Cărți despre care n-am scris (I)

Am pe birou două volume de poezii mai vechi, pe care le citesc/recitesc, dar încă nu mă simt vrednic să scriu despre admirabilele poeme care îmi înseninează zilele.
Am promis că voi scrie despre un prozator consacrat și am avut surpriza de a-mi face dușmani pe Facebook.  Consider că este sănătos să nu zic mai multe.
Voi prezenta, pe scurt, câteva dintre cărțile citite în ultima vreme.
* George Mihail Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Romancierul și dramaturgul George Mihail Zamfirescu ( 1898-1939 ) este pe nedrept ținut într-un anonimat aproape total. ( De fapt, de ce mă mir eu când azi, vorba lui Aldulescu, funcționează o adevărată anulare a valorilor?) Paginile sale au un lirism amar, întâlnit și la Panait Istrati ori Zaharia Stancu, scriitori care au încercat pe propria piele suferința și au metamorfozat-o în literatură de bună calitate. De o frumusețe morală neobișnuită, personajul principal îi va împrumuta mai târziu colțoșenia lui Darie, teleormăneanul care a copilărit pe valea Călmățuiului, devenit emblema prozei lui Zaharia Stancu. În lumea lui Zamfirescu, un hamal de la gară face figura autoritară a unui domn cu familie îndestulată, iar paznicul gării, nașul său, este respectat de mahalagii până la idolatrie. Numai că nașul se spurcă la farmecele finei ( fostă cântăreață de succes prin marile cârciumi ale orașului) și totul se duce de râpă. În paginile cărții găsim adieri estetice și umane care vor căpăta amploare în romanele lui Eugen Barbu și Radu Aldulescu, maeștrii lumii de la periferia capitalei. Găsesc că realizarea unor personaje memorabile este principala însușire al lui George Mihail Zamfirescu, vizibilă și în neuitatele sale piese de teatru..
* Mario Puzo, Omerta. În secolul trecut, Truman Capote este inventatorul romanului nonficțional și al povestirii cu tentă memorialistică. Mario Puzo ficționalizează, în romanele sale, evenimente petrecute aievea. Lumea prezentată este reală sută la sută, dar autorul schimbă numele personajelor și dă coerență și cursivitate acțiunii. Am citit cartea cu sufletul la gură, deși nu pot spune nimic despre valoarea sa literară. Poate că are și așa ceva, din moment ce personajele, foarte vii, sunt de neuitat. Am găsit o singură imagine care mi-a amintit că parcurg o carte de ficțiune : niște mingi de tenis, zburând pe un teren, sunt comparate cu un stol de păsări galbene.
* P. G. Wodehouse, Mulțumesc Jeeves. Prozatorul este o personalitate fabuloasă. A scris peste o sută de cărți, iar romanele sale au fost traduse în peste treizeci de limbi, inclusiv în japoneză și în arabă. În anul 1944, tirajele operelor sale depășiseră cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni n-a mai reușit să le numere. Mulțumesc, Jeeves este o carte lejeră, cu personaje tipic englezești, surprinse în situații burlești. Bertie Wooster are damblaua de a cânta la banjo, motiv pentru care majordomul Jeeves îl părăsește. Bertie se mută la țară,pe domeniul unui prieten, baronul Chuffnell și intră într-o suită de încurcături din care îl scoate, de fiecare dată, genialul Jeeves, personaj memorabil care apare ca un salvator când încurcăturile sunt fără ieșire.  Jeeves este atât de ingenios în soluțiile pe care le găsește, încât pare atins de aripa geniului, fiind cel mai interesant element al unei narațiuni savuroase.

P.S. Aflu cu amuzament că I. L. Caragiale a mâncat bătaie, la premiera piesei O noapte furtunoasă, chiar de la Jupân Dumitrache, pe care l-a folosit ca model pentru personajul său cu același nume. Dramaturgul a făcut gafa, ca și Marin Preda ori Sorin Stoica mai târziu, de a folosi numele reale ale unor personaje. Cum capitala era un sat mai mare, nu le-a fost greu mitocanilor să se recunoască în personaje. Iată rândurile Monică Andrei, care evocă momentul :  ”Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.”

Situații comice

* Azi am citit mult și am scris puțin. Voi echilibra lucrurile în zilele care urmează. Îmi pare rău că nu am timp să scriu un eseu întreg despre proza lui Agopian. Oricum, voi încerca să definesc magica sa formulă artistică. Ceea ce văd prin studiile care îi sunt dedicate sunt generalități formulate într-o elegantă limbă academică. Sunt fericit că ieri am schimbat mesaje cu cei mai buni prieteni, de aici și de departe. Cu unul, mare scriitor, am avut o lungă convorbire telefonică.
* Vă amintiți scena din Bietul Ioanide, în care personajul principal, aflat în vizită la Hagienuș, ridică o monedă care îi căzuse pe covorul gros și silențios al gazdei? În momentul în care Ioanide ia moneda, Hagienuș îl vede și are impresia că banul este al lui. Simțindu-se penibil, Ioanide bagă gologanul în buzunar, sub privirile pline de reproș ale lui Hagienuș. În cursul aceleiași vizite, Hagienuș îi arată musafirului o carte orientală, cu bogate ilustrații erotice. Gazda are impresia că aude ceva la ușă, se ridică și merge să se uite pe gaura cheii. Nu vede nimic, dar după câteva secunde se pomenește că un pai iese prin orificiul respectiv și îi intră în ochi. Deschide ușa și o vede pe servitoare care țâșnește în sus și se îndepărtează în grabă. Și ea se uitase pe gaura cheii, în același timp cu Hagienuș. Crezuse că gaura e înfundată și încercase să o curețe, introducând acolo o tulpină subțire, smulsă din mătură.  În a secvența aceasta se simte și comicul savuros al lui Călinescu.  Aceste situații par șarjate, însă pot fi găsite cu duiumul în viața de toate zilele. Cu ani în urmă aveam un coleg cu o voce răsunătoare. Când vorbea mai tare se întâmpla să-i sară din gură un dinte nefixat bine pe mandibulă de stomatolog. Într-o zi, un om a trecut prin curtea școlii și a salutat.
- Bună ziua, nea Marine, a tunat colegul meu.
Dintele îi zburase însă odată cu salutul.
- Fire-ar mă-ta a dracu', a mai zis profesorul, înjurându-și porțiunea anatomică buclucașă.
Consternat, nea Marin s-a uitat îndelung la profesor. Crezuse că pe el îl blagoslovise dascălul.
În urmă cu mai mulți ani ajunsesem la autogara Militari și așteptam un autobuz cu care să mă întorc acasă. Mai mulți foști elevi au venit la mine. Printre ei, o fată blondă, frumoasă, care fusese premiantă. Să-i spunem Elena. Am vrut să-i fac un compliment și să întreb :
- Ce mai face frumoasa Elena?
Se vede treaba că gura mea e obișnuită cu ironiile, așa că am nimerit invers :
- Ce mai face urâta de Elena?
Încă puteam s-o dreg, dar un deștept, vărul tinerei, a început să se bâțâie și să strige în neștire, cu glas pițigăiat :
- Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa!
Fata s-a făcut vânătă la față și s-a îndepărtat.
Alaltăieri, înainte de serbarea de Crăciun, m-am întâlnit pe hol cu un coleg mai tânăr și ne-am strâns mâinile. Am intrat în cancelarie, unde era alt un coleg cu care, de asemenea, am schimbat un salut frățesc. De față erau două colege. Tânărul pe care îl întâlnisem mai devreme a intrat și el mai târziu și a dat mâna cu celălalt coleg. Femeile au privit lung la noi. Mai târziu mi-am dat seama că ele crezuseră că băiatul nu m-a salutat din cine știe ce pricini.
* Să crezi că nu există extratereștri înseamnă să fii convins că nu mai trăiește nimeni dincolo de gardurile curții tale.
* ”O afacere falimentară, spune doctorul de țară, este să fii reverențios cu cetățenii lipsiți de educație, dar plini de ei. Îți vor da imediat lopata în mână, să le rânești la porci și o vor ieși pe ușă mereu înainte, chiar dacă au jumătate din anii tăi. Veți spune că numai proștii fac așa. Limitați, limitați, zic eu, dar oamenii respectivi sunt uneori și respectuoși. Cu șefii sunt ei înșiși reverențioși. În România, mitocanii au oportunismul în sânge.”
* Am văzut că se face mare caz de educația de tip finlandez : teme puține, ore puține, libertate multă, inspectori ioc. Dacă în unele privințe sunt de acord cu ziariștii, în altele am rezerve. Părinții finlandezi citesc acasă în două limbi. Românii n-au timp să citească nici etichetele produselor pe care le cumpără. În România, educația de acasă este inexistentă. Copilul este educat de înțelepții străzii și de filmele de pe net.
* Mostră de eroism românesc, pe un canal de televiziune. Reporterul întreabă, un fost învățător răspunde.

- Unde erați la Revoluție?
- În casă, unde să fiu? Vedeam pe fereastră că se duceau oamenii la căminul cultural și îmi făceau cu mâna să mă duc și eu. Dar nu m-am dus. Tata mă învățase :”Dacă vezi că se organizează o răzmeriță sau altă manifestare, să nu te duci. Să te bagi în pivniță și să te ascunzi. Că nu se știe cine va câștiga și pe urmă vine și te omoară.” Așa că nu m-am dus, dar m-am dus a doua zi să-mi iau cota de benzină.

Ziua în care luam vacanță

    De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

În așteptarea unui armean de catifea

* Am tot căutat răgaz pentru a scrie o schiță de eseu despre Ștefan Agopian. O voi face în această vacanță. E un scriitor fascinant.
* Mi-am dat seama că mulți colegi sosiți în școală în ultimii ani nu știu nimic despre activitatea mea literară. Mă prefac că n-am scris nimic, iar ei nu deschid nicio carte, niciun site. N-au curiozități, n-au idee ce înseamnă axiologia. Și nu se prefac deloc! 
* Cică Mutu va face din  echipa Dinamo un produs de firmă. Cred că după ce va aduce falimentul, va pleca și se va mai însura o dată. Cum naiba să te bazezi pe Mutu?
* Am văzut, la ultimele alegeri, o capodoperă de acțiune politică. Pe un fond de sărăcie evidentă, s-au promis salarii mari și măsuri de revigorare economică, mulându-se oferta după așteptările românilor. A fost și un program de guvernare concret și coerent. ( Caragiale prindea minunat subiectul, prin gura Conului Leonida, citat și de Cristian Tudor Popescu : ”fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate”. Pensia ”e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu.”),  pe un ton impersonal, de colectivitate hotărâtă să facă dreptate. Apoi, după victorie, meritele sunt personalizate și un politician iese în față și nimeni nu poate contesta meritele sale. Lovitură de mare maestru, 

* Gheorghe Burnei a luat șpagă și a schilodit mulți copii, improvizându-și operațiile cu sârme, oase de la abator, cărămizi, uluci și foraibăre. E un geniu, ce pălăria lui! Un judecător firoscos spune că mutilații rămași în urmă nu sunt probe, iar Burnei a fost torturat să primească munți de bani de la pacienți. Doamne, mare ți-e grădina! Prin urmare, doctorul poate lua din nou toporul în mână.

 .

Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!”
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.

Despărțirea de Las Vegas

* Aveam cândva, în familia soției, o rudă care fabula la gros. Ne întâlneam pe la botezuri și cumetrii, când se reunea tot neamul. Se așeza lângă mine și îi ascultam ore în șir, cu gura căscată, ficțiunile. Ceilalți se minunau. ”Ia te uită cum stă Gigi și ascultă prostiile lui X!” Îmi plăcea omul, îmi plăceau poveștile lui. Îmi descria afacerile-i care înfloreau și priceperea sa în toate domeniile posibile. Pusese cinci uși într-o jumătate de oră, după ce îi luase la goană pe meșterii care nu reușiseră, în șase ore, să fixeze măcar una! Ăia au luat-o la fugă, strângându-și sculele și strigând : ”Nu da, nea X-ule, că plecăm imediat!” Îi cumpărase fiului său diplome de licență și de masterat, iar tânărul nici nu fusese nevoit să-și părăsească orașul de provincie, unde locuia, pentru a intra în posesia hârtiilor obținute de tată. I le dusese acesta din urmă acasă!  Se bâlbâia simpatic, cam ca Dan C. Mihăilescu, și avea a vorbă : ”Ca să faci bani, e nevoie să găsești momentul și prostul!„Una dintre rude, fost barman la un mare hotel din București, se afumase ușor și ne-a povestit despre niște generali ai lui Ceaușescu, care beau, la micul dejun, câte o sticlă de whisky și abia după aceea intrau în normal. Barmanul fusese în Germania, jucase la un cazinou și făcuse prăpăd. Știa să spună, în nemțește, patruzeci de bancuri.
- Dar la Las Vegas ai fost? a întrebat X.
- Nu, a recunoscut celălalt.
- A, păi stai să-ți spun eu cum e acolo!
Și o oră a povestit cum sunt aranjate mesele de joc, cum intri, cum sunt îmbrăcați crupierii, care sunt obiceiurile casei. Vizitatorul Germaniei a plecat cu coada între picioare. X mă convinsese și pe mine că fusese la Las Vegas. Mi-am dat seama că tăiase piroane abia când un cunoscut, care fusese de față la scenă, i-a zis lui X :
- L-ai săltat în aer pe ăla, cu Las Vegas-ul tău!
- Păi, ce? s-a revoltat X. Să-l las să-mi îndruge el mie gogoși despre cazinouri?
Firește că X ieșise la pensie cu o vechime mult mai mare decât vârsta sa din acte. A murit, din păcate, în urmă cu câțiva ani, în urma unui accident. Culmea e că am aflat ulterior că făcuse multe învârteli și îi mersese foarte bine.
* Pe vremea când nu aveam pisici, eram asaltat de vrăbii și de guguștiuci. Cumpăram grâu să hrănesc păsăretul sălbatic din curtea mea. Le puneam hrana pe o scândură lată, fixată într-un dud. Când întârziam cu hrana, guguștiucii veneau la fereastra mea, se așezau pe o viță-de-vie și mă priveau cum scriu la calculator. Erau mulți, dar se tot împuținau. La un moment dat rămăseseră doisprezece. Spre primăvară mai erau câțiva. Cineva îi prindea în capcane și îi mânca. Și nu cred că vânătorii erau oameni sărmani. Asta m-a întristat. Trăisem altă dezamăgire când am văzut, la început, că era câte un mascul care făcea pe șeful, se umfla în pene și îi lăsa doar pe unii să se hrănească. Voia să decidă el cine trăiește și cine moare. Oare toate ființele care trăiesc pe pământ au un comportament asemănător?
* ”Domnule, îmi spune doctorul de țară, prietenul meu, totul este aranjat de un regizor care se lăfăie în inconștientul nostru, cum ar spune Jung. Când eram tânăr și nu mă bărbieream două zile, mă întâlneam cu aceeași fată pe care o plăceam mult. Nu știu dacă ea m-a văzut vreodată bărbierit și aranjat. Dacă beam un pahar de vin, se întâmpla să mă vadă aceleași persoane. Fiecare așa-zisă greșeală avea martorul său, care o publica, o trâmbița, o ilustra și o folosea în fel și chip. Dacă citeam și scriam, nu mă vedea nimeni. Ar fi curată tâmpenie să credem că erau doar niște coincidențe.”

P.S.  Am avut, mulți ani, și rândunele. Toamna se strângeau.două-trei generații, în jurul cuibului și își luau rămas-bun. Primăvara reveneau, își reparau sălașul și scoteau pui. Apoi, într-o iarnă, vrăbiile le-au ocupat culcușul. Primăvara nu s-au mai atins de locul spurcat de excrementele altor păsări. Între timp, căsa lor s-a dărâmat. Primăvara mai vin unele, dau ocol, însă sunt descurajate de prezența numeroaselor mele feline și pleacă în căutarea unor locuri mai prielnice. În ultima vreme, zona a fost împânzită de coțofene care rad tot ce este comestibil, inclusiv păsările mai mici.

Ticăloasa bănuială

*  La fântâna boierească, de unde ia apă toată lumea, sunt abandonați nenumărați câini. Îi privesc și simt că toți sunt ai mei. Mă simt răspunzător pentru ei. Ieri erau și unii cât ghemotoacele. Sunt dezolat, n-am putut decât să le ofer celor mai mari din pâinea pe care o cumpărasem de dimineață. Sunt însă surprins că dulăul cel mai puternic se comportă ca un politician. Lasă bucata lui de pâine și se repede la ceilalți care, de teamă, își lasă de bunăvoie hrana în ghearele nesătulului. Chiar până aici am ajuns? Au căpătat conduită politică și maidanezii abandonați? Pierd o jumătate de oră să-i păzesc pe cei mai slabi de hrăpăreți. Îmi vine să plâng că nu-i pot salva pe cei mai mici. Nu mai am loc acasă și pentru ei. Rămâne posibilitatea ca unii dintre elevii mei să intervină și să le ofere adăpost.
* E clar pentru toți care se pricep la fotbal că nu Ronaldo este cel mai bun fotbalist din lume. Dar el va lua Balonul de Aur. ( Am făcut o socoteală și am constatat că până acum Messi a meritat patru trofee, iar Ronaldo unul : restul au fost aranjamente.) În ultimele meciuri din Liga Campionilor, portughezul a jucat ca o cizmă spartă, ca și în finala Campionatului European, când s-a accidentat și i-a adormit pe afro-francezi cu plimbările sale pe targă. În ultima confruntare, s-a lovit o dată mingea de el, în careul advers, iar comentatorii români nu mai conteneau cu elogiile : ”omul anului”, ”cel mai mare” etc. Într-o lume de proști, șmecherii pot măslui foarte ușor zarurile. Cel mai bun fotbalist nu înseamnă golgheterul/oportunistul unei competiții ( foarte important și el!), ci acela care influențează hotărâtor jocul echipei sale, în meciuri cruciale. Portugalia a câștigat fără Ronaldo finala europeanului. Tot fără Ronaldo, Real joacă dumnezeiește. Echipa a fost dusă în fazele superioare ale Ligii Campionilor de prestațiile lui Bale. În schimb, fără Messi, Barcelona pare o echipă aproape obișnuită.
Nu Trump și Iohannis sunt cei mai inteligenți oameni din America și din România. ( E adevărat că alții nu știau nici unde au gura și fundul, însă au ajuns cândva cei mai puternici oameni ai planetei, iar curcubeul apărea pe cer la dorința lor. ) Dar sunt ei șefii șefilor? Cine vrea/îndrăznește poate trage o concluzie.
* Aflu, din statistici, că scriitorul cel mai citit din România este... un cântăreț. Cât de prompt ne sincronizăm noi cu lumea bună! N-a luat Nobelul tot un cântăreț? Încâ tânărul creator, multiplu talentat, a vândut în ultima vreme de șase ori mai multe cărți decât Cărtărescu. Nu cu mult timp în urmă, Cezar Ivănescu a fost un vizionar. Dacă ar mai fi trăit, ar fi jucat roluri mari pe scena literaturii. Și așa am ajuns să mă încerce o ticăloasă bănuială : mulți oameni cumpără cărți pe care nu le citesc. Nici nu le-ar înțelege. Dar sunt în ton cu lumea bună.
Ce-ar putea face scriitorii români pentru a fi cumpărați? ( Că, de citit, nu se mai citesc nici între ei.)
1. Să-și aranjeze niște bătăi cu alde Guță, în emisiunea lui Capatos. Vă dați seama cât de spectaculos s-ar schimba soarta lui Aldulescu, dacă romancierul l-ar snopi în bătaie pe manelist? ( Aldulescu a fost, printre multe altele, și boxer.) Cine ar deveni Cărtărescu dacă i-ar prinde un croșeu în barbă fostului său elev Adrian Minune? Cât de celebri ar ajunge Dumitru Augustin Doman, Teodor Dună, Tudor Cristea, Paul Cernat, Ion Mureșan, Radu Vancu, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Miron, Liviu Drugă și numeroși alți scriitori, dacă i-ar cotonogi pe Vijelie și pe Salam? S-ar putea programa cafteli în seriale, organizate în așa fel încât competitorii să câștige pe rând. Așa cum se băteau Ogică și Lazarus, la Dan Diaconescu. Autorii care ar apărea acolo, cu ochii vineți și cu fălcile fracturate, ar sparge piața, nu altceva. E curios că unii autori s-ar bate și gratis între ei, dar evenimentul n-ar avea niciun ecou.
2. Al doilea pas către suprema recunoaștere ar fi ca autorii să-și agațe de gât câte o mandolină și să zbiere pe la câteva concerte. Niște albume le-ar prinde și mai bine. Ce, alții sunt mai breji? Dacă îmi spune cineva că Dumitru Rucăreanu ( Dumnezeu să-l ierte!) și Nelu Ploieșteanu au avut/au pic de voce, mă duc și mă spânzur în chilia unei mănăstiri. (Ce spun eu, l-am văzut chiar pe idolul meu, Tom Jones, beat mort, mugind la un Revelion, cu nasul în pahar. Vocea secolului fusese invitată de români să cânte la un sfârșit de an, dar ostilitatea lui Jack Daniel's s-a dovedit a fi decisivă.)
Până atunci îi va fi greu oricărui scriitor român, în mascarada perpetuă care ne umple auzul și văzul.

Tompa Gábor

         Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.

- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.

- Douăzeci, să trăiți !

- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !

Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.

Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :

- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu, de ce a fost el porc și măgar? Uite, acu’ să recunoască ! Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !

Vinovatul a dat să facă un pas înainte.

- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu’, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !

Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte în apă sărată, fără nimic altceva, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.

Eram apăsat de cumplita depresie din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.

Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și de medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o lingură, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură.

Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două săptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție, pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși ( peste zeci de ani, unul dintre ei a ajuns arheolog și se învârtea prin nu știu ce minister, altul era prefect de Constanța)  și n-a verificat plângerea lor.

̶  Fugi, bă, d-aici, că Șerban e om serios, nu face așa ceva!

După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.

   Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :

- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !

Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic strident. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului ei.

Figura lui Tompa s-a luminat. S-a bucurat ca un copil :

- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !

Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastre și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați . Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.

Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.

- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.

- Du-te în p.. mă-tii !

- Nu execuți ordinul ?

Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.

- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?

- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.

Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-un târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești. ( Tatăl lui Tompa era directorul IATC-ului din Târgu Mureș.)

Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate, în repetate rânduri, pentru a ne lua banii.

Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenentul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.

- Ce p... mea, eu n-am nevoie de bani ?

Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.

Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.

- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !

Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :

- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !

Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul dintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el.

Când ne-am nimerit amândoi în spital,  la Pitești, Tompa  mă târa afară, în curtea betonată, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.

- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.

Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :

- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu’ ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !

 Tompa m-a privit și a clătinat din cap într-un mod de neimitat.

Înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.

-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.

Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o măreață carieră de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.

Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook și în urmă cu două sau trei luni – pentru mine, timpul a devenit relativ - am schimbat câteva propoziții.

P.S.  1. Tompa avea mult umor. În Spitalul Militar din Pitești erau internați și alți maghiari. Unul dintre ei mergea cocârjat, înconvoiat de o teribilă suferință. Un camarad l-a întrebat pe prietenul meu de ce suferă necăjitul soldat. Tompa a devenit grav și a glăsuit următoarele :
- Vezi tu, când a venit aici, în urmă cu două săptămâni, pe băiatul ăla l-a trecut pișatul. A fost plimbat din cabinet în cabinet, din laborator la administrație și, cum s-a făcut, cum s-a dres, omul nostru n-a apucat nici până acum să se pișe.
        2. Printre cei cu care mă întâlneam pe holul spitalului, era un bărbat încă tânăr, cu o ținută marțială. Deși purta halat, ca toți bolnavii, mergea țanțoș de parcă înghițise o sabie, dându-și trufaș capul pe spate și aruncând priviri nemiloase celorlalți oropsiți ai soartei. Mă loveam de el, invariabil, în fața unor uși. Sunt un tip politicos, chiar protocolar, dar, cum am spus-o de atâtea ori, nu-i înghit pe aroganți cărora le fac invariabil tot felul de surprize. De obicei, invit pe oricine se nimerește înaintea unei intrări să treacă înaintea mea ( cum făcea jucătorul de tenis australian Rod Laver), dar pe individul ăla îl îmbrânceam ușor de fiecare dată și i-o luam înainte. O dată nu l-am lăsat să treacă prin fața mea! Iar el îmi arunca priviri nimicitoare.
- Ce dracu' ai, mă, cu ăla? m-a întrebat un soldat. Tu știi cine e? E maiorul X, șeful de stat major al batalionului din oraș.
Noroc că pe maior l-au surprins într-o noapte în timp ce o regula pe o asistentă, pe canapeaua din holul central al spitalului și l-au externat, că altminteri cine știe în ce belele mai intram.

Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.

Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.

- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.

Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.

- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !

În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.

- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 

Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.

Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:

- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?

Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :

- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !

Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.

Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate. Preda : 

- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.

- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”

Cum cred că va arăta literatura lumii, dacă oamenii ar fi nemuritori. Răspuns la o anchetă literară

     Primul impuls este să spui că nu numai literatura, ci și viața socială ar arăta cu totul altfel, dacă am fi nemuritori. Dar dacă privim cu atenție în jurul nostru, observăm un lucru surprinzător.  Cei mai mulți oameni se comportă ca și cum ar fi nemuritori. Strâng averi fabuloase, care nu-i fac fericiți, dar aduc multă suferință săracilor. Nu-i va afecta bătrânețea, nu vor ajunge cadavre și nu se vor descompune oribil. În această situație sunt și vor fi numai ceilalți. Pentru a răspunde la întrebare, voi îngroșa niște tușe existente în lumea de azi :

    Literatura îi va interesa prea puțin pe oameni. Nemaifiind nevoiți să muncească – foamea nu îi va ucide, nu? -, oamenii vor avea mai mult timp la dispoziție. Cum îl vor folosi? Petrecând ( ar dispărea noțiunile de păcat, judecată și infern), luptând pentru putere, urmărindu-se unii pe alții, discreditându-se, punând la cale capcane în care vor cădea adversarii lor. Se vor accentua instinctele de distrugere, iar literatura va reflecta acest aspect. Moartea nu va mai fi o temă fundamentală, fiind înlocuită de explorarea posibilităților de a comite crime. Nu va mai exista Thanatos, însă umanoizii îl vor căuta, îl vor invoca, îl vor inventa. În mod paradoxal, vor fi scrise texte care vor conține cel puțin două omoruri pe pagină.  Viața va oscila între violență și o nepăsare apăsată. De aceea cărțile cu idei pașnice nu vor fi citite.

    Cu totul altceva se va petrece dacă oamenii vor fi pregătiți moral pentru condiția de nemuritori. Nu pot spune că nu va mai fi nevoie de literatură ( deși și-ar cam pierde obiectul : poezia  și poveștile sunt strigăte împotriva morții), dar viața va deveni artă. Fără moarte, nu va mai fi nici eros. Iubirea se va purifica spiritual. ( Bănuiesc că dacă va exista nemurire, va fi reglementată și controlată cumva și înmulțirea indivizilor.) Dacă se va mai scrie, va fi multă poezie, veritabil imn închinat luminii eterne, iar proza nu va mai avea personaje negative. La nivelul capodoperelor, diferența va fi echivalentă cu cea dintre muzica ușoară și acordurile lui Bach. Dar uite că am devenit visător, ceea ce, probabil, asta ai și urmărit, punând o întrebare care ține de marile utopii.

P.S. Aranjamentele bat la ochi atât în sport, cât și în politică. De ce să ne mai uităm la meciuri, dacă știm dinainte rezultatele?

       În rest rămâne cum am stabilit : Lionel Messi este cel mai bun fotbalist al planetei. Zicea bine un antrenor că ar trebui să se decerneze anual două Baloane de Aur. Unul să i se dea direct lui Messi, iar pentru al doilea să se lupte ceilalți jucători.

                                                                   

Retopind peștișorii de aur

* Spre dimineață am un vis în care văd coperțile/copertele a două dintre cărțile la care lucrez și îmi răsună în minte câte o idee importantă pentru fiecare volum. M-aș putea trezi să le notez, dar sunt conștient, în somn, că n-aș reuși să readorm. Fac eforturi să memorez totul. Abia după-amiază îmi amintesc cum arătau romanele mele, însă cele două idei s-au evaporat. Totuși, nu s-au dat toate bătăliile și încă nu s-au încuiat ușile.
* Tot amân să scriu despre ultimele cărți citite. Până la urmă, la ce bun? Sunt medii sociale în care nu ai nici măcar spațiul moral de care beneficia Aureliano Buendia când fabrica peștișori de aur, retopindu-i de fiecare dată.  Nu sunt împotriva evoluției morale - ah, acest capitol a fost în mare parte doar o inacceptabilă ipocrizie -, dar există un cod dincolo de care toate actele noastre încetează să mai aparțină sferei umanului și devin monstruoase. E de meditat asupra degradării omului supus presiunii diverșilor factori care îl macină. Nemilos este timpul. În orașe, descompunerea este mai mult fizică. În lumile în care cărțile n-au putere, banii fac ravagii cu sufletele celor care au prea mulți sau nu au deloc.
* Un prieten, scriitor de mare originalitate, face o anchetă literară și mă bagă și pe mine în seamă, solicitându-mi răspunsul la o întrebare surprinzătoare : cum ar fi literatura pe care o scriem, dacă am fi nemuritori?
* Nu vă spuneam că Dominika Cibulkova e mai bună decât adversarele ei și că Andy Murray va fi noul lider mondial? Antrenorii sunt foarte importanți. ( S-ar putea să fie și o strategie a lui Djokovic, care a decis, probabil, să lupte intens doar pentru a câștiga turnee de Mare Șlem.) Sunt uimit însă că Simona Halep e foarte mulțumită cu un îndrumător care îi spune tot timpul :”Ai suflet mare! Luptă, luptă până la capăt! Așa! Dă-i înainte!”” Unde sunt strategiile și detaliile tehnice? Te pomenești că omul ăla nu îndrăznește să o învețe nimic pe Simona, fiindcă, ambițioasă cum e, machidoanca noastră s-ar putea supăra. Suficiența i-a mâncat pe mulți. Năstase, Ivanisevic și Djokovic sunt exemple ilustre. Toată stima pentru munca lui Murray, care n-are însă nimic strălucitor în jocul său.
* S-auzi și să nu crezi! Lideri ai ISIS au fugit cu milioanele organizației. Cum vor proceda musulmanii? În mod sigur nu le vor da cinci ani de pușcărie, din care condamnații vor face mai puțin de jumătate, rămânând cu toți banii la chimir. Reamintesc că, pentru furtul unei pâini, judecătorii români dau babelor pedepse foarte grele.

Tenisul, o parabolă a vieții

    Englezii de altădată, care au inventat aproape toate sporturile, erau niște nebuni frumoși. Bețivi și geniali, cum a fost și Dylan Thomas, în onoarea căruia laureatul Nobel Bob Dylan și-a luat pseudonimul.  Dar preocupările cu pricina pot fi psihanalizate. Mingi rotunde sau ovale trebuie să fie introduse în cavitățile unor porți, în coșuri sau prin spațiul dintre niște bare înalte. Nu întâmplător Ronaldo își face freza ( ca și cum ar merge la femei! ) înainte de a intra pe teren. Ceva e băgat în altceva. Trasul la țintă, cu arcul sau cu armele moderne, e și mai sugestiv.
Dar ce ne facem cu tenisul, singurul sport care mă mai interesează, dacă exceptez meciurile de fotbal în care joacă Lionel Messi? Vi se pare că există ocupație mai absurdă? Să lovești din răsputeri și cât mai plasat o minge micuță, într-un spațiu bine delimitat e o muncă mai grea decât a vâslașilor de la galere și decât a tăietorilor de lemne de odinioară. Ești robul unor pătrate și al unor dreptunghiuri. Dacă ne uităm însă cu mai multă atenție, vedem că nu câștigă cel mai puternic, nici cel mai talentat. Triumfă cel care își cunoaște limitele și știe să se întindă cât îi este plapuma. Cu alte cuvinte, învingătorul e jucătorul care comite cele mai puține greșeli. Tenisul devine astfel o ilustrare vie a moralei omenești, o parabolă a vieții de zi cu zi. Nu poți fura, nu poți cerși, cum face bravul Cristiano, care se agață de picioarele adversarilor și solicită penalty.  Mingea e în teren sau afară și discuțiile în contradictoriu nu încap. E drept că unii servesc ca fulgerul, arbitrii nu văd mingile, iar câte un jucător ghinionist nu mai are dreptul să ceară reluarea secvenței, ieșind deseori în pierdere. Singurul lucru evident imoral în tenis este forța disproporționată cu care pălesc găliganii micile ghiulele păroase. Echipamentul poartă 90% din vină.
    În fine, am văzut-o pe Dominika Cibulkova pierzând meci după meci, deși era de fiecare dată mai bună decât adversarele ei. M-am mirat de lentoarea loviturilor lui Kerber, care pare îndopată cu Diazepam, de când a devenit numărul 1 mondial. Și a câștigat mereu! Contează și cerebelul. De pildă, jucătoarele cu cele mai mari posibilități, Muguruza și Pliskova, gândesc foarte puțin.
     Îmi dau însă seama că marile performanțe au fost realizate chiar și în acest sport cu ajutorul substanțelor interzise și mi se face lehamite. Borg și McEnroe au recunoscut că s-au dopat cu cocaină. Nadal a fost tot timpul umflat cu felurite stimulente. Parcă și Djokovici ar fi luat ceva ( sau n-a luat nimic și a ajuns la epuizare), încât a ajuns să nu mai aibă practic deloc masă musculară, ca un bolnav de cancer. M-am speriat efectiv când am văzut că sub tricoul făcut praf n-avea decât piele și os. Nici pe sârb nu-l dă mintea afară din casă. Dacă ar fi fost așa, și-ar fi luat un antrenor ca lumea, cum a făcut Murray, băiat modest, însă bine sfătuit. Asul din mâneca scoțianului este legenda cehă Ivan Lendl. Lendl va face din Murray primul jucător al lumii. În rest bate vântul norocului și al întâmplării.

P. S. Mă gândesc să scriu un articol despre Ștefan Agopian și să arăt că armeanul este o variantă a scriitorului perfect. Se va supăra oare pe mine autorul Manualului întâmplărilor?

Inconfundabilele șoproane românești

  *Cauți cu disperare un film care se poate vedea. Dacă dai peste un cadru din Fellini, Wajda, Mihalkov, Konchalovski sau Luis Buñuel, îți înțepenește mâna și nu mai poți muta pe alt canal. Îți dai seama că ai privilegiul de a vedea o capodoperă. E un sentiment unic, inconfundabil. Așa s-a întâmplat când am descoperit Acel obscur obiect al dorinței sau Pianistul. ( Văzând Lista lui Schindler și Pianistul, pot spune că Spielberg este un mare cineast, dar Polanski este un geniu.) Dacă însă îți vor cădea ochii pe un șopron făcut din scânduri, ponosit și plin cu obiecte risipite aiurea, poți fi sigur că e cel mai bun cadru dintr-un film românesc prost. Când stau la masă, se plimbă sau se ceartă, personajele n-au pic de haz, iar scenelor le lipsește orice notă de inefabil. Așa învățăm noi : orice ficțiune trebuie să fie reportajul unei experiențe strict personale.  ( Sigur, când se manifestă un mare talent, orice produce acesta urcă imediat în cerul valorilor generale. Dar nu e totdeauna cazul.) Povestea se va prăfui, e deja ternă, dar noi avem tăria opiniunilor! Observația este valabilă pentru mai multe domenii artistice. Dacă ar fi fost români, Faulkner, Fellini, Buzzati, Canetti ar fi fost socotiți niște criminali de netolerat, artificiali și inautentici. Păi ce, ne jucăm? În multe privințe, mulți își închipuie că literatura/cinematografia e doar un șopron mirosind a cuie și a ciocane ruginite, a bălegar și a opinci sparte, dar cu etichete de firmă, vizibile de la o poștă. 

* Un eseu despre aroganță ar aduce multe revelații. Îmi plăcea un tânăr promițător, chiar dacă nu eram de acord cu opțiunile sale artistice. La un moment dat mi-am dat seama, fără dubiu, că omul e un amator în ale literaturii. Habar n-avea de una sau de alta. Ulterior, conformist și realist fiind, și-a schimbat din mers domeniul de activitate. Dar tot comentează cărți. E o treabă să-ți dai cu părerea, țanțoș, despre lucruri care îți vor rămâne pe veci străine.

 Aroganța duce la promovarea incompetenței și chiar la fraudă. Dacă ți se cuvine totul, poți face/scrie orice, nu-i așa? Ce mai contează ceilalți, etica și alte mofturi? Uneori însă îngâmfarea este expresia prostiei pure. Am avut un oarecare talent literar-actoricesc ( puțin a trecut și în paginile cărților mele!) și am influențat modul de a gândi al multor prieteni. Ei s-au prins în jocul meu și au acceptat să joace diferite roluri, purtând cu plăcere nume care nu erau ale lor. ( Cândva voi povesti mai multe pe această temă.) Unul dintre ei, sportiv de performanță, ajunsese să-l citeze pe Nichita Stănescu  când luau o pauză de antrenament și își mai trăgeau sufletul.

- Dă unde știi tu, mă? a auzit el, la un moment dat, replica unui prostovan cu mustăți.

Intonația era, ca și șoproanele, inconfundabilă.

- Am citit și eu niște cărți, a răspuns amicul meu, peste măsură de surprins.

- Ai citit... Astea e prostii dă... te doare capul

- Noroc că pe tine n-are ce să te doară.

P.S. Există și filme românești bune, sper că nu s-a înțeles că aș susține contrariul.

Ce mi-a spus fiica mea în ianuarie 2010

”Oamenii obişnuiţi sunt minunaţi.

Oamenii mari sunt nefericiţi.

Oamenii foarte mari sunt fericiţi."

O proză de Charles Bukowski în traducerea poetului Romulus Bucur

Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de Romulus Bucur 
  
 

Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor. 
Era o chiuvetă mică în cameră. 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el. 
Era în 1943. 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi. 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi. 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri... 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni? 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie. 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă. 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd. 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri. 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry. 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură. 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum. 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară. 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva. 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace. 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată. 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva. 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau. 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele. 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului. 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau. 
“Ooo, uite!” 
“Doarme!” 
“Să-l trezim?” 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde. 
“Uite, e frumos!” 
Chicotiră, rîseră, fugiră. 
Harry închise ochii la loc. 
Despre ce fusese vorba? 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ! 
Dar n-or să se mai întoarcă. 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său. 
Nu, gîndi Harry, sînt rău. 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi. 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul. 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război. 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el. 
“HEI, TICĂLOSULE!” 
“CHIULĂULE!” 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua. 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!” 
“LAŞULE!” 
“POPONAR NENOROCIT!” 
“FRICOSULE!” 
Era un convoi foarte lung şi încet. 
“HAI CU NOI!” 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!” 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii. 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi: 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!” 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna: 
“PRINDE-L, TATAIE!” 
“ARATĂ-I TU LUI!” 
Apoi convoiul dispăru. 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană. 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea. 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă. 
“Hei, amice, ai un fum?” 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura. 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?” 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el. 
“Nu cu... tine!” 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare: 
“NU CU... TINE!” 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact. 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare. 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina. 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de 
colo-colo fără rost. 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?” 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar. 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry. 
“Vin cu tine,” spuse McDuff. 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu? 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa. 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător. 
Apoi ajunseră la bar. Intrară. 
Ceata obişnuită. 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele. 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman. 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului. 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry. 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali. 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei. 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă. 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry. 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu. 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului. 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă. 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo. 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da. 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase. 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse. 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry. 
“Ce mai faci, Harry?” 
“Aştept ploaia.” 
“Ce-ai zice de o bere?” 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.” 
Monk comandă două beri. Ele sosiră. 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar. 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?” 
“Nu m-am gîndit la asta.” 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?” 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama. 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.” 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry. 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?” 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.” 
“Deci o faci?” 
“Nu cred.” 
“Hai, nu vrei să încerci?” 
“Nu pot, Monk.” 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect. 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni. 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.” 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva. 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?” 
Harry nu răspunse. 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.” 
“Hai…” 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă. 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile. 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa. 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă. 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine. 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu. 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva. 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă. 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.” 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat. 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.” 
Harry şi Paul şi Monk. 
Monk şi Paul şi Harry. 
Harry, Monk, Paul. 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?” 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.” 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul” 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă. 
“Ai luat mult, Monk?” 
“Nimic, Paul.” 
“Pe-asta n-o cred…” 
“Mai bine ai crede-o, Paul.” 
“Nu din ce aud.” 
“Cum ar fi?” 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.” 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!” 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte. 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.” 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis. 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce? 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis. 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă. 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una. 
Timpul suna ca un clopot alb. 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi. 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc. 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere. 
Era fără respect, un cîine ghinionist. 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului. 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el. 
Lui Monk nu-i păsa. 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.” 
“O, da, Monk… o rezolv eu…” 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea. 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin. 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi. 
Monk se privi. 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială. 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.” 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă. 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş. 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă. 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar. 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.” 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului. 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.” 
“Fireşte, Monk...” 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.” 
“Poate, Monk...” 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă. 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului. 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?” 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă. 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic. 
Dar era ceva. Era o mulţime. 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!” 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri. 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa. 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite. 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine. 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry. 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă. 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry. 
“Nu,” răspunse Harry. 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.” 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul. 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.” 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat. 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?” 
“Am,” răspunse Harry. 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea. 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos. 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el. 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum. 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea. 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne. 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea. 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit. 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ. 
Se aplecă peste tejghea. 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?” 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.” 
“Care-i genul tău de muncă?” 
“Sînt arhitect.” 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă. 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine. 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor. 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment. 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. 
Apoi Harry termină. 
Bucătarul încă se zgîia la el. 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.” 
“Mai vrei o dată toată chestia?” 
“Da.” 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar. 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.” 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!” 
Rita veni cu berea. 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.” 
“Am de gînd să ridic ceva.” 
“Ha! Ca şi cum ai putea!” 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină. 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry. 
“Slujba mai este, dacă o vrei.” 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry. 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.” 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice. 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta. 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot. 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.” 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!” 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie. 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară. 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie. 
Apoi ieşi. 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate. 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume. 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.