joi, 28 iulie 2016

Tehur. O povestire din 1978

                                       lui Teodor Dună
    Am mers și în vara asta la mănăstire, pentru a uita de zgomotele orașului și de spaimele mele nocturne. Starețul îmi rezervă, în fiecare an, o chilie clădită la umbra unor pini. De acum ajung, abia apuc să mă schimb și, fără să-mi desfac bagajele, adorm pe patul din lemn de brad, cu o saltea umplută cu paie de grâu, lavandă, roiniță și flori de mac. Astăzi, după ce m-am trezit, am aflat că bătrânul călugăr Tehur a murit. Fratele Eli, care mi-a adus vestea, mi-a spus  că  înainte de a trece în lumea drepților, fratele Tehur a bolborosit ceva de neînțeles, câteva cuvinte despre care starețul, care nu știe nicio limbă străină, și-a dat cu părerea că ar fi o portugheză medievală sau cam așa ceva. Fratele Eli mi-a arătat și pergamentul pe care fratele Tehur obișnuia să-și scrie rugăciunile înainte de a le rosti. Altminteri le uita. Era omul cel mai lipsit de memorie din câți am cunoscut. De fiecare dată când ajungeam la lăcașul sfânt, trebuia să fac din nou cunoștință cu el. Mă dădeam mereu altcineva, fiind, pe rând, medic, grădinar sau director de editură și având vârste între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Inutilă și copilărească punere la încercare! El se purta cu mine la fel de blând și îmi arăta o față zâmbitoare, brăzdată de riduri adânci și încadrată de o barbă albă și lungă.  Fratele Eli pomenea des că, în afara scrisului și cititului,  niciun fel de învățătură nu se lipise de Tehur. Fusese învățat să scrie și să citească, cu mare osteneală, de fostul stareț. Trebuia ca doiul să fie introdus în mintea fratelui Tehur odată cu gâtul gâscanului îngrășat de părintele Pamfil. Zeroul era burta încăpătoare a starețului, c-ul era potcoava măgarului cu care se aducea apa din vale și e-ul – grebla din grădina de zarzavaturi. Și uite așa, dealurile, viețuitoarele și pietrele au urcat în capul lui Tehur și au lăsat locul cifrelor și literelor care au început să-și facă de cap. Arbuștii, oamenii și restul lucrurilor au început să se aglomereze pe pergamentul de rugăciuni al bunului nostru frate. Eli spunea că, de fapt, nici n-ar putea fi vorba de rugăciuni. Fratele Tehur se juca, pur și simplu, ca un copil, cu vorbele. Așeza ici un munte, dincolo o capră sau un automobil. El închipuia astefel niște povești care n-aveau început și sfârșit. Starețul, econom din fire, îi dăduse o singură bucată de pergament pe care Tehur scria la nesfârșit : la scurt timp după scriere, cele caligrafiate acolo se ștergeau de la sine. Exact ca în memoria lui Tehur! Ba nu, greșesc, fiindcă examinată atent, foaia de pergament păstrează urmele textelor anterioare, scrijelite apăsat de fratele Tehur. Dar propozițiile își schimbă ordinea și poveștile se amestecă între ele. La o primă lectură, eroina ajunge acasă și se dezbracă să facă un duș. La a doua privire, dușul intră pe ușă și eroina iese pentru a se întâlni cu un bărbat care o așteaptă sub scară, cu mâinile în buzunare. La o altă recitire, între eroină și bărbat se interpune un pensionar cu pălărie din paie de orez. Omul se uită pe gaura cheii, în altă zonă a scării și îl spionează pe un chiriaș care citește un ziar. Schimbările se petrec sub ochii mei. În locul unui măceș apare o profeție, iar o ogradă pustie e împinsă discret către margine de o fotografie deocheată. În general, poveștile decurg plăcut. Eroina, care pornise către mall, ajunge la Universitate, unde mărturisește că e bucătăreasă și zdrobește inima unui african înzestrat precum un armăsar. Tânărul este ospătar într-un restaurant și asistent medical par-time la Spitalul Universitar. Brusc, el devine biciul cu care este mânat măgarul mănăstirii. Mă întorc înapoi și dau peste un coș plin cu alune. Unde e fata? Reiau lectura și nu-l mai văd pe bărbatul de culoare.  O beție într-o mansardă. Un puști fumând la closet. Preotul mănăstirii ținându-și slujba. Oameni muți, obiecte însuflețite. Cuvinte vii, cuvinte-curcubeu.
                                                                   1978

P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.


miercuri, 27 iulie 2016

Spaime și scârbe în Las Vegas

    Am citit cu încântare Spaime și scârbe în Las Vegas de Hunter S. Thompson, Polirom, 2008. Americanul știa să scrie. Personajele sale iau tone de droguri, se limpezesc cu rom și Chivas Regal, sunt spurcate la gură, însă au o expresivitate seducătoare. ( Ca o curiozitate, îmi permit o observație. Bețivii emeriți umblă totdeauna cu recipiente mici și multe - o ”jumate”, un ”sfert”- dozându-și, ca pe o hrană prețioasă, alcoolul ingerat, numărându-și, la nevoie, paharele. O duc într-o beție discretă, cu zecile de ani. Cel mai adesea sunt rupți de băutură, nu sunt niciodată treji de-a binelea, chiar dacă uneori par așa, însă au grijă să nu intre în comă alcoolică. Sunt însă imprevizibili și, dacă ai de-a face cu asemenea indivizi, e bine să ai permanent asupra ta ceva cu care să-i reduci la tăcere, după cum bine sugerează naratorul. Altminteri te trezești din senin cu capul spart. Bețivanii fără orizont cultural, personaje centrale în opera lui Bukowski,  sunt aroganți și nu știu înseamnă bunele maniere sau respectul. Sunt, cum se spune, nefrecventabili.  Nu se ridică la rangul de băutori, cum sunt bărbații lui Raymond Chandler.  ) Thomson are umor, e alert în relatare, dar nu posedă relieful artistic al lui Bukowski, care umblă și el cu jumătăți și sferturi ( adică litre!) de whisky, însă n-are treabă cu drogurile. Nu mai zic că autorul Spaimelor și scârbelor în Las Vegas nu ajunge nici pe departe la violența insuportabilă a lui William Burroughs, pe care nici nu l-am putut citi decât parțial. La prozatorul beat, trivialul, perversiunile ( mergând până la crime abominabile!) sunt atât de apăsate, încât esteticul se volatilizează. De la un punct încolo îți blochează toate căile de receptare.
      Paginile lui Hunter S. Thompson sunt lipsite de erotism, iar violența e minimă. Proza originalului și damnatului american e plăcută, ușoară, antrenantă. Infernul drogurilor nu pare monstruos, ca la Burroughs, ci oarecum îmbietor, deși aducător de ”spaime și scârbe”.

P.S. Cine spunea că s-a apucat de băutură din dragoste față de literatura lui Erich Maria Remarque și a lui Hemingway? Hunther S. Thompson e dintre aceia care i-ar putea împinge către păcatul fatal al drogurilor pe niște cititori tineri, curioși, cu bani și lipsiți de preocupări.
       Voi face cândva distincția între băutor - bărbat care se comportă civilizat, indiferent de cantitatea de alcool pe care a înghițit-o - și bețiv, cetățean care își dă în petic și e un pericol social de câte ori trage la măsea. E doar o deosebire. Jack London se considera bețiv - vezi Spovedania unui bețiv -, dar cred că era era un băutor încercat.

miercuri, 20 iulie 2016

Revista Argeș - 50

       La începutul luni iunie, revista Argeș a aniversat 50 de ani de existență. Este un eveniment cultural major care nu trebuie trecut cu vederea. Acțiunea literară recentă a revistei, emblematică pentru literatura română, este datorată în mare parte redactorului-șef Dumitru Augustin Doman. Argeș este o publicație de mare prestigiu, cu impact puternic în peisajul cultural, având colaboratori de anvergură artistică majoră și publicând texte care vor rămâne în istoria literaturii române.
      Argeș face parte din elita noastră literară. Cum a reușit acest lucru cu adevărat impresionant? O dată, datorită talentului și pasiunii cu care Dumitru Augustin Doman lucrează pentru fiecare nouă apariție. A doua oară, prin atitudinea imprimată de același scriitor, care promovează scriitorii români de valoare de pretutindeni. Având deschidere către universalitate, Argeș refuză provincialismul în care se complac alte foi, unde câțiva inși, în general mediocri ( căci asta e condiția mediocrului : neputința de a se deschide către valoare), se blagoslovesc și se elogiază în mod ridicol între ei, premiindu-se periodic unii pe alții. ( ”Mi-a venit iar rândul la premiu!” mă anunța, vesel, un grafoman care publică zeci și zeci de volume fără pic de har, la propria editură. Ca să fim drepți, la broșurile semnalate activează și doi-trei scriitori importanți, dar acțiunile lor sunt paralizate de forța grupului sortit să rămână pe veci o mică turmă locală.)
Argeș este o prelungire a legendelor literare de odinioară. Dacă Doman îți citește o carte și vede că ai valoare, te invită imediat să colaborezi, fără să te cunoască personal, oriunde te-ai afla. Spre deosebire, iarăși, de alții care îi ocolesc cu cu grijă chiar și pe cei mai valoroși autori din propria ogradă.
Fără Argeș am fi mult mai săraci spiritual.
Îi urăm revistei Argeș să nu-ți schimbe beneficul comportament cultural și să o ducă tot așa încă o mie de ani!

P.S. Ca să fim corecți până la capăt, mai sunt câteva reviste literare din orașele de provincie, cu o activitate literară la fel de înălțătoare ca a piteștenilor, încurajând tot ce înseamnă valoare literară : Ramuri, Vatra, Litere, Astra, Spații culturale, Sintagme literare, Oglinda Literară.

duminică, 17 iulie 2016

Cinismul candorii : Sorin Preda

     Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.

joi, 14 iulie 2016

Ziarele, superbe ficțiuni

    Nu mă voi referi la falsificarea grosolană a realității de către mass-media, aducând în discuție găina care făta pui, inventată de Ion Cristoiu.  ( Nu mă pot împiedica să spun două cuvinte despre violatorul în serie din Gratia, Teleorman. Prididit de nevoi, un mușteriu al unei cârciumi a năvălit în curtea unei babe, intenționând să se ușureze. Dar omul n-a avut noroc. Tocmai când devenise țâșnitoare, a ieșit din casă bătrâna care a văzut cum îi sunt stropite zarzavaturile. A început să urle : ”Violatorul! Violatorul!” Bărbatul a fost nevoit să fugă precum o arteziană umblătoare și prostimea a dat buzna să vadă nenorocirea. S-au dat telefoane, au fost chemate televiziunile și poliția. Au fost abordați vecinii și trecătorii. O doamnă a zis, ușurată, că e bine că n-a intrat peste ea, fiindcă bărbatul ei e foarte puternic și, Doamne ferește, l-ar fi omorât pe nenorocit dintr-o singură lovitură. Ce credeți că spunea fătuca trimisă de un cunoscut canal de televiziune? Că criminalul violase în total douăsprezece femei, că două dintre ele muriseră de rușine, iar șase fugiseră din sat. Din pricina traumei, celelalte stăteau ascunse.)
     Am cunoscut cândva un profesor de un rar altruism. Era mai în vârstă decât mine, admirabil educat. Își respecta colegii, îi trata cu blândețe pe copii și îi ajuta cu multe pe părinții acestora. Când cineva avea de rezolvat o problemă, el își lăsa imediat treburile și sărea în sprijinul celui încolțit de griji. Locuia într-o localitate învecinată ( să-i spunem B) și purta la el, în mod permanent, două liste. Una cu problemele pe care cetățenii din A (unde se află școala) le aveau de rezolvat în B, alta cu daravelile pe care gospodarii din B le aveau în A. Dădea pălării la întors, făcea cumpărături, lua haine de la croitor. Înzestrat de Dumnezeu cu un frumos caracter, își risipea fiecare zi, alergând, după ore, încoace și încolo, în slujba semenilor săi. Îi trata cu considerație pe oameni și petrecea multă vreme cu ei, la o conversație. Grație acestor nobile înclinații, el a rămas un mit local. A ocupat toate demnitățile posibile : a fost, pe rând, director de școală, primar, viceprimar, consilier local. Unde voiam să ajung? Fiind prins cu treburile altora, omul nostru nu prea avea timp să citească, chiar dacă era abonat la toate cotidianele momentului. Avea însă un obicei care pe noi ne intriga : își așeza ziarele pe colecții, pentru a le citi... atunci când va ieși la pensie. A tot strâns publicații timp de patru decenii și jumătate.  Râdeam ca proștii de planurile sale : ce interes mai prezintă o informație citită la patruzeci de ani după ce a fost lansată?
      Mult prea târziu mi-am dat seama că ideea sa era genială. Abia acum, după mult timp, vedem cât adevăr și câtă minciună intră într-o banală știre de presă. Ne dăm seama câtă manipulare am suportat și câtă imaginație au pus reporterii în textele lor. Citite din perspectiva de azi, ziarele par povestiri infidele realității care le-a hrănit, brodate pe pânza istoriei. Ziaristul transforma realitatea într-o plăsmuire ispititoare, noi raportăm poveștile la mecanismele sociale și le punem într-un alt context, construind, bucată cu bucată, o uriașă, incredibilă ficțiune.
      Îl invidiez pe prietenul meu mai în vârstă  pentru deliciile pe care le încearcă azi, la pensie, când savurează legende ( în sensul consacrat de serviciile secrete) de acum patruzeci de ani și îl asigur de respectul și de afecțiunea mea.

luni, 11 iulie 2016

Circarii cu musca pe freză

Dacă Ronaldo nu s-ar fi accidentat, Portugalia n-ar fi câștigat Campionatul European.
Destul de tonți, francezii ăștia. Nu știau că, tamponându-l zdravăn, îl vor face pe Ronaldo erou și vor pierde și meciul. Totul a făcut parte dintr-un scenariu bine gândit. Ronaldo a ieșit și a intrat, s-a lamentat, a plâns precum un cunoscut scriitor când termină un roman și s-a lăsat cărat pe targă, ca Adrian Năstase după ce-și trăsese un glonț în canapea. Tot uitându-se după el și făcându-și procese de conștiință ( ca toți europenii, de!), adversarii au căzut într-o stare de toropeală din care nu i-a mai trezit decât golul lui Eder, în minutul 109. Era prea târziu, fiindcă francezii se pregăteau deja să meargă la culcare. Las la o parte faptul că portarul Lloris a fost serios zdruncinat cu un minut înainte, la o lovitură liberă dictată de arbitru împotriva cocoșilor, la un henț făcut de...portughezi. Dorind să organizeze cel mai prost Campionat European din istorie, oficialii au folosit arbitri nevăzători. Păcat că atacantul Eder n-a pus mâna pe minge în careul advers, că obținea precis un penalty!
Marile echipe au dispărut, dar câteva au avut un joc frumos : Croația, Italia, Spania, Islanda, Țara Galilor. Nu m-așteptam să câștige vreuna dintre ele, fiindcă de multă vreme nu triumfă cei mai buni ( vezi și Liga Campionilor, unde oficiază tot niște arbitri orbi!), ci șireții, șmecherii care știu să seducă destinul. În condițiile date, mă așteptam să învingă Germania. Dar ți-ai găsit! Au făcut francezii ce-au făcut și i-au păcălit pe nemți așa, ca la poker. Tot cu ajutorul unor arbitri care văd numai într-o direcție. În fine, era de așteptat ca portughezii să le facă gazdelor aceeași figură, cu o lovitură mișelească, un as de treflă scos din chiloți, după ce arbitrul îl ajutase pe portarul Lloris să-și zdrobească oasele în mod gratuit.
A fost cel mai straniu și mai slab Campionat European pe care l-am văzut : o selecție a valorilor inversată. Parcă totul s-ar fi desfășurat dinspre finală către început. Nu vreau să spun că România-Franța a fost adevărata finală, dar ce meciuri au oferit Croația, Italia și Islanda!  Pe măsură ce se încheiau confruntările, rămâneau echipe din ce în ce mai jalnice, dacă se poate spune așa.
În logica de mai sus, normal ar fi fost să se impună cea mai urâtă echipă a turneului.
Și așa s-a întâmplat.


sâmbătă, 9 iulie 2016

Fiecare ușă deschisă este coperta unei cărți


 Se dedică lui Dumitru Augustin Doman

Tot deschidem și închidem uși, ferestre și porți.
Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni. E cumplit.
Fiecare ușă deschisă e coperta unei cărți din care nu mai putem ieși. Deschidem și închidem altele, dar sunt doar capitole, pasaje, fragmente cu un unic sens. Nu vedem marginea deșertului.
Am mai purtat acest trup și aceste cuvinte. M-au mai vizitat gândurile de acum și am mai citit cărțile care se ridică, precum gorganele, pe biroul meu. Am mai iubit-o pe femeia cu care mă întâlnesc și am mai discutat cu prietenul devenit moșneag. Am mai mers prin viscole și am trecut prin aceleași păduri și biblioteci. Am văzut aceiași nori și m-au udat aceleași ploi, frânghii incolore, coborând ispititoare din cer.
Dar nu-l cunosc pe bărbatul care se apropie de mine zâmbind și arătându-mi un obiect cu patru capete. Omul are barbă și ochi senini, de motan șiret și sătul.

miercuri, 6 iulie 2016

Umbra lui Federer la Wimbledon sau despre psihologia învingătorilor

      Federer nu mai este decât umbra jucătorului perfect de odinioară. Reverul lui e slab în fața adversarilor care lovesc cu două mâini. Însă mai poate câștiga datorită serviciului devastator. (Chestia asta a început să mă deranjeze. Nu se numește tenis jocul în care faci cu serviciul mai mult de jumătate din puncte.) Mai e și forța mentală. Adversarii se bat singuri în fața celor obișnuiți să câștige mereu. Nadal juca deseori execrabil și câștiga turneu după turneu.
Sunt sportivi care joacă de foame. Intră în primii o sută.
Sunt alții care se mulțumesc să fie printre primii, dar nu se străduiesc prea mult să devină lideri. Tomas Berdych are toate calitățile să se lupte pentru supremația mondială, dar se oprește regulat în fazele avansate ale turneelor. Nu-mi dau seama ce e în mintea sa. Wawrinka e foarte talentat, dar inconstant.
     În fine, sunt cei care respiră numai victorii. Federer, Djokovic, Nadal se află printre ei. Nadal a fost numai antrenament , Federer a avut mult talent. Dacă și-ar fi luat din tinerețe antrenor, elvețianul ar fi câștigat ușor patruzeci de titluri de Grand Slam. Pe Djokovic l-am socotit risipitor cu darurile sale, fiindcă a avut jocul cel mai complex și putea rescrie istoria tenisului. Îmi pare rău că n-am văzut cum a fost eliminat, anul acesta, de la Wimbledon.
Dincolo de posibilitățile tehnice și fizice, mintea este esențială.
Cum se educă gândirea unui învingător? În sport, în cultură, în învățământ?
La ediția asta merg pe mâna lui Andy Murray.

P.S. Rahat! Țara Galilor și Portugalia sunt două echipe submediocre. Colac peste pupăză, galezii n-au avut portar. Ăla nu ieșea mai mult de o jumătate de metru din poartă. Cum să nu-i dai gol cu capul?Cum au ajuns ăștia în semifinală ține de SF. Mai norocoși și cu freza lui Ronaldo racordată mai bine la textura mingii, lusitanii păleau balonul orbește, la fiecare apropiere de poarta adversă, cum fac adolescenții prin parcuri și cum făceam și noi, pe maidan, în urmă cu n ani. Și le-a ieșit. Treaba e că la o confruntare cinstită cu nemții, n-au nicio șansă. Dar dacă francezii ăia de culoare,simpatici, îi încurcă pe germani cu un meci lung sau cu niște penalty-uri bătute mișelește, pe centru? În definitiv sunt la ei acasă. În cazul ăsta, Ronaldo îi va păcăli în finală și-și va unge cu briantină al patrulea Balon de Aur. Fiindcă Messi e urmărit acum nu numai de fisc, ci și de blestemul... argentinianului care se îneacă la mal. N-are echipă în spate, cum au avut Maradona și Kempes.
Merg pe Germania ( nu credeam s-o fac vreodată!) și i-aș da Balonul de Aur lui Neuer sau lui Bale, fiindcă a făcut enorm, cu o echipă de cartier. Că trofeul ăla n-o fi scris doar pe numele a doi șmecheri, Messi și Ronaldo! Și mai zic un lucru. Un balon luat de Messi a fost primit pe nedrept ( trebuia să-l ia Iniesta), iar două înșfăcate de Ronaldo au fost măsluite în mod foarte clar : o dată voturile pentru Messi au fost deturnate către fantele portughez, din ordinul lui Blatter, iar a doua oară trofeul a  fost meritat de francezul Franck Ribery, care câștigase tot ce se putea câștiga cu Bayern Munchen. Adevărul gol-goluț arată așa : Messi cu patru Baloane ( cinci cu cel suflat de Blatter și dirijat către Ronaldo), iar Ronaldo cu unul. Dar e aici o țesătură de interese mai complicată decât în Cosa Nostra.
Slab Campionat European, foarte slab!
Și deloc spectaculos.



marți, 5 iulie 2016

Bibiloi la concert și frica de Facebook

Era un personaj.
Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura, ducea tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.
Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.
- Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.
- Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.
- Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.
- Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?
- Bine, dar...
- Iar începi? A doua oară nu te mai iert!
Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.
S-a întors de acolo foarte nemulțumit.
- Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?
- Cum naiba să te păcălească?
- Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!
- Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!
- Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!
Nu l-am văzut de patruzeci de ani.
Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

P.S. 1. Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.
       2. Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!


duminică, 3 iulie 2016

Jocurile mecanice și loteria penalty-urilor

Finala Campionatului European de Fotbal s-a jucat între Germania și Italia.
E fotbalul tacticienilor, al arhitecților, al șahiștilor.
Rapiditate, forță, execuții. Disputele s-au transformat în violente jocuri mecanice. Fiecare jucător știe dinainte de a primi mingea ce va face cu aceasta și evaluează instantaneu toate posibilitățile. Sunt niște supersportivi îndopați cu vitamine. Pierde meciul cine face o mică greșeală. Când mă gândesc la vremurile când ai noștri înaintau agale, cu mingea la picior, nefiind atacați de nimeni până în careul advers, mă apucă o ciudată nostalgie. Atunci se juca oarecum la voia întâmplării și se miza pe valoarea marilor atacanți. Acum întâmplarea e gândită și simulată prin strategia tragerii la sorți. Cum e posibil să cadă toate echipele mari pe o parte a tabloului, exact cum s-a întâmplat și în Liga Campionilor?
Și dacă va câștiga Portugalia lui Ronaldo?
Oricum, Germania e greu de bătut.
Am ținut cu Gareth Bale, cu Islanda și cu Belgia.
Dar acum nu mai are nicio importanță.
Ar trebui ca meciurile terminate la egalitate, după expirarea timpului regulamentar de joc, să fie rejucate.
Pentru onoarea fotbalului.
Pentru a câștiga cel mai bun.