sâmbătă, 28 februarie 2009

Zăpezile de pe munte vorbeau despre somnul lui Dumnezeu

După ce străbătuse hăţişuri de nepătruns, rupându-şi straiele şi aşa ca vai de ele şi însângerându-şi faţa şi braţele, Eli ajunse în vârful împădurit al unui deal înalt şi întins. În mijlocul unui luminiş era o cabană durată trainic, aidoma unei corăbii, să reziste la toate furtunile şi uraganele. Fusese construită din bârne groase şi acoperită cu şindrilă tare, din lemn de păr sălbatic. Două fereste mici dădeau către sud, într-o prispă micuţă. Geamurile păreau doi ochi enigmatici, de cadână alungată din harem. Pe cer, către nord, acoperind orizontul, imens, se înălţa un munte acoperit de zăpezi. Deşi era vară, răcoarea gheţii aproape că răzbătea până la cabană. Obosit, Eli îşi lăsă jos traista aproape goală şi bătu la uşă. Îi deschise un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători. Pe frunte avea semnul călugărilor venusieni. Îl fixă câteva clipe şi exclamă uşurat :
- Ah, tu eşti Succesorul.
Şi îl pofti înăuntru. Înăuntru era destulă lumină, căci lumina reflectată în gheţurile muntelui reverbera prin ferestrele micuţe. Eli se aşeză pe unul din cele două paturi şi observa că necunoscutul îşi făcuse deja bagajele. Îl văzu că iese afară şi se uită după soare.
- Nu mai e mult până la apus, zise el cu o bucurie ciudată, după ce intră înapoi. Ai întârziat şi nu pot pleca decât mâine, în zori. Altminteri, risc să mă rătăcesc şi să ajung în oalele antropofagilor.
- Ale cui ?
- Ale sălbaticilor din pădure. M-ar face delicatesă.
- Zău ?
- Ai face bine să fii cu băgare de seamă.
Străinul aprinse un opaiţ străvechi, din ceramică, şi mâncară amândoi la căldura focului din vatră.
- Ceva mişcări pe Muntele Înţelepţilor ? întrebă Eli.
- Mai nimic. Am zărit, într-o zi, doi călugări îmbrăcaţi în alb. Urcau pe panta vestică, dar au dispărut brusc, de parcă s-ar fi contopit cu zăpezile.
- Marea Intrare ?
- Nimic. Şi dacă nu schimbăm macazul, n-o vom descoperi în veci. Aşa nu mai merge. Ori ne apropiem mai mult, ceea ce e foarte periculos, ori ne folosim de binoclu. Sper că ai adus unul.
- Bineînţeles. Când a venit la templu, trimisul mi-a vorbit întâi şi-ntâi despre asta. Am trecut imediat pe la armurier şi l-am luat.
- Ţi-ai adus destulă muniţie ?
- N-aş zice. Armurierul era într-o pasă proastă şi nici eu n-am insistat. Nu ştiam nimic despre canibali.
Se culcară în cele două paturi şi pe necunoscut nu-l părăsi nicio clipă voioşia aceea inexplicabilă. E fericit că pleacă, se gândi Eli, care nu putea adormi la gândul aventurii care-l aştepta. Se foiau în aşternuturi. Răsărise luna, muntele strălucea orbitor şi în cabană era atât de multă lumină, că puteai introduce cu uşurinţă aţa în ac.
- Bine că nu eşti femeie, zise pe neaşteptate străinul.
Eli nu ştiu cum să tălmăcească aceste cuvinte şi tăcu mâlc. Pe urmă, bărbatul îi mărturisi că nu putea suporta femeile. O femeie trimisă aici ar fi compromis întreaga misiune.
- Când sunt urâte, sunt greu de suportat. Dacă sunt frumoase, sunt greu de păzit. Dacă sunt şi frumoase, şi ambiţioase, dar şi proaste, te fac să-ţi pară rău că te-ai născut.
- Toţi proştii ambiţioşi te fac să-ţi pară rău că te-ai născut, replică Eli.
- Cu femeile e atceva. Ele au darul de a otrăvi relaţiile dintre cei pe care ele îi cunosc. Fiecare ajunge să vadă în jur numai duşmani şi, de la o vreme, chiar se şi întâmplă aşa. Cum să-ţi spun, femeile sunt o specie protoumană, trâind mai mult în senzorial. Ele prezintă o varietate de tipuri comparabilă cu păsările şi insectele. Au în comun doar veninul. Insectele îl injectează cu acul, femeile cu vorbele. Sunt ţaţe, mahalagioaice, precupeţe, curve, voluntare, mimoze ipocrite, zgripţuroaice, femei-jandarm, femei-scorpion... Toate sunt răzbunătoare şi au apucături criminale. Dacă nu te pui bine cu ele - şi nu te poţi pune, dacă eşti bărbat adevărat ! -, îţi amărăsc toată viaţa... Nu e simptomatic că femeilor le plac porcii ?
- Poftim ?
- Nimic. Eşti cam dus cu pluta... Ştii însă ce e curios ?
- Ce ?
- Puşlamalele, escrocii şi mincinoşii se înţeleg bine cu ele.
- Şi doamnele ?
- Ce e cu ele ?
- Care sunt doamnele ?
- Dacă mi-ai fi prieten, te-aş face prost. Ce doamne ? Te păcăleşti uşor. Să ştii de la mine că tocmai aia care ţi se pare doamnă e cea mai mare putoare.
Eli crezu că necunoscutul e beat. Are o sticlă ascunsă pe undeva, gândi el, şi a întrecut măsura.
- Şi mai ţine cont că sunt şi femei deghizate în bărbaţi. N-ai văzut dobitoci care turuie toată ziua verzi şi uscate şi abia aşteaptă să prindă vreo femeie mai proastă, s-o înghesuie într-un ungher, iar după aceea să-şi ponegrească, în faţa ei, tovarăşii de muncă ? Conversează apoi, ca două cutre, în fiecare zi...
E clar, îşi spuse Eli. Ăsta e nebun.
- Totuşi, ca să îţi dau satisfacţie, îţi voi spune că sunt şi femei care nu pot fi judecate, ci numai admirate. Poate că ele sunt adevăratele doamne.
- Şi care sunt alea ? întrebă Eli bucuros.
- Sunt femeile care au citit cel puţin o mie de cărţi şi le-au şi înţeles.
- Şi noi de unde să le cunoaştem ? Le putem întrebări de cultură generală ? întrebă Eli şi în aceeaşi fracţiune de secundă îşi muşcă limba şi se făcu tâmpit şi cretin.
- E foarte uşor, veni repede răspunsul. Intelectualele adevărate, doamnele autentice, nu reproşează nimic nimănui, nu vorbesc pe nimeni de rău şi nu se încurcă niciodată cu idioţi. Dar sunt la fel de rare ca şi elefanţii roz. Le vezi numai la beţiile cele mai crâncene.
- Păi,... începu Eli şi se opri la timp, fiindcă se gândi că misoginul din celălalt pat va turui toată noaptea şi îi va pricinui o cumplită durere de cap.
- Ce-ai vrut să zici ? întrebă nebunul.
Eli vrusese să spună că necunoscutul se referă la niscaiva sfinte, dar zise cu voce tare :
- Voiam să te întreb despre El. A dat El vreun semn că s-a trezit ?
- Nu, nu. Zăpezile spun că doarme dus şi nu sunt semne că se va trezi curând.

vineri, 27 februarie 2009

Din poemele uitate ( 7 )

poem pentru o necunoscută

zâmbeşti – argint printre zăpezi
un ochi ceresc te urmăreşte
tu nu m-auzi nici nu mă vezi
în urmă-ţi steaua morţii creşte

în buzunare şi-n pistrui
îmi furi lumina din deşert
obrazul tău e amărui
şi frumuseţea nu ţi-o iert

planeta de pe care vii
s-a prăbuşit deja în soare
nepăsătoare totuşi ştii
că din iubire se şi moare

joi, 26 februarie 2009

Din poemele uitate ( 5 )

declaraţie de dragoste

hai
să spânzurăm un necunoscut
de piramida genunchilor tăi
foarfeca taie-n fâşii roşii
urechile iezilor
bobocii florii de aloe
şi chiar ziarul
deschis de un tânăr pensionar
hai
să spânzurăm un necunoscut
de piramida
genunchilor tăi

miercuri, 25 februarie 2009

Din poemele uitate ( 4 )

poem de iarnă


iarna e o chintă spartă
ninge frumos prin odăi
în cer s-a deschis o poartă
prin care privesc ochii tăi

sunt şarpe în paradis
îţi ofer un măr şi puţină sare
câteva cuvinte vor trece ca-n vis
dincolo de dicţionare

marți, 24 februarie 2009

Nu am nimic cu romii, dar sunt prieten cu ţiganii

Am avut şansa de a cunoaşte, în anii studenţiei, oameni de multe naţionalităţi : maghiari, cubanezi, chinezi, coreeni, ruşi, latino-americani din Costa Rica, Argentina, Nicaragua, Bolivia, Chile, Peru, Ecuador, mexicani, negri din aproape toate zonele Africii, sirieni, nemţi ( mai exact, nemţoaice ), mongoli, francezi, greci, italieni, armeni, evrei, palestinieni, vietnamezi. Nimeni nu mi-a stârnit o reacţie de respingere pentru modul în care se purta. Dimpotrivă, am învăţat de la toţi câte ceva. Evident, mi s-au impus nişte evidenţe. Cei mai corecţi oameni erau bărbaţii albi, de naţionalitate cubaneză. Jesus Vicente Figueroa - pe unde o fi acum ? - nu lipsea, nu întârzia niciodată şi învăţa pentru toate seminariile. Dacă troleibuzul era ticsit, se agăţa de partea din spate a maşinii, riscând să se electrocuteze, numai să nu sosească mai târziu la facultate. Nu copia la niciun examen, să-l fi picat cu ceară. Venise să studieze limba română, fiindcă văzuse un film de Sergiu Nicolaescu şi îi plăcuse mult. În patru ani de studii, s-a dus acasă, împreună cu colegii săi, o singură dată. Au călătorit cu vaporul, că era mai ieftin, şi au făcut, dus-întors, mai mult de o lună. Prin contrast, nemţoaicele, reprezentantele unui popor eminamente cinstit, erau artiste la copiat. Îşi ascundeau copiuţele în chiloţi şi luau numai note de zece. Coreenii aveau calităţi fizice de invidiat, dar ereau greu de suportat, din cauza fanatismului politic. Îl purtau pe Kim Ir Sen la piept, în efigie, şi fiecare dintre ei avea amenajat, în cameră, un mic altar închinat Conducătorului Suprem. Portretul uriaş al dictatorului era încadrat de catifea roşie, ce cădea în falduri. Pe o masă, acoperită cu acelaşi material, tronau operele lui Kim. În fiecare seară, coreenii îngenuncheau sub portretul Comandantului lor şi îşi mărturiseau păcatele săvârşite în cursul zilei, promiţând că nu vor mai greşi. ( Cubanezii aveau şi ei, pe reverul hainei, portretul lui Che Guevara ! )Grecii, asiaticii, negrii, palestinienii şi italienii erau foarte impulsivi. Era recomandabil să fii în relaţii cordiale cu ei. Grecii erau, în plus, şi foarte petrecăreţi şi veseli. Sirienii erau foarte civilizaţi. Am auzit că iordanienii erau şi mai cizelaţi, dar eu nu am cunoscut niciunul. Îmi amintesc de doctorandul în matematici Omar care mă căuta deseori să mă consulte în legătură cu diferite probleme de limbă ce ţineau de redactărea lucrării pe care avea să o susţină. Se plângea totdeauna că nu se poate odihni din pricina zaiafeturilor pe care le făceau grecii şi negrii. Dintre aceştia din urmă, cei din Mali aveau cele mai fine trăsături. Îmi aduc aminte de nigerianul Nur care era musulman, dar consuma carne de porc şi umbla numai beat, din pricina vodcii ruseşti care se găsea prin toate magazinele. Mi-a explicat, într-o zi, că în copilărie avusese un vecin măcelar de la care deprinsese toate viciile. Am pierdut timpul cu mulţi dintre ei. O săptămână n-am dormit deloc, fiindcă unui incaş din Peru îi căşunase să-mi citească un roman cu revoluţionari ! Romanul, fără nicio valoare literară, consta într-o suită de discursuri comunist-incendiare ale singurului personaj din carte, lucru care mă obosea peste măsură, aşa că am apelat, în tinereasca-mi inconştienţă, la o tactică "mârşavă" : profitând de faptul că aveam o rezistenţă ieşită din comun la băutură, îl îmbiam cu vodcă pe urmaşul lui Atahualpa, acesta pierdea uşor frâiele şi renunţa la plicticoasa lectură. A doua zi zăcea, iar eu aveam timp să mai răsuflu şi să-mi pregătesc seminariile. În cele din urmă, s-a lăsat păgubaş şi nu mi-a mai citit marea sa capodoperă. Jucam fotbal cu coreenii, mă duceam la unguri să văd câte un meci la televizor - erau singurii care aveau un aparat "Sport" -, făceam schimb de bancuri cu grecii... Şi în vremea asta dosarul meu la Securitate creştea văzând cu ochii, după cum m-a prevenit doamna secretară Murgilă, care mă văzuse pe lista de urmăriţi a soţului dumneaei, care avea gradul de maior ! De negri n-am încercat să mă apropii, dar nici n-am intrat în conflict cu ei. L-am împrumutat pe unul într-o noapte cu nişte bani. Era o sumă de nimic, omul era beat şi îşi terminase finanţele. Nu mică mi-a fost surpriza când, peste câteva seri, l-am văzut beat turtă, cu o sticlă de whisky în mână, îndreptându-se către camera mea. M-am vârât repede într-un dulap şi le-am transmis colegilor să-i spună că nu sunt acasă. Asta mai îmi trebuia, după toate necazurile cu Securitatea ( pe care le voi povesti cândva ), să mai beau şi cu negrii ! Omul voia să-mi arate că e recunoscător şi m-a căutat de mai multe ori, până a reuşit, într-o seară, să cadă pe fereastra propriei camere şi să-şi rupă nişte membre.. Îi venise rău şi a fugit la geam să vomite, dar a scăpat în gol. Căzuse de la etajul patru, însă a avut norocul să se prăbuşească pe nişte tufe de liliac şi nu şi-a fracturat decât o mână şi un picior ! Cei mai buni prieteni, cei mai serioşi mi-au fost, de departe, maghiarii. În armată eram nedespărţit de Tompa Gabor, studentul care avea să devină, peste ani, un mare regizor. Ungurii aveau un cod de onoare pe care-l respectau cu sfinţenie, căci se respectau pe ei înşişi şi, de asemenea, pe interlocutorii lor.
Cu ţiganii am fost prieten din copilărie. Aveam doi colegi care aparţineau acestei etnii, unul mai mare şi altul mai mic. Iarna mergeam împreună la şcoală şi pe ei nu-i deranja faptul că nu aveau ghete sau ciorapi în picioare ! Erau zăpezi mari, gerul muşca nemilos, dar ei mergeau desculţi şi în pauze ieşeau primii să se dea pe lunecuş. Mă protejau şi îi băteau pe toţi cei care se atingeau de mine. Am rămas prieteni cu ei şi, mai târziu, le-am învăţat copiii, am devenit şi cu aceştia prieten şi aşa mai departe. Ei sunt foarte talentaţi la muzică, la fotbal şi, în general, la orice fac. Unii dintre ei erau, într-adevăr, sensibili dacă erau jigniţi pe motive etnice. Erau şi ţigani care aveau un caracter nobil, pe care nu l-am întâlnit nici la cel mai de soi oameni. Unul dintre ei trăieşte acum la Paris, unde are apartament, şi se bucură de câte ori mă vede. Totdeauna a spus că e ţigan şi nu se ruşinează cu asta. Într-un rând, stând de vorbă cu mine, a observat că pe lângă noi trecea un alt ţigan, de condiţie mai modestă. Ăsta e de-al meu, a zis prietenul meu şi a zâmbit. Şi atunci mă întreb de ce este folosit termenul de "rom" ( care, în ţigăneşte, înseamnă "om" ) pentru a se desemna membrii acestei etnii ? N-ar fi firesc să folosim termenul consacrat sau, şi mai bine, un termen care să nu provoace confuzii ? Sunt sigur că dacă i-am numi "engi" sau "bulgi", englezii şi bulgarii ar sări în sus de entuziasm !

Din poemele uitate ( 3 )

tata

tata făcea o casă
îi turnase fundaţiile
să ne gândim
zicea el
să ne gândim bine înainte de ridica zidurile
zidea pereţii
scuipa în palme
să ne gândim bine
spunea
îi aranja acoperişul
ţiglă cu ţiglă
să ne gândim
zicea el
să ne mai gândim

ne
mai

luni, 23 februarie 2009

Din poemele uitate ( 2 )

ion stratan sau poemul ca o grădină udată cu sângele autorului

sufăr de prea multe linii drepte şi frânte
încerc febra rece a pietrelor
pe partea cealaltă a planetei
fratele meu visează obiecte tăioase
(de sub foaia de scris
un rechin blând mă priveşte)
un boschetar bătrân fredonează
aceeaşi melodie la modă
femeia fără cap e cea mai frumoasă
câinele şchiop câştigă
competiţia
(stelele încă urmează
căile sângelui!)


copiii joacă şotron cu scrumiera celui plecat
după vitralii
la adăpost de agresivitatea pantofilor
uitaţi afară în ploaie
câteva cuvinte
se vor îneca în dicţionare

duminică, 22 februarie 2009

Din poemele uitate ( 1 )

Prima mea dragoste, în materie de literatură, a fost poezia. Am publicat primul poem în revista "Luceafărul" în 1974, când am fost recompensat şi cu Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie "Dimitrie Bolintineanu". Evenimente neaşteptate şi neplăcute m-au obligat să renunţ practic la scris şi la ideea de a fi scriitor. Mai tipăream, în răstimpuri, câte o poezie-două, prin revistele vremii. Abia în 1989 am început primul roman, "Biblioteca lui Noe". Am luat iarăşi o pauză, timp de treisprezece ani, până în 2003, când am publicat opul. Acum, când obosesc, mă joc, strecurând versuri scrise în toate stilurile, printre manuscrisele romanelor. Cele mai multe dintre ele au fost deja publicate în presa literară, în variante mult decoltate.


aş vrea

aş vrea un beduin să fiu
nebun pierdut printre nisipuri
surâsul să-ţi palpite viu
şi tu să ai un milion de chipuri


în păru-ţi magic să m-afund
ca într-o oază-ntunecată
să mă topesc în tine ca şi când
nici n-aş fi existat vreodată

Câinele (ne)credincios

Se întâmplă ca Eli să treacă de mai multe ori prin dreptul unei case dărăpănate şi să vadă un câine care stătea neclintit în prag. Era iarnă, zăpada acoperea toată curtea, nu se zărea potecă sau pârtie şi ochii câinelui luceau stins, a foame. Într-un rând, Eli îi aruncă o bucată de pâine, dar câinele nu se mişcă de la locul lui.
- Ce e cu câinele acesta ? îl întrebă Eli pe un vecin.
- Ce să fie... E un câine grozav, dar stăpânul lui a plecat în lume şi l-a părăsit.
- Şi cine îi dă să mănânce ?
- Îi mai dăm noi, dar refuză totdeauna hrana. Nici nu se uită. E din ăia care mănâncă numai din mâna stăpânului.
A doua zi, Eli veni cu un prieten şi, cu mari eforturi şi cu preţul câtorva muşcături, prinse câinele, îl vârî într-un sac şi îl duse acasă. Eli mai avea un câine, dar acesta era blând şi tolerant şi nu-i făcu probleme noului venit. Mai mult chiar, fiind lăsat liber, câinele străin ocupă cuşca celuilalt, care stătea afară, cu lanţul la gât. Eli eliberă neîntârziat animalul legat şi între cei doi patrupezi se înfiripă o oarecare prietenie. Venise primăvara şi, deşi se lăsa hrănit de Eli, câinele străin nu asculta însă niciodată îndemnurile noului stăpân. Sări în repetate rânduri gardul, plecă în recunoaştere, iar la întoarcere îşi folosi colţii pentru a distruge câţiva butuci de viţă-de-vie rară şi doi pomi firavi, un alun şi un cais, plantaţi recent şi la care Eli ţinea mult. Îl învăţă şi pe celălalt câine să plece de acasă şi se întâmplă ca acela să fie prins într-o capcană şi să fie împuşcat. Câinele străin rămase singur în gospodărie. Într-o zi, în prezenţa unui prieten, Eli strigă câinelui să se întoarcă, după ce acesta sărise gardul şi se îndepărta. Căinele îşi continuă netulburat drumul.
- Nu ai crescut tu câinele ăsta, nu ? întrebă prietenul.
- Nu, răspunse Eli. De ce mă întrebi ?
- Am văzut că nu te ascultă. Dacă vrei să ai un câine credincios, trebuie să-l creşti cu mâna ta.

P.S. Întâmplarea este reală. Eli avea o fetiţă. Pe ea, câinele o asculta de fiecare dată, când copilul îi cerea ceva.

vineri, 20 februarie 2009

În pustie

Înţeleptul îi spusese lui Eli :
Să nu cauţi prietenia bărbatului înfumurat , căci îţi va căuta nod în papură şi te va vorbi de rău pe la spate.
Să nu te apropii de prostul care nu iubeşte cărţile, fiindcă te va urî, te va judeca pentru lucruri de nimic şi te va vinde celorlaţi duşmani.
Să nu o consideri prietenă pe nicio femeie, deoarece ele sunt ca vânturile primăverii : se schimbă la fiecare ceas al zilei şi nu aduc decât necazuri.
Să nu te încrezi în bărbatul afemeiat şi în curvă, că ei îţi vor urmări fără milă familia şi o vor da pierii.
Eli era foarte mulţumit că respectase toate sfaturile maestrului său. Prietenul în tovărăşi căruia îşi petrecea zilele era blând, modest, citise toate cărţile şi le dispreţuia pe femei.
Eli îi arătă mai întâi palatele şi comorile sale. Fiindcă prietenul se arătă peste măsură de încântat, Eli i le dărui. Eli îl conduse apoi prin grădinile sale cu portocali sumerieni, curmali aduşi din ţinuturi inaccesibile, măslini greceşti şi palmieri din oazele Arabiei. Fericit, i le dărui tovarăşului său şi pe acelea.
Eli îşi luă inima în dinţi şi îi arătă fratelui său de cruce şi femeia pentru care trăia, respira, vorbea, râdea, plângea şi îşi pierdea nopţile, scriindu-i poeme înflăcărate. De mulţi ani, nu putea adormi dacă nu-i auzea glasul. Musafirul rămase fără grai. Eli se gândi că dacă ar ceda-o pe iubita sa oaspetelui, acesta ar fi cel mai frumos dar pe care i l-ar putea face. Ea nu zise nu, iar prietenul acceptă totul surprinzător de repede.
Bărbatul îi spuse apoi lui Eli că vrea să-i arate, la rândul său, avuţiile sale. Văzură deşerturi nesfârşite şi omul îi zise lui Eli :
- Tot ce mi-ai arătat tu nu valorează nici măcar cât un bob de nisip din pustiurile mele. Îţi dai seama câte fire de nisip sunt aici ? Miliarde şi miliarde... Sunt toate ale mele şi nu voi da nimic nimănui.
Văzură oaze verzi şi parfumate.
- Nu îngădui nimănui să rupă măcar o frunză din arborii ăştia, spuse stăpânul. Toţi sunt ai mei.
Pe urmă, prin faţa ochilor lui Eli defilară cele mai frumoase femei şi fosta sa iubită care le întrecea pe toate în strălucire şi farmec.
- Ele îmi mângâie nopţile senine, ca şi satelele de pe cer, spuse prietenul.
Şi se lăsară amândoi la umbra unui palmier să se odihnească.
- Acum urmează ospăţul, spuse gazda.
Musafirul se stropi cu apă pe faţă, pentru a se răcori, iar prietenul îşi scoase pielea de om care îl incomoda şi Eli văzu cine era. În faţă îi apăruse un şacal bătrân, flenduros, care mârâia ameninţător şi îl privea cu ochi flămânzi.

joi, 19 februarie 2009

Din nou despre Petru Popescu

Termin de recitit "Sfârşitul bahic" de Petru Popescu şi sunt din nou impresionat de talentul scriitorului. Naraţiune alertă, bine scrisă, cu un farmec specific al redării scenelor, dialoguri vii, conflicte bine puse în evidenţă. Chiar şi descrierile făcute de personajul turmentat de vinul colonelului Vîscu sunt memorabile. Totuşi se simt numeroase naivităţi şi stângăcii în conturarea psihicului personajului principal. Toate neajunsurile vin dintr-o grabă inexplicabilă a scriitorului, dintr-o sete supradimensionată de afirmare : în şase ani, 1969-1974, Petru Popescu a publicat cinci romane ! Şi în 1974, anul tipăririi ultimului roman în româneşte, "Copiii domnului", autorul împlinea 30 de ani ! După emigrare, în 35 de ani petrecuţi în Occident, Petru Popescu a mai publicat doar câteva cărţi.
Rămân la părerea că Petru Popescu şi Alexandru Ivasiuc sunt cei doi romancieri care ne-ar fi putut deschide calea către universalitate şi, de ce nu, către un Nobel. Din păcate, primul a plecat în Anglia şi după aceea în State, iar al doilea a murit la cutremurul din 1977.

miercuri, 18 februarie 2009

De ce bem apă sau câte feluri de scriitori există

- Domnule, mi-a zis un amic, geme ţara de scriitori !
- Eu ştiu că geme de proşti, dar tu te referi, probabil, la "autori". Ar fi o binecuvântare pentru toată lumea să avem foarte mulţi scriitori. Niciodată nu vom avea destui. Cu autorii e însă altceva.
Şi i-am făcut distincţia cuvenită.
M-am întrebat atunci câte feluri de scriitori există ? Răspunsul pare a fi simplu : înzestraţi cu talent şi lipsiţi de har, adică adevăraţi şi... pârâţi. Se ştie că în perioada modernă cu greu se mai poate face distincţia scriitor mare / scriitor minor. Să ne înţelegem bine : aşa cum arătam şi cu alt prilej, "scriitor" nu e totuna cu "autor". Al doilea este doar un nume pus pe o carte. Împricinatul este, de multe ori, semianalfabet. Câte volume avea Ceauşescu ? Autor poate fi şi Laura Andreişan. Primul termen presupune însă existenţa unei forţe spirituale, capabile să genereze viaţă sau uimire în faţa miracolelor lumii, care este privită într-o lumină nouă, revelatoare, ca în primele clipe de după Marea Creaţie. Să fii scriitor înseamnă să plăsmuişti lumi imaginare, coerente şi vii, cu legile şi misterul lor, Americi nou decoperite, imperii de fum, cu aparenţe reale, cu un pământ pe care să se sprijine şi cu un cer care să reflecte sufletul personajelor. Sunt scriitori care au numai talentul de partea lor : Celine, Nicolae Labiş, Esenin, Knut Hamsun, Fănuş Neagu, Radu Aldulescu. Sunt unii care scot cărţi numai din abilitatea de a scrie impecabil şi din cultura acumulată : M. H. Simionescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu, Mircea Cărtărescu şi, parţial, Radu Petrescu. Sunt alţii care au şi har, şi cultură : Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Buzzati, Canetti, Kafka, Joyce, Proust, Thomas Mann, Marquez, Borges. Aceştia sunt preferaţii mei. Îmi dau seama că, în cazul lor, viaţa şi arta stau în echilibru. Şi mai ceva : intuiţii incomparabile ale unor adevăruri profunde, răscolitoare, fundamentale, ale existenţei. În sfârşit, sunt literaţi în opera cărora înzestrarea naturală şi cultura intră într-un conflict cu efecte dezastruoase, pe termen lung, pentru creaţia lor : Marin Preda, Nicolae Breban. Sunt scriitori norocoşi, în timp ce alţi confraţi de-ai lor sunt ghinionişti. Sunt condeieri celebri şi necunoscuţi. Unii îşi merită notorietatea, alţii nu. Mulţi sunt , pe bună dreptate, anonimi, câţiva sunt mai valoroşi chiar decât cei afirmaţi zgomotos. Petre Stoica e aproape necunoscut şi e mai mare poet decât gloriile zilei. La fel, Simona Popescu şi Svetlana Cârstean. Poate doar unul sau doi îşi merită cota de care se bucură. În mod cert, Florina Ilis şi Radu Aldulescu sunt prozatori mai valoroşi decât Mircea Cărtărescu, dar sunt infinit mai puţin cunoscuţi. Sunt personalităţi literare care au scris puţin, în timp ce altele sunt prolifice. Opera lui Mateiu Caragiale poate fi editată într-un volum, dar creatorul "Crailor de Curtea-Veche" este un scriitor uriaş. Eminescu a publicat de asemenea, în timpul vieţii, doar un singur titlu. Cine te mai bagă azi în seamă dacă ai, la bibliografie, o singură realizare ? În goana lui după femei - se zice că ar fi avut ... 10000 ! -, Ion Vinea n-a reuşit să tipărească, între coperte, aproape nimic, deşi publicase copios prin reviste. În ultimul moment, pe patul de moarte, prietenii i-au strâns, în "Ora fântânilor", cele mai cunoscute poezii şi Vinea şi-a dat sufletul cu opera sa în braţe. Simenon - creatorul lui Maigret - a scris sute de romane, dar, din ce am citit, sunt convins că a produs numai maculatură. Pavel Coruţ a scris peste 120 de volume în zece ani ! Coruţ este un om extrem de interesant, cu idei extraordinare şi pare mai mult decât inteligent, dar...
Ca să nu o lungesc prea mult, voi spune că îmi plac scriitorii cu haz, care nu sunt morţi după afirmare. La noi încă există o disjuncţie între valoare şi succes. Editura "Cartea Românească" obţine aproape toate premiile literare, dar vinde foarte puţine cărţi. S-ar părea că avem de ales : glorie cu cărţi de doi bani sau anonimat cu opuri de mare valoare. Un scriitor de certă valoare, dar nu cel mai mare sau singurul din literatura română actuală( aşa cum cred editorii săi ), Mircea Cărtărescu, a dat lovitura cu cea mai proastă carte a lui, un volum fără nicio valoare artistică, "De ce iubim femeile". Cartea e citată de toţi proştii, admirată, mediatizată. Autorul a câştigat bani frumoşi de pe urma ei. L-am văzut, acum câţiva ani, pe simpaticul producător de texte cum încerca, la o televiziune, împreună cu editorul său, să arate că volumul a fost piratat. Şi vânzările au crescut vertiginos. Mircea Cărtărescu nu a rezistat, evident, succesului facil. Toţi semidocţii înţeleg banalul titlu care nu are nimic special, în afară de promisiunea unor scene erotice şi a unui oarecare mister. Ar fi fost cu adevărat o performanţă literară dacă volumul ar fi avut şi valoare. Nu are, chiar dacă Mihaela Rădulescu, Monica Tatoiu sau Mona Muscă ( babele fatale, volintirele vieţii publice ! ) au căzut în admiraţie. E o găselniţă comercială. La fel cum ar fi "De ce bem apă sau whisky după ce am făcut sex ", " Misterul de sub chimono", "Un bărbat şi o femeie", Un bărbat şi trei bordeluri", "Femeia în dormitor", etc. Numele scriitorului va fi trâmbiţat cu şi mai mare entuziasm, conturile sale se vor rotunji, i se vor ridica statui, dar prozatorul nu va lua Nobelul pentru neînsemnata cărţulie- în care îşi povesteşte amorurile din adolescenţă şi din prima tinereţe -, pentru simplul motiv că, în acest volumaş, el a devenit, din scriitor, doar un autor cu succes la publicul larg, adicâ un făcător de texte vandabile. Chiar, cum o fi procedat Rebreanu, care trăia din scris, dar publica numai cărţi de valoare ?

P.S. Mă aştept şi la alte apariţii : "De ce iubim femeile cu picioare lungi", "De ce iubim virginele", "Cât de virili sunt ciobanii ", "De ce iubim bărbaţii răscopţi", "De ce-i iubim pe bădărani ".

marți, 17 februarie 2009

Knut Hamsun l-a întâlnit pe Mark Twain

Citesc că în tinereţe, când a trăit o vreme în America, Knut Hamsun l-a întâlnit pe Mark Twain şi mă cutremur de emoţie. Ce şi-or fi spus cei doi ? Asta mă interesează, nu amănuntul trist că Hamsun a murit în singurătate şi mizerie, datorită faptului că a fost simpatizant al naziştilor...
Ar fi interesant un joc în care să ghicim cu ce scriitori americani, compatibili cu ei, s-ar fi putut întâlni Thomas Mann, Gide, Malraux ( care s-a şi întâlnit cu Hemingway şi a fost pe punctul să fie împuşcat de oamenii yankeului, pe motiv că era lăudăros şi încrezut ), Camus, Kafka, Proust, Canetti, Dino Buzzati, Bulgakov, Platonov, Musil, Hesse, Lenz, etc. Mă gândesc că Sartre s-ar fi înţeles foarte bine cu Faulkner. Cu Hemingway s-a văzut de mai multe ori şi se îmbătau amândoi până la inconştienţă... E tot ce mai ţinea minte Simone de Beauvoir despre întâlnirile celor doi mari oameni de litere...

duminică, 15 februarie 2009

Frica

Frica este cea mai veche boală a umanităţii. În mod inevitabil, ea a influenţat evoluţia omului, devenind adesea principalul factor psihologic al existenţei în familie şi în societate. Frica este precedată de violenţă şi este însoţită tot timpul de interdicţii. Sălbaticul care scrutează noaptea, încercând să audă paşii celor care vin să-l omoare şi să-i ia proviziile de hrană seamănă cu nobilul care refuză să-şi arate femeia în public, pentru a nu risca să fie deposedat de ea de către suveranul său şi să i se taie capul, cu muncitorul care nu fură din fabrica patron răzbunător, chiar dacă nu a fost educat în spiritul cinstei, cu membrii de partid care nu ieşeau din cuvântul primului secretar de teama represaliilor, cu copilul care îşi ascultă părinţii violenţi sau profesorii care folosesc nuiaua. Frica presupune o instanţă cu o autoritate superioară ţie, care îşi poate exercita asupra ta abuzurile şi care nu poate fi controlată sau anihilată de nimeni. O grozăvie este că frica a ajuns surogat pentru educaţie şi management. Bătaia, crima, urletul, ameninţarea, concedierea abuzivă, violul, supunerea oprobriului public în mod nejustificat sunt principalele instrumente cu care sunt speriaţi copiii şi oamenii. Aceste pârghii sunt, în totalitate, în afara legii şi, într-o societate normală, cei care le folosesc sunt aduşi, mai devreme sau mai târziu, în faţa legii. Prizonierii fricii sunt oamenii educaţi cu excesivă, prostească exigenţă şi cei formaţi în "luminoasa" societate socialistă. Frica era principala instanţă a autorităţilor. Cei prinşi în ofsaid erau crunt pedepsiţi şi, în unele cazuri, executaţi. Ordinea şi disciplina erau la la un nivel nesperat de societăţile democratice. Frica şi pedeapsa ţineau loc de educaţie, autoritate, morală, management, inteligenţă, talent, prestigiu. Frica era un panaceu pentru toate structurile societăţii. Ea se exercita, în principal, prin organizarea unor şedinţe în care oamenii erau culpabilizaţi, bălăcăriţi, ameninţaţi, târâţi prin noroi. Cetăţenii erau strict controlaţi de şefii care îi urmăreau şi îi ţineau sub supraveghere ca pe cei mai periculoşi infractori. ( Culmea este că, în unele instituţii, procedeul nu numai că a supravieţuit, ci abia acum, după Revoluţie, a atins punctul culminant. Voi scrie un articol despre acest periculos fenomen după ce voi verifica temeinic documentaţia pe care o deţin. ) Ca şi acum, să fii "şef" era o afacere : pe lângă miei, curcani, salarii mari, favoruri şi femei care îţi picau cu nemiluita, duceai o viaţă mai aproape de standardele normalităţii, în sensul că erai mai puţin controlat şi suportai mai puţină presiune. Se observa însă tendinţa, valabilă de asemenea şi azi, ca şefii să devină paranoici, abuzivi şi cu un comportament situat în afara legii. Ca să facă un ceas să funcţioneze, tărtăcuţa lor gândea că a da cu el de pământ şi a urla la mecanismul dereglat sunt cele mai bune metode de a-l repara. Am ajuns cândva la concluzia că Nicolae Ceauşescu era un om inteligent. Acum mă gândesc că am exagerat. Era un ţăran cu mintea vioaie care, prin comparaţie cu unii oameni politici care ne guvernează, poate face chiar o figură frumoasă. Mai ales din punct de vedere moral. Totuşi, toată autoritatea lui se baza pe un aparat represiv. E uşor să ţii lucrurile în frâu dacă ai un kalaşnikov în mână, o armată în spate, o mulţime de turnători şi un popor fără caracter la îndemână. Şi tot a spurcat până la urmă. Nu mai vorbesc de faptul că nu " ştia să creeze evenimente", cum credea, cu admiraţie, duşmanul său care l-a dus la groapă, Gelu Voican-Voiculescu. Cuvântările şi şedinţele extinse la scară naţională erau "evenimente" numai pentru capul lui pătrat, care avea impresia că e ascultat şi iubit de popor, nu şi pentru oamenii amărâţi care erau aduşi cu forţa la asemenea porcării. Evenimente ar fi putut crea IOan Paul al II-lea, The Beatles, Rolling Stones, Roger Federer sau ... Şerban Huidu. Adică toţi cei care au destulă creativitate pentru a-i fascina pe semenii lor. Valoarea nu e obligatorie.
Frica îi mutilează pe oameni şi îi aruncă în preistorie. În unii dintre ei stârneşte reacţii criminale. Să conduci o firmă sau o instituţie şi să încerci să-ţi sperii subalternii înseamnă să fii inconştient şi iresponsabil. Sunt părinţi care îşi torturează copiii. Când eram elev, am văzut profesori care îi băteau şi copiii ce nu puteau articula două vorbe şi, oricâte eforturi ar fi făcut, n-ar fi reuşit niciodată să înveţe ceva.. Cruzime gratuită. Sunt bolnavi mintal, dezechilibraţi de societatea trecută, care încearcă să-şi impună punctul de vedere prin ameninţări şi abuzuri şi căutând să inspire teamă. Cine a fost lovit va lovi şi el pe alţii. Cine a fost înspăimântat va încerca să-i sperie pe cei care depind cumva de el. Este una dintre treptele cele mai de jos pe care pot ajunge oamenii. Din fericire, nimeni nu mai ştie pe nimeni de frică. Unii dezaxaţi se tem de ceea ce ar putea face ei înşişi. Alţii, care au încălcat legea şi riscă puşcăria, exorcizează frica, spundu-şi, cu voce tare, că nu le e frică de nimeni. Frica este însă uriaşă, bine cuibărită în subconştientul lor. Stratul acela al creierului ştie că vor sfârşi la balamuc, în puşcărie sau la morgă.
Un fenomen interesant este principiul reacţiei inverse a psihicului uman. Când un om îşi propune, la nivelul conştientului, să nu mai facă un lucru şi se ţine cu tărie de această promisiune, inconştientul lor se revoltă şi dă totul peste cap. Omul clachează, se apucă temeinic de băutură, în ciuda principiilor trâmbiţate, minte, înşeală, fură, îşi încalcă promisiunile. Ce temă literară interesantă ar putea fi asta ! Dar frica pe care o încearcă alcoolicii în momentele în care nu au apucat să bea ?
Cei care încearcă să-şi creeze avantaje prin manipularea fricii ar trebui să fie consideraţi infractori, chiar dacă unii nu încalcă legea. De cele mai multe ori sunt nişte golani. Dar nu sublimi, precum cei din Piaţa Universităţii. Trebuie să ne eliberăm de frică. Dar cum ? Prin râs şi ironie ? În niciun caz prin a stârni frica celor care vor să ne înspăimânte...

P.S. 1.Greşim când regretăm că nimeni nu mai ştie de frică. Ar trebui să fim mâhniţi că nu avem morală, cultură ( subvenţionată de stat ), educaţie şi management care să nu însemne doar munţi de hârtii. Pe acestea le-am fi putut pune în locul fricii. Neavându-le, trebuie să ne mulţumim cu infracţiunea, bădărănia şi abuzul.
2. Cred că am greşit, numindu-i "infractori" pe cei care încearcă să-i sperie pe alţii. I-am privit exclusiv din exterior. În fond, ei sunt nişte bolnavi periculoşi, nişte copii de grădiniţă, cărora li se pune în mână o armă de foc automată.

sâmbătă, 14 februarie 2009

De ce nu mai ţin cu echipa naţională de fotbal

Mi-am propus să schimb tonul şi nuanţele textelor de pe acest blog. Să le dau o tentă artistică. Totuşi, nu pot renunţa la articolele de atitudine sau de idei.
Trebuie să mărturisec, de pildă, că m-am ticăloşit. Nu mai "ţin" cu echipa naţională de fotbal a României. N-am ajuns să mă bucur când luăm bătaie - şi luăm foarte des ! - şi să sar în sus de bucurie când Lobonţ scoate mingea din plasă, dar sunt pe aproape. De ce ? Simplu : fiindcă această echipă nu mai este a noastră. Dar a cui este ? Păi, nu se vede ? A unui grup de golani care o consideră un bun privat de pe urma căruia trebuie să scoată niscaiva gologani : Mircea Şpriţarul, Mitică Mititică şi Piţi de Treflă. Ăştia fac bani şi din restaurante, construcţii, pocher şi multe altele. Sunt nişte şmecheri unşi cu toate alifiile şi nu se gândesc o clipă la performanţă, corectitudine ori spectacol. Nu. Contează numai buzunarele lor. Îţi dau asta, îmi dai aia. E strigător la cer să ai antrenori ca Mircea Lucescu, Dan Petrescu, Mircea Rednic, Ioan Andone, Răzvan Lucescu şi să dai echipa pe mâna unui cartofor care nu ştie decât să mormăie înjurături la adresa celor care mai au naivitatea să protesteze când asistă la cacealmalele Federaţiei şi ale selecţionerului. Este de neiertat să-l ignori atâţia ani pe Mircea Lucescu, singurul român care a construit echipe, pornind de la zero şi a reuşit performanţe notabile şi să aduci la naţională tot felul de gunoaie. Iordănescu, pupătorul de icoane, nu era nici el mare antrenor, dar a beneficiat de existenţa unei generaţii de fotbalişti de mare valoare. Erau jucători care, la o adică, nu prea aveau nevoie de strategiile gângave ale antrenorului. Cei mai mulţi erau formaţi tot de Lucescu. Astăzi nu putem face nimic numai cu ambiţia lui Mutu şi surâsul drăgălaş al lui Chivu, cu tupeul lui Rădoi şi cu excelentul joc aerian al lui Goian. Şi un orb vede că tricolorii nu joacă nimic sau dau în teren ceea ce au învăţat pe la cluburi. Rednic şi-a dat şi el cu părerea despre jocul echipei naţionale. Opinia mea este că se pricepe cât de cât. Marele Piţi - pe care Becali îl consideră cel mai competent om de fotbal ! - s-a supărat şi a întrebat ce treabă are Rednic cu echipa naţională. Păi, chiar aşa ! Ştiţi că are dreptate ? Ce treabă are Rednic cu şuşaneaua lui, ce treabă avem noi toţi cu învârtelile lor ? Spectatorii au înţeles asta şi nici nu s-au mai dus la meciul cu Croaţia. Bănuiesc că Piţi se va supăra şi pe ăia care s-au dus, fiindcă au privit meciul şi nu i-au cerut voie lui... Să stăpânească sănătoşi aşa-zisa "echipă naţională" şi să se spele cu ea pe cap !

miercuri, 11 februarie 2009

O întâmplare cu G. Călinescu

Ca orice geniu, G. Călinescu se comporta atipic. Era histrionic, imprevizibil şi într-o veşnică efervescenţă existenţială şi ideatică. Era viforos, spontan, făcea asociaţii imposibile, uluitoare şi dădea impresia că joacă tot timpul rolul unui bufon. Îi intimida pe cei din jur, îi paraliza, îi copleşea cu personalitatea sa, obligându-i, indirect, să facă numai ce dorea el. Mergea în excursii de studii şi i se năzărea să gătească şi să le facă mămăligă studenţilor şi asistenţilor, iar stomacurile acestora erau puse la grele încercări. Trebuie să spun că, din păcate, avea şi defecte greu de suportat. Era oportunist, plin de resentimente şi nu accepta concurenţa loială. Nu-l înghiţea deloc pe Tudor Vianu şi, într-un rând, a aruncat pe fereastră paltonul unui coleg, pe motiv că acela nu respectase linia de gândire trasată de organizaţia de partid. Un psihanalist i-ar fi putut dedica un studiu substanţial. Ca profesor era unic. Dădea spectacole grandioase. Îşi "cânta" efectiv prelegerile. Vorbea cu o voce înaltă, lungită nefiresc şi, la început, stârnea râsul. Apoi auditoriul devenea prizonierul magiei sale. Nu-şi pregătea niciodată cursurile la care asistau, ca la reprezentaţii de teatru, studenţi de pe la toate facultăţile, umplând până la refuz amfiteatrul Odobescu. Călinescu improviza strălucit. Dacă se ciocnea de cineva la intrare sau vedea o muscă începea expunerea, adresându-se cuiva din public :
- Ştii dumneata unde apaaaare, pentru prima daaată, în literaturaaa universaaală, ciocnirea între două personaaaaje ?
Sau :
- Aaastăzi vom studiaaa motivul muuuuştei în literatura universală.
Îngrijorate, autorităţile comuniste l-au pus pe Mihai Novicov să-l supravegheze şi să-i supervizeze "lecţiile". Profesorul îl făcea pe "spion" cârpă de şters pe jos, îl umilea, îl târa prin zoaie :
- Scrie şi dumneataaa, Novicoave, că p-asta n-o ştii... Habar n-are, vedeţi ? Şi e pus să mă supravegheze...
În final, îi reda demninatea băgătorului de seamă, arătând că e băiat bun, de caracter şi, pe deasupra, şi citit...
Pe urmă, mai marii facultăţii l-au pus să-şi facă nişte planuri de lecţie, ca să nu mai bată câmpii. Călinescu lua o coală de hârtie, mâzgălea pe ea nişte linii frânte, o mototolea şi o arunca pe catedră. În timpul orelor de curs, se oprea uneori şi se uita, cu prefăcută atenţie, pe hârtia făcută ghemotoc.
- Vedeţi, spunea el, că respect planul lecţiei ?
Până la urmă, a fost dat, pur şi simplu, afară. Când am ajuns student, Călinescu murise de multă vreme, dar i-am prins pe asistenţii săi, acum profesori, Al. Piru şi Ion Rotaru. Piru făcea un fel de rezumate băşcălioase, iar Rotaru avea un stil bolovănos, de om care taie friptura, folosind toporul de spart buturugi. Amândoi aveau însă haz şi erau înclinaţi să dea reprezentaţii de circ. Piru se plictisea repede, nici nu făcea cursul până la sfârşit şi uneori îi întreba pe studenţi :
- Ce v-ar interesa pe dumneavoastră ?
- Nicolae Breban, spunea cineva.
- Breban ? Mă mir că vă interesează. Ăsta e un prost care scrie romane poliţiste cât cărămizile de groase. Romanele poliţiste trebuie să depăşească numai cu puţin suta de pagini.
- Despre Marin Sorescu ce părere aveţi ? întreba altcineva.
- Alt prost, zicea Piru. Alaltăieri era poet, ieri devenise dramaturg şi uite că azi se crede şi romancier !
Adrian Păunescu era "o explozie de glande", Dinu Săraru devenise Dinu Seraru, iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga era... "coana Joiţica" şi ar fi trebuit să fie arestată pentru... "port ilegal de sex". "Baltagul" lui Sadoveanu era o operă de nebăgat în seamă.
- Paleologu a scris nişte grozăvii pe marginea acestei cărţi modeste... Tâmpenii la care Manolescu i-a răspuns cu nişte grozăvii şi mai mari. Ce mare brânză e aici ? Sadoveanu a făcut o excursie, a văzut munţii şi nişte râpe, iar la întoarcere a scris, în vreo douăsprezece zile, un aşa-zis roman în care doi ciobani îl omoară pe al treilea, pentru metafizicul motiv că doreau să-i ia oile. În sfărşit, o volintiră inautentică şi necredibilă pleacă hotărâtă pe urmele criminalilor.... Parcă mai ştiam povestea asta de undeva, nu ?
Era proverbială alergia lui Piru la prostie, deşi se ştia că era foarte indulgent la examene. Pe seama lui şi a lui Edgar Papu se povesteau, prin facultate, două întâmplări care se petrecuseră cu ani în urmă.
Edgar Papu era şeful catedrei de literatură comparată şi era un om de mare fineţe. La examenul condus de el s-a prezentat, într-un rând, un student care era "tămâie" în materie de literatură universală.
- Ce ţi-a căzut ? a întrebat profesorul, cu amabilitatea-i binecunoscută.
- "Don Quijote" de... Shakespeare, a răspuns nesigur studentul.
- Poftim ? a sărit ca ars Edgar Papu.
- "Don Quijote" de Shakespeare, a repetat ignorantul.
- Aoleu, a început să se lamenteze examinatorul, punându-şi mâinile în cap. Dumneata mă ucizi, mă asasinezi cu asemenea afirmaţii... Cum poţi să spui aşa ceva ?
- Dom' profesor...
- Ceea ce spui dumneata e o crimă la adresa literaturii şi a culturii...
- Iertaţi-mă, dom' profesor...
- Să nu mai spui aşa ceva în viaţa dumitale...
- Nu mai spun, dom' profesor, vă rog să mă iertaţi...
- Bine, bine... Te rog să comentezi subiectul...
Bineînţeles că "tămâiosul" nu ştia nimic.
- Acum ce notă să-ţi dau eu dumitale, din moment ce nu ai ştiut nimic ? întreba, la sfârşit, Edgar Papu.
- Dom' profesor, vă...
- Mai mult de şapte nu pot să-ţi dau, spunea Papu cu părere de rău.
- Dom' profesor... izbucnea studentul copleşit de generozitatea profesorului şi vrând să spună că e o notă prea mare.
- Bine, bine, treacă şi de data asta de la mine, şoptea conciliant magistrul, crezând că examinatul este nemulţumit de nota primită. Îţi dau opt...
La Piru se prezintă, de asemenea, o "catastrofă" în ale literaturii vechi.
- Subiectul,te rog...
- Poftiţi ? s-a arătat nedumerit candidatul.
- Te-am întrebat ce subiect ţi-a căzut, a precizat Piru.
- Mi-a căzut Grigore Ureche...
- Bun, a zâmbit Piru. Generos subiect. Te rog să te desfăşori.
- Ştiţi, nu l-am citit pe Grigore Ureche....
- Nu-i nimic, spunea Piru binevoitor. Se mai întămplă... Zi-mi ceva despre Miron Costin.
- Ştiţi, nu l-am citit nici pe Costin...
- Aha, înţeleg, s-a scărpinat în cap profesorul. Dar nu e sfârşitul lumii. Nu e obligatoriu ca toată lumea să-l citească pe Costin. Poate că nici nu merită atenţia dumitale... În condiţiile astea, zi-mi ceva despre Ion Neculce.
- Vă rog să mă iertaţi, dar nu l-am citit nici pe Neculce...
- Bun, a spus îngândurat Piru. E cazul să ne oprim aici. Cât ai luat la lucrarea de la seminar ?
- Patru, dom profesor...
- Bine... Cinci de la lucrarea de seminar plus...
- Patru, dom profesor...
- Te rog să nu mă întrerupi, s-a enervat uşor Piru. Cinci de la lucrarea de seminar plus opt de la această examinare cât fac ?
- Treisprezece, dom profesor.
- Împărţit la doi ?
- Şase cincizeci, dom profesor.
- Cu cincizeci de sutimi de la mine, şapte. Felicitări. Dar puteai, dracului, să te concentrezi mai bine şi să răspunzi pentru o notă mai mare !
În ciuda vieţii "nesportive" pe care o ducea, Al. Piru avea o memorie prodigioasă. Dacă ezitai şi îi permiteai să te ia la întrebări era aproape imposibil să-i faci faţă. Am dat trei examene cu el şi am luat, de fiecare dată, zece. La ultimul, pentru gradul al doilea, pe când mă pregăteam să atac în forţă, pentru a nu-i da examinatorului prilejul să deschidă gura, uşa sălii în care ne aflam s-a deschis brusc şi un vlăjgan cu plete şi mustăţi a început să-mi adreseze încurajări, prin strigăte puternice şi cu pumnul ridicat :
- Aşa, bătrâne, termină-i, nimiceşte-i cu talentul şi deşteptăciunea ta ! Pe ei !

Găliganul vulcanic nu era altul decât poetul Ion Stratan care, aflându-se în treacăt pe la facultate, a aflat că aveam acolo un examen şi n-a pregetat să se năpustească în sala de examen şi să mă încurajeze. Gestul său era cât pe ce să-mi fie fatal, fiindcă am rămas cu gura căscată la el, iar Piru a avut răgazul să-şi organizeze artileria şi să mă supună unui adevărat interogatoriu. Am fost pe fază şi am trecut cu succes peste capcanele pe care eruditul mi le întindea. Mă amuzasem, student fiind, când am asistat la examinarea unui tocilar care stătea în primul rând la toate cursurile lui Piru. Ba se şi ducea să obţină autografe pe cărţile istoricului literar, în speranţa că profesorul îi va reţine figura. Aşadar băiatul care învăţa totul pe dinafară s-a aşezat în faţa lui Piru - eu mă aflam în spatele lui, urmând la rând - şi a început să turuie :
- G. Călinescu a spus despre Cantemir.... Cutare a spus... Cutărică a zis...
Şi reproducea pasaje incredibil de lungi din bibliografie, pe care le memorase... Piru l-a lăsat un minut, apoi i-a zis pe neaşteptate, privindu-l pe deasupra ochelarilor :
- Dumneata eşti tâmpit ?
- ...
- Păi, numai un tâmpit ar putea crede că eu nu ştiu ce a spus Călinescu despre Cantemir ... Sau că nu cunosc ce a scris Lovinescu ... Ştiu mai bine decât oricine... Pe mine mă interesează însă părerea dumitale... Asta mă interesează...
- Ştiţi...
- Ce să ştiu ? Mie, îţi spun sincer, nu-mi plac tocilarii şi tâmpiţii.
- Vă rog să mă...
- Te rog. Şi, în plus, din câte ţin minte, nici nu prea ai fost pe la cursurile mele.
Asta era prea de tot. Era imposibil ca Piru să nu-l ţină minte pe cel care i se vâra mereu în ochi. Tocilarul se credea pierdut.
- Carnetul dumitale, a cerut Piru, rece.
Studentul a scos carnetul şi i l-a dat. În ochi i se citeau nedumerirea şi deznădejdea. Aproape că îi dăduseră lacrimile. Pe urmă, Piru l-a privit zâmbind.
- Nouă, mulţumesc.
Studiosul a răsuflat uşurat. Piru dăduse doar o reprezentaţie, neintenţionând nicio clipă să-ţi dea o notă mică. Dar nici zece.
Mai indulgentă decât Papu şi Piru era numai Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Îmi amintesc de un examen la care un student - nu era "în drept" ca Rică Venturiano, dar era "publicist" - se străduia să-i demonstreze examinatoarei că Sancho Panza era, de fapt, ... femeie. Numai o femeie nu-l putea înţelege pe Quijote în elanurile sale sublime...
- Auzi, Victore, auzi, ce interesant ! se prefăcea Buşulenga. Ce interesant !
Victor Ciobanu era, pe atunci, asistentul ei. Încurajat, examinatul îşi dezvolta teoria cu şi mai mare aplomb. Buşulenga îl privea atentă. La un moment dat, a spus :
- Eşti de o prostie înduioşătoare...
Candidatul s-a blocat.
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost ! a mai zis Buşulenga şi a trecut la alt candidat.
Trebuie să spun că, în materie de examene, nu numai profesorii au intrat în legendă. Erau faimoşi şi unii studenţi, prin trăsnăile pa care le făceau. Poetul Daniel Pişcu avea mereu, pe toamnă, câteva restanţe sau "boabe", cum le spunea el. O sesiune întreagă a trecut, apelând la un tertip. Se prezenta ţanţoş la fiecare examen, dar mărturisea, din capul locului, că nu s-a pregătit.
- De ce ? întreba profesorul.
- Scriu cel mai mare roman al tuturor timpurilor şi nu am avut timp să învăţ ca lumea minunatul dumneavoastră curs.
- Aa, făcea profesorul plăcut impresionat. Deci scrii un roman.
- Da. Va fi cel mai important din toate timpurile şi în el veţi apărea şi dumneavoastră ca personaj.
- Pozitiv sau negativ ?
- Pozitiv, se-nţelege, mai ales dacă mă treceţi.
- Mda.... Sigur... Cum nu vreau să apar acolo ca personaj negativ, te trec. Succes la scrierea romanului !
Culmea este că Pişcu chiar a scris un text în care a înregistrat toate dialogurile care au avut loc într-un cămin studenţesc, în decursul unui an universitar... L-a intitulat "Cel mai mare roman al tuturor timpurilor" şi l-a publicat, acum câţiva ani, la Editura Aula.
În altă sesiune a încercat o şmecherie nouă. Îl văzuse pe un prieten maghiar, student la matematică - se numea Miki - că învaţă din greu.
- Cu ce te lupţi tu acolo, Miki ? a întrebat Pişcu.
- Învăţ lema lui Urson.
- Aha, şi cum vine lema asta ?
În câteva cuvinte, ungurul i-a explicat ce e cu lema respectivă. Lui Pişcu îi încolţise în cap o idee care-l îmbia, ademenitoare. La următorul examen, i-a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica lema lui Urson.
- Zău ? Să ştii că ai dreptate, spunea învăţatul, ruşinându-se să recunoască faptul că n-a auzit de Urson şi de lema acestuia.
Omul nu voia să pară ignorant. Şi schema i-a ţinut lui Pişcu la vreo patru-cinci profesori. L-a trezit la realitate Mihaela Mancaş care i-a zis scurt :
- Lema lui Urson e valabilă la matematică. Aici n-are relevanţă. Dumneata nu te-ai pregătit pentru acest examen şi, în consecinţă, nu-l promovezi. La revedere.
Deşi făcea mare caz de cărţi şi de timpul petrecut în bibliotecă, IOn Rotaru părea un boier moldovean, viguros, frust, greoi, oarecum insolit şi imprevizibil în rusticitatea lui. Vorbea tare, răstit, ameninţător. Şi el juca teatru.
- Unde e, mă, Calmâcu ăla, că-l omor ? întreba despre un coleg care trebuia să-i dea o listă cu studenţii prezenţi la muncă. Făceam "practică pedagogică" la o fermă din Dobrogea, unde culegeam struguri de masă. La cursuri, spicuia toate picanteriile găsite în textele vechi. Prelegerile sale erau presărate cu vorbe ca "beţiv", "curvar", "beţie", "vin", "femei", "pahare", "petreceri". Cita cu plăcere din Ienăchiţă Văcărescu.
- Trebuie să ştiţi că Ienăchiţă a scris frumoase poezii de dragoste :
Ienăchiţă Văcărescu
Şade-n colţ la Dudescu,
Tot în haine de atlaz
Moare Doamna de necaz...
"Doamna" era soţia domnitorului care l-a şi închis pe poet... Că zice poetul mai departe :
Dacă Domnul ar muri
El cu Doamna s-ar lovi...
Să nu vă gândiţi la prostii... "S-ar lovi" înseamnă "s-ar potrivi"...
Ion Rotaru se mândrea cu cărţile scrise şi adesea spunea :
- Această idee am susţinut-o într-o carte scrisă de mine la care ţin foarte mult...
Ion Rotaru ne era director de studii. Era , la şedinţe, un excelent vorbitor. Lua totul în răspăr.
- Am greşit, se culpabiliza el, când v-am spus să nu lipsiţi de la cursuri şi să veniţi zilnic la facultate. M-am făcut de râs, om bătrân... Ia spune, Ghiule, e adevărat că singura dată când ai fost la seminarul de franceză a fost atunci când te-am prins pe stradă şi te-am târât eu însumi până la sala unde trebuia să fii prezent ?
- Da, răspundea monosilabic Bogdan Ghiu.
- Şi cât ai luat la examen ?
- Zece.
- Şi tu, fată, se întorcea profesorul către o colegă foarte conştiincioasă, e adevărat că nu ai lipsit niciodată ?
- E adevărat, aproba fata.
- Şi cât ai luat la ultimul examen ?
- Şase.
- Vedeţi, mă ? E mai bine să nu mai veniţi la cursuri, că luaţi note mai mari. D-aia când eu vă spun să nu mai lipsiţi, voi să înţelegeţi exact pe dos şi să nu mai veniţi deloc la facultate. Şi dacă profesorii or să mârâie, îi liniştesc eu...
Rotaru avea un fix. Afişa un incredibil misoginism. Dacă în amfiteatru nu era nici măcar un băiat, se supăra, cerea condica şi punea absenţe tuturor fetelor.
- Dacă nu sunt băieţi în sală, vorbesc degeaba, latru la pereţi. Că voi, fetele, sunteţi proaste, nu înţelegeţi nimic... Am mâna groasă, vă pun absente de sus până jos. Dă condica încoace... Aşa... Dan Georgeta !
- Prezentă, răspundea fata.
- Absentă, urla cu sadism profesorul şi scria doi de "a" în micul catalog.
- Popescu Gabriela !
- Prezentă !
- Pentru mine, fată, eşti absentă.
- Trandafir Otilia !
- Prezentă !
- Absentă !!!
Nu scăpa nicio fată fără absenţe.
Într-o zi, un coleg întârziase şi a băgat capul pe uşă. Şi-a dat seama prea târziu că e singurul băiat prezent în amfiteatru. A dat să se retragă, dar profesorul îl văzuse.
- Unde ai fost, mă ?
- Vă rog să mă scuzaţi, dar am pierdut primul troleibuz şi următorul a venit după o jumătate de oră...
- Să te cred ?
- Aşa s-a întâmplat, pe cuvânt de onoare...
- Şi băieţii ceilalţi unde sunt ?
- Sunt de serviciu la cantină.
- Zău ?
- Da, ne vine rândul o dată la trei săptămâni...
- Aha, dar ştii că pentru tine le-am pus absente pe toate proastele astea ?
- ...
- Hai, treci la locul tău, că şi eu am întârziat o dată... V-am povestit cumva ?
- Nu ne-aţi povestit, a sărit o fată care, lucru rar şi pe atunci, nu obişnuia să poarte ranchiună.
- Să vă povestesc acum sau altădată ?
- Acum, acum !
- - Bine... Pe vremea aia o duceam greu, nu ca voi astăzi... Citeam numai cărţi groase şi grele şi mâncam nişte coji de pâine uscată, cu iaurt. Călinescu era profesorul meu şi organizase o excursie de studii. Eu citisem în bibliotecă toată ziua. Şi tot citind eu cărţile alea groase şi grele, am uitat de excursie. M-am îngrozit când am priceput că am întârziat... Am trecut pe la cămin să-mi iau bagajele şi am fugit la autobuz cu geamantanul în mână. Erau toţi strânşi acolo şi mă aşteptau. M-am uitat la Călinescu să văd dacă zice ceva şi am văzut că nu zice. Şi m-am mirat, că ştiam că ăla zicea totdeauna ce-i venea la gură. În sfârşit, am urcat toţi şi am plecat. Ieşisem din Bucureşti, parcurseserăm vreo treizeci de kilometri, când îl aud pe Călinescu :
- Rotaaaarule !
- Da, dom profesor !
- Ce ai în geamantanul ăla ?
- Ce să am ? Nişte cărţi, câteva cămăşi, pastă de dinţi...
- Dă-l încoace !
Mi-a luat geamantanul, l-a deschis şi a început să-mi arunce, ca nebunul, lucrurile pe geamul deschis al autobuzului. L-a închis la loc şi mi-a aruncat ce mai rămăsese la picioare... Am mai mers vreo douăzeci de kilometri, când aud iar :
- Rotaaaarule !
- Da, dom profesor !
- Ce mai ai în geamantan ?
- Ce să mai am ? O cămaşă şi o carte, că astea au mai rămas.
- Dă-le încoace !
Şi le-a aruncat şi p-alea pe şosea... Peste câţiva kilometri, a înhăţat geamantanul, fără să-mi mai spună nimic, şi l-a aruncat şi p-ăla... Am mai mers vreo zece kilometri şi-l aud cum îi zice şoferului :
- Opreşte, mă, maşina, să-l lăsăm p-ăsta aici, ca pe un prost, să se înveţe minte să nu mai întârzie...
- Şi chiar v-a lăsat acolo ? a întrebat consternată o fată din primul rând.
- M-a lăsat acolo, ca pe prost, aşa cum zisese, iar eu m-am învăţat minte să nu mai întârzii niciodată...

P.S. M-am lungit cam mult pentru a povesti o scurtă întâmplare legată de o mare personalitate a culturii noastre. Am căzut în memorialistică şi anecdotică. Să fie semn de îmbătrânire ? Îmi place să cred că nu. De vină este mai degrabă faptul că acolo, în amfiteatrul Odobescu, unde azi îşi ţine cursurile fostul meu coleg Liviu Papadima, răsună tot timpul vocile şi paşii unor mari oameni. Fiecare dintre noi aude glasurile altor generaţii. Şi le ascultă de-a pururi. Mie îmi vor răsuna mereu în urechi cuvintele lui Paul Cornea, Nicolae Manolescu, George Gană, Coman Lupu, Florin Manolescu, Eugen Simion, Traian Podgoreanu, Al. Piru, Pavel Ruxăndoiu, Silviu Angelescu...Cert e că G. Călinescu a făcut şcoală. Inefabilul, hazul, aspiraţia către perfecţiune,cultul cărţilor tipărite, toleranţa, generozitatea au trecut la studenţii săi. Aceştia au transmis mai departe spiritul libertăţii de gândire şi de creaţie. Acolo predau acum Rodica Zafiu, Simona Popescu, Mircea Vasilescu, Mircea Cărtărescu şi alţii pe care nu-i mai ştiu, căci n-am trecut de câţiva ani pe la "Avizierul" de la secretariat. Ultima dată, într-o vineri din toamna lui 2006. Eram în trecere prin Bucureşti, supravieţuisem unei operaţii dificile şi unei depresii violente care m-a ţinut prizonier aproape un an şi l-am căutat pe Papadima pe care nu-l mai văzusem de prin 1984, dar decanul nu a venit în ziua aceea. Nici nu-l anunţasem în prealabil. Am aflat, în schimb, cu dureroasă surprindere, că doamna Mioara Murgilă, legendara secretară, ieşise la pensie cu doar câteva zile în urmă... Şi îi luasem trei buchete de flori...
Am trecut, în acestă viaţă, de mai multe ori pe lângă moarte şi de fiecare dată m-am gândit la locurile unde m-am simţit fericit. Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere este unul dintre cele două-trei care mi-au venit în minte.

marți, 10 februarie 2009

Filme cu proşti

Părinţii noştri trăiau cu adevărat fascinaţia filmului. Ei admirau femeia fatală ( Greta Garbo ), junele prim ( Gary Cooper, Clark Gable ), ingenua ( Audrey Hepburn ), durul ( Humphrey Bogart ), etc. Râsul era provocat de Chaplin al cărui personaj, umil şi sentimental, era de o complexitate tulburătoare. Au urmat justiţiarii, pistolarii şi James Bond. Stan şi Bran făceau figuri de prostovani nevinovaţi, urmăriţi de ghinioane, dar umanitatea lor era de necontestat. "Eroii" de azi sunt practicanţi ai artelor marţiale, roboţi biologici şi apar în filme cu rafale de arme automate, bătăi cumplite, tranşări cu drujba, explozii, catastrofe de tot felul. Rambo, în animalitatea lui imprevizibilă, pare cel mai "complex" dintre ei. Succesul la public este atât de mare, încăt un troglodit austriac, care făcuse culturism şi s-a trezit actor de mare audienţă, a ajuns guvernatorul Californiei ! Filmele de valoare sunt strivite de un uriaş tăvălug financiar care şi-a început, de dincolo de Atlantic, acţiunea de a netezi relieful artei, dar şi creierele noastre şi nu ştiu dacă se va mai opri vreodată... De cine râdem noi astăzi ? De idioţi ! Mr.Bean, Benny Hill, Norman Wisdom întruchipează prototipul cretinului care creează scene burleşti, pe un fond social în care absurdul este suveran. Profunzimea e zero, umanul e subţiat la dimensiuni micronice. Nu actorii intră în discuţie, Doamne fereşte, ci rolurile pe care ei le joacă şi care prind la public. Oamenii sunt obosiţi, stresaţi, refuză complicaţiile, au nevoie de "jucărele" şi păpuşi gonflabile. Cred că râsul se modelează şi el după modelele culturale ale unei societăţi. Motivele pentru care râdem sunt, de asemenea, simptomatice pentru maladiile spiriuale ale unei epoci.

luni, 9 februarie 2009

Un vis

Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi. Aş putea fi în Antalya unde, după cum am citit, am fost reîncarnat, acum câteva sute de ani, penultima oară. Am fost acolo alchimist ! Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat undeva unde sunt aşteptat şi că m-am rătăcit. Ştiu că locuiesc într-o cameră întunecoasă, la etajul întâi al unei clădiri dărăpănate. În mod inexplicabil, sunt conştient că în apropiere, tot la etaj, stă... Liviu Papadima. În vis îmi amintesc chiar cum am ieşit pe uşă şi am coborât scările murdare şi urât mirositoare. Străzile devin din ce în ce mai înguste şi mai încâlcite. În sfârşit, ajung la destinaţie. Sunt două uşi din stejar masiv, uriaşe, de netrecut, ca nişte porţi. Au închis, mă gândesc şi încep să bat în lemnul sunător şi tare. Cineva îmi deschide. E o femeie voinică, cu aere de majur la apogeul carierei. Mă fixează încruntată, dar trec repede pe lângă ea, evitându-i privirile. Înăuntru sunt sute de rafturi pline cu cărţi. Sunt toate opurile pe care le-am căutat o viaţă prin biblioteci şi nu le-am găsit. Mă reped nerăbdător şi îmi unplu braţele. În mod straniu, cărţile se împuţinează în mâinile mele şi dispar cu totul. Ca un Sisif-şoarece de bibliotecă mă năpustesc din nou la rafturi. Mereu şi mereu. Reuşesc, până la urmă, să ajung la uşă cu braţele încărcate. Femeia-jandarm mă priveşte cu dezaprobare. Tăblia grea din faţa mea mă izbeşte în piept şi cărţile îmi cad la picioare şi se volatilizează. Oftez cu neputinţă şi furie. Trebuie să mă întorc şi să o iau de la capăt.
Pe urmă sunt într-un amfiteatru-bibliotecă. Printre rafturile care căptuşesc pereţii încăperii, copaci uriaşi îşi întind crengile lor imobile, ca de plastic. Plafonul are o lucire stinsă. Sunt o pasăre neagră şi susţin, ca student, un examen. La catedră, un profesor cu mustăţi albe a încremenit ca un bust realizat în gips. Nu ştiu nimic şi mă gândesc că acesta va fi primul examen picat. Terorizat, îmi iau zborul din bancă şi fâl, fâl, făl, fâl, aterizez pe catedră şi îi solicit sprijinul profesorului. Ce să scriu dacă nu ştiu nimic ? îl întreb. Dascălul se însufleţeşte brusc, capătă bujori în obraji, în mână îi apare o pipă pe care o scutură tacticos, îmi rânjeşte în faţă, crud, cu sadism şi dă din umeri. Pare foarte amuzat. Nu e nimic de făcut. Disperat, mă întorc, tot zburând, la locul meu. Încerc să-i păcălesc pe examinatori, scriind propoziţii puerile şi folosind litere uriaşe, pentru a ocupa mai mult spaţiu. Da, aşa merge, îmi spun. Caligrafiez câteva litere pe o coală şi trec la următoarea. În stânga mea s-a format un maldăr de foi scrise. Totuşi, o nemulţumire surdă mă apasă continuu.

sâmbătă, 7 februarie 2009

O pisică singură

Acum câteva zile, trecând pe la un prieten, am văzut o pisicuţă tristă şi slabă. Lăsasem uşa maşinii deschisă şi micuţa felină s-a strecurat pe bancheta din spate.
- E pisica ta ? l-am întrebat pe amic.
- Da, dar acum e necăjită, mi-a spus el.
- De ce ? Ce i s-a întâmplat ?
- I-a dispărut prietenul. Un căţel.
- Poftim ?
- Era prietenă cu căţelul nostru.
- Zău ?
- Da, mâncau împreună, se jucau împreună şi chiar dormeau în aceeaşi cuşcă. Acum căţelul a dispărut şi pisicuţa e foarte tristă, nu mai are chef de nimic.
- Sper să-i apară prietenul, am spus eu şi m-am simţit mâhnit toată ziua.
Astăzi am trecut din nou pe la prietenul meu şi am văzut pisica. Era şi mai prăpădită decât atunci când o văzusem prima dată.
- Ce s-a întâmplat ? am întrebat panicat. N-aţi găsit căţelul ?
- Ba da, dar era mort. Otrăvit. Era sub maşina unui vecin.
- Şi pisica ?
- E şi mai tristă. Parcă a înţeles că nu-şi va mai vedea niciodată tovarăşul de joacă. Acum nici nu mai mănâncă, ai zice că a căzut pradă depresiei.
Am încercat să mângâi pisicuţa, ea s-a apropiat la 20 de centimetri de mâna mea, avea nişte ochi de un galben închis, ca aurul frunzelor toamna, dar nu a îndrăznit mai mult. Nu avea încredere în mine. Am plecat foarte tulburat şi, pe drum, am regretat că nu l-am rugat pe proprietar să-mi dea mie pisica. Mai am una pe care am găsit-o la un centru de pâine. Era aruncată de cineva. Mică, înfometată, scheletică. Am pus un elev să mi-o prindă.
- E a cuiva ? l-am întrebat pe copil.
- Nu-i a nimănui, e aruncată, a spus băiatul. Au fost mai mulţi pisoi pe aici, dar i-a omorât X.
X e un beţivan tânăr şi vânjos care nu are slujbă şi stă toată ziua la cârciumă.
- Păi, ce avea cu ei ?
- Ce să aibă ? Aşa îi place lui, să omoare pisici. Le ia la şuturi şi le joacă în picioare până nu mai mişcă.
Mai avusesem trei motani, dar muriseră otrăviţi. În ultimii 15 ani am avut mereu mai multe pisici. Pisicuţa luată de mine este neagră cu pete albe şi acum a crescut, e grasă şi nebunatică. Mi-a spart imprimanta computerului şi mi-a distrus şi alte lucruri, dar n-am pedepsit-o niciodată, fiindcă în momentul în care am băgat-o în maşină şi a văzut că nu are unde să fugă, a oftat adânc. Am adus-o acasă şi câteva zile n-a făcut altceva decât să mănânce şi să doarmă. Tresărea puternic la zgomote şi la lătratul câinilor. Am botezat-o Maya. I-am relatat întâmplarea doamnei redactor-şef al editurii la care voi publica ultimul roman. Era în decembrie anul trecut, mă dusesem la editură să semnez contractul şi doamna, o intelectuală de mare ţinută, m-a întrebat ce mai fac. I-am povestit şi episodul cu pisica abandonată la centrul de pâine şi nu am uitat oftatul micuţei făpturi.
- Toate animalele abandonate oftează, a intervenit cealaltă doamnă din birou, secretara editurii.
- Da ?
- E un lucru verificat. Toţi prietenii care au adoptat animale abandonate au observat acest lucru.
Mi-am amintit atunci că într-o zi am avut revelaţia că toţi elevii mei, care fuseseră bătuţi, în mod sistematic, de părinţi sau de profesori, au devenit, cu timpul, alcoolici.
Mâine mă voi duce să văd ce face pisicuţa al cărei prieten a fost otrăvit.

Cât citim sau despre imperfecţiunea de a fi

Pe vremuri, profesorul Romul Munteanu citea trei-patru mii de cărţi pe an ! Şi mai şi bea două sticle de whisky ! Colegul meu Călin-Andrei Mihăilescu citea cel puţin o carte pe zi. Liviu Papadima şi Mircea Cărtărescu, la fel. Filosoful marxist - care ţinea cursuri foarte puţin marxiste ! - Traian Podgoreanu ne spusese cândva că dacă vrem să realizăm ceva în viaţă, nu trebuie să tăiem frunză la câini prin cârciumi sau prin holurile facultăţii. E necesar să ne facem un program de lecturi, cam cum procedase Mircea Eliade. Puţini l-au luat în serios pe profesor. Toţi însă citeau, mai mult sau mai puţin. Lectura este obligatorie pentru formarea unui cod cultural şi pentru înţelegerea corectă a oricărui mesaj care ni se adresează. Li se reproşează copiilor şi tinerilor că nu citesc. Dar profesorii lor citesc ceva ? Se ştie că un copil nu face niciodată ce îi spui, ci, în mod evident, ceea ce vede că se face în jurul său. Cum să-i ceri unui copil să citească în condiţiile în care tu, ca învăţător sau profesor, n-ai mai deschis o carte în patruzeci de ani de carieră didactică, în care a trebuit să formezi caractere ? Asmenea indivizi nu mai înţeleg nimic nici dintr-un articol şi practic nu mai ştiu ce-i aceea o carte. Nu mai stăpânesc limba română şi nu au idee de reperele obligatorii ale unei comunicări civilizate. Şi când mă gândesc că în perioada interbelică, învăţătorii din Ardeal discutau, cu competenţă, sistemele de idei ale marilor filosofi occidentali ! S-a constatat că un om care a citit, face apoi o pauză de câţiva ani şi reia lectura are nevoie de vreme îndelungată şi de studiu intens ca să ajungă aproape de standardele de înţelegere pe care le atinsese cândva. Pentru perioada modernă, un om incult este un handicapat şi, dacă mai e şi arogant, este de-a dreptul periculos. Vede, în toate textele silabisite, nenorociri şi cataclisme, se simte permanent vizat, aţâţă conflicte, instigă la scandal şi la violenţă şi îşi pune poalele în cap cu orice prilej. Pe scurt, vorbeşte o limbă diferită de noi, aceea a sălbăticiei. Ignoranţii sunt, aproape toţi, plini de venini, nu au simţul umorului - ceea ce e primul semn al prostiei - şi nu pot fi toleraţi ca prieteni decât de tâmpiţi sau de cei care se folosesc de ei. Cineva spunea că suntem ceea ce mâncăm şi bem. În ceea ce mă priveşte, cred că suntem, mai degrabă, ceea ce citim.

Au vândut şi pielea ursului din pădure

Ştiu de multă vreme că în România este posibil orice. Sunt conştient că din 1990 încoace ne-au guvernat nişte hoţi. Mă aşteptam să vânda ce nu este al lor. Şi au vândut. Toată ţara. Mă gândeam că ne pot vinde şi pe noi abatoarelor care furnizează marfă unor restaurante exotice : cei mai tineri pentru fripturi, cei mai în vârstă pentru mezeluri. Oasele ar fi bune pentru fabricile de clei. Nu mă aşteptam însă ca idioţii să vândă şi ceea ce încă nu aparţinea ţării noastre : resursele energetice de pe platoul continental al Mării Negre. Avem libertăţi mai mari decât în State, dar legislaţia e rămasă mult în urmă. Îi întrecem însă de departe la corupţie. În Arabia Saudită unui hoţ care recidivează i se taie succesiv mâinile, apoi capul. Aşa se făcea în Suedia medievală. Dacă-l exceptăm pe Vlad Ţepeş, care a domnit câţiva ani, nu am trecut prin această tradiţie. Şi se vede acest lucru. Niciodată însă nu e prea târziu...

P.S. Un preot foarte civilizat, cu un comportament desăvârşit ( aşa cum ar trebui să fie toţi slujitorii lui Dumnezeu ), având o înţelepciune uimitoare, deşi e încă tânăr, mi-a spus zilele trecute :
- Ştiţi că s-a schimbat povestea cu capra ?
- Care capră ? am întrebat nedumerit.
- Cum care capră ? Capra vecinului ! Ştiţi că fiecare îşi dorea să moară şi capra vecinului.
- Da. Şi ce s-a schimbat ?
- Acum fiecare îşi doreşte să-i moară vecinul ca să-i ia capra !

marți, 3 februarie 2009

Mândria de a fi român

Ştiu acum precis că sunt sută la sută român. Nici bulgar, cum se întâmplă cu foarte mulţi dintre cunoscuţii mei, nici sârb, nici ucrainean. Aş putea să fiu urmaşul cumanilor din care, susţine nobilul aromân Neagu Djuvara, sau, puţin probabil ( niciun popor european medieval nu s-a întemeiat pe elemente etnice provenind din Antichitate ! ), al arabilor cu care a fost colonizată Dacia în timpul stăpânirii romane. Printre stăpânitori, numai comandanţii de forturi şi câteva ajutoare ale lor erau romani, aşa că daco-romanii cu care ni s-au împuiat capetele la şcoală nu reprezintă decât o frumoasă ficţiune. Pe pământurile părăsite, nelocuite, s-a produs invazia cumanilor şi a pecenegilor. Limba română este, în mod cert, de origine latină, dar sângele nostru vine din Orient. Inteligenţa, mobilitatea, lipsa de caracter care ne face să ne orientăm după cum bate vântul, cultul personalităţii - în comunism, mai puternic la chinezi, coreeni, şi ... români ! -, înţelepciunea originală, înclinaţia către minciună, hoţie şi plăcerea de a spune parabole şi de a crea basme indică limpede o ascendenţă orientală. Primii noştri conducători, Basarabii, ziditori de neam şi de ţară, erau prinţi cumani. Negru-Vodă se numea, de fapt, Thocomerius şi era un voievod de aceeaşi origine. Ce să mai spunem ?
Nici nu ştiu - mi-e teamă să mă gândesc! - dacă sunt mândru sau mi-e ruşine că sunt român. Cert e că mă simt, pur şi simplu, român. Sângele apă nu se face. Tresăream deseori de emoţie când găseam, în diferiţi autori, referiri la români. Hemingway scrie, într-o povestire, despre "un român pe care zicea că-l cheamă Tristan Tzara". În treacăt fie spus, Tzara era evreu din România. În alte texte, Brâncuşi apare caricaturizat : un ins care închide tot timpul ochii şi nu ştie să spună altceva decât că simte "o intensă fericire interioară" ! Într-un roman de Francis Scott Fitzgerald, personajul principal îşi aminteşte de o idee despre viaţă învăţată de la un coleg de facultate, de origine română. În frumosul roman "Arcul de triumf" al lui Erich Maria Remarque, personajul feminin este jumătate româncă, jumătate italiancă. În sfârşit, armeanul american William Saroyan are o povestire în care un angajat la un hotel povesteşte că, pe vremuri, la ei veneau oameni mari, ca, de pildă, George Enescu. După ce Enescu se întoarce în Europa şi băieţii din hotel află că marele muzician a murit, se îmbată toţi de supărare. În "Istoria războinicului şi a prizonierei", Borges îl citează pe Croce care în "La poesia" ( Bari, 1942) se referă la istoricul Paul Diaconu, care povesteşte undeva istoria războinicului lombard Droctulft. Acesta făcea parte din armata care asedia Ravenna. Fascinat de frumuseţea oraşului- cetate asediat, barbarul trece de partea duşmanilor şi moare eroic, încercând să apere civilizaţia unui popor pe care nu-l cunoscuse până atunci. E un tulburător caz de convertire şi o temă literară foarte fertilă.
Cu toate că aparţin unei zone - Videle - care ţine de fostul judeţ Vlaşca, sunt mândru de realizările teleormănenilor mei, deşi ştiu că, chiar pe plan naţional, nu este totdeauna o laudă să aparţii acestui teritoriu : suntem cotaţi ca "răi", profund interesaţi material şi... lipsiţi de educaţie şi de caracter. Tot caracterul, săracul ! Suntem români, facem parte dintr-o familie - care ar trebui să fie solidară - şi aşa vom rămâne totdeauna.

Cele mai frumoase titluri din lume

Se ştie că titlul unei opere literare exprimă tema acesteia - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Amintiri din copilărie" -, localizează acţiunea - "Pe falezele de marmură", "La Medeleni" -, redă numele personajului principal - "Ion" - sau evocă anumite circumstanţe - "Fiind băiet păduri cutreieram".
Sunt titluri care sună straniu : "Orbirea", "Procesul", "Castelul", "Florile răului", "Obeliscul negru". Unele sunt banale : "Poeme", "Poezii", "Fire de iarbă", "Doamna Bovary". Altele sunt metafore reuşite : "Pădurea spânzuraţilor", "Izvorul nopţii", "Scaunul singurătăţii". Sunt opere al căror substrat mitic se vede imediat : "Ulise", "Insula lui Circe". Multe au tentă comercială, dar puţine dintre ele au şi valoare artistică : "Crima lui Sylvestre Bonnard", "Cronica unei morţi anunţate", "Spionul care venea din frig". În sfârşit, sunt titluri de o extraordinară frumuseţe : "Călătorie la capătul nopţii", "Deşertul tătarilor", "Ghepardul" - care este şi metaforă - "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", "Galeria cu viţă sălbatică", "Cei frumoşi şi blestemaţi", "Pentru cine bat clopotele", Blândeţea nopţii", "La răsărit de Eden", "Păşunile raiului", "Un veac de singurătate", "Dragostea în vremea holerei", "Lungul drum al zilei către noapte". Este o artă şi formularea unor titluri sugestive. Dramaturgul american Tennessee Williams este un campion al titlurilor "frumoase" : "Menajeria de sticlă", "Un tramvai numit dorinţă", "Pisica pe acoperişul fierbinte", "Dulcea pasăre a tinereţii", "Noaptea iguanei". Întâmplător sau nu, toate piesele de teatru enumerate mai sus sunt capodopere.