunge să creadă că trăiește într-un Olimp personal, asezonat cu râuri de lapte și pante de mămăligă. „Nătărăii” despre care scria Eminescu nu-și dau seama că lăcomia și nerușinarea nu aduc nimic bun. Fiecare porc pe osânza lui piere !
Statul a devenit un fel de superinfractor care nu respectă legile la aplicarea cărora e dator să vegheze și dă altele care nu urmăresc decât jecmănirea oamenilor care țin două frunze în mână. Acum e febra cauciucurilor de iarnă. E jaf la drumul mare. Dar abuzurile abia vor urma.
Va rămâne în istorie, ca un document de epocă, declarația unui funcționar de la Fisc, Gheorghe Constantinescu, care a elaborat un adevărat pamflet împotriva corupților din sistemul în care lucrează. Omul e onest și se simte vânat de idioții care fură, dar fac apologia cinstei și chiar îi verifică pe alții dacă sunt corecți. Textul e savuros și mă duce cu gândul la ideea că, în România, cei care nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mitocăniilor se pot apuca de scris. Cărțile nu fac niciun rău nimănui. Dar nici bine. Poate dintre perdanți va apărea un alt Céline. Ori, de ce nu, un Procopius din Cezareea.
marți, 18 octombrie 2011
Daniel Cristea-Enache și invitații săi
Am urmărit cu atenție, luni, emisiunea lui Daniel Cristea-Enache, de pe TVR CULTURAL. E un lucru bun că acțiunile de acest fel sunt încredințate unor personalități de primă mână ale culturii noastre. Prin tot ceea ce scrie ori face, tânărul și autoritarul Daniel Cristea-Enache reînnoadă tradiția criticului de direcție, prefigurând viitorul literar al noilor generații. Autorii români importanți din ultimele decenii îi datorează cronici și studii fundamentale, care stau, în definitiv, la temelia prestigiului beletristicii care se scrie în zilele noastre. Dincolo de flerul, talentul sclipitor și competența sa indiscutabilă, Daniel Cristea-Enache manifestă o încântătoare independență de spirit, care nu se convertește în aroganță sterilă, ci într-un vizibil respect pentru valorile estetice veritabile. Daniel Cristea-Enache mi-a revelat și o altă însușire rară, prin care mi-a reamintit de un critic și prozator legendar, față de care am un adevărat cult : iubirea necondiționată față de cărțile celorlalți și chiar față de persoanele care se manifestă cu har în spațiul nostru ficțional. O generozitate plină de empatie, semn al celor aleși.
Am susținut totdeauna că literele noastre au nevoie de critici și eseiști autentici, care să despartă, prin opțiunile lor, apele de uscat. Pentru un critic, cărțile și autorii sunt personaje credibile ori grotești, în scenarii de idei mai mult ori mai puțin spectaculoase..
Ultimii invitați ai lui Daniel Cristea-Enache au fost doi critici literari care posedă toate mijloacele necesare pentru a fi socotiți creatori : Alex Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu. Provocați cu dibăcie de moderator, cei doi au oferit un spectacol încântător, cu priză la public. Participanții la emisiune, inclusiv amfitrionul, sunt, literar vorbind, niște seducători, iar efectul ideilor lor, multe și interesante, asupra privitorilor este garantat. Spontaneitatea și sinceritatea au fost la ele acasă, iar opiniile exprimate au avut bătaie către actualitate. Alex Ștefănescu este de părere că, deși ar trebui să fie protejați, oamenii de valoare sunt minoritatea cea mai persecutată din România. Autorul Istoriei literaturii contemporane a arătat că literatura este un prilej de bucurie. El militează pentru o atitudine civilizată și tolerantă pe care e necesar să o aibă orice condeier față de confrații săi. Cu mulți ani în urmă, regretam că o minte ca a lui Florin Manolescu își consuma o mare parte din timp cu studiul literaturii SF. Până la urmă s-a dovedit că preocuparea istoricului literar era justificată, din moment ce din asta a rezultat o sinteză de excepție. Astăzi mă mir că Alex Ștefănescu își pierde vremea cu cărți lipsite de valoare, încercând să ne arate ce nu este literatura. Dar cine poate ști ce va rezulta de aici ?
Dan C. Mihăilescu este un personaj fabulos, de o sinceritate dostoievskiană și un stilist fără termeni de comparație. Cofesiunile sale m-au impresionat puternic. Mintea lui pare alambicul unui alchimist, mereu în efervescență, zămislind continuu idei, născând teorii și ipoteze, într-o coregrafie plină de curbe și volute fermecătoare : o sărbătoare continuă. Este un privilegiu să-l citești sau să-l asulți. Textele sale sunt impregnate de miresmele unor tomuri vechi, așezate în biblioteci confecționate din esențe de lemn prețios. Farmecul unei oralități livrești, paradoxale, dacă pot spune așa, învăluie frazele scriitorincului, cum cu simpatie l-a numit Daniel Cristea-Enache.
Dan C. Mihăilescu a afirmat că încă există numeroși cititori avizați, în special printre adolescenți și tineri, și că viitorul literaturii nu este atât de negru pe cât socotim noi. Să dea Dumnezeu să aibă dreptate !
Am susținut totdeauna că literele noastre au nevoie de critici și eseiști autentici, care să despartă, prin opțiunile lor, apele de uscat. Pentru un critic, cărțile și autorii sunt personaje credibile ori grotești, în scenarii de idei mai mult ori mai puțin spectaculoase..
Ultimii invitați ai lui Daniel Cristea-Enache au fost doi critici literari care posedă toate mijloacele necesare pentru a fi socotiți creatori : Alex Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu. Provocați cu dibăcie de moderator, cei doi au oferit un spectacol încântător, cu priză la public. Participanții la emisiune, inclusiv amfitrionul, sunt, literar vorbind, niște seducători, iar efectul ideilor lor, multe și interesante, asupra privitorilor este garantat. Spontaneitatea și sinceritatea au fost la ele acasă, iar opiniile exprimate au avut bătaie către actualitate. Alex Ștefănescu este de părere că, deși ar trebui să fie protejați, oamenii de valoare sunt minoritatea cea mai persecutată din România. Autorul Istoriei literaturii contemporane a arătat că literatura este un prilej de bucurie. El militează pentru o atitudine civilizată și tolerantă pe care e necesar să o aibă orice condeier față de confrații săi. Cu mulți ani în urmă, regretam că o minte ca a lui Florin Manolescu își consuma o mare parte din timp cu studiul literaturii SF. Până la urmă s-a dovedit că preocuparea istoricului literar era justificată, din moment ce din asta a rezultat o sinteză de excepție. Astăzi mă mir că Alex Ștefănescu își pierde vremea cu cărți lipsite de valoare, încercând să ne arate ce nu este literatura. Dar cine poate ști ce va rezulta de aici ?
Dan C. Mihăilescu este un personaj fabulos, de o sinceritate dostoievskiană și un stilist fără termeni de comparație. Cofesiunile sale m-au impresionat puternic. Mintea lui pare alambicul unui alchimist, mereu în efervescență, zămislind continuu idei, născând teorii și ipoteze, într-o coregrafie plină de curbe și volute fermecătoare : o sărbătoare continuă. Este un privilegiu să-l citești sau să-l asulți. Textele sale sunt impregnate de miresmele unor tomuri vechi, așezate în biblioteci confecționate din esențe de lemn prețios. Farmecul unei oralități livrești, paradoxale, dacă pot spune așa, învăluie frazele scriitorincului, cum cu simpatie l-a numit Daniel Cristea-Enache.
Dan C. Mihăilescu a afirmat că încă există numeroși cititori avizați, în special printre adolescenți și tineri, și că viitorul literaturii nu este atât de negru pe cât socotim noi. Să dea Dumnezeu să aibă dreptate !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)