Recenzie la o carte nescrisă

 Dacă aş scrie o carte, aceasta nu ar relata în niciun caz o poveste de dragoste. Ar fi o varianta a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scris-o şi n-o voi scrie niciodată .Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje.Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii, încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă. În altă ordine de idei, fiecare episod suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi, cu acelaşi personaj . Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru : nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând.

Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la acest roman nescris. Ea conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur, ştiu şi eu că toate cimitirile sunt pline de optimişti. În literatură, mai ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii care rămâne memorabilă sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici substanţa reală a operei respective , nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se numeşte”Lectură neterminată” şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani, la rând. Nu este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci nu se pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină. Nu ştia să facă nimic altceva : nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă în lume.După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri.Va fi, pentru un timp, complet imobilizat.

Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează situaţia. Dacă lucurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii, ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său ( profesor într-o localitate îndepărtată ), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat capătă obiceiul de a se juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască propozitii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul sau mai multe obiecte. Cuvântul câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântân “Apă” i-a readus în minte tote râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate.“Mărul” i-a adus în cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor “labirint”, “deşert” şi “munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul “om”. Încercă efortul neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu toate gândurile preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile, expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc, fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere. Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu “Domnişoara Pogany” a lui Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne lectura. Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi întâlneşte o fată pe care nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind capitole întregi şi revenind asupra altora deja parcurse. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca într-o bună zi să îi cadă în cap lustra şi să moară după două ore de agonie. Nu reuşise să-şi păcălească destinul. Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această doamnă care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. De aici încolo romanul nu mai dă de înţeles nimic. Personajul rămâne mut.

 

Marin Preda. Repere biobliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediţie

  A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Ovid S. Crohmălniceanu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!

Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Marele singuratic : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.

Marin Preda sau bucuria de a scrie

    Când reuşea să scrie, Marin Preda era fericit. Când nu, era morocănos, inabordabil. Este evident că există la el o bucurie specifică, procurată de actul de a scrie. Uneori o face greoi, butucănos - din topor, cum zicea Constanţa Buzea -, împiedicat, dar e mereu savuros, interesant. Cititorul nu-şi mai pune problema că romancierul scrie dialectal, ca, în alte registre, Creangă ori Caragiale. Citim cu plăcere textele lui Preda, chiar atunci când naratorul se apucă să facă gazetărie peste capul personajelor - Delirul -, construcţia este inabilă - Marele singuratic -, sau tipul de proză practicat nu este potrivit cu mediul social evocat, cum se întâmplă în Intrusul, dar mai ales în Risipitorii. Ca şi Caragiale, Preda scrie pentru a fi citit de oameni care consideră literatura o formă de viaţă, nu un meşteşug ce ţinteşte aprecierea specialiştilor.  E un anticalofil convins, dar cu un stil inconfundabil. Nu fantezia epică e partitura sa, ci faptele care revelă adevărul.  Capodopere absolute rămân, pentru mine, Moromeţii I şi câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri. Cărţi bune sau foarte bune îmi par Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.

       Printre volumele care stau permanent pe biroul meu se află Imposibila întoarcere. Preda nu este un cap teoretic. Totuşi, răspunsurile pe care el le dă unor întrebări sunt, dincolo de stângăcia-i seducătoare, cu efecte transfiguratoare, de o expresivitate unică. El găseşte cele mai potrivite construcţii, punând, în variate împrejurări, degetul pe rană. Instinctul îi spune că, pentru a rezolva corect o problemă, trebuie să o definim cum trebuie. Iar el  reuşeşte să facă asta în mod memorabil : imposibila întoarcere, spiritul primar agresiv, obsedantul deceniu, compromisul cu ideile.
       Dar altceva voiam să arăt. Preda are o ingenuitate specifică în a aborda situaţiile epice. Protagonistul său este, ca şi autorul, "năuc", fără o aderenţă vizibilă la realitate. Personajul şi naratorul - uneori cei doi se confundă - trăiesc o permanentă uimire în faţa miracolului reprezentat de viaţă ori de literatură. Omul Preda se minuna că femeile au cercei şi pantofi cu tocuri înalte, lui Ştefan Paul, din Delirul, i se pare neverosimil ca o fată să poarte chiloţi.
      La un singur prozator român mai întâlnim o asemenea candoare, dar acela este total diferit, ca imaginar epic, de teleormănean. E vorba de Mircea Eliade. Şi autorul Nopţii de sânziene scrie cu delicii, explorând enigmele existenţei, în compania personajelor sale. Dar în timp ce Preda este prins iremediabil de vocile unei realităţi tiranice, Eliade vede semne misterioase şi inventează alte lumi, călăuzindu-ne, pe nesimţite, într-acolo.

P.S. Fac o precizare pentru cei care urmăresc ce scriu. Aici pun foarte rar texte. M-am mutat pe Facebook, unde postez zilnic.