Supraveghetorul și alte povestiri (II)

Am publicat Supraveghetorul și alte povestiri după trei ani de ezitări. Voiam să mai tipăresc un roman înainte de cartea menționată, terminată în 2014. Volumul conținea inițial un număr dublu de texte. Am tot scos din sumar și nu știu dacă am lăsat totdeauna cele mai bune bucăți. În fine, fiindcă o poetă mă solicitase cu niște texte memorialistice, s-a ivit o nouă problemă. Să le includ sau nu și pe acestea? Editorul, mare poet și caracter desăvârșit ( bine că n-are cont pe aici, fiindcă s-ar supăra că-l numesc așa), mi-a spus că le putem include dacă nu am de gând să tipăresc, în anii următori, și o carte de memorii. Cum nu am asemenea proiecte ( n-am timp, pur și simplu), am introdus și povestirile evocatoare în penultima secțiune a volumului. Le-am pus pe cele pe care le aveam la îndemână, cu gândul la drama lui Nino Stratan. În Supraveghetorul pot fi citite evocări pitorești ale unor personalități cunoscute : un muzician faimos, Nino Stratan în mai multe ipostaze, Daniel Pișcu, Romulus Bucur, Marius Bădițescu, Alexandru Mușina, Ioan Alexandru și celebrul regizor Gábor Tompa. Mai sunt prietenii cu care am petrecut două toamne, la ferma viticolă, dobrogeană,Cochirleni. Mi-am dat seama abia azi că i-am omis, din sufocanta manevrare a textelor, pe cinci prieteni : doi poeți, un prozator, un istoric literar și un prieten care n-a scris nimic, a murit foarte tânăr și pe care l-am iubit cel mai mult. Dintre ei, trei sunt morți, doi trăiesc și îmi sunt, cel puțin așa cred, buni prieteni. Probabil că se miră că nu am introdus și evocările lor, care sunt scrise și publicate pe net de ani de zile. Pentru a corecta nedreptatea, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru un al doilea tiraj, ca și în cazul volumului ”Cenaclul de Luni - 40”.

Mizez, evident, pe bunăvoința editorilor.

P.S. Din finalul textului Un mare om am scos pripit ultimele cuvinte, fără a adăuga nimic, iar efectul este mult diminuat. Cuvintele gazdei au fost jignitoare la adresa muzicianului, însă ar fi trebuit măcar să le înlocuiesc cu ceva de genul ”..ce, el e urmașul lui Traian?” Nu e vorba de Traian Băsescu, se înțelege

Tastatura buclucașă

  Am avut, până acum câteva zile, o tastatură buclucașă. Într-o vreme sărea litere. Câte una, de obicei. Apoi a început să bată două-trei slove deodată și, dacă trimiteam un mesaj și nu-l verificam, dădeam impresia că scriu într-o limbă necunoscută. (La început am crezut că greșeam eu, dar m-am convins de contrariu, tastând încet și cu atenție fiecare semn. Surpriză : scriam una și ieșea alta. Trebuie să recunosc că m-am speriat puțin.) Să mergem mai departe și să ne imaginăm că tastatura ar fi trimis singură, unor prieteni ori unor necunoscuți, mesaje insultătoare sau scrisori de amor. Nu e un subiect potrivit pentru o povestire? Nu prea mă ispitește totuși s-o scriu. Cumpără cineva ideea? Parcă Sinclair Lewis îi vindea idei lui Jack London. Pușkin i le oferea gratis lui Gogol.

P.S. Până la urmă, voi scrie povestirea. Celebrul regizor Gábor Tompa, prietenul meu, s-a oferit s-o ecranizeze.
       Văd că doi-trei localnici, care n-au nicio legătură cu literatura, continuă să nu-și vadă de treaba lor și caută să-mi facă dușmani, încercând să identifice, în fiecare nouă carte a mea, situații sau personaje locale. E avantajul de a trăi în Gratia, locul în care oamenii își aruncă păcatele unii în capul altora. I-am identificat pe respectivii și pe lângă măsurile legale pe care le voi lua, le voi dedica un articol și o carte de vor râde zece generații de acum înainte.  Pe unul puteam să-l dau în judecată încă din 2005, când a copiat, în calculatorul său, romanul Maimuțe în haremul nopții, apoi mi-a pus în cap prietenii, atribuindu-le nume din carte care nu aveau nicio atingere cu ei. Trist e că unii au mușcat momeala. Inginerul, fiindcă asta e, a profitat de faptul că prietenul care îmi transpunea textul în formă electronică a apelat la computerul său, pentru a opera niște modificări sugerate de mine. Norocul infractorului e că am aflat despre manevrele lui abia după un an, când aveam depresie. Ultimul meu volum are legătură cu Gratia cum are cultivarea pepenilor cu fabricarea rulmenților. Mare porcărie și pe lumea asta, domnilor!

Singurătatea de cursă lungă

    Suferința e personală și inavuabilă. Suferim singuri, murim singuri. Devenim grețoși când ne împovărăm prietenii cu problemele noastre. Dacă totuși o facem înseamnă că suntem la capătul puterilor. ( Și din nou mă gândesc ce ar avea de spus, în această privință, animalele torturate de noi.) Sunt și unii amici care se prefac că empatizează cu tine, te trag de limbă, apoi râd de tine pe posturile de televiziune. Cam așa a procedat mult credinciosul Becali cu Mitică Dragomir.
E șocant că oamenii se comportă ca găinile sau ca alte viețuitoare inferioare când simt slăbiciunea la un semen de-ai săi. (Păsările sau unele fiare le devoră pe cele rănite. ) La copii, fenomenul se observă cel mai ușor. Când un minor este vizibil diferit de ceilalți, ieșind din rând, colegii tabără pe el, îl terorizează, îl bat, îl umilesc, îl snopesc în bătăi. Maturii sunt mai metodici. Încep prin a răspândi bârfe și a câștiga adepți în cruciada împotriva ciudatului. Sfârșesc prin a-l marginaliza și a pune pe seama lui toate păcatele lor. Asta arată cât de puțină stimă de sine au cei mai mulți oameni, fiindcă atitudinea față de ostracizat este, în inconștient, părerea pe care o au despre ei înșiși. Au demonstrat-o atât de limpede psihanaliștii.
Fănuș Neagu a fost un povestitor de clasă, fără să exceleze în demontarea resorturilor psihice ale personajelor. Dar în tinerețe a scris o povestire foarte interesantă din punctul de vedere care ne interesează. Un actor bătrân merge în vizită la un coleg al său, tot vârstnic, însă bolnav fără speranță și internat în spital. Ajuns în holul clinicii, vizitatorul își compune o grimasă de chin cumplit, își deformează trupul și începe să șchiopăteze. Intră în salonul suferindului și, fără să-i dea voie acestuia să spună nimic, începe să se vaite de toate durerile și nenorocirile posibile. Muribundul se înveselește și, la plecarea prietenului său, se află într-o excelentă dispoziție sufletească. Am auzit mulți oameni spunând că atunci când au necazuri și întâlnesc cetățeni mai nefericiți decât ei, își revin instantaneu și manifestă o grozavă poftă de viață. Să ne hrănim adică, sufletește vorbind, din mizeriile și din nenorocirile celorlalți? Am văzut cum un bărbat, să-i spunem Gheorghe, povestea, frecându-și mâinile, despre boala prietenului său, Costică :” Costică nu se simte deloc, dar deloc, bine!” Și jubila, fremătând de satisfacție că numitul Costică nu va scăpa din ghearele celei cu coasa. Costică s-a făcut însă bine, dar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav, până la urmă. Pentru asemenea împrejurări am o vorbă luată din Sadoveanu : ”Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie.” Firește că ofițerii lui Sadoveanu se bucurau nu pentru moartea camarazilor lor, ci pentru victoria repurtată asupra inamicilor și pentru faptul că rămăseseră în viață.
Prietenia adevărată este atât de rară, încât o consider o valoare morală supremă.

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit.

Eu și Tudor Mușatescu

Fănuș Neagu mărturisește că, pe vremea când ucenicea în ale băuturii,  bea în fiecare noapte vin alb, oferit de Tudor Mușatescu. Dramaturgul avea cancer la gât și sta toată, noaptea, pe terasă, la Mogoșoaia, într-un fotoliu. Încerca să să rămână treaz, fiindcă avea ideea că dacă ar adormi, ar și muri. Din când în când îl striga pe Fănuș și îi comanda doi ”gânsaci” (borcănele) de vin. Unul pentru el, celălalt pentru Fănuș. Nicicând, va mărturisi Fănuș mai târziu, n-am fost mai bine răsplătit pentru un serviciu adus cuiva. Într-un fel sau altul, Mușatescu tot a murit.
Am o mare compasiune față de animale și le iubesc mai mult decât pe oameni, fiindcă sunt ființe fără apărare, la cheremul sadicilor care le ucid cu sălbăticie, le tranșează, le mănâncă, le savurează chinurile. Credeam că somnul le ajută. Am avut un motan legendar, Tom, care a venit bolnav acasă. Credeam că e otrăvit și n-am avut unde să-l tratez. Era cea mai viguroasă pisică pe care am văzut-o. Maidanez fiind, fără pic de grăsime, atârna 10 kg. Îl țineam pe un pat alăturat și când adormea, mă gândeam că se reface. N-a mâncat și n-a băut apă șase săptămâni. Într-o zi, întorcându-mă de la școală, l-am găsit mort, întins pe covor. Am lăcrimat ( era în 2007), dar n-am putut plânge din pricina celor șase antidepresive pe care eram nevoit să le iau pe atunci. L-am înmormântat sub nucul fiicei mele, Nicolle.
Nici somnul nu ne ajută prea mult, în drumul către moarte.
Tudor Mușatescu NU voia să adoarmă, ca să nu moară.
Eu vreau să dorm pentru a NU muri.
Să fie aceasta diferența dintre comedie și dramă?

P.S. Obiectivele noastre, ale oamenilor, sunt, în linii mari și din păcate, aceleași. Triste, mult prea triste.

Bătrânul și grafomanul

* Alain Delon, unul dintre cei mai frumoși bărbați care au trăit pe această planetă, e bătrân și singur. A vizitat recent, după 54 de ani, palatul în care Visconti a filmat Ghepardul ( cu Burt Lancater, Claudia Cardinale, Alain Delon, Giuliano Gemma) . Un moșneag cu ochii bulbucați și cu obrazul subțiat de trai bun ( ah, pământurile fertile ale Franței!), obosit de viață, obosit de frumusețe, de femei, de bucurii, de bani, de glorie, de tot ce-și poate dori un muritor. Ca artist, bun și norocos să fi fost distribuit în filme de mari regizori. ( Reamintesc că actorii de calibru sunt cei care fac roluri memorabile în teatru. Cinematografia e o treabă mai facilă. În viața unui scriitor, regizorul e criticul literar. Contează enorm dacă intri sau nu într-o construcție de idei.) Privindu-l, ai fi crezut că e un englez puțin mai împlinit și mai deprimat. ( Băuturile saxone sunt mai tari decât cele franțuzești și pun pe fugă depresia. ) Un amic mi-a spus : ”Dacă și ăsta a îmbătrânit, atunci la ce bun e totul?” Firește că la nimic. Dar sunt bărbați și femei care nu îmbătrânesc niciodată. Doar obosesc. Alain Delon e printre ei, puțini la număr. Nu fiindcă a fost chipeș. Se întâmplă ca tipi nu prea arătoși să devină din ce în ce mai frumoși, pe măsură ce îmbătrânesc.
*  Un scriitor mi-a făcut recent o mărturisire. În tinerețe, mi-a zis el, mi-aș fi dat viața să mi se publice o poezie de câteva rânduri. Acum sunt solicitat de diferite reviste să trimit texte. O fac cu plăcere, dar sunt cam neglijent cu scrierile mele. Muncesc pe șapte planuri. Serviciul îmi consumă 95% din energie. Cultiv legume, fac diverse treburi în casă, consumatoare de timp. Repar, sap, dreg și meșteresc. Îmi rămâne puțin timp pentru scris și citit. Mă mir și eu când am scris cărțile care mi-au apărut. Recent am tipărit un nou volum. Mai am câteva scrise și l-am întrebat pe un important autor, prieten apropiat, dacă n-ar fi cazul să mai trântesc pe piață un nou roman, peste trei-patru luni. N-ar fi bine, prietene, mi-a spus maestrul. Ai da impresia că ești grafoman. Tocmai tu, care ești o prezență atât de discretă în spațiul literar! Nu-ți plac ceremoniile și fugi de publicitate precum știi tu cine de tămâie. Lasă cartea să fie citită, să respire, să se impună, eventual. Chiar și un volum pe an e prea mult pentru un scriitor care se respectă.

Mesaj de Paște, de la prietenul Manuel Angelescu

"Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească și s-o transforme. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. Şi totuşi era aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
– Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
– Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea."

"Cine ești tu? Sunt un fir de praf din curtea Maestrului meu și port cu mine parfumul din gradina Lui."

Cu fiecare Sărbătoare a Învierii, viața și speranțele ies mereu învingătoare.

Două portrete pentru ”Cenaclul de Luni - 40”

După cum spuneam,  în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40” am uitat să-i fac portretul prietenului Bogdan Ghiu. Este o omisiune impardonabilă. Deși s-a manifestat puțin cât am mers eu la cenaclu, și Ion Bogdan Lefter merită o evocare. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.

Dacă vom avea noroc, prezentările de mai jos vor intra în volumul ”Cenaclul de Luni – 40”, la al doilea tiraj. În literatura română contemporană sunt valori care reprezintă mai multe vârste artistice. Chiar dacă îmi exprim afecțiunea față de comentatorii din generația '80, preferințele mele merg, literar vorbind, către criticii din generațiile noi.

Bogdan Ghiu era un bărbat frumos în sensul clasic al cuvântului, cu un cap de zeu grec, sculptat de Michelangelo. Barba castanie și ochii intens albaștri generau o metafizică specială. Era calm, rezervat, lapidar și plin de paradoxuri în exprimare. Nu făcea risipă de gesturi ori de cuvinte, dar ideile sale erau profunde, sintetice și de o noutate izbitoare. Era un linx care își alesese prada din timp și o urmărea cu o infinită răbdare. Detașarea, ironia rece și înfățișarea îi dădeau un aer de margraf norvegian.

Ion Bogdan Lefter era, dintre studenți, evaluatorul cel mai rafinat care s-a manifestat în cenaclu. Fin la obraz, ca și în concepte, părea descendentul unei nobile case, obișnuit să nu încalce eticheta și atent să nu-și stropească blazonul. De o rară coerență și de o adâncime incontestabilă, demonstrațiile sale convingeau ușor, ca și cele ale mentorului nostru de atunci. Spirit mult elevat și autor al unor comentarii revelatoare, Bogdan Lefter părea destinat unei cariere de mare critic literar. 

1. 
   

Supraveghetorul și alte povestiri

La Tracus Arte mi-a apărut o nouă carte. Îi mulțumesc poetului Teodor Dună pentru sprijinul acordat și pentru coperta atât de frumoasă. Lucru îmbucurător, îi anunț pe cititori că, spre deosebire de celelalte scrieri care îmi aparțin, volumul acesta se parcurge foarte ușor. :)

P.S. Nu-mi dau seama cum, în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40”, am uitat să le fac portretele lui Bogdan Ghiu și Ion Bogdan Lefter. Este o omisiune impardonabilă. Eroarea va fi reparată la al doilea tiraj. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.