sâmbătă, 29 martie 2014

Despre danezi şi grădinile lor zoologice

    În locul smereniei creştine din Postul Paştelui, un val compact de putoare omenească se revarsă către mine. Încă din copilărie vizitarea grădinilor zoologice îmi făcea rău. Mi se rupea sufletul de păsările cu pene jerpelite şi de animalele triste, cu blana roasă, care se uitau la mine de dincolo de gratiile groase, uneori ruginite, ale instituţiei. Ţin minte mirosul violent pe care îl resimţeam mai ales în apropierea  masculilor carnivori. "Aşa miros lupii" îmi explica tatăl meu. Mi se părea o crimă ceea ce vedeam şi eram apoi bolnav câteva zile. În urmă cu câteva luni am văzut imagini cu rechini masacraţi de danezi în preajma nu ştiu căror insule. Pe urmă am aflat că aceeaşi danezi ucid şi tranşează girafe în grădinile lor zoologice, omoară pui de lei sau de urs etc. Îi consider pe nordici cei mai civilizaţi oameni. Suedia şi Norvegia sunt, pentru mine, mituri ale depăşirii limitelor umane. Când aud cuvintele "suedez" ori "norvegian", mă înclin/ mă închin cu pioşenie. Danezii fac parte din această astrală familie şi tocmai ei ucid vietăţi rămase neputincioase în faţa apucăturilor criminale ale lui homo sapiens. Dar să nu ne iluzionăm. Grădinile zoologice sunt puşcării pentru nevinovaţi, spunând multe despre psihicul uman. Una dintre îndeletnicirile omeneşti este capturarea şi torturarea celor slabi şi inocenţi. Tare mi-e teamă că şi omul civilizat este o falsă legendă, ca multe alte noţiuni pe care ne-am sprijinit în luarea unor decizii esenţiale pentru existenţa noastră viitoare. Aşa-zisele principii nu sunt, de multe ori, decât pretexte pentru a ne afirma sălbăticia.

marți, 25 martie 2014

Nemâncaţii

   Copil fiind, am citit în România liberă că un vânător din Moldova împuşcase un elan uriaş, ajuns nu se ştie cum în pădurile româneşti. Rumegătorul făcuse mii de kilometri până aici, pentru a sfârşi sub cartuşele unui braconier. Nişte americani au prins, pe o plajă, o specie rară de caracatiţă pe care, fireşte, au tranşat-o şi au gătit-o. Am prins, cu oroare, câteva imagini din documentarele despre supravieţuire pe  care le face Bear Grylls. Sigur că aia nu e supravieţuire cum nu sunt eu episcop, dar omul e obsedat să omoare şi să mănânce tot ce-i iese în cale : gândaci, păianjeni, şerpi, crocodili, antilope, cămile etc. Totul e decapitat, tăiat, înghiţit. Nu-mi dau seama de ce asemenea producţii, apologii ale crimei asupra naturii, sunt promovate cu atâta insistenţă. De Crăciun şi de Paşti sunt căsăpiţi porcii şi mieii. Televiziunile arată de pe acum cum se ascut cuţitele şi câte milioane de vicitime urmează să sfârşească în sânge. Burdihanul înainte de orice! O foame patologică, de carne, de putere şi de bani macină specia noastră care caută o mântuire convenabilă, cu burta plină de cadavrele unor făpturi nevinovate. Lăcomia şi pornirile ucigaşe ale oamenilor reprezintă o lipsă de respect pentru Creaţia lui Dumnezeu şi, la rigoare, o dovadă a necredinţei în Dumnezeul cel Viu. Până când nu vom găsi alte surse de hrană, suntem condamnaţi să trăim ca nişte animale de pradă.

luni, 24 martie 2014

Tablou cu negustori orbi

       Într-o povestire de Cehov, un bătrânel este judecat pentru că a furat o bucată dintr-o cale ferată. Mujicul se simte nevinovat şi repetă cu glasul său molcom, privindu-l pe judecător cu ochi blajini :
- Bine, dar e doar o bucăţică de fier, acolo.... O nimica toată...
       În Îngerul încălecat de Radu Aldulescu, personajul Ion Trencu o joacă în picioare pe tânăra sa soţie, apoi o duce târâş, trăgând-o de păr, până la primărie, unde o obligă să-şi dea pământul colhozului înfiinţat în sat. Aţi văzut vreodată rânjetul unui bătrân doctor care te anunţă că boala ta este foarte gravă şi că nu mai ai scăpare? La televizor apar aceeaşi diversionişti care ne anunţă, cu zâmbetul pe buze, că se vor scumpi alimentele, energia, serviciile etc. Suntem sufocaţi cu veşti proaste. Unul, care a băgat politica până şi sub plapumă şi a politizat sălile de operaţie din spitale, cere cu fermitate... depolitizarea instituţiilor, pe motiv că promovarea oamenilor pe criterii de partid este falimentară şi vom ajunge în coplaps din pricina incompetenţei generalizate. Un şef de guvern ia constant, cu bonomie, partea hoţilor din târla sa. Cât de înţelepţi devenim când suntem în opoziţie şi cu câtă iresponsabilitate ne comportăm când suntem la putere! Dar să nu ne lăsăm înşelaţi şi să-i recunoaştem, chiar dacă au miere pe buze ori satârul în mână :  sunt ei, criminalii de lângă noi, care ne-ar vinde la kilogram, fie mângâindu-ne pe cap ca pe propriii copii, fie căsăpindu-ne ca pe miei şi valorificându-ne prin măcelării. Călăii nu mai vorbesc despre patrie, dar urlă, când ne fură pantalonii de pe noi, că ne fac un mare bine.
      După limbajul pe care îl folosesc unii dintre cetăţeni, am strania senzaţie că au înviat torţionarii care au făcut colectivizarea. În primii ani de viaţă mă trezeam în fiecare dimineaţă în zgomotul căruţei care ducea toată familia la câmp. După ce ne-au luat boii şi pământul, a fost pentru prima dată când m-am sculat din somn, dimineaţa, în patul meu. Am întrebat atunci unde este căruţa. Apoi câţiva ani tot veneau pe la poarta noastră nişte străini cu genţi de piele. Cereau mereu câte ceva şi îi puneau pe ai mei să semneze nişte hârtii. Uneori ne ascundeam în sălciile din fundul grădinii şi aşteptam ca înspăimântătorii musafiri să plece.
Aşa am resimţit eu obsedantul deceniu.
    Acum fenomenul pare a se repeta, numai că avutul oamenilor nu mai intră în patrimoniul CAP-urilor, ci direct în buzunarele şi pe moşiile noilor activişti, ieşiţi aievea din mormintele istoriei.
Într-o ciulama socială, în care fură cine şi cât poate, se întâmplă lucruri demne de pana lui Rabelais.
Viitorul ne este vândut odată cu aerul pe care îl respirăm.

P.S.  Susţin în continuare că Real Madrid este o echipă mai puternică decât Barcelona, care a dominat psihologic şi tactic ultima confruntare. Catalanii n-au fundaşi, n-au vârf, n-au, în general, nimic, cu excepţia jocului de pase, în care Messi este maestru de neegalat. Prestaţia lui Ronaldo place ochiului mai mult decât fineţurile argentinianului. Totuşi, diferenţa de valoare e în favoarea lui Messi. Ca să nu mai spun că Ronaldo, Pepe şi Ramos sunt printre cei mai scârboşi jucători pe care i-am văzut în viaţa mea. Ramos şi Pepe sunt cu siguranţă cei mai detestabili. Contestă decizii juste, se tăvălesc pe jos la orice atingere, cerşind lovituri libere şi cartonaşe pentru adversari, uneori după ce-i cotonogesc bine pe aceştia. Ronaldo se aruncă şi el în careu ca în bazin. Mizează pe înşelătorie! Şi ca un şmecher nativ ce este, vede peste tot numai hoţi. Fie şi pentru acest motiv n-ar trebui să i se acorde nicio distincţie sportivă pentru cariera sa, altminteri strălucitoare. Real a câştigat o treime din puncte cu ajutorul arbitrilor, iar Ronaldo spune că ei n-au fost ajutaţi niciodată de oamenii în negru, deşi chiar în ultimul meci madrilenii au beneficiat de un penalty inventat.
      Mă întreb cum ar arăta jocul Barcelonei dacă ar avea un vârf precum Cavani, Aguero sau Radamel Falcao?  Şi ce s-ar fi spus despre Ronaldo, dacă aseară el ar fi jucat ca Angel di Maria?

sâmbătă, 15 martie 2014

Pedagogia fericirii şi absenţa simţului etic

    În sport nu există cel mai mare al tuturor timpurilor. Sunt unii care şi-au dominat epoca, dar fiecare perioadă presupune atâtea conjuncturi particulare - echipament, condiţii de antrenament, hrană specială etc -, încât orice generalizare duce la o eroare de proporţii. Totuşi, Messi ar putea fi considerat cel mai strălucit fotbalist din istoria cunoscută.  Pe Pelé l-am văzut jucând când aveam paisprezece ani, într-o finală de campionat mondial, în care Brazilia a zdrobit Italia cu 4-1. Sincer vorbind, nu m-a uluit, cum m-aş fi aşteptat. Mai degrabă mi s-a părut lent, leneş şi oportunist : ceva între Romario şi...Oblemenco. Mi-a plăcut mai mult Jairzinho. Dar atunci eram doar un copil, iar el se afla la apusul carierei sale, aşa că aş spune mai degrabă că nu l-am văzut desfăşurându-se pe teren. Cele mai puternice impresii le-au lăsat asupra mea Maradona, Cruyff şi Ronaldinho. Prin comparaţie cu Messi, aceştia au jucat însă într-un regim de viteză redusă şi au avut în faţă apărări naive, ce nu se pot compara cu barajele computerizate de azi, înţesate că fundaşi foarte bine pregătiţi fizic, adevărate forţe ale naturii. În plus, intervenţiile care acum sunt tolerate  erau socotite pe atunci faulturi indiscutabile şi erau judecate în favoarea atacantului. La vârful său de formă, Messi şi-a compensat deficitul fizic printr-un joc rapid, driblinguri imprevizibile şi o viziune a jocului unică. E suficient ca viteza sa de execuţie să scadă insesizabil ca el să devină doar un jucător bun. Iar cu trecerea anilor e din ce în ce mai greu să fii mereu mai bun decât poţi fi! Bicicletele lui Ronaldo sunt mereu aceleaşi, dar viteza şi forţa îi permit portughezului să-şi depăşească mulţi adversari. Niciodată pe centru,  mereu pe margine, unde sunt spaţii mai mari. În plus, după părerea mea, Ronaldo are în spate o echipă mai puternică decât Barcelona, unde Messi a ajuns să facă aproape totul. Nu e posibil să fii mare star, ca Xavi sau Iniesta, şi să nu prinzi un şut pe poartă decât o dată la cincizeci de meciuri. Silueta longilină şi fuga plină de graţie a lui Ronaldo nu trebuie să ne înşele. Diferenţa dintre Messi şi Ronaldo echivalează, păstrând proprţile, cu cea dintre Hagi şi Lăcătuş.
  Când a plecat de la Barcelona, Guardiola a spus că rezultatele vor veni în continuare dacă Messi va fi fericit. Genial antrenor! Poţi da totul într-un domeniu dacă eşti fericit! Şi noi care am fost torturaţi o viaţă întreagă, cu biciul, pentru a da randament pe ogorul patriei! Fericirea lui Messi constă în a juca frumos. El nici nu se ia la harţă cu adversarii, nici nu se apucă de piept cu arbitrii, nici nu face gesturi obscene la adresa publicului . Îşi respectă condiţia de geniu al jocului cu mingea. Messi şi Guardiola au o etică în concordanţă cu valoarea lor profesională.Mă gândesc însă că sunt oameni a căror fericire înseamnă a nu face nimic pentru ei sau pentru semenii lor. Mi-am observat constant elevii, de-a lungul deceniilor, şi am constat că ultimelor generaţii le lipseşte simţul etic. Cândva un preot-profesor l-a făcut să înveţe pe un seminarist, punându-i numai note de zece, după ce îl prinsese copiind. " Tu copiezi, fiindcă vrei să iei zece. Bun! De acum încolo îţi voi pune nota maximăfără să te ascult." Când vinovatului îi venea rândul la evaluare, dascălul îi zicea cu amabilitate :" A, tu eşti Vasilescu! Vrei să iei zece mereu. Uite, poftim încă un zece, stai jos!" De ruşine, băiatul a început să înveţe vârtos. Am repetat, în zilele noastre, experienţa cu nişte elevi, punându-le zece la o materie lipsită de importanţă. Sunt fete şi băieţi proveniţi din familii de calitate. Ei, bine, văzând că pot obţine rezultate foarte bune în felul acesta, copiii au înţeles că nu trebuie nici să mai deschidă cărţile. Dar au început să mă (re)îndrăgească. Aproape tuturor li se pare normal să copieze, să nu-şi efectueze temele, să nu citească şi să nu înveţe nimic. E o crimă să le le impui să studieze ceva sau să facă o porţie zilnică de lectură. Dacă le vei spune că vei da note mari analfabeţilor şi îi vei lăsa repetenţi pe eminenţi, te vor ovaţiona. Toată treaba, ca dascăl, este să fii "de gaşcă". În cor cu familiile, micuţii le impută profesorilor orice eşec, deşi nu par deloc preocupaţi de învăţătură, iar unii îşi privesc cu indulgenţă, din uşa cârciumii - şi au doisprezece ani! -, pe magiştrii care trec pe stradă. Aş spune că elevul nou are o etică inversă. O dai în bară cu el, dacă îi aminteşti de cinste,  onoare sau muncă şi eşti valabil dacă nu faci nimic la ore. Trag concluzia că familia, ca instituţie, este în disoluţie.
    La rândul său, în absenţa unor principii, societatea devine sălbăticie. Ne uităm de mulţi ani la nişte simulacre de politicieni care se ocărăsc necontenit şi îşi aruncă zoaie în cap, proferând jigniri incompatibile cu statutul unei persoane publice. Chiar să nu înţeleagă ei că nu te poţi afirma prin macularea competitorilor şi este umilitor pentru oricine să iasă în evidenţă numai prin arătarea bubelor - uneori inexistente - din capul duşmanului? Iar dacă liderii responsabili de bunăstarea neamului coboară în cea mai adâncă hazna, într-o zonă inferioară regnului animal, ce pretenţii să mai avem de la plevuşca oportunistă de care ne izbim chiar şi în instituţiile îndrituite să se ocupe de sănătatea mintală a boborului?  De mai multă vreme, hoitarii au descoperit că se poate trăi în prosperitate, umblând cu bâta într-o mână şi cu oala de noapte în cealaltă.
      Până la urmă, în absenţa unor îndepărtate ecouri etice sau mitice, nici literatura nu este altceva decât o însăilare de experienţe umane/inumane, consumate în mod nesemnificativ. Un pantof bine lustruit care nu spune nimic despre purtătorul său rămâne doar un pantof bine lustruit. O vitrină bine aranjată care nu prinde un petic de cer sau un chip uman rămâne doar o vitrină bine aranjată. Oamenii au dispărut ori s-au transformat în obiecte inerte spiritual.
Ca o sublimă compensaţie, voi preţui fără rezerve romanele lui Radu Aldulescu, un veritabil creator de viaţă.

P.S. 1. Logica unei etici aberante funcţionează şi în relaţia demnitar-alegător. Cu cât eşti dovedit ca hoţ şi mincinos, cu atât naţia te iubeşte mai mult, creşti în sondaje şi eşti ales în fruntea nătărăilor, ca să poţi fura şi înşela în continuare.
        2. Să fie clar, sunt pentru adoptarea unui cod etic pentru profesori, cu condiţia de a se întocmi câte un asemenea document pentru politicieni şi pentru celelalte categorii sociale care lucrează cu factorul uman. Nu în ultimul caz, este obligatoriu ca dascălii să primească salarii considerabile. De asemenea,  acest pas trebuie să fie corelat cu alte măsuri care să devină imediat funcţionale. Nu-i poţi cere unui profesor de valoare să-şi dea gratuit sufletul la clasă, fiindcă nu cred că se doreşte punerea în scenă a unei comedii umilitoare pentru toată lumea, dar mai cu seamă pentru învăţământul românesc.

duminică, 9 martie 2014

Memorialistică şi ficţiune

          Radu Aldulescu arată undeva că multe romane de azi au un caracter memorialistic. Când nu povestesc ceea ce li s-a întâmplat ieri sau alaltăieri, mulţi prozatori mizează pe perspectiva inocentă a unui copil pentru a depăna amintiri din copilărie, prezentate abil în veşmintele ficţiunii. Şi, vorba lui Rogozanu, nu prea e scriitor român care să nu -şi caute şi să nu-şi găsească "o voce de copil".Oare de ce romancierul român apelează la relatarea unor experienţe reale, în loc să-şi imagineze scenarii epice veridice, precum Rebreanu, Camil, Breban, Ştefan Bănulescu sau chiar Radu Aldulescu? O explicaţie ar fi, după părerea mea, presiunea criticii care merge în direcţia unei estetici a firescului, a naturalului. Marin Preda şi Sorin Stoica n-au inventat nimic şi ne fascinează continuu, în multe texte care vor rămâne în istoria literaturii. Stoica este un nonficţional pur. O asemenea creaţie, elaborată în cultul unui anumit adevăr, are priză şi la cititori. Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?
       Am purces, cu tot entuziasmul, să recitesc povestirile unui important autor contemporan. În cele ce urmează nu intră în discuţie valoarea scriitorului, pe care nu eu sunt în măsură să o afirm sau să o contest. Fac numai câteva observaţii. Începutul fiecărui text este admirabil, în aceeaşi tradiţie a rememorării pline de poezie. Pe urmă se întâmplă ceva care face ca planul realului să gliseze nu spre fantastic, nefiresc sau artificial, ceea ce mi-ar fi plăcut, ci spre un patologic greu suportabil. Într-o scenă, un copil omoară o pisică adormită, bătându-i un cui în inimă. La aceeaşi pagină, un pui de vrabie este torturat ore în şir, în mod inimaginabil, iar când acesta nu mai poate "nici să zvâcnească", copiii joacă tenis cu el, folosindu-l drept minge. În fine, se plictisesc şi îl îngroapă de viu. Ajuns aici, mi s-a făcut rău şi am închis cartea. Mi-a mers prost tot restul zilei. Comentariul prevenitor al naratorului - "Jocurile noastre erau uneori crude şi barbare." -, transformă paginile într-o memorialisrică asumată, o posibilă convenţie literară originală pentru  momentul în care cartea a fost publicată. Poate că de aici izvorăşte cultul tinerilor prozatori pentru insanitatea autentică, pentru cruzime, trivialitate şi monstruos. Estetica / non-estetica / nonficţionalul morbidului constituie însă un element de stres pentru mine şi un obstacol în calea lecturii.

Situaţia catastrofală din învăţământ

  În fiecare an se organizează simulări de examene pentru elevii din clasele terminale, pentru a li se evalua nivelul de pregătire. Din păcate, erorile se perpetuează de la an la an, fiindcă factorii responsabili sunt orbi şi surzi la orice sugestie venită din zona muncii didactice.
1. Subiectele propuse nu sunt în concordanţă cu programele. La ciclul gimnazial se dau două compuneri, dintre care una nu are ca obiect textul literar. Se ştie că nu mai sunt alocate aproape deloc ore pentru compunerile libere. Şi atunci ce verificăm?
2. Cei care elaborează subiectele nu sunt profesionişti. Chiar dacă au unele cunoştinţe, n-au experienţă la catedră. Uneori fac subiecte pe care nu ştiu nici ei să la rezolve corect. ( Vezi subiectele de la Testele Naţionale din 2012.) Cel mai des însă aleg texte nepotrivite cu vârsta şi cu nivelul de pregătire al şcolarilor. De pildă A. E. Baconsky este un poet neomodernist care se studiază în clasa a XI-a. Chiar dacă pare accesibilă unui copil de clasa a VIII-a, poezia Zăpada sărută întinderile are subtilităţile sale şi, numai cu indulgenţă din partea profesorului evaluator, elevii pot obţine note maxime. La clasa a XI-a s-a dat caracterizarea unor personaje de comedie, în condiţiile în care liceenii fuseseră anunţaţi, în repetate rânduri, că genul dramatic nu face obiectul simulării cu pricina! Halal comunicare!
3. Notele obţinute nu sunt trecute în cataloage. Să înţeleg că simularea e un fel de joacă, fără nicio finalitate, exceptând-o, fireşte, pe aceea potrivit căreia corectorii trebuie să piardă timpul? ( Evaluarea nu se plăteşte şi sunt oameni care îşi cheltuiesc banii pe mijloace de transport sau pe benzină, pentru a merge la centrele de evaluare, unde nu primesc nici măcar un pahar cu apă.)
      Pe micrul ecran apar tot felul de"specialişti" care "analizează" rezultatele simulării. Moderatoarea ţipă că sunt rezultate catastrofale şi că trebuie să-i găsim pe vinovaţi etc. Exact ca în vremea obsedantului deceniu. Mărturisesc, de altminteri, că de mai mulţi ani am impresia că mă învârtesc printre nişte oameni care sunt un fel de zombi din perioada colectivizării. Au înviat colhoznicii şi heirupiştii planurilor cincinale?  Când am terminat clasa a VIII-a, am mai avut doi sau trei colegi care au fost admişi la liceu. Şi nu s-au deschis procese pentru a fi descoperiţi sabotorii. Pentru îmbunătăţirea rezultatelor, e suficient să crească în mod real calitatea actului didactic, iar elevii ar trebui să pună mâna pe carte. Profesorii să fie verificaţi la clasă, periodic, de alţi specialişti ( şi nu prin megainspecţii, de tip Rodis, cu ritualuri grandioase, soboruri de inspectori şi munţi de procese-verbale. ) Sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mulţi dascăli care îşi bat joc de ore. Unii nu mai lucrează decât la meditaţii, în timp ce alţii nu ştiu, pur şi simplu, ce să predea. De exemplu, un profesor doctor, cu rubrici în presa literară, cadru didactic la unul dintre cele mai prestigioase liceee din capitală, nu face nimic, dar absolut nimic, la cursurile sale şi îi nenoroceşte pe cei care fac literatura cu el. Îmi pare că omul are şi vârsta de pensionare, însă rămâne în sistem datorită sprijinului politic de care beneficiază cu voioşie. Învăţătura, câtă e, se transmite exclusiv prin sistemul paralel al meditaţiilor, în care părinţii pompează bani la greu. Dacă un magistru îşi face meseria cum trebuie, e de datoria sa să-i lase corigenţi şi repetenţi pe discipolii care s-ai obişnuit să treacă anul fără să ştie nimic. Aici intervine presiunea părinţilor care au o atitudine incalificabilă. E meritul dlui Boc ( şi al comandantului său suprem! ) că învăţământul a ajuns să fie condus de părinţi şi de politruci. Şi cum să îndrepţi lucrurile când toată lumea are de întocmit tone de hârtii? Dar nu pe aceste hârţoage se iau gradaţii de merit şi salarii umflate?
   În materie de învăţământ, unii nu ştiu ce fac, alţii nu ştiu ce vorbesc. Toţi însă sunt iresponsabili.

P.S. L-am lăudat în repetate rânduri pe ministrul Remus Pricopie, un om competent, care pare a gândi cu propriul cap. Nu ştiu dacă e în puterea Domniei Sale să ia măsuri pe termen lung, dar situaţia din învăţământ s-ar putea îmbunătăţi spectaculos prin câteva acţiuni concrete :
1. Înfiinţarea, în cadrul fiecărei universităţi, a unor grupe pregătite special pentru munca didactică. În felul acesta, tinerele generaţii vor putea fi bine pregătite pentru activitatea didactică.
2. Pensionarea obligatorie a cadrelor din zona preuniversitară, care împlinesc 60 de ani. Dacă la nivel universitar, unde volumul de muncă e mai mic, sunt personalităţi care pot preda până la vârste avansate, specificul muncii la clasele I-VIII, cu uzură maximă şi cu consum enorm de energie, ne îndreptăţeşte să cerem pensionarea la o vârstă rezonabilă. Ce performanţă mai poate face un om la 65 de ani? Şi poţi reforma un sistem cu străbunici?
3. Îndrumarea periodică a muncii de la clasă, în detrimentul întocmirii multelor şi inutilelor hârtii tipizate. În procesul actual de învăţământ, toată lumea verifică - inspecţie înseamnă control, verificare, etichetare! -, dar nimeni nu-i îndrumă şi nu-i orientează pe cei lipsiţi de experienţă.
4. Promovarea numai a elevilor care au un bagaj de cunoştinţe corespunzător următorii trepte de şcolarizare. Cu alte cuvinte, şcolile care au un procentaj mare de nepromovaţi să nu mai fie sancţionate. Fireşte e necesar să se ia unele măsuri utile pentru îndreptarea stării de fapt. Altminteri, dacă o şcoală are promovabilitate de 0%, mai mulţi ani în şir, poate fi reprofilată sau desfiinţată.
5. Eliminarea, prin lege, a presiunilor nefaste făcute de părinţi asupra fenomenului didactic, în paralel cu interzicerea sponsorizărilor de tot felul, care vin din această direcţie.
6. Lucrătorii din sistem să fie plătiţi corespunzător, pentru a nu mai fi nevoiţi dă dea meditaţii ori să se angajeze în alte proiecte.
7. Instituirea examenului de admitere în liceu. Elevii să intre în treapta superioară de învăţământ nu prin piruete pe după cireş, cu formule artificiale şi aducătoare de bani pentru băgătorii de seamă, ci printr-o evaluare corectă, organizată de fiecare liceu în parte. Să nu se mai susţină probe eclusiv la română şi matematică, ci obiectele de examen să fie diferenţiate în funcţie de profilul instituţiei respective.
Dacă asemenea lucruri nu se fac, înseamnă că nu se doreşte scoaterea învăţământului românesc din mocirlă. Şi atunci de ce ne mai răcim gura?

sâmbătă, 8 martie 2014

Romantismul şi atuurile lui Frank Sinatra

      Nu sunt în măsură să spun cât de mare cântăreţ a fost Sinatra. Ca actor, el nu m-a entuziasmat, dar nici nu m-a oripilat. Am avut totuşi impresia că meritele îi erau mult umflate. Pe urmă am aflat că s-a bucurat de sprijinul unei organizaţii atotputernice şi m-am lămurit.
       Un coleg povestea că la o nuntă organizată în satul său, un cunoscut cântăreţ de muzică populară a sedus-o pe mireasă şi a fugit cu ea. Atunci a intervenit un alt dascăl, care a oftat şi spus : " Îţi dai seama ce scânteie s-a declanşat în sufletele lor ( al interpretului şi al miresei, n. m. Ş. T. )? Cât romantism!" O profesoară a zis şi ea : "Păi, şi la noi C. M. a avut o nuntă şi a fugit cu mireasa!" Altcineva a continuat : "Şi la noi, la fel. Ăsta fuge cu toate miresele de la nunţile la care e angajat!" Romanticul s-a posomorât brusc şi a reacţionat :" Eeeee, păi el, al dracu', fuge cu toate, aşa, la grămadă? Eu crezusem altceva!" Şi a început să-l înjure cu foc pe artistul priapic.
       Într-o familie de actori celebri nu dă cineva un vânt fără ca presa să vuiască. Aşa am aflat toţi despre neînţelegerile dintre Woody Allen şi Mia Farrow. Am aflat că Mia, când suferea mai mult, îi telefona fostului soţ, Frank Sinatra, care îi oferea înţelegere, afecţiune şi mai ales protecţie. Iată un bărbat adevărat, îmi spuneam. E puternic, sigur de sine, dar şi cu o notă de tandreţe romantică, mult apreciată de femei. Chiar şi de Mia Farrow, pe care o suspectam că este o paţachină greu de suportat. În fine, trec anii şi fostul majordom al lui Sinatra îşi publică memoriile. Ce aflăm de la bătrânul servitor? Că Sinatra avea obsesia curăţeniei - făcea şase-şapte duşuri pe zi -, că umbla îmbrăcat la patru ace, că prefera să stea în picioare, pentru a nu-şi strica dunga pantalonilor şi că avea un penis imens, pentru care îşi comanda chiloţi speciali. E, acum lucrurile sunt limpezi atât pentru romantici, cât şi pentru cei care erau uimiţi de succesele erotice neobişnuite ale legendarului personaj. Printre altele, a fost, şase ani, perechea Avei Gardner. Prin 1972 a fost căsătorit în secret, pe durata unui contract de un an, cu Victoria Principal, interpreta Pamelei din serialul Dallas.

duminică, 2 martie 2014

Farfuridi era pro-eupean

        Dacă am avea curiozitate să aflăm ce doctrină politică îmbrăţişează personajele din O scrisoare pierdută, am găsi eterna ciulama ideologică dâmboviţeană, dar am avea şi unele surprize.
De pildă, Farfuridi, ca reprezentant al puterii, este un pro-european de faţadă. El simte că Europa este "cu ochii ațintiți asupra noastră". E necesar să fim responsabili, "pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie și să recunoască". "Reviziunea constituțiunii" era o "cestiune"  la ordinea zilei şi pe vremea aceea. Farfuridi este de acord cu proiectul, deşi în sufletul său este profund conservator : "Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!"
        Într-o vremelnică opoziţie şi mai bun orator decât Farfuridi, Caţavencu se declară patriot şi ştie să plângă artistic, la comandă, atunci când ţine discursuri : "Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților!... (plânsul îl îneacă) Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpânește) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)  După cum se vede, personajul îşi dozezeză cu miestrie emoţiile, în faţa publicului. Un psiholog ar spune că îşi gestionează admirabil inteligenţa emoţională! El are o formulă care prinde grozav la public : "România să fie bine și tot românul să prospere!" ( o variantă a lozincii "Să trăiţi bine!"). Se vede pe sine ca reformator şi progresist : "Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preț. (scurt și foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da!" Susţine chiar...descentralizarea : "Or... conduși de aceste idei, am fundat aci în orașul nostru „Aurora Economică Română", soțietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din București... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureștenilor, capitaliștilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face și noi ce fac dânșii în al lor..."  Fireşte, este o descentralizare făcută în folosul celor care o iniţiază, un fel de fărâmiţare feudală, neavând nimic în comun cu interesul naţional. Dar unde am mai auzit noi aceste cuvinte? În realitate, Caţavencu este naţionalist şi retrograd, având aversiune faţă de evrei : "În Iași, de exemplu, — permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iași n-avem nici un negustor român, nici unul!...Și cu toate aceste toți faliții sunt jidani!" La un moment dat, Caţavencu îi spune lui Farfuridi : "În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică." E de înţeles că dăscălimea şi "moflujii" îi împărtăşesc părerile.
        Aşa stăteau lucrurile pe vremea lui Caragiale şi, mai târziu, în perioada interbelică, la fel se prezintă şi azi. În materie de popoare, sunt lucruri care nu se schimbă niciodată. Sau, hai să fim optimişti, cu mare, foarte mare greutate.

P.S. Straşnică echipă are Steaua! Nu m-am uitat la meci , fiindcă   sunt dinamovist de cinci decenii şi anticipam o victorie a băieţilor lui Becali la cinci-şase goluri diferenţă. Am aflat ulterior că Steaua a egalat în ultimele minute ale jocului, smulgând, cu greu, un punct unei formaţii de nivel comunal.
       Mulţi arbitri proşti am văzut în viaţa mea - Alexandru Tudor e printre ei! -, iar unii m-au îmbolnăvit de-a dreptul, însă nu cred că există niciunde creaturi ca în campionatul Spaniei. Aşa ceva nici în inima Africii nu găseşti. Totuşi, idioţii ăia, cu aspect de handicapaţi, decid soarta unei competiţii în care activează cele mai bune echipe din lume : Real Madrid şi Barcelona. Am constatat că madrilenii câştigă zeci de puncte în urma deciziilor aberante ale oamenilor în negru. Cam cum se întâmplă cu Steaua, la noi. Cu mult timp în urmă era "ajutată" Dinamo.

sâmbătă, 1 martie 2014

Cum miros gările din Moscova

Moscova este un spaţiu literar fabulos, cu străzi intrate pe vecie în mitologia literară universală. Şi nu insist, fiindcă s-ar putea elabora o teză de doctorat pe această temă.
Am recitit cu plăcere Zigzagul norocului de E. Braghinski şi E. Reazanov, Ed. Univers, Colecţia Enigma, 1972.
Sunt două aspecte contradictorii în acest volum care conţine trei naraţiuni, Atenţie la maşini!, Zigzagul norocului şi Crima din bibliotecă. În primul rând, autorii scriu minunat. Au talent literar şi un simţ al umorului teribil. În al doilea rând, intriga este mai peste tot trasă de păr într-un mod grosolan. Nici nu-mi dau seama cum e posibil aşa ceva în nişte texte scrise atât de bine. Cel mai mult mi-a plăcut prima bucată, care are în centru un personaj interesant. Acesta fură maşinile corupţilor ajunşi la la prosperitate, le vinde şi trimite banii unui orfelinat pentru copiii lipsiţi de familie. Cel mai puţin m-a încântat ultimul text, unde fantomele îşi vâră nasul în dezlegarea enigmei, iar finalul n-are nicio noimă.
Se ştie că există o întreagă literatură a mirosurilor. Am semnalat, la momentul potrivit, pasajele din Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, în care erau evocate emanaţiile olfactive ale marilor oraşe din Europa.
În Crima din bibliotecă, Iacimenev, detectivul care anchetează omorul, are un nas deosebit de fin. El îl "miroase" pe un suspect că a trecut printr-o anumită gară :
"Rostovski mirosea a gară, şi anume a gara Kazanski.... Fiecare gară are izul ei. Am consacrat problemei o groază de timp şi e punctul meu forte. Gara Kazanski miroase a pepeni de Ciardjui, a piersici de Samarkand, a mere de Alma-Ata şi a saci. Şi gara Kurski miroase a fructe, dar trebuie să distingi aroma fructelor din Asia Mijlocie de cea a fructelor din Caucaz. În gara Kurski miroase a struguri Isabella, a mandarine, a mimoze şi a privighetori de Kursk. Gara Kievski te duce cu gândul la vişine, la castraveţi muraţi de Nejinsk, la slănină ţărănească şi la roşii bulgăreşti, în timp ce în gara Rijski pluteşte o aromă de heringi afumaţi şi scrumbie letonă! [...] Acolo ( în gara Paveleţki, n. m. Ş. T.) predomină harbujii de Astrahan şi ciupercile din împrejurimile Moscovei, întrucât locurile cele mai bogate în ciuperci sunt pe drumul către Paveleţki. Însă cel mai uşor e să determini mirosul gării Iaroslavki, care e îmbibată de lapte. În schimb, gara Bielorusski miroase mai complex : a găini daneze congelate, a lustre din RDG şi a ouă poloneze. Gara Leningradski este eminamente intelectuală, miroase fin, abia sesizabil, a istorie şi artă.
- Dar gara Savelovski? întrebă Fomin, care ştia că Moscova are nouă gări.
- Cu asta-i prost! recunoscu Iacimenev abătut. N-are niciun miros specific. Tocmai de aceea s-a proiectat demolarea ei, ca inutilă!"
Să remarcăm că istoria şi arta au un miros discret, imperceptibil.