Un
bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa
care curgea învolburată la douăzeci de pași sub el. Mâinile îi erau duse la
spate, încheieturile legate c-o sfoară. O frânghie îi înconjura strâns
grumazul. Capătul celălalt al ei trecea peste eșafodajul din lemn de deasupra
și atârna liber la nivelul genunchilor săi. Câteva scânduri așezate pe
traversele ce susțineau calea ferată le serveau drept eșafod, lui și călăilor
săi – doi soldați din armata Federală aflați sub conducerea unui sergent care,
în viața privată, ar fi putut trece drept ajutor de șerif. Pe același eșafod,
la mică distanță de ei, stătea un ofițer în uniforma gradului său, înarmat. Era
căpitan. La fiecare capăt al podului se afla câte o santinelă cu pușca așezată
în poziția cunoscută sub numele de „susținere”, ceea ce s-ar traduce prin
așezarea armei vertical pe umărul stâng, patul poposind pe antebrațul întors
spre piept – o poziție formală și nenaturală, forțând corpul să stea drept. Nu
părea să fie datoria acestor indivizii să știe ce se petrecea la mijlocul
podului; ei doar blocau cele două capete ale pasarelei care-l însoțea.
În
spatele uneia dintre santinele nu se zărea nimeni; calea ferată intra preț de
câteva sute de metri într-o lizieră, după care, curbându-se, se pierdea în
depărtare. Fără îndoială, undeva, mai departe, se găsea și un avanpost. Pe
celălalt mal al râului era câmp deschis – o pantă lină acoperită cu o palisadă
din trunchiuri verticale de copaci, cu locașuri pentru puști și cu o singură
ambrazură prin care se ițea țeava unui tun de alamă ce veghea podul. La
jumătatea pantei dintre podul piciorului și fort se aflau spectatorii – o
singură companie de infanterie stând „pe loc repaus”, cu patul puștilor pe
pământ și țevile înclinate ușor înapoi pe umărul drept și mâinile împreunate
deasupra magaziei. Un locotenent stătea la dreapta lor, cu vârful sabiei în
pământ și mâna stângă odihnindu-se pe cea dreaptă. Cu excepția grupului celor
patru de la mijlocul podului, nimeni nu se mișca. Compania era cu fața la pod,
privirea pironită, împietrită. Santinelele, întoarse cu fața spre malurile
râului, puteau trece drept două statui care decorau podul. Căpitanul stătea cu
brațele încrucișate, tăcut, privind cu luare aminte forfota subordonaților, dar
nespunând nimic. Moartea este un demnitar care, atunci când sosește anunțat,
trebuie primit cu toate manifestările formale de respect cuvenite, chiar și de
către cei care-l cunosc prea bine. În codul militar tăcerea și nemișcarea sunt
forme de respect.
Omul
care urma să fie spânzurat avea în jur de treizeci și cinci de ani. Era un
civil, dacă ar fi să-l judecăm după înfățișarea sa de om al pământului.
Înfățișarea sa era normală – un nas drept, buze ferme, fruntea largă, de pe
care părul lung și negru fusese dat pe spate, căzând înapoia urechilor pe
gulerul jerseului său bine întreținut. Purta mustață și o barbă ascuțită, dar
nu și favoriți. Ochii îi erau mari și gri închis, cu o expresie de amabilitate
pe care cineva cu greu și-ai fi putut-o închipui la un bărbat cu gâtul în
ștreang. În mod evident, nu era un criminal de rând. Codul militar liberal
prevede spânzurarea multor feluri de oameni, dintre care nu sunt excluși nici
gentilomii.
Pregătirile
fiind gata, cei doi soldați s-au dat la o parte, fiecare trăgând în lături
bârna pe care stătuse până atunci. Sergentul se întoarse spre căpitan, îl
salută și se retrase imediat în spatele ofițerului care, la rândul său, se dădu
înapoi un pas. Aceste mișcări i-au lăsat pe condamnat și pe sergent la cele
două capete ale aceleiași scânduri, care se-ntindea peste trei dintre
traversele de cale ferată. Capătul pe care ședea civilul aproape că ajungea,
dar nu o făcea, pe-o a patra traversă. Scândura cu pricina fusese ținută
locului de greutatea căpitanului; iar acum de cea a sergentului. La semnalul
celui dintâi, cel din urmă se va da la o parte, scândura se va înclina, iar
condamnatul va spânzura între două traverse. Întregul aranjament i se părea
simplu și eficace. Fața nu îi fusese acoperită și nici la ochi nu fusese legat.
Se uită o clipă la acest sprijin instabil, după care își lăsă privirea să
rătăcească asupra apei care se învolbura nebună sub el. O bucată de lemn în
derivă îi atrase atenția, iar ochii o urmăriră cum se lasă purtată de curent. Ce
încet părea să se miște! Ce ape molcome!
Își
închise ochii pentru a-și concentra ultimele gânduri asupra soției și copiilor
săi. Apa, învăluită în aurul soarelui de dimineață, ceața stătută de sub
malurile aflate la oarecare depărtare în josul râului, fortul, soldații, bucata
de lemn – toate izbutiră să-l distragă. Și acum deveni atent de o nouă
perturbare. Frământându-se la gândul celor dragi, i se păru că aude un sunet pe
care nu-l putea nici ignora dar nici înțelege, un ciocnet ascuțit, distinct,
metalic, ca izbitura ciocanului unui fierar în nicovală; avea aceeași
rezonanță. Se întrebă ce ar fi putut fi și dacă se află la distanțe
incomensurabile ori în apropierea sa – i se părea că ambele variante erau la
fel de adevărate. Se repeta la intervale regulate, dar la fel de distanțate
precum dangătul funest al clopotelor. Aștepta fiecare nou ciocnet cu nerăbdare
și – fără să știe de ce – cu neliniște. Intervalele de tăcere creșteau
progresiv; întârzierile deveneau înnebunitoare. Odată cu rărirea lor, sunetele
deveneau tot mai puternice și mai ascuțite. Îi răneau auzul precum lama unui
cuțit; se temea că va începe să țipe. Ceea ce auzea era ticăitul ceasului său.
Și-a
deschis ochii și a văzut iarăși apa de sub el. „Dacă mi-aș putea elibera mâinile”,
se gândi, „mi-aș putea scoate lațul și m-aș putea arunca în râu.
Scufundându-mă, aș putea evita gloanțele și, înotând viguros, ajunge la mal,
pierde prin pădure și fugi acasă. Casa, slavă Domnului, este în afara graniței
lor; soția și copiii se află dincolo de limitele invadatorilor.”
În
timp ce aceste gânduri, care au fost aici așezate în cuvinte, fulgerară mai
degrabă prin mintea condamnatului decât să evolueze în ea, căpitanul îi făcu
semn sergentului. Sergentul se dădu la o parte.
II
Peyton Farquhar era cu adevărat un om al pământului,
făcând parte dintr-o veche și respectată familie din Alabama. Fiind un
deținător de sclavi și, precum orice deținător de sclavi, un politician, era
bineînțeles un secesionist, înfocat susținător al cauzei sudiste. Circumstanțe
stringente în natură, pe care ar fi inutil să le menționăm aici, l-au
împiedicat să se-nroleze în acea măreață armată care a luat parte în campanii
dezastruoase, terminate prin căderea Corinthului, și a fost iritat de această
reținere lipsită de glorie, tânjind după eliberarea energiei pe care-o avea,
după viața ostășească, după posibilitatea unei distincții. Acea oportunitate,
simțea el, ar urma să vină, așa cum vine pentru toți în vreme de război. Între
timp făcuse ce putuse. Pentru a ajuta Sudul, nicio dispoziție nu era pentru el
prea umilă, nicio misiune prea periculoasă pentru a fi îndeplinită dacă era în
concordanță cu calitatea sa de civil cu suflet de soldat și care, de
bună-credință și fără prea multe calificări, adera măcar în parte la zicala cu
adevărat infamă potrivit căreia totul este permis în dragoste și în război.
Într-o
seară, în timp ce Farquhar și soția sa stăteau pe o bancă rustică lângă
intrarea pe moșia lor, un soldat de un cenușiu palid sosi călare până la poartă
pentru a cere un pahar de apă. Doamna Farquhar se arătă bucuroasă să-l
servească cu propriile ei mâini albe. În vreme ce turna apa, soțul ei se
apropie de călăreț pentru a-l întreba ce vești aduce de pe front.
–
Yankeii s-au apucat să repare calea ferată, i-a răspuns omul, și se pregătesc
pentru un nou asalt. Au ajuns până la podul de la Owl Creek, l-au reparat și au
construit o palisadă pe malul nordic. Comandantul a dat un ordin, care este
postat peste tot, decretând că orice civil prins că se amestecă în refacerea
căii ferate, a podurilor, tunelurilor ori trenurilor, va fi numaidecât
spânzurat. Am văzut cu ochii mei ordinul.
–
Cât de departe-i podul de la Own Creek? întrebă Farquhar.
–
În jur de 30 de mile.
–
Nu este nicio garnizoană pe partea asta a malului?
–
Doar un foișor la vreo jumătate de milă, pe calea ferată, și o singură
santinelă la capătul podului.
– Să presupunem că un bărbat – un civil și un străin
ștreangului – ar trece neobservat de foișor și ar păcăli santinela, spuse
Farquhar zâmbind, ce-ar putea rezolva?
Soldatul
rămase dus pe gânduri o clipă.
–
Am fost acolo acum o lună, răspunse el. Am observat că potopul din iarna
trecută a depus o cantitate mare de radină la piciorul dinspre malul acesta al
podului. Acum radina s-a uscat și-ar arde ca iasca.
Femeia
aduse apa, iar soldatul o bău. Îi mulțumi ceremonios, se înclină în fața
soțului ei și se îndepărtă călare. O oră mai târziu, după lăsarea
întunericului, trecu iarăși pe plantație, deplasându-se spre nord, în direcția
din care venise. Era un cercetaș federal.
III
Căzând de pe pod, Peyton Farquhr își pierdu
conștiința și era ca și mort. Din starea în care se afla fu trezit – după
milenii, i se păru – de durerea provocată de o presiune puternică în jurul
gâtului și urmată de un sentiment de sufocare. Acută și pregnantă, părea să se
răspândească din gât în fiecare dintre membrele sale. Aceste dureri păreau să
se împrăștie de-a lungul unei ramificații bine definite de linii și să
zvâcnească cu o periodicitate neînchipuit de rapidă. Semănau cu râuri pulsând
de foc, încălzindu-l dincolo de limitele pe care le putea îndura. Cât privește
mintea sa, nu era conștient de nimic altceva în afara unui sentiment de
plenitudine – de congestie. Senzațiile acestea nu erau acompaniate de gânduri.
Partea rațională a firii sale se ștersese deja; nu avea putere decât să simtă,
iar simțitul era un chin. Era conștient de mișcare. Învăluit într-un nor
luminos, pentru care el reprezenta în acela clipe doar inima arzândă, fără
substanță materială, se legănă într-o parte și-n alta, precum un pendul
gigantic. Apoi, dintr-o dată, pe neașteptate, lumina îl lovi cu un pleoscăit
puternic; un urlet teribil îi invadă urechile și totul deveni rece și
întunecat. Putea iarăși gândi; știa că sfoara se rupsese și că el căzuse în
râu. Nu simțea că se îneacă; ștreangul din jurul gâtului împiedica apa să-i
pătrundă în plămâni. Să mori ștrangulat pe fundul unui râu! – ideea i se păru
ridicolă. Deschise ochii în întuneric și văzu deasupra sa o rază de lumină, dar
atât de distantă, atât de inaccesibilă. Continua să se scufunde, căci raza
devenea din ce în ce mai slabă până când se transformă într-o simplă licărire.
Apoi începu să crească și își dădu seama că se-ndreaptă spre suprafață – își
dădu seama cu reticență, căci se simțea foarte confortabil. „Să fii spânzurat
și înecat”, se gândi, „nu e chiar atât de rău; dar nu doresc să fiu împușcat.
Nu; nu am să fiu împușcat, nu ar fi corect.”
Nu
efortul depus, ci durerea ascuțită din încheieturi fu cea care îi dădu de
înțeles că încearcă să-și elibereze mâinile. Dădu atenție acestei lupte, de
parcă ar fi fost un jongler care și-ar fi făcut numărul, fără să fie interesat
de rezultat. Ce efort splendid! – ce forță magnifică, supraomenească. Ah, ce
încercări minunate! Bravo! Sfoara s-a desprins; brațele sale au început să bată
apa și să-l poarte spre suprafață, palmele de abia ițindu-se de-o parte și de alta
a luminii crescânde. Privi cu un interes înnoit cum una dintre ele, apoi
cealaltă, se repede la lațul din jurul gâtului. Îl rupseră și-l aruncară cu
înverșunare, unduirea acestuia asemănându-se cu cea a unui șarpe de apă.
„Pune-l la loc, pune-l la loc!”, își imagină că adresează aceste cuvinte
mâinilor sale, pentru că înlăturarea lațului fu urmată de cea mai cumplită
durere dintre câte simțise până atunci. Gâtul îl chinuia îngrozitor; mintea îi
ardea, inima – care se zbătuse molcom – zvâcni dintr-o dată, încercând să iasă
din piept. Întregul corp îl durea, cutremurat de un chin insuportabil! Însă
mâinile sale neascultătoare nu dădură nicio atenție comenzii. Băteau puternic
apa cu mișcări rapide, care-l împingeau spre suprafață. Simți capul ieșind
deasupra apei; ochii orbiți de lumina puternică; pieptul mărindu-se convulsiv
și într-o agonie învăluitoare și supremă plămânii înghițiră cu nesaț aerul pe
care imediat îl expiră printr-un țipăt.
Era
acum în deplin control peste simțurilor sale. Acestea erau, într-adevăr,
neobișnuit de ascuțite și alerte. Ceva în groaznica perturbare a organismului
său le-au înălțat și șlefuit într-o asemenea măsură încât percepu lucruri pe
care nu le mai băgase până atunci de seamă. Simți picăturile care-i împroșcau
fața și le putea chiar auzi pe fiecare în parte. Privi pădurea de pe malul
râului și văzu fiecare copac și frunzele cu nervurile lor – vedea și insectele
de pe ele: lăcustele, fluturii cu aripile lor strălucitoare, păienjenii cenușii
care-și întindeau pânzele din creangă-n creangă. Observă culorile curcubeului
în picăturile de apă de pe milioane de fire de iarbă. Zumzetul țânțarilor care
dănțuiau deasupra vârtejurilor râului, frenezia aripilor libelulelor, pașii
țânțarilor de apă, precum vâsle ce ridică barca – toate acestea răsunau în
urechile sale. Un pește sări din apă sub ochii lui și-i putu auzi unduirea
corpului. Ieșise la suprafață cu fața îndreptată spre aval; într-o clipă lumea
vizibilă păru se strânge roată în jurului lui – punctul central – și văzu
podul, soldații, căpitanul, sergentul, cele două santinele, călăii săi. Erau
siluete pe fundalul albastru al cerului. Țipau și gesticulau, arătând spre el.
Căpitanul își scosese din toc pistolul, dar nu trăgea; ceilalți erau
neînarmați. Mișcările lor erau grotești, formele lor gigantice.
Dintr-o
dată auzi un sunet ascuțit și ceva lovi apa la câteva degete de capul său,
împroșcându-l cu picături. Auzi un al doilea sunet și văzu una dintre
santinele, cu pușca dusă la umăr, învăluită într-un nor de praf albăstriu. Omul
din apă văzu ochiul celui de pe pod cum îl privește prin luneta puștii. Observă
că era căprui și își aduse aminte că citise undeva că ochii căprui sunt cei mai
pătrunzători, și că toți lunetiștii celebri au astfel de ochi. Dar cu toate
acestea, cel de față ratase.
Un
vârtej îl prinse pe Farquhar și îl întoarse pe jumătate; privea din nou pădurea
de pe malul râului de cealaltă parte a căruia se afla fortul. Sunetul unei voci
distincte, monotone și melodioase se auzi în spatele său și pluti deasupra apei
cu o claritate care străpunse și supuse toate celelalte sunete, chiar și pe cel
al picurilor care-i izbeau urechile. Cu toate că nu era un soldat, trecuse prin
destule tabere ca să știe semnificația acelui cânt aglutinat și tărăgănat;
locotenentul aflat pe țărm lua parte munca de dimineață. Cu câtă răceală și
cruzime – cu acea calmă, rea-prevestitoare și lină intonație – prin intermediul
unor cuvinte reci, rosti la intervale regulate:
–
Companie!…. Atenție!… Arma la umăr!… Pregătește!… Țintește!… Foc!
Farquhar
se scufundat – se scufundă cât putu de repede. Apa îi vui în urechi precum
mugetul Niagarei, dar cu toate acestea fu în stare să audă tunetul monoton al
împușcăturii și, ridicându-se iarăși spre suprafață, trecu pe lângă bucățile
lucitoare și aplatizate de metal ce se duceau încet la fund. Unul dintre ele se
depuse între gulerul și gâtul său; era incomod de cald, așa că-l smulse de
acolo.
În
vreme ce se ridica la suprafață, tânjind după aer, își dădu seama că stătuse
sub apă vreme îndelungată; era în mod vizibil mai în aval – mai în siguranță.
Soldații aproape că terminaseră de reîncărcat armele; arbiele cu care îndeseau
plumbii luceau toate deodată în lumina soarelui, pe măsură ce erau scoase din
țevile puștilor, rotite în aer și împinse în bucelele lor. Cele două santinele
traseră iarăși, independent și ineficient.
Omul
care era hăituit văzu toate acestea peste umăr; înota de acum viguros în
aceeași direcție în care se deplasau și curenții de apă. Mintea îi era la fel
de energică precum brațele și picioarele; gândea cu rapiditatea fulgerului.
„Ofițerul”, raționă el, „nu va face a doua oară aceeași greșeală. E ușor să
ratezi când tragi prima dată. Probabil că deja a comandat să se tragă pentru a
doua oară. Dumnezeu să mă ajute, nu mă pot feri de toate.”
Un
pleoscăit îngrozitor la mai puțin de doi metri de el fu urmat de sunet
puternic, grăbit, care părea să se deplaseze înapoi spre fort și să se stingă
în aceeași explozie care a agitat râul în profunzimile sale. Un val de apă se
curbă deasupra lui, căzu peste el, îl orbi și îl sufocă. Tunul intrase și el în
joc. În timp ce-și scutură capul de freamătul apei dezlănțuite, putu auzi
ghiuleaua zumzăind prin aer, iar o clipă mai târziu, trosnetul și pârâitul
crengilor din pădure. „Nu or să procedeze la fel”, gândi el, „a doua oară or să
folosească o încărcătură pe măsură. Trebuie să stau cu ochii pe tun; fumul mă
va informa – sunetul ajunge prea târziu, întârzie în urma ghiulelei. E un tun
al naibii de bun.”
Pe
neașteptate se trezi răsucit și învârtit ca un titirez. Apa, malurile, pădurea,
podul de acum departe, fortul și oamenii, toate se amestecară și se șterseră.
Obiectele erau reprezentate doar prin culorile lor; linii orizontale de culoare
– era tot ce vedea. Fusese prins într-un vârtej și învârtit atât de rapid și
amețitor încât simțea că-i vine rău. Peste câteva momente fu azvârlit pe
pietrișul de pe malul drept – și sudic – al râului, în spatele unui promontoriu
care-l ascundea de ochii inamicilor. Oprirea neașteptată și rugozitatea
pietrișului îl revigorată și-l făcută să plângă de plăcere. Își cufundă
degetele în nisip, îl strânse în pumni și-l aruncă peste trupul său,
binecuvântându-l în același timp. Arăta precum diamantele, rubinele și
smaraldele; nu se putea gândi la nimic mai frumos cu care să-l asemene. Copacii
de pe mal erau plante gigantice de grădină; observă o ordine clară în
aranjamentul lor, inhalând parfumul florilor lor. O lumină stranie și
trandafirie strălucea printre trunchiurile lor și vântul cânta printre ramurile
o melodie feerică. Nu dorea să-și vadă în continuare de evadarea sa – voia să
rămână aici, contemplând acel loc cu adevărat minunat.
Un
bâzâit și o rafală de armă printre ramurile copacilor aflate chiar deasupra
capului său îl treziră din acest vis. Tunarul, uimit, trăsese pentru ultima
oară, la întâmplare. Sări în picioare, se grăbi pe țărmul înclinat și se
scufundă în pădure.
Toată
ziua a călătorit, ghidându-se după cercul Soarelui. Pădurea părea nesfârșită;
niciunde nu dădu peste vreun luminiș, nici măcar peste poteca vreunui pădurar.
Nu realizase că trăise într-o regiune atât de sălbatică. Iar în această
revelație era ceva straniu.
Căderea
nopții îl găsi obosit, flămând și cu picioarele umflate. Gândul la soția și
copiii săi îl îndemna să nu se oprească. Într-un sfârșit dădu peste o cărare
despre care știa că duce în direcția cea bună. Niciun câmp la orizont, nicio
locuință prin împrejurimi. Nici măcar lătratul vreunui câine care să-i sugereze
o așezare umană. Trunchiurile întunecate ale copacilor formau un zid drept de-o
parte și de alta a lui, terminându-se într-un punct la orizont, ca o diagramă
într-o lecție despre perspectivă. Deasupra sa, cum privea prin despicătura
dintre copaci, străluceau stele aurii, stranii în înfățișare și așezate în
constelații bizare. Era sigur că erau așezate într-o ordine anume, ce ascundea
un înțeles malign și secret. De-o parte și de cealaltă a sa, pădurea era
încărcată de tot feluri de zgomote, prin care, nu o dată, a putut auzi șoapte
rostite în limbi necunoscute.
Îl
durea gâtul, iar când își duse mâna la el băgă de seamă că se umflase
îngrozitor de mult. Știa că în locul în care-l strânsese frânghia era acum un
cerc negru. Ochii îi erau bulbucați; nu îi mai putea închide. Limba îi era
umflată de sete; reuși să mai scape de febră scoțând-o printre dinți în aerul
rece. Cât de subtil iarba pavase întreaga cărare – nici nu mai putea simți
pământul sub picioare.
Fără
îndoială, în ciuda suferinței sale, adormise mergând, pentru că în fața ochilor
i se înfățișa acum o altă scenă – sau poate că de abia acum se trezea din
delir. Stătea la poarta casei sale. Totul era așa cum își amintea, și totul i
se părea nespus de luminos și frumos în lumina dimineții. Călătorise, probabil,
întreaga noapte. Dând la o parte poarta și pășind pe aleea largă și albă, văzu
cum flutură niște haine femeiești; soția sa, arătând calmă, tandră și
îmbujorată, coboară de pe verandă pentru a-l întâlni. La capătul scărilor stă
și așteaptă, cu un zâmbet inefabil de bucurie, o atitudine inegalabilă în
gingășie și demnitate. Ah, cât de frumoasă este! Aleargă spre ea cu mâinile
deschise. Când este pe cale să o atingă, simte o lovitură surprinzătoare în
ceafă; un alb orbitor izbucnește în jurul său cu un zgomot asemănător unui
salve de tun – apoi totul devine întuneric și tăcere.
Peyton Farquahar este mort; corpul său, cu gâtul
rupt, se clatină încet dintr-o parte în alta printre traversele podului de la
Owl Creek.
(în traducerea lui
Alexandru Ioan Despina)
Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist,
jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru
creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric
The Devil's Dictionary