luni, 31 ianuarie 2011

Copiii au un simț moral foarte dezvoltat

Copiii au un simț moral foarte dezvoltat. Dar, de mulți ani încoace, și-l manifestă numai în judecata pe care o aplică profesorilor sau tovarășilor lor de joacă. Când am intrat în învățământ, dacă un copil găsea un stilou, venea la cancelarie și mi-l înmâna. Făceam careu, întrebam cine a pierdut obiectul, ceream detalii și îl transmiteam, la rândul meu, păgubașului. Acum elevii își fură și mâncarea, ba chiar și batistele ori încălțămintea...
Zilele trecute analizam cu elevii de clasa a VIII-a balada Miorița. Doi haidamaci din ultima bancă nu erau atenți la discuție și vorbeau între ei, în șoaptă, absorbiți. De obicei nu sunt deloc curios în legătură cu ce discută „haiducii”. Nu mă interesează nici ce spun oamenii mari, care, de multe ori, sunt mai reduși decât repetenții mei. Dar când fac lecțiile, obișnuiesc să mă plimb prin clasă. ( Cred că într-o oră fac kilometri întregi.) Cum drumul meu trecea pe lângă banca celor doi, l-am auzit pe unul zicând :
- Când beau... ( aici n-am deslușit cuvântul ), mi se face p... bâtă. Beton, bă, nu altceva !
M-a văzut și a îngălbenit. Zâmbind, l-am întrebat pe celălalt elev ( cel mai solid din școală ) :
- Ia zi, măi, ce spunea X ?
Sunt totdeauna relaxat și elevii au încredere în mine : îmi spun tot ce se întâmplă, fără să-i întreb ( sunt obligat să le curm zilnic sporovăiala, fiindcă nu mă interesează veștile pe care mi le dau ), dar eu nu speculez în niciun fel informațiile, pentru că ar fi ultima oară când ei ar fi sinceri cu mine.
- Zicea o prostie... Că atunci când bea cola... Mi-e rușine să vă spun.
Am râs și am continuat să comentez testamentul ciobanului moldovean.
Mi-am amintit că în urmă cu câteva zile, am „prins” o revistă pornografică la unul dintre elevii clasei a VI-a, la care sunt diriginte.Un coleg îl pârâse pe elevul preocupat de mecanismele amorului și acesta a fost nevoit să-mi arate corpul delict. Am pus-o pe catedră și am dat s-o deschid, pentru a vedea dacă, într-adevăr, era o tipăritură deocheată.
- Dom' diriginte, nu vă uitați în ea, a sărit proprietarul publicației cu gura.
- De ce ? m-am mirat eu.
- Fiindcă acolo sunt prostii, a spus el serios și oarecum dojenitor.
Am pus revista în servietă, „pentru a o restitui părinților” elevului meu și i-am mulțumit acestuia pentru grija pe care o manifesta față de cea ce fac sau nu fac eu.
Cât simț moral la acest elev ! Cât de vigilent a fost el și nu m-a lăsat să îmi stric imaginea, deschizând, ca prostul, o fiţuică pornografică !

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

La mulți ani, COMAN LUPU !

Astăzi este ziua de naștere a romanistului, traducătorului și profesorului nostru din facultate COMAN LUPU !
Îmi dau seama, cu fiecare an care trece, că noi îmbătrânim, iar el rămâne neschimbat . Adică tânăr.
La mulți și fericiți ani, domnule profesor COMAN LUPU !

NECULAI ONȚANU, un primar care iubește cultura

Nu fac politică și nu mă interesează din ce partid fac parte diferitele persoane pe care le cunosc.
Pentru mine contează OMUL din fața mea.  Meritele cuiva nu sunt date de partidul în care sunt înregimentați unul și altul.
Neculai Onțanu este primarul Sectorului 2 al Capitalei și este foarte apreciat de bucureșteni. Cu prilejul decernării premiilor ASB, am avut ocazia să-l cunosc pe edil. E un om inteligent, calm, sigur pe el și pe ceea ce face. Unul dintre premiați, originar din Ploiești, a mărturisit la microfon că nu l-a chemat nimeni la primăria din orașul lui Caragiale, ca să îi arate vreun fel de recunoștință. În schimb, la Primăria Sectorului 2 a fost primit cu brațele deschise. Din ce se discuta, am înțeles că la Sectorul 2,  toți scriitorii și artiștii sunt primiți cu cea mai mare ospitalitate. Academicianul Eugen Simion a vorbit, după aceea, despre Neculai Onțanu ca despre singurul primar din țară care oferă un sprijin real literaturii române de azi.
Mai târziu am citit în presă despre alte manifestări culturale găzduite și sponsorizate de Primăria Sectorului 2, prin bunăvoința primarului Neculai Onțanu.
Mă întreb în mod firesc : de ce Domnia Sa este atât de deschis către artă, în timp ce aproape toți oamenii cu funcții importante din România se prefac că habar nu au că există, în această țară, niște creatori care ne bucură cu operele lor ?
Răspunsul vine de la sine : Neculai Onțanu este un om de mare valoare, care înnobilează locul în care muncește, un intelectual lucid care are perspectiva viitorului și gândește totul pe termen lung. Arta e veșnică !
Mulțumim, domnule primar Neculai Onțanu !

luni, 24 ianuarie 2011

Literatură și minciună

O temă dezbătută pe admirabilul blog Poiematike și reluată de poetul George Geacăr este cea a raportului dintre literatură și minciună. Mi-am exprimat punctul de vedere, dar vreau să adaug câteva lucruri noi.
După cum arătam, minciuna ascunde un adevăr, pentru atingerea unui scop. O țintă este atinsă prin mijloace necinstite. A minți înseamnă a trișa, a înșela, a mistifica niște idei.
Problema esențială care se pune este ce fel de lectură aplicăm literaturii. Un filosof caută, în paginile cărților de ficțiune, idei și adevăruri. Psihanalistul vrea să găsească, în cărți, o realitate subconștientă și simptomele unor boli. Se știe cum a citit Freud toate operele mari ale umanității. Un moralist nu este satisfăcut decât de niște principii pe care dorește să le confrunte cu propriile convingeri. Un specialist în mitologie nu are ochi decât pentru arhetipuri și scheme ale gândirii arhaice. Un teolog vânează valorile creștine sau abaterile de la acestea. Un om obișnuit caută sex și acțiune ori, în cazul în care îl cunoaște pe autor, face investigații să vadă dacă nu cumva acesta din urmă a luat ca modele pentru personajele sale indivizi din anturajul său. Și așa mai departe.
Literatura este o formă de viață, iar esteticianul este dator să demonteze mecanismele prin care sunt create universurile ficționale. Ca și o mască, literatura ascunde și arată în același timp. Disimulează și deopotrivă etalează adevăruri despre ființa umană, într-un mod specific. E greșit să căutăm numai idei într-o operă literară, dar cred că nici scriitura singură nu dă valoare unei cărți. Stilul, construcția, personajele,  plus miza pe anumite valori estetice și umane dau măsura unei adevărate literaturi. Literarul este ambiguu, inefabil, imposibil de localizat și fixat, ca și electronii care gravitează în jurul protonilor : sunt, în același timp, pretutindeni în cuprinsul unei creații literare.  În altă ordine de idei, lucrurile nu sunt prezentate ca în realitate, ci cum ar putea să fie : în literatura bună, virtualul face legea.
Unui copil i-aș explica relația literaturii cu adevărul în felul următor. I-aș spune că adevărurile sunt niște principii ultime cu care operează filosofii : un fel de semințe ale lucrurilor. Literatura ne oferă, în schimb, fructe care au și o aparență ispititoare : culoare, aromă, gust și forme atrăgătoare.  Ajungem la adevărul semințelor și sâmburilor, bucurându-ne de pulpa fructului.
Majoritatea oamenilor apreciază fructul, dar utilizează și ce este în interior.  Desigur, un om de știință este nerăbdător să ajungă mai repede la sâmburi. Noi însă ne putem lipsi de aceștia . Consumăm deseori fructe delicioase despre care nici nu știm dacă mai au sau nu ceva dincolo de pieliță și de partea comestibilă.

P.S. Sigur că acest model al operei literare este naiv. O creație este simultan fruct și sămânță, fiind imposibil să separăm cele două elemente.

duminică, 23 ianuarie 2011

Neagu Djuvara, ultimul boier al minții

Pe Neagu Djuvara îl cred necondiționat, orice ar scrie sau ar zice. Chiar când susține originea cumană a voievozilor români... El știe totdeauna ce spune.
Omul are anvergura marilor intelectuali români, de rezonanță mondială, care au dispărut de pe scena istoriei.  Cultura noastră i-a dat pe B.P. Hasdeu și G. Călinescu. Să ne amintim că în România s-au născut Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Petre Țuțea. Sigur că mai mulți dintre ei au fugit afară, pentru a supraviețui și pentru a-și putea scrie operele.  ( După cum se vede, România e sortită de mai multă vreme să fie un fel de rai al proștilor. Numai ăștia triumfă aici. Probabil că ar fi nimerit ca la frontierele noastre să fie puse pancarte pe care să scrie : NUMAI PENTRU PROSTOVANI  !   Puținii oameni de valoare care răzbat la lumină sunt excepții care întăresc regula. Iar situația lor economică nu este deloc înfloritoare... ) Vulcănescu, Noica și Țuțea au rămas aici și au primit ce au considerat „patrioții” noștri că merită. Vulcănescu a murit în închisoare, iar Țuțea, după ce a făcut pușcărie cât Nelson Mandela, ajunsese un personaj pitoresc și comic, un fel de curiozitate cultural-antropologică. Dintre ei,  Noica a reușit să mai scrie ceva.
Neagu Djuvara are 95 de ani și a hotărât să nu revină în România. E un om care știe, de asemenea, ce face. Pe 22 ianuarie am văzut, pe un canal de televiziune,  un interviu cu Domnia Sa.
Printre altele, am reținut următoarele idei care mi s-au părut mai interesante și pe care le iau drept adevăruri absolute :
1. Românii și-au schimbat profilul etnic. Sunt răi ( „negri pe cerul gurii ”), violenți, intoleranți, mâncăi și bețivi. A se bate, a mânca și a bea  peste măsură sunt preocupări de bază ale oamenilor care formează fondul nostru genetic. Vom vedea mai jos că mai au o ...„ocupație”. Esențială.
2. Lucrurile vor începe să se îndrepte în România peste două generații, adică prin 2070. Aș adăuga la spusele istoricului că se va întâmpla așa numai dacă vom avea noroc și vom intra într-o zonă de influență benefică.
3. Civilizația occidentală „e pe ducă”.  Declinul Occidentului a început acum o sută de ani.
4. Noțiunea de „cinste” trebuie să fie calul de bătaie al tuturor învățătorilor și profesorilor din școlile românești.
Cu alte cuvinte, necinstea este marea problemă a poporului nostru, iar școlile au menirea de a repune oamenii pe traseele morale valabile. Numai așa ne vom reveni și din punct de vedere economic. Câtă vreme vom avea un mod de viață bazat nu pe muncă, ci pe fraudă,  nu vom ieși din noroi.
Savantul are, fără îndoială, dreptate, dar să ne imaginăm următoarea scenă.
Un învățător îmbrăcat în haine ponosite intră în clasă și le vorbește copiilor despre cinste. Le arată că destinul omului pe pământ este acela de a respecta niște principii. Numai așa ajunge să se împlinească. Și caută să le celor mici exemple de oameni onești care s-au realizat în România, sunt fericiți, prosperi și influenți. Aici mă opresc. Fiecare e liber să-și imagineze ce modele morale le poate oferi învățătorul elevilor săi și cum vor reacționa aceștia din urmă...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Ce am vrut să spun în romanul „Ghețarul”

Din discuția cu un foarte inteligent și talentat prieten, scriitor el însuși, am înțeles că n-ar fi rău să public Synopsis-ul romanului Ghețarul. Altfel spus, să arăt ce am vrut să spun. Dacă nu am reușit, iar comentatorii au înțeles cu totul altceva,  vina este a mea.


Construit pe mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, romanul „Gheţarul” are ca temă ratarea, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Acţiunea are în centru pe Tom Kastelka, un intelectual cu veleităţi de scriitor, care copilăreşte la ţară, trăieşte o vreme într-un mic oraş şi se retrage definitiv în casa bunicilor săi, acum decedaţi, aflată la câţiva kilometri de oraş. Tom primeşte într-o zi o scrisoare prin care este invitat să petreacă o vacanţă în oraşul Cristiana. În drum, Tom îl ia cu maşina pe un colonel în rezervă, care călătoreşte şi el în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, cei doi constată că localitatea se află la poalele unui munte acoperit de zăpezi. Tom cunoaşte, cu acest prilej, o lume stranie. Invitaţii locuiesc la un hotel care aparţine unor arabi pe care Tom îi cunoaşte din vremea studenţiei. Evenimentele din trecut se suprapun peste fluxul narativ al prezentului. Pe tiparul unei traume suferite în copilărie ( fiindcă păta cu cerneală filele caietelor de teme, mama sa îl pedepsea frecvent, alungându-l din curte şi încuindu-l afară), amintirile lui Tom se contopesc treptat cu imaginaţia şi cu visul. El începe să exploreze mental locurile şi întâmplările care i-au marcat existenţa. Scenele de spital au un relief grotesc. Chirurgul-şef ia mită după un ritual precis stabilit, are apucături de şobolan şi îşi face vizitele călare pe o motocicletă cu care cutreieră, în zbor, saloanele. Fără să-şi dea seama, Tom caută, de fapt, topos-urile copilăriei, unde citea liniştit cărţile preferate : o poiană acoperită cu flori albastre de lavandă, curtea casei bătrâneşti în care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei. Tom pare a fi victima unei educaţii bazate pe interdicţii absurde şi prizonierul universului imaginar al cărţilor citite. Revin obsedant momente petrecute în decor hibernal. La hotel sunt invitaţi oameni de diferite profesii şi naţionalităţi, însă misterioasa gazdă întârzie să-şi facă apariţia. Oraşul este aproape pustiu, fiind locuit doar de câţiva pensionari. Aici funcţionează o Fundaţie şi o Casă Funerară. Administratorul Fundaţiei, care a strâns o întreagă arhivă cu dosare compromiţătoare şi titluri de proprietate, se îmbracă în uniforma lui Napoleon, îşi pune cravata de pionier şi se joacă de-a războiul. De-a istoria se joacă şi bătrânii care îşi pierd timpul pe văile şi colinele de lângă oraş. Pe lângă înmormântări adevărate, la Casa Funerară oamenii îşi organizează, de vii, cortegii funerare comice. Folosind fonduri comunitare, guvernul iniţiază proiecte fantasmagorice ( „Strămoşii”, „Clasicii vii”). Sosii ale unor voievozi glorioşi şi scriitori români faimoşi foiesc prin oraş în căutare de mâncare şi băutură şi, la o înmormântare, sunt în centrul unor scene burleşti şi groteşti. Voievozii urmează să reconstituie bătălii celebre, dar din lipsă de fonduri se apucă de furat. Copiile scriitorilor au menirea de a scrie replici la capodoperele literaturii române, dar se mulţumesc să chefuiască. Între timp, apar şi arabii, prietenii lui Tom şi proprieterii hotelului, dar nici ei nu ştiu cine este stăpânul Marii Fundaţii care finanţează totul. Personajul principal visează, aproape în fiecare noapte, un bătrân pe care l-a văzut în copilărie şi despre care crede că este Dumnezeu. În stare de veghe, este urmărit de imaginea unei tinere femei cu înfăţişare de asiatică. În paralel, este urmărit destinul unei fete care pare şi nu pare a fi misterioasa necunoscută. Se zvoneşte că nişte chinezi, foşti lucrători forestieri, se apucă să exploateze gheaţa de pe munte. Gheţarul îşi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp. Toamna devine transparent şi în interiorul său se văd umbre ciudate. De-a lungul cărţii, personajele leagă de munte mai multe mituri : înăuntru ar fi prinşi nişte dinozauri, căţiva soli ai lui Genghis-Han, iar nişte generali germani au efectuat, în timpul celui de-al doilea război mondial, experienţe pe animale şi versanţii muntelui ar fi locuiţi de vieţuitoare încă necunoscute. Un struţ răpitor bântuie oraşul şi minţile personajelor. Datorită secetei, ţinutul din afara oraşului se deşertifică. Unii au vedenia unei oaze unde s-ar afla sediul Marii Fundaţii. Se proiecteză o expediţie în deşert şi evenimentul se produce pe neaşteptate şi aproape în secret. În oraş rămân numai Tom şi Ştefan cel Mare. Cei doi repară camerele dărăpănate ale hotelului şi îşi fac provizii pentru iarnă. Un viscol puternic acoperă totul cu zăpadă şi îl readuce pe Tom în decorul copilăriei. Doi angajaţi de la un observator astronomic îi explică lui Tom că oraşul este pustiu de aproape patruzeci de ani şi sunt de părere că tot ce i se întâmplă lui Tom se desfăşoară, de fapt, numai în imaginaţia sa. Câteva elemente de care se leagă prezentul lui Tom ( colonelul Buia, ostaşii germani) au existat, într-adevăr, în realitate, dar în urmă cu zeci de ani. După plecarea străinilor, dispare şi Ştefan. A venit Crăciunul şi totul este pregătit de sărbătoare. În căutarea lui Ştefan, Tom dă peste casa primei sale copilării, împodobită pentru sărbătorile de iarnă. El păşeşte fericit înăuntru, sugestia fiind că drumul către Cristiana este nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

P.S. Dragul meu Sorin ( Someone ), am încercat de zece ori să postez un comentariu pe blogul tău, dar nu am reușit. Literele pe care trebuie să le introduc la „Verificare cuvânt” sunt prea jos,  pe jumătate în afara spațiului vizibil...

joi, 20 ianuarie 2011

Viena, dragostea mea

Băsescu s-a operat la Viena.
Tăriceanu, tot  la Viena.
Ștefan Iordache a murit la Viena.
Bartolomeu Anania a plecat să se opereze la Viena.
Șerban Huidu se tratează la Viena.
Teo a fugit și ea la Viena.
Dacă ar trebui să se opereze, „regele” Guță ar alege  Viena.
Poate și „regele” Hagi.
În mod sigur, regele Cioabă.
Nu mai vorbesc de Mihaele, Monici și Biance...
Dacă ești cineva, trebuie neapărat să te operezi la Viena.
Numai Preafericitul Teoctist nu s-a operat la Viena.
Iar Cristi Minculescu s-a operat în Germania....

Viena, dragostea mea, visez să mă operez în tine.
Să-mi tai gâtul într-una din mansardele tale.
Să mă spânzur de felinarul pe care a urinat beat, într-o noapte, Eminescu.
Să mă înec în Dunărea Albastră.
Să-mi dau foc într-o piață.
Fugiți, fraților, și operați-vă la Viena !
Poate deveniți cineva, aici...

Învățământ de calitate în orașul Videle

Videle este orașul cel mai apropiat de mine și face parte, alături de Giurgiu, Titu și Bolintin, dintr-o zonă care a aparținut fostului județ Vlașca.  Aș putea spune că adevărații teleormăneni, aprigi, realiști și perseverenți, sunt în vest și la sud de localitatea mea, însă influențele culturale și economice ne-au transformat și pe noi în niște fii credincioși ai Pădurii nebune... Odinioară, pe aici umbreau pământul străvechii codri ai Vlăsiei, dar suprafața fostului județ s-a păstrat, cu minusurile arătate, în actualul județ Giurgiu...
Merg des la Videle, pentru a rezolva probleme de tot felul. E un oraș mic, cu oameni draguți și cuviincioși. Are un liceu și două școli generale. Profesorii și învățătorii pe care îi cunosc sunt de o competență desăvârșită, pregătindu-i pe elevi la un înalt nivel științific și atrăgând respectul întregii comunități.  Trăiesc o mare bucurie de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei și sunt onorat că îi pot trece, pe cei mai mulți, printre prietenii mei.
Duminica trecută am participat la Olimpiada de limba și literatura română, trăind din plin satisfacția de a-mi revedea colegii. Acitivitatea s-a desfășurat la Școala nr. 3. Cu acest prilej, i-am cunoscut pe Verginica Sîrbu și Gabriel Andrei, cei doi directori ai școlii. Sunt oameni fermecători și specialiști desăvârșiți, ca și colegii mei Ionică Maria, Livia Toleapă ( ambele de la Școala nr. 1 ), Cristina Stoenescu-Căpățână ( Școala nr.3 ), Nicoleta Marin ( Școala Poeni ), Elena Zorilă,  Marin Araminu ( Școala Găleteni ), Mihaela Baron ( Școala Ciuperceni ) și Marinela Armeanca ( Școala Scurtu ).
Gabriel Andrei este și un cunoscut interpret de muzică populară, un mare artist care dăruiește celor mici, cu dragoste și entuziasm, din tezaurul său spiritual  atât de prețios.
Oriunde, oricând, pot spune cu mâna pe inimă : Videle este un oraș civilizat, iar cadrele didactice de aici fac cinste profesiei lor și întregii zone culturale!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cui ( mai ) ridicăm statui

Sunt în situația de a aduce, în sfârșit, laude poliției noastre. Mai exact, celei din Teleorman. Astăzi am mers în Alexandria să-mi preschimb permisul de conducere și am fost „servit” ca la carte : rapid, eficient, cu multă amabilitate. În câteva minute am completat toate hârtiile, am făcut poza și am ieșit vesel pe străzile cenușii, scufundate în ceață.
Aștept un prieten în fața prefecturii și ochii îmi cad pe o statuie imensă. E neagră ca toate statuile și de aceea are ceva înfiorător. ( Când a ajuns ministru al culturii în Franța, André Malraux a luat nemaiauzita, dar sublima decizie de a vopsi în alb toate statuile din Paris! ) O văd din spate și îmi lasă impresia că-l reprezintă pe Vladimirescu, fiindcă are pe cap o căciulă ca a aprigului oltean. Îi dau ocol și o privesc din față. Surpriză ! Statuia este a lui Liviu Vasilică, interpretul de muzică populară dispărut prematur. Vasilică e înveșmântat în costumul său tradițional și pare abătut. Privirea e fixată în jos, către bulevard.
Stau și mă gândesc dacă am văzut prin Alexandria o statuie a lui Marin Preda de asemenea dimensiuni. Nu, n-am văzut.
Nici vreuna care să ni-i arate pe Noica, Gala Galaction sau Zaharia Stancu.
Față de cei amintiți, Liviu Vasilică are, în plus, meritul de a fi știut să-și facă prieteni.
Morala ar fi că, oricât de valoroși am fi, în România nu se va gândi nimeni la noi dacă nu avem niște amici suspuși...

P.S. Am uitat să menționez un lucru care m-a izbit de fiecare dată când am trecut prin Alexandria : frumusețea oamenilor. Femeile, cel puțin, sunt fermecătoare...

luni, 17 ianuarie 2011

Fiecare iese în față cu ce are

Pe vremuri, Ion Stratan îmi povestea că în timpul unui festival de poezie, o poetă eminentă se întâlnea și cu trei bărbați într-o noapte. Cutare, cutare și cutare...
- Și ăsta ? am întrebat eu, auzind numele unui autor falnic, cu niște perciuni fastuoși.
- Păi, da, a râs Stratan. Dacă nu are talent, bătrânul iese în față cu...
Până la urmă, fiecare are atuul său. Unii au un urlet de lupi siberieni,  alții surâd îngerește... Un tânăr etalează  o formă a capului care inspiră încredere. Un redus mintal se bazează pe păru-i hălăciugă și pe niște buze autoritare care-l împing automat către o funcție de conducere. Un studios se fălește cu chelia-i diplomatică. Un senator obraznic își vântură peste tot nasu-i electoral. Un matur guguie precum porumbeii ( vezi noul prozator Cătălin Botezatu ). Un funcționar în vârstă este fericitul proprietar al unor cârlionți care te bagă în boală. Foștii sportivi posedă un mers elastic ori lasciv... Eroii ne trezesc admirația cu  bărbii dăltuite savant.
Ispite, capcane, arme subtile...
O femeie are... Ooooo, dar aici ar trebui să scriu prea mult. Femeilor li se cere, în general, incredibil de mult... Și nu e drept să fie așa...

vineri, 14 ianuarie 2011

Un pedagog de școală veche

- Începuseră, domnule, copiii să nu-și mai facă temele ! Auzi dumneata, să nu-și facă datoria zilnică ! Dar i-am pus cu botul pe labe !
Învățătorul e bătrân, a ieșit la pensie, dar predă pe un post pe care nu l-a solicitat nimeni.
- Ați reușit minunea asta ?
- Bineînțeles. Observasem de mai multă vreme că toți elevii sunt orgolioși și nu vor să fie puși în situații neplăcute... Nu le convenea când îi ridiculizam. Printre ei erau câțiva care scriau o dată la un an... Unul, chiar niciodată... N-avea nici caiet pentru teme... Ideea mi-a venit fulgerător când ipochimenul mi-a spus, pentru a o mia oară, că nu făcuse exercițiile... I-am ridicat în picioare pe toți elevii clasei, i-am pus să-l arate cu degetul pe leneș și să-l huiduie din toate puterile . Sala de clasă clocotea de glasurile copiilor :
- Huuuoooooooo ! Huuuoooooo! Huuuoooooo !
Peste câteva zile, am mai prins vreo trei și le-am făcut tot așa. Huiduiala aia, dragul meu, trece și prin cel mai gros șorici... Îi sensibilizează și pe cei mai mari nesimțiți... Acum pot spune că nu-mi mai intră în clasă elev cu tema neefectuată...
Metoda bătrânului dascăl m-a amuzat. Aveam, la clasa mea ( a VII-a ), o fată care îi dobora pe băieți peste bănci și îi apuca, în văzul întregii lumi, de organele genitale...  Mai era un băiat, cu care personal mă înțelegeam, dar care le scosese fire albe celorlalți profesori, cu obrăzniciile lui. La ora de dirigenție, le-am expus metoda bătrânului învățător ( fără să dau numele acestuia ) și le-am spus, zâmbind, că așa voi proceda și eu cu ei dacă vor mai avea abateri pe viitor. Numai că voi face careu cu toți elevii, în poarta școlii, iar trecătorilor care vor vedea scena li se vor oferi explicații complete... Glumeam, evident. În mod surprinzător, fata a fost brusc cuprinsă de rușine și mi-a promis că se va potoli. Era prima dată când spunea asta. Culmea e că s-a ținut de cuvânt ! Dar elevul  s-a scărpinat în cap, a zâmbit, s-a ridicat în picioare și mi-a mărturisit, oarecum dezamăgit :
- Dom' diriginte... Dacă faceți așa, eu mă întorc cu spatele la ăia care mă huiduie, îndur rușinea și...rezist.
Am râs cu poftă de răspunsul  elevului și mi-am dat seama că, pentru el, nu se găsise încă metoda potrivită...
O problemă pentru copii și dascăli este consumul exagerat de Coca-Cola. Am avut elevi eminenți care consumau în jur de 7 litri de Coca-Cola pe zi ! Scriau de parcă aveau Parkinson. Încet, cu sprijinul părinților și reducând treptat doza, am reușit să-i scap de dependență.
La grădiniță, lucrurile stau la fel. Educatoarea s-a străduit din răsputeri să-i convingă  pe micuți că nu e recomandabil să bea zilnic Coca-Cola. Acasă, părinții făceau și ei presiuni asupra nărăviților la Coke. Înainte de sărbătorile de iarnă, Moș Crăciun a sosit la grădiniță încărcat cu cadouri.
- Mami, mami, a strigat un „voinic” după ce toată ceremonia s-a sfârșit, să știi tu că nici Moș Crăciun nu mai bea Coca-Cola !
- Zău ? Ți-a spus el ?
- Nu, dar după ce mi-a dat cadoul și s-a aplecat să mă pupe, am văzut că mirosea a țuică !

P.S. Acum, la ora 21 : 30, am venit de la Olimpiada de Limba și Literatura Română și nu mai sunt în stare să răspund la niciun mesaj...

joi, 13 ianuarie 2011

Și câinii știu să râdă, nu-i așa ?

Fiica mea are o teorie conform căreia câinii râd când sunt bucuroși. Ea mi-a arătat unul dintre dulăii noștri care zâmbea cu adevărat de câte ori o vedea ! Mi-am adus aminte, atunci, de un câine pe care l-am avut mai demult, care avea mereu un aer trist. Intuia, probabil, că viitorul îi rezerva o soartă crudă : a fost prins în laț de un nemernic și împușcat fără milă... 
Pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftau deseori....
Zilele trecute, analizând un text în care un câine „lătra vesel”, i-am întrebat pe copii :
- După părerea voastră, un câine poate să râdă ?
- Bineînțeles, mi-a răspuns un băiat foarte voinic. La centrul de pâine din apropierea casei mele este o cățelușă aruncată care râde de câte ori cineva îi dă mâncare. Câțiva oameni îi dau mereu pâine, ca să o vadă cum râde...
- Zău ? m-am prefăcut eu surprins. Și cum râde ?
- Are așa, o expresie a gurii, de parcă ar surâde, iar ochii îi devin veseli...
Unii câini știu să râdă.
Dar nu toți.

luni, 10 ianuarie 2011

Paradisul viitorului și corectitudinea politică

O știre care m-a năucit este aceea că romanele lui Mark Twain vor fi „corectate” , la reeditare, prin scoaterea unor cuvinte precum „negru” și „sclav”. Știam, din clasele mici, că, dacă modifici un text literar, îl distrugi din punct de vedere artistic...
Nu-mi dau seama dacă America a rămas bastionul ipocriziei - Henry Miller a trebuit să plece de acolo ca să-și poată publica operele -, dar știu că trecutul reprezintă pentru mulți oameni o povară aproape insuportabilă. Văd că, pe piața literară, marii scriitori de peste ocean - de la Faulkner și Hemingway, până la Truman Capote,  J. D. Salinger, John Updike, Russell Banks, Thomas Pynchon, etc pierd teren în fața autorilor de tip comercial.
Înțeleg că va veni vremea când vor dispărea de la sine cuvinte ca „nedreptate”, „abuz”, „violență”, ”prostie”, „tâmpit”, „handicapat”, „hoț”, „curvar”, „bețiv” și toți ceilalți termeni cu conotație peiorativă.  Nici nu vor mai avea acoperire în realitatea viitorului... Vor fi utilizate numai elemente lexicale de tipul : „frumusețe”, „armonie”, „bunătate”, „harnic”, „excelent”,„ minunat”, „admirabil”... Sunt atât de naiv încât sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, dacă nu ne vom autodistruge, vom trăi în paradisul proiectat de cei mai optimiști psihologi și sociologi. Un  paradis pentru multe mii de ani...
Dar e cazul să interzicem de pe acum folosirea unor „vorbe” ? Mai mult chiar, să le ștegem din cărțile unor genii literare ? Romanele și povestirile prozatorilor care fac parte din  „generația pierdută” - Faulkner, Steinbeck, Caldwell, Hemingway, Fitzgerald, Dos Passos, Thomas Wolfe - sunt pline de „negri”. Să le „îndreptăm” pe toate ? Și cum vom reuși să „îmbunătățim” „Coliba unchiului Tom” ?
Sau ființei umane trebuie, ca în basme, să i se pună tot timpul interdicții  ?
Între a șterge trecutul, cum doresc unii, și a-l reînvia cu bunele șe relele sale, cum intenționează alții, e necesar să găsim o soluție rezonabilă...

P.S. Lista mea de bloguri încă  nu este completă...

vineri, 7 ianuarie 2011

Poveștile vieții și adevărurile literaturii - cronică la o carte de Radu Aldulescu

         Cu foarte mult timp în urmă, trei scriitori români, Fănuş Neagu, D. R. Popescu şi Nicolae Velea, au făcut un pariu literar, urmând ca fiecare dintre ei să scrie câte o povestire pe aceeaşi temă : seceta. Din această întrecere prietenească, pe o temă dată, au rezultat cel puţin două capodopere : Dincolo de nisipuri şi Mări sub pustiuri. Proza lui Velea, Ochelari cu împrumut, este cel puţin onorabilă. Ce se întâmplă însă când un prozator scrie un roman cu povestea livrată de-a gata de o persoană care doreşte să se eternizeze în marea poveste a literaturii?
         „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit : o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. O mamă îndurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.” Acesta este începutul poveştii adevărate, de viaţă, relatată de Mădălina Ghiu, editorul care are marele merit de a-l fi susţinut şi de a-l fi publicat în ultimii ani, cu consecvenţă, pe Radu Aldulescu. Căci scriitorul care s-a înhămat la acest proiect nu este nimeni altul decât autorul Sonatei pentru acordeon. Putem spune că avem privilegiul de a asista la modul cum o dramă umană se transformă în literatură. O situaţie asemănătoare cu cea în care un pictor lucrează după un model căruia trebuie să-i fie cât mai fidel, cu menţiunea că sarcina scriitorului este mult mai dificilă. O lecţie de artă romanescă. Inteligentul Cosmin Ciotloş vorbea pe bună dreptate, în acest caz, de o „presiune a realului”. Nu mulţi scriitori ar fi făcut faţă acestei limitări multiple pe care trebuie să o suporte prozatorul. Se ştie că Radu Aldulescu a reusit, în anii 90, o performanţă literară şi culturală unică. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu de îngrijorătoare anemiere epică, autorul romanului  Amantul Colivăresei a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori pentru care calitatea scriiturii era totul. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia, instinctul artistic, capacitatea de construcţie şi relieful vocilor narative contribuie, în proporţii ideale, la definirea geniului său literar. El este prozatorul care îmi aminteşte cel mai mult de Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria şi îngerii, în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale . Scoase în faţă, ele sunt iluminate din toate unghiurile şi etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o ţesătură epică plină de consistenţă, care ne aminteşte de Faulkner, D. H. Lawrence şi Thomas Mann. Naraţiunea se colorează, se animă, se învolburează şi se umple de viaţă, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat şi nenumărate vârtejuri şi bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldulescu : pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilităţi, detalii revelatoare care animă naraţiunea de o densitate copleşitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor şi de a urma mişcările lor afective şi sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă şi pare a aparţine, ca şi în cazul lui Slavici – cu care Alduldescu se aseamănă prin deplina concordanţă dintre fluxul epic şi „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor -, unei „guri a satului” , naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate şi un nivel de înţelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „fiinţele pe hârtie” pe care le plăsmuieşte. Discursul narativ are la bază un autentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior . Relatarea are un farmec inefabil, iar construcţiile incidente, interjecţiile, interogaţiile, exclamaţiile, vocativele, imperativele, formulele de adresare , cuvintele şi expresiile populare conturează o oralitate puternică şi coerentă, cu un relief artistic inconfundabil: „... Savu n-a lăsat ocazia să-l bată pe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui, că-n public, în ochii notabilităţilor oraşului, în timpul unei mese tovărăşeşti cu invitaţi de vază, tovarăşi de la regiune, umilindu-l astfel în ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţa făcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos, Savule, a fost cea mai nare greşeală a vieţii tale.” Sau :” Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat cumpănă până s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mâna ta ţi-ai făcut-o, idiotule şi nesimţitule.” Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un discurs romanesc a cărui substanţă epică şi forţă artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulaţii care îi aparţin lui şi numai lui. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist desăvârşit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect şi prezent, pendulările între perfectul condiţionalului şi conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărţile lui Aldulescu. Întâmplările se lăţesc, se întind şi se umflă asemenea unui aluat săţios, devorator de real.
            Cum povestea în sine ne interesează mai puţin, fiind opera destinului, ne vom concentra atenţia asupra celorlate elemente ale cărţii. Aldulescu este un excelent portretist, cu analogii şi comparaţii de mare forţă sugestivă : „...ţăranilor bătrâni, cu feţe arse de soare, striate de reţele dese, de riduri prin care abia răzbătea abia văzută umezeala lacrimilor, ca printr-un zid măcinat de vreme şi intemperii, stând să se năruie.” Aglomerarea detaliilor nu este niciodată sufocantă şi acestea pregătesc deschiderile către fantastic şi oniric. Viziunile Anei Maria, îngerii care o însoţesc şi o ajută, visele fetei, reprezentările însufleţite urmează o linie fecundă, înnoitoare pentru proza lui Radu Aldulescu, inaugurată în Proorocii Ierusalimului. Realul se varsă, ca şi la Gogol, într-un „fantastic al banalităţii”. Mariana este ajutată să treacă graniţa de spiritul surorii moarte a Marikăi. Ana Maria trăieşte undeva la graniţa între real şi astral. Uneori, ca şi în Delirul lui Marin Preda, naratorul vorbeşte peste capul personajelor, făcând consideraţii foarte interesante : „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România. Acel neam de slugi nemernice aşadar, de care nu le-a mai păsat slugilor slugilor, sau le-a păsat prea prea tare în spaima lor de a nu le lua locul, aşa încât au călcat în picioare lăsând praf şi pulbere în urmă. Dar Aldulescu este un excelent povestitor, nu în sensul asemănării cu Sadoveanu, ci al creării acelui continuum romanesc despre care vorbea Daniel Cristea-Enache. Există un stil al retardării, al redării detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Gesturile personajelor sunt surprinse ca într-un balet lent, mustind de vitalitate. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu şi Paul Georgescu, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus. Scena în care Mariana trece graniţa este relatată magistral, ca şi preumblările prin oraş şi tribulaţiile sentimentale ale Anei Maria. Memorabil sunt narate, cu un umor care le scoate de sub zodia trivialului, scenele de homosexualitate şi masturbare, ca şi violurile pe care le suportă Mariana. Pe alocuri, descrierile spiritualizează toposul urban: „ Lumina aceea în creştere părea să susure şi să tresalte în acorduile uni vals rostogolindu-se pe caldarâmul de piatră cubică şi urcând pe faţetele clădirilor.” Vieţile lui Savu şi Mariana Bejan se consumă într-un spaţiu consacrat de cărţile anterioare ale autorului : mediul muncitoresc, cenuşiu, fără orizont. Portar de fotbal cu frumoase perspective, vedetă în devenire, Savu îl bate cumplit pe Grigore Axinte, o notabilitate locală care îl împiedicase să se transfere la Dinamo Bucureşti şi îşi deschide, în felul acesta, calea către ratare. Mama Marianei este, în schimb, o stanahovistă convinsă care este decorată de însuşi şeful statului căreia are ocazia să-i strângă şi mâna. Şi, mai departe, personajele care apar reiau ciclul de suferinţă prin care trec întemeietorii familiei. Aici este locul să facem câteva consideraţii pe marginea fiinţelor umane evocate de Aldulescu, fiindcă s-a conturat, din atâtea volume, prototipul unui personaj aldulescian : un gladiator veşnic în arenă – nu întâmplător el este uneori un sportiv care trece pe lângă o carieră frumoasă ! -, având germenele insuccesului în sânge, ducând o luptă crâncenă pentru a supravieţui, luând totdeauna decizii în defavoarea sa, întorcând chiar cea mai prielnică situaţie în contrariul ei, neavând stare, umblând mereu în căutarea unei liberăţi iluzorii, căzând din rău în mai rău, având lipici la nenorociri şi cultivând relaţii falimentare, atras fiind de fundul gropii ca de un magnet. Femeile, în special, sunt fascinate de escroci, pierde-vară, golani nestatornici şi fără simţul resonsabilităţii, oameni de nimic, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, altminteri foarte înzestraţi sexual. Să remarc că de la Nicolae Breban încoace, niciunui prozator român nu i-au „ieşit” mai bine personajele feminine. Bărbaţii caută, dincolo de vieţile irosite aiurea, o libertate de care fug periodic, pentru a o lua apoi de la capăt. Sortit ratării, personajul aldulescian face, în fiecare op, o nesfârşită călătorie la capătul nopţii, cu lungi coborâri în Infern. Adolescenţii fug din familii, dar iau cu ei păcatele părinţilor, repetându-le isprăvile şi nereuşitele, femeile căutând instinctiv tatăl beţiv pe care îl avuseseră acasă, iar bărbaţii neangajându-se, precum capii familiiilor lor, în nimic serios şi lăsându-se întreţinuţi de femelele cu care trăiesc. E o lume în care bărbaţii sunt trântori – Savu Bejan, Remus Delea, Manfred, Gabriel -, iar femeile un soi de albine cu porniri iraţionale şi perverse. Mariana îl vorbeşte de rău pe Manfred, cu care convieţuieşte, dar care nu o satisface sexual şi preferă intimitatea lui Karl, piticul cu ochi de sticlă, înzestrat însă ca un măgar, cu care face amor după orele de muncă, lăsându-şi măruntaiele scormonite de falusul enorm al handicapatului. Puţinii bărbaţi care se comportă ca nişte domni sunt aruncaţi de societate la o ladă de gunoi urât mirositoare : Cinty, Jurgen Bokel şi Rudolf Rennword.
                Sunt scriitori care fac artă din orice. În Delirul, de pildă, Preda a introdus, la al doilea tiraj, o scenă cu Ceauşescu, pe când omul politic era doar un ilegalist persecutat, şi totul este atât de verosimil, atât de adânc uman, încât autorului nu i se putea reproşa nimic. Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eşec : toate romanele sale sunt reuşite indiscutabile şi a spune că este un mare scriitor a devenit deja un loc comun. Aş adăuga doar că realitatea socială şi politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunţată şi mai personală amprentă literară, dintre toţi cei care scriu azi în limba română.
                              ( Text apărut în revistele Luceafărul și Oglinda Literară )

miercuri, 5 ianuarie 2011

Proza scurtă ca o scenă de teatru modern - cronică la o carte de Horia Gârbea

              Orice ar scrie - poeme, roman, teatru,  cronică, eseu -, Horia Gârbea îl face pe cititor să simtă din plin magia literaturii. El e mereu nou, surprinzător, are vervă, umor şi o admirabilă prospeţime ludică. Fiecare pagină scrisă de acest polivalent şi sclipitor scriitor are idee, scăpărare şi stil. O inteligenţă vie, mobilă şi creatoare traversează fiecare pagină semnată de el, purtând pecetea unui talent inconfundabil.
Ca un autor de proză scurtă să fie „mare”, trebuie să îndeplinească trei-patru condiţii esenţiale. În primul rând, este necesar ca rata reuşitelor să depăşească binişor 90% din numărul titlurilor incluse într-un volum. Cehov şi Caragiale nu prea dădeau rateuri şi de aceea au rămas definitiv în istoria literaturii. Poate de aceea nici n-a fost nevoie ca ei să scrie romane masive cu care să-i convingă pe critici că au forţă artistică. În al doilea rând, autorul de proză scurtă autentic străluceşte pe fiecare pagină. Nu vom găsi la el pagini terne şi plictisitoare. În al teilea rând, textele sunt concentrate, iar născocitorul lor stăpâneşte perfect mecanismele umorului şi are o viziune scenică asupra lumii. În sfârşit, cea mai importantă trăsătură a unui scriitor care doreşte să se exprime pe spaţii mici este oralitatea. Un prozator auditiv va face totdeauna, în această situaţie, o impresie mai puernică de cât unul vizual, descriptiv şi poetic. Dacă parcurgem cu atenţie ultimul volum al lui Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, observăm că „principiile” enumerate mai sus sunt chiar trăsături specifice prozelor pe care le comentăm. Adăugând calitatea excepţională a dialogurilor, derivată din oralitatea puternic reliefată, ştiinţa desăvârşită a construcţiei, cu incipit-uri şi finaluri măiastre, scriitura alertă şi ştiinţa de a evidenţia conflictul şi de a crea suspans, definim, în linii mari, arta literară din ultima carte a plivalentului nostru creator.
De fapt, nimic nu este întâmplător la Horia Gârbea. Cu atât mai puţin dimensiunile prozelor sale. Ca şi Caragiale, care nu scria pentru critici, Horia Gârbea ştie cui se adresează, cu alte cuvinte, pentru cine scrie şi de aceea îşi adaptează atât stilul, cât şi poveştile, la nivelul celui care îi deschide opul. Horia Gârbea pare sceptic că azi mai sunt cititori dotaţi cu suficientă răbdare care să le permită să-l citească pe Thomas Mann, de exemplu. Iubitorul de literatură al epocii de tranziţie seamănă cu un astronaut care găseşte, într-o pilulă, toate aromele mâncărurilor de lux din marile restaurante. Horia Gârbea este un autor care aduce deopotrivă satisfacţie criticilor literari şi bucurie cititorului obişnuit, fiind un scriitor sortit să aibă mare succes în rândul publicului larg.
              Actualitatea politică este surprinsă în tuşe groase, trase cu o mână sigură, versată. Inventivitatea verbală este reconfortantă, iar scriitura este în deplină consonanţă cu subiectele alese. Un grotesc bine temperat operează peste tot în Articolul 96. : „ Escalopul cu lămâie avea gust de iguană centenară stropită cu acid azotic” , „Înalt Prea Sfinţitul Ghedeon, mitropolit vicar, certat cu Dumnezeu şi Codul Penal”, miros „de parfum scump şi sos de subţiori”, „damful său de budă a unui bazar oriental”. Autorul nu se sfieşte să pună vorbele biblice într-un context compromiţător :” Sărută-mă cu sărutarea gurii tale ! Căci sărutările tale sunt mai dulci decât vinul. Ei, cum să-i spui aşa ceva unei tute ca asta ?”  Relaţiile dintre personaje sunt mai mult decât surprinzătoare. Soţia îl obligă pe un ministru să iasă cu o femeie uşoară, pentru a fi luat în vizor de ziarişti, ca în felul acesta cota omului politic să fie ferită de prăbuşire, iar voturile sa vină în continuare pe bandă. Ministrul joacă, în mod evident, un rol care nu i se potriveşte, iar situaţiile sunt comice. Modul în care Telu Coroiu încearcă să-şi păstreze electoratul vorbeşte de la sine despre calitatea deopotrivă a politicii şi a gazetăriei care se face la noi, dar şi despre nivelul cultural al „poporului suveran”. Incultura şi argoul pesrsonajelor sunt splendid resorbite în discursul narativ. Trivialul reprezentând nota dominantă, oamenii politici sunt fiinţe ale periferiei culturale, iar oamenii lor de încredere sunt interlopi trecuţi prin ciur şi dârmon. Reveriile unei dame de companie sunt sugestive :” Se vedea când purtată pe braţe de un toreador, când violată de o gorilă, când singură şi somnoroasă pe un maldăr de zdrenţe...” O performanţă uimitoare sunt descrierile cu efecte umoristice : „La puţină vreme, păsările urlau de-a binelea, era un vacarm în care tot ciorile aveau cuvântul hotărâtor.” O scenă foarte reuşită este cea în care ministrul se trezeşte în camera de hotel, având-o alături pe femeia care practică sexul pe bani : „Membrul guvernului se simţi lângă ea infinit de bătrân, de urât şi de singur. Şi peste toate, simţi în el o putere de mistreţ încolţit gata să dea ultima luptă cu câinii în plină erecţie naturală.” Când soneria telefonului reproduce acordurile imnului naţional, iar bărbatul horcăie epuizat, femeia se gândeşte că nu are toate culorile drapelului pe chiloţi şi din acest motiv nu se poate pune „în două labe”, „în poziţie cuvenită”. Povestirea se citeşte cu mare interes, fiind condusă cu mână de maestru, iar finalul este neaşteptat.
                 În Îndreptări este caricaturizată lăcomia oamenilor care reprezintă biserica, dar punctează şi ivirea miraculosului într-o lume vulgară şi banală. Horia Gârbea este un autor de literatură fantastică care se ignoră şi care  ar trebui să se ia foarte în serios. De altfel, inserţiile miraculosului sunt vizibile şi în Abraham Lincoln coboară în iad. Deşi dialogurile sunt foarte naturale şi totul pare real, poştaşul e, de fapt, mesagerul altei lumi, iar Nea Ilie nu e un sinplu veteran de război rămas cu handicap. El a trecut prin toate bătăliile şi a i-a cunoscut pe toţi conducătorii de oşti şi pe toţi eroii : „Mi-aduc aminte... Napolion, Kutotzov, Anverescu, Grand, Jofră. Ce să mai zic de Paton ? Ăsta a fost încoa de tot. Dar cel mai bine mi-aduc aminte de Pazvante. Maior de căciulari, straşnic bărbat. Eu zic că toţi ăilalţi nu făceau cât el. Dacă nu murea, ajungea departe. ” Nea Ilie şi poştaşul pălăvrăgesc, de fapt, într-un „infern discutabil”, iar apariţia, în final, a lui Abraham Lincoln este bine pregătită. Se simte din plin experienţa dramaturgului.
Adevărate bijuterii sunt Utopia. Şase parabole despre teatru, „Întoarcerea tatei din râzboi”. Subiecte şi Jocul. Ultima este o adevărată capodoperă în care este surprinsă condiţia unei creaţii de geniu, devenită cunoscută tuturor şi despre care fiecare are impresia că este opera sa. Autorul rămâne anonim, murind în împrejurări stranii şi, din ultimul său mesaj, reiese că el era convins că trăieşte ultimele clipe ale civilizaţiei noastre. La fel de reuşită este Întoarcerea tatei din război. Subiecte. Tema războiului, paternitatea şi relaţia cu Celălalt sunt teme care, deşi păreau de mult fumate, capătă sub condeiul lui Horia Gârbea o prospeţime şi o originalitate uimitoare. Perspectiva narativă este foarte inspirată, perfect pliată pe motivele literare care fac din „subiectele” respective un text foarte important. Frumuseţea şi noutatea acestei povestiri reverberate în oglinzile virtualului au făcut ca ea să fie deja tradusă în câteva limbi. Sunt bucăţi scrise impecabil, înţesate de idei, pe tema morţii, a teatrului şi a jocului ca formă de artă, etalând virtuozitatea cu care Horia Gârbea stăpâneşte variatele registre ale limbii române. Utopia. Şase parabole despre teatru şi „Întoarcerea tatei din război”. Subiecte ar trebui citate în întregime şi comentate pe larg. Dimensiunea ludică a scrisului lui Horia Gârbea capătă aici accente grave, dar pe fiecare pagină se simte o ironie deloc inocentă : „Toate teatrele de pe insulă sunt din lemn şi incendiile izbucnesc adesea. În asemenea împrejurări sălile ard cu decor, actori, spectatori şi maşinişti cu tot până când în locul lor rămâne un maldăr de jar. Ar fi desigur foarte simplu să se construiască teatre din cărămidă. Lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor. Localnicii spun însă că atunci împrejurările nu ar mai fi atât de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atât de des arta teatrală.” Sau :” Cei care se ocupă de teatrul din insulă nu au adoptat ca emblemă a artei lor măştile, simbol european, străin de spiritul acelei comunităţi. La intrarea teatrelor şi deasupra scenelor, în locul măştii care râde şi a celei care plânge, ei aşează un cap de bour cu două feţe. Fiecare faţă are propriile ei coarne şi ele privesc, părţi ale aceluiaşi cap, una spre stânga, alta spre dreapta, într-un efect cât se poate de plastic. Turiştii care ajung pe insulă îi întreabă negreşit pe localnici de ce semnul activităţii celei mai iubite arte de pe insulă este acest cap de bovină cu dublă înfăţişare, dar priviri în sensuri opuse. Li se răspunde că o stemă a teatrului se cuvine să onoreze cele mai de seamă elemente ale nobilei arte : regizorul şi spectatorul.”
                 Nu-mi dau seama cum ar fi arătat un roman scris de Cehov sau de Caragiale, dar ştiu precis că  Horia Gârbea  ar putea să ne dea o operă de un asemenea insolit relief artistic.  Mă aştept ca în scrierile următoare aspectul de parabolă, cu semnificaţii adânci, al prozei lui Horia Gârbea să fie scos mai “în faţă” şi să ocupe tot mai des centrul scenei. Ca prozator, Horia Gârbea este un „terorist” vesel, care dinamitează cu umorul său lumile pe care le evocă, ascunzându-şi neliniştile în adâncimi aparent limpezi, dar pline de întrebări tulburătoare. De fiecare dată ordinea obişnuită este tulburată fie de personaje din alte lumi ( Îndreptări, Abraham Lincoln coboară în iad ), fie de un obiect zburător neidentificat. Istoria este parodiată ( în La Rovine...în câmpii...) şi compromisă de un tălmaci răuvoitor, iar literatura clasică este subminată de doamna din Povestea unui om leneş, care este mai sensibilă la „vârtutea” leneşului, decât la argumentele sătenilor. Întrepătrunderea unor lumi incompatibile este o temă pe care Horia Gârbea o poate fructifica şi pe viitor, benefic pentru opera sa.
             O face excelent şi în acest volum plin de haz, vădind o mare ştiinţă a scrisului şi o convingătoare vocaţie de prozator. Autorul, unul dintre numele proeminente ale literaturii române contemporane, „mai deştept” decât Kalaşnikov, trage nu cu gloanţe adevărate, ci cu hohotele de râs ale marii literaturi.

                                                   ( Text apărut, cu neînsemnate modificări, în Luceafărul )

Naratologie...

- Uite, bre, ți-am adus și o carte, să nu te plictisești aici, îi spune Georgică Butoi prietenului său Mielu Dură, care și-a rupt un picior și e internat în spital.
Georgică e profesor de biologie și visează, în secret, să ajungă scriitor. Mielu, fost pompier, acum pensionar, e un cititor pasionat căruia îi place să comenteze, cu Georgică,  romanele citite.
Imobilizat la pat și cu piciorul în ghips, Mielu se uită la coperta cărții aduse de Georgică și se ia cu mâinile de cap :
-  Iar mi-ai adus, bă,  porcării din alea, cu doctori care zboară prin saloane cu motocicletele și cu demenți care stau în cap pe acoperișurile clădirilor ?
- E o proză actuală, bre, așa se scrie acum...
- Fugi, bă, de-aici, ce, e obligatoriu să scrii așa ?
- Nu e obligatoriu, dar dacă vrei să fii original...
- Ce original, bă, Georgică ?  Să scrii prostii, ca să arăți că ești original ?
- Cam așa ceva.
- Bă,  dar ăia care scriau despre eroi și zei nu erau originali ?
- Ba da, dar a trecut timpul lor. Atunci naratorul privea personajele de jos în sus și le vedea calitățile.
- Păi, așa și trebuie, să arăți ce au oamenii mai frumos... Da să știi că mie îmi place mai mult termenul de „povestitor”. Auzi tu, „narator” și „narează”... Ce, bă, ăla povestește cu nările ?
- Nu, bre, n-are nicio legătură cu nările. Vine din latinescul narrator și franțuzescul narrateur.
- Bine, bine...  Eu înțeleg că, de fapt, e chiar autorul, dar ăsta, șmecher, a inventat chestia respectivă ca să scape de responsabilități...Și naratorul ăsta de ce nu mai privește de jos în sus ?
- Păi, a fost o vreme când naratorul a privit personajul de la egal la egal, iar acum se uită la el de sus în jos.
- Adică râde de el, nu ?
- Nu chiar...
- Și cine îi dă dreptul, bă, naratorului ăsta să se uite de sus la oameni și să-și bată joc de ei ? E mai deștept el decât toți ?
- Nu se pune, bre, problema așa...Nu-și bate joc de nimeni.  Asta e condiția literaturii ... E vremea ironiei...
- Ce condiție, bă ? Ce vreme, bă ?    Cum poți să ridiculizezi oamenii și să spui că asta e literatură ?
- Așa, bine... Literatura de azi promovează dreptul omului de a râde... Chiar de el însuși.
- Și așa vrei să scrii și  tu, bă ? De pildă, să râzi de mine, că mi-am rupt piciorul... Vai de mama noastră...
- Ai, bre, ce naiba, cum poți să gândești așa ? Vrei să-ți aduc altceva de citit ?
- Adu-mi ceva de Caragiale, că nu l-am recitit de mult.
- Păi, și Caragiale avea un narator care privea...
- Lasă, bă, cioacele, că nenea Iancu râdea numai de proști. În rest, ăla era om serios... Nu degeaba l-am învățat la școală.
Georgică se scarpină în cap și îi promite lui Mielu că îi va aduce o carte de Caragiale.

luni, 3 ianuarie 2011

Borges, Marele Bibliotecar

Borges este cel mai mare cititor care a existat vreodată. Este Cititorul absolut.
A citit tot ce s-a tipărit, în toate limbile de circulație. A parcurs toate bibliotecile din lume. Mai mult, a imaginat biblioteci infinite și le-a citit și pe acelea. Era normal ca EL să vadă Universul ca având aspectul unei Biblioteci. Era firesc ca  EL să orbească.
Miracolul a fost că personajele și cărțile deschise de EL au înviat în mintea și în povestirile lui  și au născut alte cărți și alte personaje. Alte biblioteci. Nenumărate și nesfârșite biblioteci pe care EL, cu ochii săi orbi,  le vedea aievea. A făcut din opuri personaje și a înzestrat fiecare volum cu o poveste de adânci semnificații.
Borges a creat literatura virtuală înainte ca spațiul virtual să apară.
EL, Marele Bibliotecar al Universului, este un scriitor unic.

P.S. Umberto Eco, alt mare erudit, l-a „nedreptățit” pe Borges când l-a luat ca model pe argentinian pentru cunoscutul personaj din Numele trandafirului... Intoleranța criminală a lui Jorge de Burgos - care refuză oamenilor dreptul de a râde și ucide în numele convingerilor sale - nu îl caracterizează deloc pe Jorge Luis Borges.
Am avut revelația că acest autor, venit din țara care l-a dat și pe Maradona - în numele căruia  s-a înființat un cult religios ! -, este cel mai inteligent dintre toți cei care și-au pus vreodată numele pe coperta unei cărți...

Sărbători fără oameni de zăpadă

Este prima iarnă în care nu am mai făcut oameni de zăpadă.
Faptul mă îngrijorează : înseamnă că nu mai am timp pentru toate lucrurile frumoase care mă înconjoară.
Am citit cărțile trimise de prietenii mei și am revizuit, câte 6-7 ore zilnic, niște texte redactate în vară. Despre cărți voi mai vorbi în articolele mele viitoare.
Iernile anterioare erau pigmentate cu multe mâncăruri  și cu vin. Dar de anul acesta am renunțat definitiv la sucul de struguri.  În ultima vreme ajunsesem să beau, o dată la un an, în timpul sărbătorilor de iarnă. În rest, austeritate. Acum am decis să ignor pentru totdeauna faptul că anumite licori există pe rafturile magazinelor. Dar nu pentru că aș avea probleme de sănătate. Nu. O fac fiindcă, în anii care urmează, am foarte mult de lucru.
Să ne întoarcem la cărți, cu bucurie și cu mințile limpezi...
Afară a început să ningă.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Clasamente discutabile

Am găsit, pe un site ( autori : Will Hubbard și Alex Carnevale ) , un clasament al primilor o sută de scriitori din toate timpurile. Vreau să precizez următoarele :
1. Nu sunt de acord cu clasamentele în domeniul artei. Deși situați în planuri estetice diferite, marii creatori de frumos sunt, din punctul meu de vedere, echivalenți ori complementari.
2. Din clasamentul cu pricina lipsesc scriitori fundamentali, iar alții, de calibru, ocupă locuri „nemeritate”, dacă pot spune așa. Hemingway, de pildă, e pe poziția...82.
Dar să-i vedem pe primii zece :
1. William Faulkner
2. Franz Kafka
3. William Shakespeare
4. James Joyce
5. Gertrude Stein ( ! )
6. John Milton
7. Samuel Beckett
8. Vladimir Nabokov
9. Anton Cehov
10. Marcel Proust.
Hai să mă prostesc și eu și să propun un clasament . Ca să includ cât mai multe valori, voi pune câte  trei pe un loc :
1. Shakespeare, Homer și Dostoievski
2. Franz Kafka, Edgar Allan Poe și James Joyce,
3. Marcel Proust,  Cervantes și Gogol
4. Thomas Mann, William Faulkner și Knut Hamsun
5. John Steinbeck, Gabriel Garcia Marquez și Cehov
6. Flaubert, Bulgakov și Jorge Luis Borges
7. Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire și Louis-Ferdinand Céline
8. Tolstoi, J. Galsworthy și  Scott Fitzgerald
9. Dickens, Malcolm Lowry și J. D. Salinger
8.  Joseph Conrad, Thomas Hardy și Hermann Hesse
9. Bernard Shaw, Dino Buzzati și Hemingway
10. Sartre, Kurt Vonnegut și Balzac
11.  Beckett, Truman Capote și Siegfried Lenz
12. Ibsen, Musil și Canetti
E o listă pe care nu am gândit-o în prealabil și sunt convins că mi-au scăpat mulți autori de valoare. De exemplu, John Galsworthy... Când voi avea timp, o voi duce până la poziția 100... Prietenul Pantacruel arăta, pe blogul său, că numărul scriitorilor îl va depăși curând pe cel al cititorilor. Aș spune ceva mai mult : numărul cititorilor va ajunge, în timp, mai mic decât al scriitorilor foarte mari... Vom avea doar genii și analfabeți din punct de vedere cultural...
Mă gândesc că, într-un pomelnic extins, ar avea loc și câțiva români : Nichita, Șefan Bănulescu, Arghezi, Blaga, dar, mai ales,  Mateiu Caragiale și I. L. Caragiale... Ultimii doi sunt scriitori concentrați, desfășurându-și textele pe spații reduse și de aceea au priză la public. De altminteri, deși se scriu în continuare romane masive, nu mai cred în viitorul scriitorilor de tip Thomas Mann. Mă refer, firește, la piața literară. Vor triumfa cei care vor reuși să scrie precum Friedrich Dürrenmatt : scurt, alert, cu o intrigă bine condusă, dar și cu o valoare literară considerabilă...
E doar o opinie.