lui Teodor Dună
Am mers și
în vara asta la mănăstire, pentru a uita de zgomotele orașului și de spaimele
mele nocturne. Starețul îmi rezervă, în fiecare an, o chilie clădită la umbra
unor pini. De acum ajung, abia apuc să mă schimb și, fără să-mi desfac
bagajele, adorm pe patul din lemn de brad, cu o saltea umplută cu paie de grâu,
lavandă, roiniță și flori de mac. Astăzi, după ce m-am trezit, am aflat că
bătrânul călugăr Tehur a murit. Fratele Eli, care mi-a adus vestea, mi-a spus că
înainte de a trece în lumea drepților, fratele Tehur a bolborosit ceva
de neînțeles, câteva cuvinte despre care starețul, care nu știe nicio limbă
străină, și-a dat cu părerea că ar fi o portugheză medievală sau cam așa ceva.
Fratele Eli mi-a arătat și pergamentul pe care fratele Tehur obișnuia să-și
scrie rugăciunile înainte de a le rosti. Altminteri le uita. Era omul cel mai
lipsit de memorie din câți am cunoscut. De fiecare dată când ajungeam la
lăcașul sfânt, trebuia să fac din nou cunoștință cu el. Mă dădeam mereu
altcineva, fiind, pe rând, medic, grădinar sau director de editură și având
vârste între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Inutilă și
copilărească punere la încercare! El se purta cu mine la fel de blând și îmi
arăta o față zâmbitoare, brăzdată de riduri adânci și încadrată de o barbă albă
și lungă. Fratele Eli pomenea des că, în
afara scrisului și cititului, niciun fel
de învățătură nu se lipise de Tehur. Fusese învățat să scrie și să citească, cu
mare osteneală, de fostul stareț. Trebuia ca doiul să fie introdus în mintea
fratelui Tehur odată cu gâtul gâscanului îngrășat de părintele Pamfil. Zeroul
era burta încăpătoare a starețului, c-ul era potcoava măgarului cu care se
aducea apa din vale și e-ul – grebla din grădina de zarzavaturi. Și uite așa,
dealurile, viețuitoarele și pietrele au urcat în capul lui Tehur și au lăsat
locul cifrelor și literelor care au început să-și facă de cap. Arbuștii,
oamenii și restul lucrurilor au început să se aglomereze pe pergamentul de
rugăciuni al bunului nostru frate. Eli spunea că, de fapt, nici n-ar putea fi
vorba de rugăciuni. Fratele Tehur se juca, pur și simplu, ca un copil, cu
vorbele. Așeza ici un munte, dincolo o capră sau un automobil. El închipuia
astefel niște povești care n-aveau început și sfârșit. Starețul, econom din
fire, îi dăduse o singură bucată de pergament pe care Tehur scria la nesfârșit
: la scurt timp după scriere, cele caligrafiate acolo se ștergeau de la
sine. Exact ca în memoria lui Tehur! Ba nu, greșesc, fiindcă examinată atent,
foaia de pergament păstrează urmele textelor anterioare, scrijelite apăsat de
fratele Tehur. Dar propozițiile își schimbă ordinea și poveștile se amestecă între ele. La o primă lectură, eroina ajunge acasă și se dezbracă să facă un
duș. La a doua privire, dușul intră pe ușă și eroina iese pentru a se întâlni
cu un bărbat care o așteaptă sub scară, cu mâinile în buzunare. La o altă
recitire, între eroină și bărbat se interpune un pensionar cu pălărie din paie de
orez. Omul se uită pe gaura cheii, în altă zonă a scării și îl spionează pe un
chiriaș care citește un ziar. Schimbările se petrec sub ochii mei. În locul unui măceș
apare o profeție, iar o ogradă pustie e împinsă discret către margine de o
fotografie deocheată. În general, poveștile decurg plăcut. Eroina, care pornise
către mall, ajunge la Universitate, unde mărturisește că e bucătăreasă și
zdrobește inima unui african înzestrat precum un armăsar. Tânărul este ospătar
într-un restaurant și asistent medical par-time la Spitalul Universitar. Brusc,
el devine biciul cu care este mânat măgarul mănăstirii. Mă întorc înapoi și dau
peste un coș plin cu alune. Unde e fata? Reiau lectura și nu-l mai văd pe
bărbatul de culoare. O beție într-o mansardă.
Un puști fumând la closet. Preotul mănăstirii ținându-și slujba. Oameni muți,
obiecte însuflețite. Cuvinte vii, cuvinte-curcubeu.
1978
P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.
1978
P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.