Fiind student în anul al doilea, căutam să nu pierd nicio prelegere a lui Paul Cornea. Profesorul îşi ţinea cursul joia, în amfiteatrul Odobescu şi ne buluceam toţi acolo, la ora opt, fie că afară era potop, fie că oraşul era acoperit de zăpezi. Într-o asemenea dimineaţă, mergeam înghesuit pe scara unui troleibuz, în timp ce pe străzi ningea viscolit. Mă ţineam de scară şi ţin minte că pe traseu se făcuse o lungă coloană de maşini. Autovehiculul nostru mergea cu opinteli : pornea, se oprea, pornea, se oprea. La un moment dat, când am ajuns în dreptul Cişmigiului, cineva a exclamat :
- Uite-l pe Dem Rădulescu !
Ne-am întors toţi şi ne-am uitat. Dem era îmbrăcat într-o haină lungă şi groasă şi avea pe cap o căciulă cu urechi. Păşea impetuos pe trotuar, prin iureşul alb şi părea un urs din Kamceatka. A simţit că e urmărit de privirile noastre şi şi-a întors, furios, faţa către noi. Am izbucnit în râs. Din nefericire, marii comici ne fac să râdem şi când vor să pară serioşi. Nu văd pe nimeni capabil să se abţină să zâmbească dacă Marin Moraru l-ar opri pe stradă şi l-ar întreba ceva, cu un aer grav.
Mi-am amintit de scena de mai sus când am văzut fotografia unui senator care e urmărit penal. Pare un Dem Rădulescu tuns la chelie şi cu mustaţă. Cunoscutul scriitor Horia Gârbea, care este profesor universitar, mi-a povestit că l-a avut student pe aprigul parlamentar. Când personajul a venit prima dată la cursuri , Horia Gârbea a rămas descumpănit la intrarrea în amfiteatru, fiindcă toţi discipolii îşi aşteptau magistrul în poziţie de drepţi. Actualul senator făcuse instrucţie cu studenţii înainte de intrarea dascălului ! Voia să pară fioros. Din fotografiile publicate în presă, deduc însă că personajul este comic. Ceea ce nu este puţin lucru.
Şmecheria poate fi înveselitoare, dar durerea este lipsită de umor. Un cunoscut actor părea că se înţelege bine cu soţia lui. Iată însă că femeia i-a devenit infidelă, iar actorul s-a îmbolmăvit grav, prilej pentru consoartă de a-l bălăcări pentru neputinţa lui. Să te însori cu o asemenea femeie, să te mai şi înşele şi în cele din urmă să te umilească pentru necazul care te-a lovit e greu de imaginat, dar ştiu că este posibil. Artistul nu are bani să se trateze şi trece prin clipe de neîndurat. Ziarişitii îi pun beţe în roate, făcându-i mult rău. Unii oameni au, probabil, grele păcate karmice, iar viaţa lor începe să semene, de la un punct încolo, cu o ispăşire în beciurile unui Destin-Inchiziţie.
Cel care îl iubesc pe actor ar trebui să sară în ajtorul lui şi să-l mute într-o altă locaţie, pentru ca omul să se trateze în linişte. Existenţa noastră ilustrează categorii estetice dintre cele mai variate. Dacă infracţiunea e comică, suferinţa atroce este grotescă.
Şi un gând începe să mă sâcîie : bătrâneţea şi suferinţa sunt, ca şi lipsa banilor, incompatibile cu umorul.
joi, 31 mai 2012
De ce şi cum se consumă hârtia igienică
Ziariştii s-au crucit când au aflat că Parlamentul României foloseşte hârtie igienică în valoare de 30 000 de euro. Într-adevăr, e impresionant : ai zice că instituţia cu pricina este Marea Căcăstoare a Neamului Românesc.
Dar poate că asta este cruda realitate şi Parlamentul este cel mai important producător de îngrăşământ natural din lume. S-ar părea că după fiecare discurs, aleşii naţiunii simt instinctiv nevoia să se şteargă la gură cu multă, foarte multă hârtie igienică. Fireşte că nu putem decât să aprobăm noul lor obicei.
Dar poate că asta este cruda realitate şi Parlamentul este cel mai important producător de îngrăşământ natural din lume. S-ar părea că după fiecare discurs, aleşii naţiunii simt instinctiv nevoia să se şteargă la gură cu multă, foarte multă hârtie igienică. Fireşte că nu putem decât să aprobăm noul lor obicei.
marți, 29 mai 2012
Ideile - musafiri îndelung aşteptaţi
Ideile sunt ca musafirii.
Unele te caută precum iubitele şi te rup de realitate. Altele te protejează ca nişte prieteni. Câteva te otrăvesc şi destule se comportă ca gardienii din închisori : îţi pun cătuşe şi te sechestrează într-o carceră perpetuă.
Câte una vine pe neaşteptate, aidoma unor oaspeţi nepoftiţi. În sfârşit, sunt gânduri care te fac să le aştepţi ani, zeci de ani sau o viaţă.
A fi romancier înseamnă să ai răbdare. Radu Aldulescu, de pildă, posedă cu prisosinţă aşa ceva.
Am terminat un roman de doi ani, dar ceva îmi spunea că îi lipseşte ceva. Între timp am vorbit cu un editor şi am pus la cale tipărirea opului. Omul m-a aşteptat cu textul vreo patru luni şi în cele din urmă s-a supărat. Dar nu ştie că Ideea pe care o aşteptam mi-a bătut la uşă. Romanul are, în sfârşit, o miză clară.
Va trebui să mai introduc capitole şi să scot numeroase pasaje. Altă muncă, altă disctracţie, dar când va apărea, nu voi mai spune : " Băi, ce prost am fost, că m-am grăbit să-l public în forma asta ! "
Va trebui însă să caut un alt editor.
Unele te caută precum iubitele şi te rup de realitate. Altele te protejează ca nişte prieteni. Câteva te otrăvesc şi destule se comportă ca gardienii din închisori : îţi pun cătuşe şi te sechestrează într-o carceră perpetuă.
Câte una vine pe neaşteptate, aidoma unor oaspeţi nepoftiţi. În sfârşit, sunt gânduri care te fac să le aştepţi ani, zeci de ani sau o viaţă.
A fi romancier înseamnă să ai răbdare. Radu Aldulescu, de pildă, posedă cu prisosinţă aşa ceva.
Am terminat un roman de doi ani, dar ceva îmi spunea că îi lipseşte ceva. Între timp am vorbit cu un editor şi am pus la cale tipărirea opului. Omul m-a aşteptat cu textul vreo patru luni şi în cele din urmă s-a supărat. Dar nu ştie că Ideea pe care o aşteptam mi-a bătut la uşă. Romanul are, în sfârşit, o miză clară.
Va trebui să mai introduc capitole şi să scot numeroase pasaje. Altă muncă, altă disctracţie, dar când va apărea, nu voi mai spune : " Băi, ce prost am fost, că m-am grăbit să-l public în forma asta ! "
Va trebui însă să caut un alt editor.
duminică, 27 mai 2012
Prozatori de luni şi marţi
Cel mai mare regret al meu este că nu am timp suficient pentru citit.
Nişte coincidenţe ciudate mi-au atras însă atenţia. Pe Torgny Lindgren şi pe Nicolae Breban i-am citit numai iarna, iar pe Faulkner exclusiv vara.
Şi atunci mi-a venit ideea de a alege lecturile pentru fiecare zi a săptămânii. Mărginindu-mă la prozatorii cunoscuţi, iată opţiunile mele :
Luni, Mark Twain.
Marţi, John Steinbeck.
Miercuri, Gabriel Garcia Márquez, Truman Capote.
Joi, William Faulkner şi Günter Grass.
Vineri, Elias Canetti, Dino Buzzati.
Sâmbătă, Knut Hamsun, Siegfried Lenz.
Duminică, Raymond Chandler, J. D. Salinger, Kurt Vonnegut.
Pe Thomas Mann, James Joyce, Marcel Proust, Malcolm Lowry, Alasdair Gray şi Dashiell Hammett, în vacanţe lungi, odihnitoare.
Gogol, Cehov şi Dostoievski, oriunde, oricând.
P.S. 1. Poate mă voi încumeta să fac şi o listă cu poeţi. Până atunci aştept propuneri din partea prietenilor care citesc acest blog.
2. Nişte băieţi băgăreţi, pe care mamele lor îi consideră realizatori de televiziune şi gazetari de frunce, s-au apucat să arunce cu noroi în Lucian Bute. Clănţăul ăla de Doroftei, care a fost umilit şi el de Arturo Gatti, nu-şi ţine nici acum gura. Românaşii noştri excelează în multe prostii, dar la defăimare şi mâncat rahatul cu lopata nu îi întrece chiar nimeni pe întreaga planetă. Voi spune doar că nu este nicio ruşine să pierzi în faţa unui adversar mai bun, dacă o faci cu demnitate.
Sigur, poate aflu că şi aici s-a jucat o piesă de teatru, dar este bine să nu uităm că odată cu scurgerea timpului, sportivi valoroşi vin din urmă şi încearcă să-i facă uitaţi pe înaintaşii lor, inevitabil îmbătrâniţi. E normal, e firesc să se întâmple aşa.
Nişte coincidenţe ciudate mi-au atras însă atenţia. Pe Torgny Lindgren şi pe Nicolae Breban i-am citit numai iarna, iar pe Faulkner exclusiv vara.
Şi atunci mi-a venit ideea de a alege lecturile pentru fiecare zi a săptămânii. Mărginindu-mă la prozatorii cunoscuţi, iată opţiunile mele :
Luni, Mark Twain.
Marţi, John Steinbeck.
Miercuri, Gabriel Garcia Márquez, Truman Capote.
Joi, William Faulkner şi Günter Grass.
Vineri, Elias Canetti, Dino Buzzati.
Sâmbătă, Knut Hamsun, Siegfried Lenz.
Duminică, Raymond Chandler, J. D. Salinger, Kurt Vonnegut.
Pe Thomas Mann, James Joyce, Marcel Proust, Malcolm Lowry, Alasdair Gray şi Dashiell Hammett, în vacanţe lungi, odihnitoare.
Gogol, Cehov şi Dostoievski, oriunde, oricând.
P.S. 1. Poate mă voi încumeta să fac şi o listă cu poeţi. Până atunci aştept propuneri din partea prietenilor care citesc acest blog.
2. Nişte băieţi băgăreţi, pe care mamele lor îi consideră realizatori de televiziune şi gazetari de frunce, s-au apucat să arunce cu noroi în Lucian Bute. Clănţăul ăla de Doroftei, care a fost umilit şi el de Arturo Gatti, nu-şi ţine nici acum gura. Românaşii noştri excelează în multe prostii, dar la defăimare şi mâncat rahatul cu lopata nu îi întrece chiar nimeni pe întreaga planetă. Voi spune doar că nu este nicio ruşine să pierzi în faţa unui adversar mai bun, dacă o faci cu demnitate.
Sigur, poate aflu că şi aici s-a jucat o piesă de teatru, dar este bine să nu uităm că odată cu scurgerea timpului, sportivi valoroşi vin din urmă şi încearcă să-i facă uitaţi pe înaintaşii lor, inevitabil îmbătrâniţi. E normal, e firesc să se întâmple aşa.
Etichete:
Dino Buzzati,
Elias Canetti,
Gabriel Garcia Márquez,
Günter Grass,
Marcel Proust,
Mark Twain,
prozatori,
Raymond Chandler,
Siegfried Lenz,
Thomas Mann,
William Faulkner
vineri, 25 mai 2012
Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote
O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.
P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.
P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.
Etichete:
Alte glasuri,
alte încăperi,
descriere,
dialog,
Gheţarul,
Harfa de iarbă,
Joel Knox,
memorialist,
roman,
romancier,
Truman Capote,
William Faulkner
joi, 24 mai 2012
Palatul Ştirbei
Palatul Ştirbei, a fost construit de Alexandru Barbu Ştirbei (1837-1895), fiul domnitorului Ţării Româneşti (1848-1856) Barbu Bibescu Ştirbei, pe malul nordic al lacului Buftea, la 20 km de Bucureşti. Este amplasat într-un parc splendid, proiectat în stil englezesc, cu lac interior, declarat rezervaţie naturală.
Cam aşa ar trebui să arate locuinţa în care să-mi trăiesc ultimii ani şi, evident, să scriu !
Cam aşa ar trebui să arate locuinţa în care să-mi trăiesc ultimii ani şi, evident, să scriu !
marți, 22 mai 2012
Nopţi albe în Bucureşti
Zilele noastre, cei care suntem angajaţii statului şi care trăim sub zodia supravieţuirii, sunt un vălmăşag de figuri, hârtii, nervi, drumuri de la o instituţie la alta, ferestre care dau niciunde, birouri, săli, muncă de catâri torturaţi şi ore risipite întru slava unor profesiuni ajunse bătaia de joc a tuturor guvernanţilor de după 1989. Zile terne, epuizante, aducătoare de nefericire şi depresie.
Dar nopţile ?
Cineva a avut ideea de a pune în calendar Noaptea Muzeelor Deschise.
Am putea imagina şi altele : Noaptea Poeţilor, Noaptea Actorilor, Noaptea Femeilor cu Zâmbet Acru, Noaptea Urâţilor, Noaptea Motanilor, Noaptea Pictorilor Orbi, Noaptea Studenţilor Tocilari, Noaptea Studenţilor Petrecăreţi, Noaptea Cuplurilor în Prag de Divorţ, Noaptea Prietenilor Care Nu S-au Mai Văzut de Treizeci de Ani etc. Timpul rezervat odihnei ar deveni colorat, luminos, orbitor. Vieţile noastre ar năzui spre o geană de fericire.
În felul acesta oraşul de pe malurile Dâmboviţei ar deveni un alt Rio, fascinant, de neuitat.
Îi respect pe cei care nu citesc, dar îmi pare rău pentru ei că pierd atâta frumuseţe care aşteaptă să deschizi un op ca să te învăluie, aurorală şi inefabilă. Student fiind, citeam până pe la trei dimineaţa, apoi făceam un duş rece şi porneam la plimbare prin oraşul adormit. Era linişte, era pace pretutindeni. Mă întâlneam deseori cu grupuri de bărbaţi care traversau bulevardul, iar ei îmi dădeau sentimentul unei realităţi ferme.
De cele mai multe ori însă nu ştiam dacă nu trecusem definitiv în paginile unei cărţi ori doar continuam lectura întreruptă mai devreme. Într-o noapte-dimineaţă am văzut, trecând prin faţa Operei Române, un camion încărcat cu cerbi împuşcaţi.
P.S. E esenţial să ne găsim un loc potrivit unde să trăim. Dar şi mai important este să alegem locul unde să murim. În lipsa Iaşilor, m-aş mulţumi şi cu un cartier din Militari. Dar toate acestea sunt acum atât de departe !
Dar nopţile ?
Cineva a avut ideea de a pune în calendar Noaptea Muzeelor Deschise.
Am putea imagina şi altele : Noaptea Poeţilor, Noaptea Actorilor, Noaptea Femeilor cu Zâmbet Acru, Noaptea Urâţilor, Noaptea Motanilor, Noaptea Pictorilor Orbi, Noaptea Studenţilor Tocilari, Noaptea Studenţilor Petrecăreţi, Noaptea Cuplurilor în Prag de Divorţ, Noaptea Prietenilor Care Nu S-au Mai Văzut de Treizeci de Ani etc. Timpul rezervat odihnei ar deveni colorat, luminos, orbitor. Vieţile noastre ar năzui spre o geană de fericire.
În felul acesta oraşul de pe malurile Dâmboviţei ar deveni un alt Rio, fascinant, de neuitat.
Îi respect pe cei care nu citesc, dar îmi pare rău pentru ei că pierd atâta frumuseţe care aşteaptă să deschizi un op ca să te învăluie, aurorală şi inefabilă. Student fiind, citeam până pe la trei dimineaţa, apoi făceam un duş rece şi porneam la plimbare prin oraşul adormit. Era linişte, era pace pretutindeni. Mă întâlneam deseori cu grupuri de bărbaţi care traversau bulevardul, iar ei îmi dădeau sentimentul unei realităţi ferme.
De cele mai multe ori însă nu ştiam dacă nu trecusem definitiv în paginile unei cărţi ori doar continuam lectura întreruptă mai devreme. Într-o noapte-dimineaţă am văzut, trecând prin faţa Operei Române, un camion încărcat cu cerbi împuşcaţi.
P.S. E esenţial să ne găsim un loc potrivit unde să trăim. Dar şi mai important este să alegem locul unde să murim. În lipsa Iaşilor, m-aş mulţumi şi cu un cartier din Militari. Dar toate acestea sunt acum atât de departe !
luni, 21 mai 2012
A plecat MERY DILEA
Astăzi am primit o veste năucitoare : Mery Dilea, unul dintre bunii mei prieteni, a murit vineri şi a fost înmormântat ieri. Incredibil ! Eram sigur că va trece de acest moment dificil şi vom avea din nou prilejul să ne plimbăm şi să discutăm împreună. Am înţeles că peste o săptămână urma să fie supus unei operaţii salvatoare, dar timpul n-a mai avut răbdare.
Trăiesc izolat şi am viaţa drămuită pe minute : citit, scris, muncă în grădină. Dacă ies o oră cu maşina ori sunt vizitat de cineva, tot programul meu este dat peste cap. Vineri n-am avut cursuri şi trăiesc atât de izolat, încât sunt ultimul care află evenimentele petrecute în localitate.
Vestea m-a dărâmat. Nu de mult l-am evocat pe Mery aici, într-un articol, şi nădăjduiam că lucrurile vor evolua în bine. Acum îmi rămâne speranţa că moartea nu este decât un nou început şi că ne vom revedea cândva, la un colţ de eternitate. Dacă voi trăi suficient, îl voi face pe Mery personaj într-una din cărţile mele, în semn de afecţiune pentru calităţile sale umane unanim recunoscute de membrii comunităţii. A fost un model de om printre oameni.
Îl voi simţi tot timpul printre noi, destins, surâzător, cu mâna întinsă către ceilalţi.
Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui frumos şi generos !
Trăiesc izolat şi am viaţa drămuită pe minute : citit, scris, muncă în grădină. Dacă ies o oră cu maşina ori sunt vizitat de cineva, tot programul meu este dat peste cap. Vineri n-am avut cursuri şi trăiesc atât de izolat, încât sunt ultimul care află evenimentele petrecute în localitate.
Vestea m-a dărâmat. Nu de mult l-am evocat pe Mery aici, într-un articol, şi nădăjduiam că lucrurile vor evolua în bine. Acum îmi rămâne speranţa că moartea nu este decât un nou început şi că ne vom revedea cândva, la un colţ de eternitate. Dacă voi trăi suficient, îl voi face pe Mery personaj într-una din cărţile mele, în semn de afecţiune pentru calităţile sale umane unanim recunoscute de membrii comunităţii. A fost un model de om printre oameni.
Îl voi simţi tot timpul printre noi, destins, surâzător, cu mâna întinsă către ceilalţi.
Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui frumos şi generos !
duminică, 20 mai 2012
Moartea unui scriitor : ANTON MARIN
Ieri s-a stins un scriitor. Era prietenul meu.
Nu ne văzusem niciodată, dar schimbam impresii pe bloguri. Textele lui erau de o rară coerenţă şi aveau o acurateţe a argumentării care mă seducea. La un moment dat mi-a trimis romanul Eu, gândacul, pe care l-am citit cu mare plăcere şi despre care am postat, pe blogul meu, un articol elogios. Atât de exigentul şi rafinatul critic literar Micawber ( proprietarul blogului http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ ) l-a citit şi Domnia Sa pe Anton şi a scris favorabil despre cărţile sale. Avizatul comentator şi-a exprimat satisfacţia că apreciez modul de a scrie al autorului dispărut. Anton Marin este, într-adevăr, un prozator înzestrat cu mult talent literar, un scriitor autentic, de o bogată oralitate, cu auz fin, de prozator pursânge care ştie să creeze personaje vii şi convingătoare. Nu i-am citit, din păcate, romanul Corăbii de fum, corăbii de lumină, despre care Liviu Drugă, prietenul nostru comun şi prozator de mare perspectivă, mi-a spus că este extraordinar. De asemenea, Povestea unui om şi a gândacului său, primit înainte de Paşte, se află pe noptiera mea şi îşi aşteaptă rândul la lectură. Dacă aş fi ştiut că Anton este atât de bolnav, aş fi citit volumul imediat şi mi-aş fi spus impresiile aici. Dar omul, aşa cum îl întrezăresc din contactele noastre scrise, era de o discreţie neverosimilă şi era dăruit cu o demnitate rar întâlnită la semenii noştri. Nu se căciulea, nu se umilea, nu-şi aservea acţiunile niciunui interes. Verticalitatea lui m-a impresionat chiar de la primele noastre schimburi de mesaje. La început am crezut că este vorba de aroganţă, dar curând mi-am dat seama că am de-a face cu un caracter desăvârşit.
A murit aproape necunoscut, într-o ţară în care artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă mor de foame în mod scandalos pentru orice om civilizat, dar firesc pentru nişte guvernanţi care nu ştiu că o naţiune nu dăinuieşte decât prin spirit. Destinul lui mă tulbură, iar suferinţa prin care a trecut mă afectează puternic. Când am primit mail-ul lui Liviu Drugă - care i-a fost alături până la sfârşit -, am avut un şoc. "Anton s-a stins azi " sună ca un avertisment în legătură cu zădărnicia tuturor lucrurilor omeneşti.
Anton Marin va rămâne însă totdeauna viu, printre noi, prin admirabilele sale cărţi.
Nu ne văzusem niciodată, dar schimbam impresii pe bloguri. Textele lui erau de o rară coerenţă şi aveau o acurateţe a argumentării care mă seducea. La un moment dat mi-a trimis romanul Eu, gândacul, pe care l-am citit cu mare plăcere şi despre care am postat, pe blogul meu, un articol elogios. Atât de exigentul şi rafinatul critic literar Micawber ( proprietarul blogului http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ ) l-a citit şi Domnia Sa pe Anton şi a scris favorabil despre cărţile sale. Avizatul comentator şi-a exprimat satisfacţia că apreciez modul de a scrie al autorului dispărut. Anton Marin este, într-adevăr, un prozator înzestrat cu mult talent literar, un scriitor autentic, de o bogată oralitate, cu auz fin, de prozator pursânge care ştie să creeze personaje vii şi convingătoare. Nu i-am citit, din păcate, romanul Corăbii de fum, corăbii de lumină, despre care Liviu Drugă, prietenul nostru comun şi prozator de mare perspectivă, mi-a spus că este extraordinar. De asemenea, Povestea unui om şi a gândacului său, primit înainte de Paşte, se află pe noptiera mea şi îşi aşteaptă rândul la lectură. Dacă aş fi ştiut că Anton este atât de bolnav, aş fi citit volumul imediat şi mi-aş fi spus impresiile aici. Dar omul, aşa cum îl întrezăresc din contactele noastre scrise, era de o discreţie neverosimilă şi era dăruit cu o demnitate rar întâlnită la semenii noştri. Nu se căciulea, nu se umilea, nu-şi aservea acţiunile niciunui interes. Verticalitatea lui m-a impresionat chiar de la primele noastre schimburi de mesaje. La început am crezut că este vorba de aroganţă, dar curând mi-am dat seama că am de-a face cu un caracter desăvârşit.
A murit aproape necunoscut, într-o ţară în care artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă mor de foame în mod scandalos pentru orice om civilizat, dar firesc pentru nişte guvernanţi care nu ştiu că o naţiune nu dăinuieşte decât prin spirit. Destinul lui mă tulbură, iar suferinţa prin care a trecut mă afectează puternic. Când am primit mail-ul lui Liviu Drugă - care i-a fost alături până la sfârşit -, am avut un şoc. "Anton s-a stins azi " sună ca un avertisment în legătură cu zădărnicia tuturor lucrurilor omeneşti.
Anton Marin va rămâne însă totdeauna viu, printre noi, prin admirabilele sale cărţi.
Etichete:
Anton Marin,
Corăbii de fum,
corăbii de lumină,
Eu,
gândacul,
Liviu Drugă,
Micawber,
Povestea unui om şi a gândacului său,
scriitor
vineri, 18 mai 2012
Prostul, tot prost !
Prostia este imuabilă.
Un om inteligent se comportă de multe ori ca un idiot, poate părea o mediocritate ori poate deveni chiar mai deştept decât este. Evoluează, se împacă inevitabil cu duşmanii, e dinamic, se transformă.
Dar un prost nu se schimbă niciodată. E, cum s-ar spune, dintr-o bucată ! De neşlefuit, e adevărat. O ţine pe a lui, orice s-ar întâmpla, şi îşi dă în petic când ţi-e lumea mai dragă.
Mă refer la Adrian Cristea.
Ştiam că e un cretin, dar nu credeam că a atins, în această direcţie, perfecţiunea. Echipa sa conducea cu 2-0, jocul mergea, erau pe val, mai mult ca sigur că ar fi câştigat. Şi ce face dobitocul ? Îi dă o palmă unui adversar care îl provocase. Şi totul se duce de râpă.
De aceea nu e bine să faci echipă cu un prost, în nicio situaţie.
Nemernicii câştigă de regulă prin jocuri murdare, instigând la violenţă în fiecare moment şi mizând pe contribuţia câte unui redus mintal din echipa adversă.
P.S. Dacă însă Cristea a încasat, pentru gestul său, mai mulţi bani decât ar fi primit din zece contracte de fotbalist-gigolo-chefliu de Liga I, prostul sunt eu, pentru că l-am considerat om şi l-am luat în serios.
Un om inteligent se comportă de multe ori ca un idiot, poate părea o mediocritate ori poate deveni chiar mai deştept decât este. Evoluează, se împacă inevitabil cu duşmanii, e dinamic, se transformă.
Dar un prost nu se schimbă niciodată. E, cum s-ar spune, dintr-o bucată ! De neşlefuit, e adevărat. O ţine pe a lui, orice s-ar întâmpla, şi îşi dă în petic când ţi-e lumea mai dragă.
Mă refer la Adrian Cristea.
Ştiam că e un cretin, dar nu credeam că a atins, în această direcţie, perfecţiunea. Echipa sa conducea cu 2-0, jocul mergea, erau pe val, mai mult ca sigur că ar fi câştigat. Şi ce face dobitocul ? Îi dă o palmă unui adversar care îl provocase. Şi totul se duce de râpă.
De aceea nu e bine să faci echipă cu un prost, în nicio situaţie.
Nemernicii câştigă de regulă prin jocuri murdare, instigând la violenţă în fiecare moment şi mizând pe contribuţia câte unui redus mintal din echipa adversă.
P.S. Dacă însă Cristea a încasat, pentru gestul său, mai mulţi bani decât ar fi primit din zece contracte de fotbalist-gigolo-chefliu de Liga I, prostul sunt eu, pentru că l-am considerat om şi l-am luat în serios.
Abuzuri incredibile la S.C. CEZ OLTENIA Vânzare S.A. !
"Oriunde o fiinţă umană este redusă la un obiect al manipulării, de către un director, un şef de magazin, un om de ştiinţă, un politician sau un iubit, are loc pulverizarea unicităţii fundamentale a persoanei umane", spunea Papa Ioan Paul al II-lea
În aceste cuvinte găsim explicaţia deteriorării iremediabile a caracterului compatrioţilor noştri.
Nu înţeleg de ce îl critică mulţi pe Băsescu, din moment ce majoritatea conducătorilor de instituţii din România se comportă după modelul Preşedintelui, în dispreţul valorilor, al bunului-simţ şi al legilor : abuziv, arogant şi infracţional. Adică exact cum se purtau activiştii de partid pe vremuri. Fiecare şef ori şefuleţ vrea să controleze viaţa subordonaţilor săi şi îi supune unor presiuni inimaginabile, transformându-i în boabe de porumb, pe ţintarul său, găsit în vreo cavernă în care au trăit fiinţe preistorice. Oriunde în România se găseşte un capsoman care, atunci când ajunge pe un scaun moale, pune mâna pe bâtă, îşi face nevoile pe valorile de orice fel şi încalcă toate legile din domeniul respectiv.
Iată, de pildă, S.C. CEZ OLTENIA Vânzare S.A. ! E o societate de distribuţie a curentului electric în zona în care, din nenorocire, sunt nevoit să locuiesc.
În primul rând, curentul este furnizat cu ţârâita şi vine cocoloaşe-cocoloaşe. Este întrerupt cel puţin o dată pe zi, pe un interval de timp care variază între cinci minute şi trei-patru ore. Dacă scriu un text la computer, trebuie să salvez fiecare propoziţie, fiindcă nu ştiu când va surveni pana de energie ! Mai mereu mă ia pe neaşteptate.
În al doilea rând, aceşti băieţi deştepţi încasează şi o taxă de radio şi televiziune, din care scot, probabil, un procent gras. Am plătit ani nenumăraţi ani sume mari, deşi nu posed aparat de radio şi am televiziune prin cablu ! Aşa că am decis să nu mai arunc banii degeaba şi am onorat numai factura care vizează exclusiv consumul de energie electrică. Ce credeţi că au făcut cei de la CEZ OLTENIA ? Au transferat, ilegal, banii din contul energiei în contul taxei de radio, lăsându-mă descoperit la plata curentului cu peste opzeci de lei ! Apoi m-au anunţat că-mi vor întrerupe alimentarea cu energie şi chiar au trimis nişte angajaţi să mă debranşeze. Inconştienţii se comportă ca nişte infractori şi îmi oferă singuri probe scrise, pe baza cărora îi voi acţiona în judecată.
Acum mă bombardează cu facturi întocmite şi emise orbeşte. Reiese că trebuie să achit cam de două ori sumele în litigiu. Sper să aibă ca şi ei destui bani cu care să-mi plătească prejudiciile pe care mi le-au adus.
În aceste cuvinte găsim explicaţia deteriorării iremediabile a caracterului compatrioţilor noştri.
Nu înţeleg de ce îl critică mulţi pe Băsescu, din moment ce majoritatea conducătorilor de instituţii din România se comportă după modelul Preşedintelui, în dispreţul valorilor, al bunului-simţ şi al legilor : abuziv, arogant şi infracţional. Adică exact cum se purtau activiştii de partid pe vremuri. Fiecare şef ori şefuleţ vrea să controleze viaţa subordonaţilor săi şi îi supune unor presiuni inimaginabile, transformându-i în boabe de porumb, pe ţintarul său, găsit în vreo cavernă în care au trăit fiinţe preistorice. Oriunde în România se găseşte un capsoman care, atunci când ajunge pe un scaun moale, pune mâna pe bâtă, îşi face nevoile pe valorile de orice fel şi încalcă toate legile din domeniul respectiv.
Iată, de pildă, S.C. CEZ OLTENIA Vânzare S.A. ! E o societate de distribuţie a curentului electric în zona în care, din nenorocire, sunt nevoit să locuiesc.
În primul rând, curentul este furnizat cu ţârâita şi vine cocoloaşe-cocoloaşe. Este întrerupt cel puţin o dată pe zi, pe un interval de timp care variază între cinci minute şi trei-patru ore. Dacă scriu un text la computer, trebuie să salvez fiecare propoziţie, fiindcă nu ştiu când va surveni pana de energie ! Mai mereu mă ia pe neaşteptate.
În al doilea rând, aceşti băieţi deştepţi încasează şi o taxă de radio şi televiziune, din care scot, probabil, un procent gras. Am plătit ani nenumăraţi ani sume mari, deşi nu posed aparat de radio şi am televiziune prin cablu ! Aşa că am decis să nu mai arunc banii degeaba şi am onorat numai factura care vizează exclusiv consumul de energie electrică. Ce credeţi că au făcut cei de la CEZ OLTENIA ? Au transferat, ilegal, banii din contul energiei în contul taxei de radio, lăsându-mă descoperit la plata curentului cu peste opzeci de lei ! Apoi m-au anunţat că-mi vor întrerupe alimentarea cu energie şi chiar au trimis nişte angajaţi să mă debranşeze. Inconştienţii se comportă ca nişte infractori şi îmi oferă singuri probe scrise, pe baza cărora îi voi acţiona în judecată.
Acum mă bombardează cu facturi întocmite şi emise orbeşte. Reiese că trebuie să achit cam de două ori sumele în litigiu. Sper să aibă ca şi ei destui bani cu care să-mi plătească prejudiciile pe care mi le-au adus.
joi, 17 mai 2012
Am ştiut că va fi 3-2 pentru Steaua !
După faultul inutil făcut de dinamovişti în propriul careu şi după ce Niculae s-a împiedicat de două ori în situaţii decisive, am crezut că va fi 2-1 pentru Steaua şi n-am mai urmărit meciul. M-am apucat să recitesc Cătunul lui Faulkner. La un moment dat am vrut să văd care este scorul şi am dat iar pe Digi. Surpriză ! Era 3-1 pentru Steaua ! În aceste condiţii, mi-am spus, echipa din Ghencea va câştiga, precis, cu 3-2. Adică îi vor bate, dar nu-i vor surclasa. Am citit scenariul, pur şi simplu.
Şi chiar aşa s-a întâmplat.
În aceste condiţii, nu mai înţeleg accesul de bucurie dementă, pe care l-a avut Mihai Stoica. Dar poate că şi eu sunt deplasat. Cum să ceri unei primate să înţeleagă că nu te poţi bucura de ceva pe care ai dat mai mult decât face ?
Şi chiar aşa s-a întâmplat.
În aceste condiţii, nu mai înţeleg accesul de bucurie dementă, pe care l-a avut Mihai Stoica. Dar poate că şi eu sunt deplasat. Cum să ceri unei primate să înţeleagă că nu te poţi bucura de ceva pe care ai dat mai mult decât face ?
Băse, omul zăpezilor
Lui Viorel Hrebenciuc i-a ieşit un porumbel din gură.
S-a întâmplat ceea ce bănuiam : agenturili sunt responsabile nu numai de răzmeriţele din Orientul Apropiat, ci şi de ultima Piaţă a Universităţii : nicio rivuluţie nu se face fără voie de la poliţie, pardon, de la Marile Puteri ! Conu Leonida al lui Caragiale era un înţelept şi pe bună dreptate coana Efimiţa se topea de admiraţie, ascultându-l. Noi, nu mai puţin.
Precum un alt Yeti, Preşedintele nostru s-a făcut scăpat la mustaţă, pierzându-şi urma pe sub zăpezile uriaşe ale iernii trecute.
Probabil că există şi nişte agenturi meteorologice şi nu s-au lăsat nici ele, cu una, cu două !
S-a întâmplat ceea ce bănuiam : agenturili sunt responsabile nu numai de răzmeriţele din Orientul Apropiat, ci şi de ultima Piaţă a Universităţii : nicio rivuluţie nu se face fără voie de la poliţie, pardon, de la Marile Puteri ! Conu Leonida al lui Caragiale era un înţelept şi pe bună dreptate coana Efimiţa se topea de admiraţie, ascultându-l. Noi, nu mai puţin.
Precum un alt Yeti, Preşedintele nostru s-a făcut scăpat la mustaţă, pierzându-şi urma pe sub zăpezile uriaşe ale iernii trecute.
Probabil că există şi nişte agenturi meteorologice şi nu s-au lăsat nici ele, cu una, cu două !
duminică, 13 mai 2012
Iaşii din vis
Le-am spus multor prieteni că am un adevărat cult pentru ardeleni şi moldoveni. Cu primii m-am împrietenit pe unde m-am întâlnit, mai ales cu maghiarii, iar pe ceilalţi, neavând contacte îndelungate cu ei, i-am admirat de la distanţă.
Stau într-un loc peste care odinioară îşi lăsau umbra Codrii Vlăsiei. Mai jos se află Pădurea Nebună, Teleormanul. Copacii au fost însă tăiaţi şi a rămas un peisaj monoton, obositor, deprimant. Câmpie goală, întreruptă, ici şi colo, de râpe lipsite de haz.
Ţinuturile pe care le locuiesc ardelenii şi moldovenii mi se par, în schimb, fabuloase. Transilvania şi Moldova sunt locuri sacre ale istoriei noastre, întinderi de pămân mitice. E cert că spaţiul în care trăim ne modelează trăsăturile morale. Plaiurile şi munţii Moldovei au zămislit oameni frumoşi, bogaţi afectiv, talentaţi, generoşi. De acolo vin scriitori şi artişti incomparabili. Am cunoscut în anii facultăţii un moldovean, Costache, care era omul cu cel mai mult umor, dintre toţi cei pe care i-am cunoscut într-o viaţă. Era de o veselie debordandă şi, deşi eram internaţi amândoi în Spitalul Studenţesc din Bucureşti ( eu având probleme serioase ), râdeam împreună până leşinam. Scriitorul favorit al lui Costache, ca şi al multor ieşeni de atunci, era Marin Sorescu.
Mi-am dorit totdeauna să locuiesc într-o zonă colinară, să am o casă pe un deal de unde să văd orizonturile lumii mai largi. ( Oricine poate vedea că nu exagerez cu pretenţiile, nu cer Divinităţii o insulă în Mediterana, aşa cum au alde Berbecali. Nici măcar o vilă la Miami. Sunt destul de modest. )
Mă facinează însă oraşul Iaşi, pe care nu l-am văzut niciodată. Atâtea genii şi-au purtat paşii pe străzile acelea, încât bănuiesc că piatra, lemnul şi varul s-au umanizat şi respiră la propriu. Cum va fi fost o plimbare a lui Sadoveanu ? Invitat la Iaşi de G. Ibrăileanu, sclipitorul George Topîrceanu se duce acolo când avea 25 de ani, ca un alt Hans Castorp descoperind o lume magică, şi nu mai pleacă până la moarte.
Nu ţin să mă stabilesc în Copou sau în apropierea teiului lui Eminescu, dar aş fi mulţumit să găsesc o bojdeucă în Mahalaua Ţicăului, precum gurmandul Creangă sau, mult mai târziu, celestul Mihai Ursachi.
Stau într-un loc peste care odinioară îşi lăsau umbra Codrii Vlăsiei. Mai jos se află Pădurea Nebună, Teleormanul. Copacii au fost însă tăiaţi şi a rămas un peisaj monoton, obositor, deprimant. Câmpie goală, întreruptă, ici şi colo, de râpe lipsite de haz.
Ţinuturile pe care le locuiesc ardelenii şi moldovenii mi se par, în schimb, fabuloase. Transilvania şi Moldova sunt locuri sacre ale istoriei noastre, întinderi de pămân mitice. E cert că spaţiul în care trăim ne modelează trăsăturile morale. Plaiurile şi munţii Moldovei au zămislit oameni frumoşi, bogaţi afectiv, talentaţi, generoşi. De acolo vin scriitori şi artişti incomparabili. Am cunoscut în anii facultăţii un moldovean, Costache, care era omul cu cel mai mult umor, dintre toţi cei pe care i-am cunoscut într-o viaţă. Era de o veselie debordandă şi, deşi eram internaţi amândoi în Spitalul Studenţesc din Bucureşti ( eu având probleme serioase ), râdeam împreună până leşinam. Scriitorul favorit al lui Costache, ca şi al multor ieşeni de atunci, era Marin Sorescu.
Mi-am dorit totdeauna să locuiesc într-o zonă colinară, să am o casă pe un deal de unde să văd orizonturile lumii mai largi. ( Oricine poate vedea că nu exagerez cu pretenţiile, nu cer Divinităţii o insulă în Mediterana, aşa cum au alde Berbecali. Nici măcar o vilă la Miami. Sunt destul de modest. )
Mă facinează însă oraşul Iaşi, pe care nu l-am văzut niciodată. Atâtea genii şi-au purtat paşii pe străzile acelea, încât bănuiesc că piatra, lemnul şi varul s-au umanizat şi respiră la propriu. Cum va fi fost o plimbare a lui Sadoveanu ? Invitat la Iaşi de G. Ibrăileanu, sclipitorul George Topîrceanu se duce acolo când avea 25 de ani, ca un alt Hans Castorp descoperind o lume magică, şi nu mai pleacă până la moarte.
Nu ţin să mă stabilesc în Copou sau în apropierea teiului lui Eminescu, dar aş fi mulţumit să găsesc o bojdeucă în Mahalaua Ţicăului, precum gurmandul Creangă sau, mult mai târziu, celestul Mihai Ursachi.
Etichete:
ardeleni,
Codrii Vlăsiei,
Iaşi,
Moldova,
moldoveni,
Teleorman,
Transilvania,
transilvăneni
sâmbătă, 12 mai 2012
Regele şi elefanţii
Mihai I de România are un comportament desăvârşit. Nu răspunde la bălăcărelile politicienilor vremelnici, nu spune prostii, nu-şi pune poalele în cap. Bănuiesc că nu s-a gândit niciodată să nedreptăţească pe cineva. Sau să fure.
Aceeaşi părere o am despre Principele Radu. Dacă e cineva care a remarcat că Alteţa Sa a scos pe gură o singură tâmpenie, să-mi spună şi un an încheiat îi voi lustrui respectivului pantofii.
Credeam că toţi regii sunt la fel. Iată însă că presa a dezvăluit că un rege cunoscut, al unei ţări mai civilizate decât a noastră, comite adevărate masacre printre elefanţii şi bivolii sălbatici din Africa. Afirmaţiile erau însoţite de fotografii edificatoare. Monarhul era în compania unei amante. El mai greşise şi în trecut, când şi-a cerut scuze.
Bărbat educat, ca orice om de stirpe nobilă, a înţeles că atunci când ai responsabilităţi faţă de nişte oameni, nu trebuie să te comporţi ca pe moşia tatălui tău. Totuşi, mai greşeşte, că şi el e om. Poate că acum, la bătrâneţe, în mintea sa a reînviat Evul Mediu, când suveranii umblau ziua şi noaptea prin codri, în căutarea sălbăticiunilor. Dar m-a dezamăgit.
Sunt regi care se comportă în ton cu mileniul al III-lea. Alţii, nu.
Când un oarecare îţi înşeală aşteptările, rămâi indiferent. Dar când este vorba de un rege, treaba nu-ţi pică deloc bine.
În fabule, elefanţii îi întruchipează pe regi. Atitudinea lui Juan Carlos este semnificativă. El ucide, în elefanţi, substitutele sale literare, distrugând insula pe care s-au refugiat cei care spun adevărul pe ocolite, într-un mod artistic. Dar îl spun.
Aceeaşi părere o am despre Principele Radu. Dacă e cineva care a remarcat că Alteţa Sa a scos pe gură o singură tâmpenie, să-mi spună şi un an încheiat îi voi lustrui respectivului pantofii.
Credeam că toţi regii sunt la fel. Iată însă că presa a dezvăluit că un rege cunoscut, al unei ţări mai civilizate decât a noastră, comite adevărate masacre printre elefanţii şi bivolii sălbatici din Africa. Afirmaţiile erau însoţite de fotografii edificatoare. Monarhul era în compania unei amante. El mai greşise şi în trecut, când şi-a cerut scuze.
Bărbat educat, ca orice om de stirpe nobilă, a înţeles că atunci când ai responsabilităţi faţă de nişte oameni, nu trebuie să te comporţi ca pe moşia tatălui tău. Totuşi, mai greşeşte, că şi el e om. Poate că acum, la bătrâneţe, în mintea sa a reînviat Evul Mediu, când suveranii umblau ziua şi noaptea prin codri, în căutarea sălbăticiunilor. Dar m-a dezamăgit.
Sunt regi care se comportă în ton cu mileniul al III-lea. Alţii, nu.
Când un oarecare îţi înşeală aşteptările, rămâi indiferent. Dar când este vorba de un rege, treaba nu-ţi pică deloc bine.
În fabule, elefanţii îi întruchipează pe regi. Atitudinea lui Juan Carlos este semnificativă. El ucide, în elefanţi, substitutele sale literare, distrugând insula pe care s-au refugiat cei care spun adevărul pe ocolite, într-un mod artistic. Dar îl spun.
joi, 10 mai 2012
Cei frumoşi sunt cei învinşi
Asistentul Zoei Dumitrescu-Buşulenga la catedra de Teorie Literară, Victor Ciobanu, ne-a mărturisit la un seminar că între Ahile şi Hector, el l-a preferat totdeauna pe al doilea. Iar opţiunea lui era justificată. Hector este mai uman, mai bogat sufleteşte decât maşina de ucis numită Ahile. Profesorul ne-a mărturisit că era ataşat de personajul său încă din copilărie.
L-am suspectat de fabulaţie, fiindcă un copil nu poate judeca lucrurile atât de subtil. Eu, de pildă, nu amestecam lucrurile. Era vorba de luptători ? Mă gândeam la Ahile. Dintre filosofi, îl alesesem pe Platon. Ca împărat, îl iubesc şi azi pe Alexandru cel Mare, despre care cred că a fost altfel decât aşa cum apare într-un film, în interpretarea lui Colin Farrell.
Mă rog, poate că Victor Ciobanu era un copil ieşit din comun, dar eu abia la maturitate am început să ţin cu perdanţii, adică atunci când am fost în stare să mă pun în pielea lor.
Mă tulbură în mod special cei care sunt umiliţi pe nedrept.
Nu-mi plac concursurile. Cele organizate în rândul copiilor mi se par de-a dreptul monstruoase.
Nadal câştigă mai mereu, dar eu ţin numai cu adversarii săi. Mi se pare indecent să câştigi când joci urât şi, uneori, destul de prost.
Sunt alături de Barcelona, Manchester United, Liverpool şi Arsenal, mai ales când aceste echipe pierd.
N-aţi avut niciodată impresia că un meci a fost câştigat de echipa care a fost inferioară pe teren ?
F.C. Barcelona a jucat mai frumos decât Chelsea, însă a fost eliminată. Xavi nu mai nimereşte poarta nici din careu, iar Messi a fost la primul său meci foarte slab din carieră. Dar eu îi voi iubi în continuare.
Aseară am ţinut cu Bilbao, care a jucat frumos, dar a fost marcată de miza confruntării şi nu a reuşit să ofere nicio minge utilă lui Llorente.
Bilbao a pierdut.
Îi voi simpatiza şi mai mult. Trăiască învinşii !
P.S. Măgăriile din societate noastră au cuprins şi fotbalul. Arbitrii români din breaslă ar trebui să fie dezbrăcaţi de echipament şi trimişi la tăiat sare. Ce a făcut Tudor, la meciul CFR Cluj-Universitatea Cluj, e una dintre cele mai mari măgării văzute vreodată. Mureşan a luftat incredibil şi şi-a rupt noada curului, iar Tudor, pe care îl suspectez de mulţi ani că e idiot, a dat lovitură de la 11 metri pentru ceferişti. Mai mult, împuţind micul ecran cu neruşinarea lui, Crăciunescu încearcă să demonstreze că a fost, într-adevăr, penalty ! Unii comentatori justifică gestul lui Cadu, comparându-l pe provocator cu un alt portughez, Cristiano Ronaldo. Ultimul ar fi, vezi Doamne, o adevărată instanţă morală, când el, pe lângă faptul că este un jucător foarte bun, se comportă ca un măscărici care cerşeşte tot timpul lovituri libere. Sigur, ca salata să iasă bine era nevoie şi de Bornescu, căruia îi lipseşte complet cerebelul. Ne-am obişnuit ca pe fotbalişti să nu-i dea afară din casă surplusul materiei cenuşii, dar nici aşa !
Cel mai bun vaccin împotriva grobianismului ar fi, probabil, educaţia primită în familie. Dar ne purtăm ca şi când toţi cetăţenii am fi orfani şi copii ai străzii. Zenitul nesimţirii a fost gata să fie atins chiar de primul demnitar al ţării, care l-a lăsat pe ministrul Andrei Marga vreme îndelungată cu mâna întinsă, din pricina unor opinii politice. Prin comparaţie, antrenorii Ferguson şi Mancini şi-au strâns mâinile la finalul unui meci, după ce cu câteva minute înainte fuseseră pe punctul să se încaiere. Golănia este exclusă acolo unde sunt respectate nişte principii.
L-am suspectat de fabulaţie, fiindcă un copil nu poate judeca lucrurile atât de subtil. Eu, de pildă, nu amestecam lucrurile. Era vorba de luptători ? Mă gândeam la Ahile. Dintre filosofi, îl alesesem pe Platon. Ca împărat, îl iubesc şi azi pe Alexandru cel Mare, despre care cred că a fost altfel decât aşa cum apare într-un film, în interpretarea lui Colin Farrell.
Mă rog, poate că Victor Ciobanu era un copil ieşit din comun, dar eu abia la maturitate am început să ţin cu perdanţii, adică atunci când am fost în stare să mă pun în pielea lor.
Mă tulbură în mod special cei care sunt umiliţi pe nedrept.
Nu-mi plac concursurile. Cele organizate în rândul copiilor mi se par de-a dreptul monstruoase.
Nadal câştigă mai mereu, dar eu ţin numai cu adversarii săi. Mi se pare indecent să câştigi când joci urât şi, uneori, destul de prost.
Sunt alături de Barcelona, Manchester United, Liverpool şi Arsenal, mai ales când aceste echipe pierd.
N-aţi avut niciodată impresia că un meci a fost câştigat de echipa care a fost inferioară pe teren ?
F.C. Barcelona a jucat mai frumos decât Chelsea, însă a fost eliminată. Xavi nu mai nimereşte poarta nici din careu, iar Messi a fost la primul său meci foarte slab din carieră. Dar eu îi voi iubi în continuare.
Aseară am ţinut cu Bilbao, care a jucat frumos, dar a fost marcată de miza confruntării şi nu a reuşit să ofere nicio minge utilă lui Llorente.
Bilbao a pierdut.
Îi voi simpatiza şi mai mult. Trăiască învinşii !
P.S. Măgăriile din societate noastră au cuprins şi fotbalul. Arbitrii români din breaslă ar trebui să fie dezbrăcaţi de echipament şi trimişi la tăiat sare. Ce a făcut Tudor, la meciul CFR Cluj-Universitatea Cluj, e una dintre cele mai mari măgării văzute vreodată. Mureşan a luftat incredibil şi şi-a rupt noada curului, iar Tudor, pe care îl suspectez de mulţi ani că e idiot, a dat lovitură de la 11 metri pentru ceferişti. Mai mult, împuţind micul ecran cu neruşinarea lui, Crăciunescu încearcă să demonstreze că a fost, într-adevăr, penalty ! Unii comentatori justifică gestul lui Cadu, comparându-l pe provocator cu un alt portughez, Cristiano Ronaldo. Ultimul ar fi, vezi Doamne, o adevărată instanţă morală, când el, pe lângă faptul că este un jucător foarte bun, se comportă ca un măscărici care cerşeşte tot timpul lovituri libere. Sigur, ca salata să iasă bine era nevoie şi de Bornescu, căruia îi lipseşte complet cerebelul. Ne-am obişnuit ca pe fotbalişti să nu-i dea afară din casă surplusul materiei cenuşii, dar nici aşa !
Cel mai bun vaccin împotriva grobianismului ar fi, probabil, educaţia primită în familie. Dar ne purtăm ca şi când toţi cetăţenii am fi orfani şi copii ai străzii. Zenitul nesimţirii a fost gata să fie atins chiar de primul demnitar al ţării, care l-a lăsat pe ministrul Andrei Marga vreme îndelungată cu mâna întinsă, din pricina unor opinii politice. Prin comparaţie, antrenorii Ferguson şi Mancini şi-au strâns mâinile la finalul unui meci, după ce cu câteva minute înainte fuseseră pe punctul să se încaiere. Golănia este exclusă acolo unde sunt respectate nişte principii.
marți, 8 mai 2012
Ce i-ar fi făcut Pazvante Chioru' lui Socrate ?
Grecii şi romanii nu aveau cine ştie ce mâncăruri alese - ultimii consumau nişte orori gastronomice ! -, dar îi preţuiau pe gânditori şi pe artişti. Socrate era ţinut la loc de cinste şi invitat la masă de elita societăţii, deşi era sărac şi urât. Diogene era preţuit şi, probabil, invidiat pentru curajul său de a trăi într-un butoi. Autorii dramatici erau fala societăţii şi beneficiau de o înţelegere superioară a talentului lor. Socrate, de pildă, nu se supăra pe Aristofan, când acesta din urmă îl ironiza pe gânditor în comediile sale. Grecii erau rafinaţi şi vicioşi, dar atingeau cerul prin filosofie şi artă, iar mitologia îi ajuta să nu-şi piardă minţile. Sigur că nici ei nu au suportat libertatea gândirii dusă până la ultimele consecinţe şi de aceea l-au condamnat la moarte pe Socrate.
Au ajuns însă să fie temelia Pantheonului modernităţii numit Europa.
Ce vedem în societatea noastră, incultă şi polarizată după modele africane ? Frică de cărţi şi de profesori, ură viscerală faţă de artişti şi savanţi. Nu voi înţelege nicioadată această atitudine faţă de nişte categorii sociale care ne-ar putea ajuta să trecem graniţele unui timp bicisnic şi să accedem într-un viitor visat. Să ofere scriitorii o oglindă mult prea usturătoare grădinii zoo-politice din România ? Dar cu muzicienii şi cu actorii ce au alde Bocăneală şi Paranghelie? De ce îi lasă să moară de foame ?
N-avem memorie culturală, nu ştim cine suntem şi de unde venim, nu ne cunoaştem părinţii şi fraţii.
Mă uit la televizor şi mă crucesc. Repetenţii şcolii româneşti de ieri, rumeni şi aroganţi, ţin discursuri electorale în care ne planifică viaţa, ca unor puşcăriaşi.
Ce e drept, bogaţii de azi au multe feluri de mâncăruri, care de care mai gustoase. Dar fug de adevăruri şi de frumuseţe. Ce fac / vor face ei ? Vor mânca, vor bea şi îşi vor vărsa sămânţa.
Apoi vor muri şi vor dispărea ca şi când n-ar fi fost.
Exact ca Osman Pazvanoglu, paşă de Vidin, bandit uns cu toate alifiile.
Fiindcă suntem copii de suflet ai otomanului, posibil fiul unor români timoceni, trecuți la credința musulmană din motive "de afaceri".
Dar ce zic eu ? Renumele jefuitorului rebel de odinioară a traversat vremea şi a ajuns până la noi, pe când numele sătuilor de acum nu vor dăinui nici măcar cât leşurile lor.
Pâinea şi carnea ne ajută să supravieţuim, dar numai Fidias, Platon, Thomas Mann şi Bach ne arată cum să trăim.
Dar dacă Socrate ar fi trăit în Craiova cea incendiată de Pazvante Chioru' ?
Ce i-ar fi făcut pezevenghiul filosofului ?
Au ajuns însă să fie temelia Pantheonului modernităţii numit Europa.
Ce vedem în societatea noastră, incultă şi polarizată după modele africane ? Frică de cărţi şi de profesori, ură viscerală faţă de artişti şi savanţi. Nu voi înţelege nicioadată această atitudine faţă de nişte categorii sociale care ne-ar putea ajuta să trecem graniţele unui timp bicisnic şi să accedem într-un viitor visat. Să ofere scriitorii o oglindă mult prea usturătoare grădinii zoo-politice din România ? Dar cu muzicienii şi cu actorii ce au alde Bocăneală şi Paranghelie? De ce îi lasă să moară de foame ?
N-avem memorie culturală, nu ştim cine suntem şi de unde venim, nu ne cunoaştem părinţii şi fraţii.
Mă uit la televizor şi mă crucesc. Repetenţii şcolii româneşti de ieri, rumeni şi aroganţi, ţin discursuri electorale în care ne planifică viaţa, ca unor puşcăriaşi.
Ce e drept, bogaţii de azi au multe feluri de mâncăruri, care de care mai gustoase. Dar fug de adevăruri şi de frumuseţe. Ce fac / vor face ei ? Vor mânca, vor bea şi îşi vor vărsa sămânţa.
Apoi vor muri şi vor dispărea ca şi când n-ar fi fost.
Exact ca Osman Pazvanoglu, paşă de Vidin, bandit uns cu toate alifiile.
Fiindcă suntem copii de suflet ai otomanului, posibil fiul unor români timoceni, trecuți la credința musulmană din motive "de afaceri".
Dar ce zic eu ? Renumele jefuitorului rebel de odinioară a traversat vremea şi a ajuns până la noi, pe când numele sătuilor de acum nu vor dăinui nici măcar cât leşurile lor.
Pâinea şi carnea ne ajută să supravieţuim, dar numai Fidias, Platon, Thomas Mann şi Bach ne arată cum să trăim.
Dar dacă Socrate ar fi trăit în Craiova cea incendiată de Pazvante Chioru' ?
Ce i-ar fi făcut pezevenghiul filosofului ?
Etichete:
Aristofan,
Diogene,
Pazvantoglu,
Socrate
duminică, 6 mai 2012
Orbirea scriitorilor
"Am observat o incercare furisa de a-i pune in opozitie pe un anume domn Marcel Proust de aici si pe semnatarul acestei scrisori. Am citit cateva pagini de-ale lui. Nu-i pot remarca nici un talent deosebit, dar eu sunt un prost critic."
Sunt cuvintele lui James Joyce, reamintite de scriitorul T. O. Bobe pe Facebook.
Mi se pare de neimaginat ca un mare autor să nu recunoască meritele altuia. Să nu te bucuri de paginile reuşite scrise de altcineva mi se pare a fi semnul unui caracter meschin. Sau este vorba aici de o incompatibilitate structurală ? Dar, dacă este aşa, de ce este aceasta afirmată cu atâta violenţă ?
Lui Joyce nu-i plăcea Proust.
Elio Vittorini îl ura pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
La fel Macedonski pe Eminescu.
Ion Barbu şi Arghezi nu se apreciau unul pe celălalt.
Mai mobil şi mai inteligent, Eugen Ionescu putea să demonstreze, cu acelaşi aplomb, că un contemporan este şi genial, şi tâmpit, în acelaşi timp.
Breban nu agrea literatura lui Preda.
Camil nu-i citea pe contemporani cu plăcere, considerându-se singurul scriitor român veritabil.
Preda şi Eugen Barbu nu se înţelegeau.
Cititor mai rafinat, Barbu devora poezia contemporanilor săi şi chiar scria despre aceasta cu o oarecare aplicaţie.
Şi mai grav este ca un critic să nu intuiască valoarea unui scriitor.
Este ştiut cazul lui Sainte-Beuve care n-a priceput noutatea poemelor lui Baudelaire.
Şerban Cioculescu scria că volumele de versuri ale lui Marin Sorescu sunt " proză curată" şi l-am auzit cu urechile mele pe bătrânul critic, la un festival de poezie "Dimitrie Bolintineanu", că "necuvintele" lui Nichita ar fi o găselniţă "demenţială", în sens piorativ.
Deşi conservator la nivelul principiilor artistice, Călinescu era genial şi deschis către toate formulele literare şi chiar şi către originalul, pe atunci, Marin Sorescu.
Poate că există însă şi o artă a admiraţiei şi sunt impresionat când un scriitor întinde mâna unui confrate ori scrie despre el cu empatie, deşi cei doi promovează tipuri de literatură total diferite.
Hugo votându-l pe Balzac pentru a fi primit la Academia Franceză.
Thomas Mann lăudându-l pe Knut Hamsun, care tocmai primise Nobel-ul
Malraux susţinându-l pe Céline pentru ca autorul Morţii pe credit să fie publicat.
Eminescu scriind cu pietate despre înaintaşii săi.
Jebeleanu şi Stancu ajutându-şi colegii din punct de vedere material şi recomandându-i călduros unor oameni cu relaţii.
Nichita Stănescu elogiindu-şi confraţii, fără deosebire de vârstă ori importanţă literară.
Prin asemenea gesturi, frumuseţea umană se manifestă plenar.
Sunt cuvintele lui James Joyce, reamintite de scriitorul T. O. Bobe pe Facebook.
Mi se pare de neimaginat ca un mare autor să nu recunoască meritele altuia. Să nu te bucuri de paginile reuşite scrise de altcineva mi se pare a fi semnul unui caracter meschin. Sau este vorba aici de o incompatibilitate structurală ? Dar, dacă este aşa, de ce este aceasta afirmată cu atâta violenţă ?
Lui Joyce nu-i plăcea Proust.
Elio Vittorini îl ura pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
La fel Macedonski pe Eminescu.
Ion Barbu şi Arghezi nu se apreciau unul pe celălalt.
Mai mobil şi mai inteligent, Eugen Ionescu putea să demonstreze, cu acelaşi aplomb, că un contemporan este şi genial, şi tâmpit, în acelaşi timp.
Breban nu agrea literatura lui Preda.
Camil nu-i citea pe contemporani cu plăcere, considerându-se singurul scriitor român veritabil.
Preda şi Eugen Barbu nu se înţelegeau.
Cititor mai rafinat, Barbu devora poezia contemporanilor săi şi chiar scria despre aceasta cu o oarecare aplicaţie.
Şi mai grav este ca un critic să nu intuiască valoarea unui scriitor.
Este ştiut cazul lui Sainte-Beuve care n-a priceput noutatea poemelor lui Baudelaire.
Şerban Cioculescu scria că volumele de versuri ale lui Marin Sorescu sunt " proză curată" şi l-am auzit cu urechile mele pe bătrânul critic, la un festival de poezie "Dimitrie Bolintineanu", că "necuvintele" lui Nichita ar fi o găselniţă "demenţială", în sens piorativ.
Deşi conservator la nivelul principiilor artistice, Călinescu era genial şi deschis către toate formulele literare şi chiar şi către originalul, pe atunci, Marin Sorescu.
Poate că există însă şi o artă a admiraţiei şi sunt impresionat când un scriitor întinde mâna unui confrate ori scrie despre el cu empatie, deşi cei doi promovează tipuri de literatură total diferite.
Hugo votându-l pe Balzac pentru a fi primit la Academia Franceză.
Thomas Mann lăudându-l pe Knut Hamsun, care tocmai primise Nobel-ul
Malraux susţinându-l pe Céline pentru ca autorul Morţii pe credit să fie publicat.
Eminescu scriind cu pietate despre înaintaşii săi.
Jebeleanu şi Stancu ajutându-şi colegii din punct de vedere material şi recomandându-i călduros unor oameni cu relaţii.
Nichita Stănescu elogiindu-şi confraţii, fără deosebire de vârstă ori importanţă literară.
Prin asemenea gesturi, frumuseţea umană se manifestă plenar.
Etichete:
Baudelaire,
Călinescu,
Céline,
Eminescu,
Eugen Barbu,
Ion Barbu,
Jebeleanu,
Joyce,
Knut Hamsun,
Lampedusa,
Macedonski,
Malraux,
Nichita Stănescu,
Preda,
Proust,
Sorescu,
Thomas Mann
Luna verde
În noaptea trecută, cerul a fost străbătut de o lună albă, neobişnuit de strălucitoare.
Am descoperit singur acest astru, pe la trei ani, încurcată în crengile unui prun bătrân şi am crezut că este o minge nouă, cumpărată de tatăl meu.
Am admirat-o decenii în şir, uimit de frumuseţea ei. ( În acelaşi timp, o stea mă urmărea pe mine şi se lipea de fereastra mea. Nu m-a părăsit nici până azi. )
Am văzut luni roşii, gălbui şi portocalii.
Dar cea mai frumoasă lună am văzut-o în dimineţile de toamnă, petrecute la Câmpulung Muscel, când eram soldat într-o unitate militară de vânători de munte.
Era o lună verde, plutind pe un cer roz.
Am descoperit singur acest astru, pe la trei ani, încurcată în crengile unui prun bătrân şi am crezut că este o minge nouă, cumpărată de tatăl meu.
Am admirat-o decenii în şir, uimit de frumuseţea ei. ( În acelaşi timp, o stea mă urmărea pe mine şi se lipea de fereastra mea. Nu m-a părăsit nici până azi. )
Am văzut luni roşii, gălbui şi portocalii.
Dar cea mai frumoasă lună am văzut-o în dimineţile de toamnă, petrecute la Câmpulung Muscel, când eram soldat într-o unitate militară de vânători de munte.
Era o lună verde, plutind pe un cer roz.
joi, 3 mai 2012
Efectul razelor Gere asupra femeilor
Diamantele îşi dezvăluie frumuseţea când sunt montate în metale preţioase potrivite şi când lumina cade într-un anumit unghi asupra lor.
O floare aranjată într-un buchet nu-mi spune nimic, dar o floare uitată pe masă de o femeie plecată la plimbare mă înfioară.
Un bărbat îşi schimbă comportamentul în prezenţa unei doamne frumoase. Dacă o şi iubeşte, omul devine de multe ori penibil. Încearcă să se dea cocoş, taur, leu, dar stridenţele îl trădează şi îl fac să cânte în falset. Puţini au destulă prezenţă de spirit să se comporte normal ori să se arate spirituali şi curtenitori.
Toate femeile care joacă în filme alături de Richard Gere devin luminoase şi caline. Evanescente chiar. Misterioase. Tandre. Aducătoare de fericire.
Gere are în fiinţa sa ceva inefabil care le face să înflorească precum nişte dalii.
Vă amintiţi cum străluceşte Winona Ryder în Toamna la New York ?
Şi câtă caldă umanitate revarsă asupra noastră Julia Roberts în Pretty Woman ?
O floare aranjată într-un buchet nu-mi spune nimic, dar o floare uitată pe masă de o femeie plecată la plimbare mă înfioară.
Un bărbat îşi schimbă comportamentul în prezenţa unei doamne frumoase. Dacă o şi iubeşte, omul devine de multe ori penibil. Încearcă să se dea cocoş, taur, leu, dar stridenţele îl trădează şi îl fac să cânte în falset. Puţini au destulă prezenţă de spirit să se comporte normal ori să se arate spirituali şi curtenitori.
Toate femeile care joacă în filme alături de Richard Gere devin luminoase şi caline. Evanescente chiar. Misterioase. Tandre. Aducătoare de fericire.
Gere are în fiinţa sa ceva inefabil care le face să înflorească precum nişte dalii.
Vă amintiţi cum străluceşte Winona Ryder în Toamna la New York ?
Şi câtă caldă umanitate revarsă asupra noastră Julia Roberts în Pretty Woman ?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)