Sunt zguduit de recitirea povestirii Părintele Serghi de Lev Tolstoi. L-am considerat totdeauna pe Dostoievski superior tuturor scriitorilor ruşi, dar trebuie să recunosc că Tolstoi este singurul pe care nu l-am citit cu suficientă atenţie.
Ca şi Dostoievski, el nu dezvoltă nici strategii narative care să ne ia ochii. Povesteşte, pur şi simplu. uneori rezumă şi iuţeşte ritmul naraţiunii, alteori redă scenele cu încetinitorul. Nimic nu este, artistic vorbind, pregândit. Nici nu se întrezăreşte vreun artificiu de stil, aşa cum se întâmplă la Gogol, unde operează o puternică viziune deformatoare. Tolstoi întinde şi scurtează întâmplările după cum îi vine la îndemână. E vorba de un instinct artistic pur. ( Cred că şi la Gogol e vorba de acelaşi lucru, dar ucraineanul nici nu putea scrie altfel, aşa cum Van Gogh era prizonierul propriei maniere de a picta. ) La nivelul semnificaţiilor, naratorul tolstoian ştie însă permanent unde trebuie să ajungă : la o idee preconcepută a cărei ilustrare este chiar naraţiunea. Tolstoi este un prozator tezist, operele sale mai scurte fiind adevărate pilde morale, dar acest aspect nu tulbură apele esteticului. Senzaţia de adevăr uman este foarte puternică, deşi nu suntem ademeniţi cu o oralitate pitorească.
Revăzând Părintele Serghi, îmi dau seama de ce tovarăşii săi de credinţă au greşit atât de mult faţă de Tolstoi. Se ştie că ei au încercat zadarnic o împăcare cu marele scriitor, care era un ceştin autentic, dar n-au reuşit o reapropiere nici înaintea morţii acestuia. E o pată ruşinoasă, rămasă pentru veşnicie, pe obrazul instituţiei respective.
Scena în care Serghi rezistă femeii care îl ispiteşte este uluitoare. Ca să-şi învingă poftele trupeşti, pustnicul îşi taie un deget cu toporul. Acest lucru o impresionează atât de tare pe vizitatoarea sa, care pariase cu nişte amici că îl va seduce pe călugăr, încât ea îşi schimbă felul de viaţă. Mai târziu, uşuratica doamnă se va călugări ea însăşi. Aici mi se pare că prozatorul forţează puţin evenimentele.
Finalul textului m-a surprins şi mi-a dat senzaţia de lucru neterminat. Nu-mi dau seama de ce.
P.S. Mitică Dragomir s-a îmbătat de bucurie că echipa CFR Cluj s-a calificat în grupele Ligii Campionilor. E o manifestare de om superior care se bucură de succesele celorlalţi. Că nu e realizarea sa este evident !
În acest timp, procurorii lasă în liberate criminali în serie. Şi monştrii se înmulţesc. Nu omor nici muşte, dar dacă criminalii turbaţi, de felul celui care a măcelărit cu toporul nişte cai înhămaţi la căruţă, ar fi condamnaţi la moarte, m-aş lepăda de orice principiu moral şi m-aş face călău.
joi, 30 august 2012
Alte perle de la BAC
Am găsit, pe Facebook, alte perle ale elevilor care au susţinut examenul de Bacalaureat :
"Părerea mea e că Ilie Moromete lua la mişto pe toţi pentru că se credea superior din naştere. N-a avut nevoie de multă şcoală şi de aceea e idolul meu"
"Soţul o lăsase singură acasă pe Victoria şi femeia nu înţelegea pe unde umblă de atâta vreme, aşa că a încălecat pe cal şi a mers să îl caute. Victoria nu putea să stea liniştită, pentru că calul Bator nu-i oferea iubire şi mângâieri, la fel ca soţul ei. Îi era teamă că o să-l prindă cu o femeie, dar l-a găsit mort"
"Eu din ce a zis Lucian Blaga n-am înţeles nimic. O să mai scriu o bucată de comentariu din Moromeţii în loc"
"Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obraznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci".
"Baiazid i-a zis cel bătrân lui Mircea să facă mişto de el".
"Baltagul este un fel de topor folosit şi în zilele noastre pentru comiterea crimelor. După acest topor a plecat Victoria Lipan, probabil că avea nevoie de el pentru muncile câmpului sau ca să taie lemne"
"Lucian Blaga a ştiut să îşi folosească calităţile şi azi îl sărbătorim pe bancnota de 200 lei. Este una dintre cele mai mari bancnote româneşti, şi a fost răpus doar de 500 lei cu Eminescu care e artist"
"N-am stat să număr cuvintele, că mai am puţin timp, dar am înmulţit cuvintele dintr-un rând cu rândurile şi mi-a dat 640"
Nu fac niciun fel de comentarii. Amintesc doar că elevii şi părinţii susţin că profesorii sunt de vină pentru aceste capodopere de inepţie. Unii dascăli, zic indignaţi cei în cauză, ar fi trebuit să fie concediaţi, fiindcă i-au făcut proşti pe liceeni, iar acestora le-a scăzut moralul şi... au scris ce se vede.
"Părerea mea e că Ilie Moromete lua la mişto pe toţi pentru că se credea superior din naştere. N-a avut nevoie de multă şcoală şi de aceea e idolul meu"
"Soţul o lăsase singură acasă pe Victoria şi femeia nu înţelegea pe unde umblă de atâta vreme, aşa că a încălecat pe cal şi a mers să îl caute. Victoria nu putea să stea liniştită, pentru că calul Bator nu-i oferea iubire şi mângâieri, la fel ca soţul ei. Îi era teamă că o să-l prindă cu o femeie, dar l-a găsit mort"
"Eu din ce a zis Lucian Blaga n-am înţeles nimic. O să mai scriu o bucată de comentariu din Moromeţii în loc"
"Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obraznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci".
"Baiazid i-a zis cel bătrân lui Mircea să facă mişto de el".
"Baltagul este un fel de topor folosit şi în zilele noastre pentru comiterea crimelor. După acest topor a plecat Victoria Lipan, probabil că avea nevoie de el pentru muncile câmpului sau ca să taie lemne"
"Lucian Blaga a ştiut să îşi folosească calităţile şi azi îl sărbătorim pe bancnota de 200 lei. Este una dintre cele mai mari bancnote româneşti, şi a fost răpus doar de 500 lei cu Eminescu care e artist"
"N-am stat să număr cuvintele, că mai am puţin timp, dar am înmulţit cuvintele dintr-un rând cu rândurile şi mi-a dat 640"
Nu fac niciun fel de comentarii. Amintesc doar că elevii şi părinţii susţin că profesorii sunt de vină pentru aceste capodopere de inepţie. Unii dascăli, zic indignaţi cei în cauză, ar fi trebuit să fie concediaţi, fiindcă i-au făcut proşti pe liceeni, iar acestora le-a scăzut moralul şi... au scris ce se vede.
marți, 28 august 2012
Adela. O iubire fin de siècle
Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
Etichete:
Adela,
Anton Holban,
Arca lui Noe,
Camil Petrescu,
Creangă,
Doamna T.,
Emil Codrescu,
Emilia Răchitaru,
G. Ibrăileanu,
Hortensia Papadat-Bengescu,
Max Blecher,
Nicolae Manolescu
duminică, 26 august 2012
Cum a murit Anton Holban
Ştiam că Anton Holban a murit în urma unei operaţii. Ca şi prietenul şi mai târziu adversarul său Octav Şuluţiu, Holban o iubise fără speranţă pe Lydia Manolovici, o frumoasă şi capricioasă evreică, fiica unui industriaş de succes. În 2009 am scris un text pe această temă : O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban :
"Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile."
Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
"Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs."
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.
Mă încearcă o mare amărăciune la gândul că autorul Ioanei ar fi putut fi salvat, dacă ar fi fost tratat corespunzător şi îmi amintesc de un poem al lui Sorescu, Leac, pe care îl citeam în adolescenţă, în paginile revistei Luceafărul :
Când se dă de leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui să învieze
şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n-a fost încă descoperit.
"Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile."
Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
"Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs."
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.
Mă încearcă o mare amărăciune la gândul că autorul Ioanei ar fi putut fi salvat, dacă ar fi fost tratat corespunzător şi îmi amintesc de un poem al lui Sorescu, Leac, pe care îl citeam în adolescenţă, în paginile revistei Luceafărul :
Când se dă de leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui să învieze
şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n-a fost încă descoperit.
Etichete:
Anton Holban,
Ioana,
Jocurile Daniei,
Lydia Manolovici,
Marin Sorescu,
Marius Chivu,
Mihai Zamfir,
Mihail Sebastian,
nerv simpatic,
Oameni cu joben,
Octav Şuluţiu,
Poveste de iarnă,
Zaharia Stancu
sâmbătă, 25 august 2012
Clica lui Mitică
Mă amuzam copios când Mircea Sandu explica declinul fotbalului nostru prin factorii sociali şi economici din România.
Dar nu e de râs. E de plâns. Echipele româneşti au ajuns cerşetoare la uşa Europei. Vasluiul, care îmi place cum joacă, nu mai e aceeaşi mâncare de peşte după plecarea lui Wesley. Băieţii lui Porumboiu au pierdut campionatul intern într-un mod mai mult discutabil. Steaua are cel mai bun lot, dar atâta vreme cât la cârmă va fi Gigi, nu vom vedea o echipă mare în Ghencea. Sigur, lituanienii din ultima confruntare n-au contat, dar în faţa unui team serios, turma lui Gigi se va poticni. Am mai spus şi cu alt prilej că trebuie să fii inconştient ca să te angajezi, ca jucător ori ca antrenor, la târla lui Becali. Omul se lăfăie în faţa microfoanelor şi debitează enormităţi de dimineaţă până seara, în admiraţia unor idioţi.
- Ieri aţi spus altceva, a zis un reporter, întrerupându-i trăncăneala icnită.
- Şi ce dacă am spus, bă, altceva ? Ce dacă ? Aci zic ceva şi mâine pot să zic taman invers, na ! Eu pot să zic orice şi a doua zi spun altceva ! Care e problema ?
El avea dreptate. Nu e în regulă însă că ziariştii se îngrămădesc la uşa lui, sorbindu-i cuvintele de pe buze, de parcă dementul ar fi Petrache Lupu în persoană.
E clar că Liga şi Federaţia sunt un fel de stat în stat care n-are altă menire decât aceea de a le umple buzunarele şefilor Sandu şi Mitică. Ce fotbal ? Ce rezultate ? Nu vedeţi că ţăranii mor de foame ? Şi Mitică bagă în buzunar zeci de mii de euro, deschide noi restaurante şi dă sentinţe şi prevesteşte minuni, rotind ochii ca un oligofren, spre entuziasmul aceloraşi dobitoci. Campionatul intern ? Asta e o treabă care se lasă cu licitaţie. Participă şi arbitrii ! Un fotbalist de valoare are şapte-opt ani de activitate la vârf, iar nenorociţii ăştia au distrus cel puţin trei generaţii de sportivi. Am avut, la un moment dat, jucători de top cu care puteam juca la Mondiale. Dar să-l aduci pe Piţurcă la cârma naţionalei, după ce abia scăpaseşi de el, cu ameninţări şi despăgubiri grele, e gestul unei găşti care numai binele fotbalului românesc nu-l doreşte. Ce, mai există vreun tehnician român demn de încredere ? Mircea Lucescu nu vrea să vină, iar despre Dan Petrescu, Grigoraş, Rednic sau Andone n-am auzit şi nu ştim nimic. Lasă că îl aducem pe Piţi şi să vezi la ăsta selecţie ! Ani în şir, barbugiul a fost scos de Mutu, prin goluri şi pase decisive. Acum nu se mai poate ridica nici argeşeanul. Nu-i nimic, Piţi are simpatii. Îl aduce, ca salvator, pe Bănel care nu ştie să centreze şi n-ar avea loc nici la Steaua. Ori pe Marica, ori pe Codrea.
Am lăsat la sfârşit pe Dinamo, echipa mea de suflet, o grupare distrusă sistematic de acţionari. Badea nu poate ieşi dintr-o sticlă de foarte multă vreme, iar Borcea şi-a făcut de cap, vânzând orice jucător care a reuşit o pasă bună ori un dribling şi repatriind pensionari care nici să fugă nu mai pot. Oameni de perspectivă ? Aproape zero. Atât de lăudatul Ţucudean e un vârf de mâna a treia, greoi şi imobil, un fel de dulap de care se izbeşte mingea. Şi uite că l-am jugnit pe Doru Popescu-Dulap, care era, pe vremuri, foarte eficient în gura porţii !
Singur, Cătălin Munteanu mai joacă fotbal. Dar cu o floare, şi aia ofilită, nu se mai face performanţă.
Dar nu e de râs. E de plâns. Echipele româneşti au ajuns cerşetoare la uşa Europei. Vasluiul, care îmi place cum joacă, nu mai e aceeaşi mâncare de peşte după plecarea lui Wesley. Băieţii lui Porumboiu au pierdut campionatul intern într-un mod mai mult discutabil. Steaua are cel mai bun lot, dar atâta vreme cât la cârmă va fi Gigi, nu vom vedea o echipă mare în Ghencea. Sigur, lituanienii din ultima confruntare n-au contat, dar în faţa unui team serios, turma lui Gigi se va poticni. Am mai spus şi cu alt prilej că trebuie să fii inconştient ca să te angajezi, ca jucător ori ca antrenor, la târla lui Becali. Omul se lăfăie în faţa microfoanelor şi debitează enormităţi de dimineaţă până seara, în admiraţia unor idioţi.
- Ieri aţi spus altceva, a zis un reporter, întrerupându-i trăncăneala icnită.
- Şi ce dacă am spus, bă, altceva ? Ce dacă ? Aci zic ceva şi mâine pot să zic taman invers, na ! Eu pot să zic orice şi a doua zi spun altceva ! Care e problema ?
El avea dreptate. Nu e în regulă însă că ziariştii se îngrămădesc la uşa lui, sorbindu-i cuvintele de pe buze, de parcă dementul ar fi Petrache Lupu în persoană.
E clar că Liga şi Federaţia sunt un fel de stat în stat care n-are altă menire decât aceea de a le umple buzunarele şefilor Sandu şi Mitică. Ce fotbal ? Ce rezultate ? Nu vedeţi că ţăranii mor de foame ? Şi Mitică bagă în buzunar zeci de mii de euro, deschide noi restaurante şi dă sentinţe şi prevesteşte minuni, rotind ochii ca un oligofren, spre entuziasmul aceloraşi dobitoci. Campionatul intern ? Asta e o treabă care se lasă cu licitaţie. Participă şi arbitrii ! Un fotbalist de valoare are şapte-opt ani de activitate la vârf, iar nenorociţii ăştia au distrus cel puţin trei generaţii de sportivi. Am avut, la un moment dat, jucători de top cu care puteam juca la Mondiale. Dar să-l aduci pe Piţurcă la cârma naţionalei, după ce abia scăpaseşi de el, cu ameninţări şi despăgubiri grele, e gestul unei găşti care numai binele fotbalului românesc nu-l doreşte. Ce, mai există vreun tehnician român demn de încredere ? Mircea Lucescu nu vrea să vină, iar despre Dan Petrescu, Grigoraş, Rednic sau Andone n-am auzit şi nu ştim nimic. Lasă că îl aducem pe Piţi şi să vezi la ăsta selecţie ! Ani în şir, barbugiul a fost scos de Mutu, prin goluri şi pase decisive. Acum nu se mai poate ridica nici argeşeanul. Nu-i nimic, Piţi are simpatii. Îl aduce, ca salvator, pe Bănel care nu ştie să centreze şi n-ar avea loc nici la Steaua. Ori pe Marica, ori pe Codrea.
Am lăsat la sfârşit pe Dinamo, echipa mea de suflet, o grupare distrusă sistematic de acţionari. Badea nu poate ieşi dintr-o sticlă de foarte multă vreme, iar Borcea şi-a făcut de cap, vânzând orice jucător care a reuşit o pasă bună ori un dribling şi repatriind pensionari care nici să fugă nu mai pot. Oameni de perspectivă ? Aproape zero. Atât de lăudatul Ţucudean e un vârf de mâna a treia, greoi şi imobil, un fel de dulap de care se izbeşte mingea. Şi uite că l-am jugnit pe Doru Popescu-Dulap, care era, pe vremuri, foarte eficient în gura porţii !
Singur, Cătălin Munteanu mai joacă fotbal. Dar cu o floare, şi aia ofilită, nu se mai face performanţă.
vineri, 24 august 2012
Blândeţea începutului de lume
Dintre romanele lui Fitzgerald, Blândeţea nopţii şi Marele Gatsby îmi plac cel mai mult. Deşi nu e un stilist în sensul consacrat al cuvântului, Fitzgerald scrie limpede şi cu forţă narativă. Dar marele său atu sunt personajele. Printre americani, Salinger şi Truman Capote ( probabil urmaşul său literar ) se mai pot lăuda cu performanţa de a scrie impecabil şi de a crea, simultan, personaje rotunde, complexe. Flem Snopes al lui Faulkner e primitiv, iar umanitatea lui Hemingway este bidimensională : desene bine realizate, în câteva linii. Numai Steinbeck mai propune personaje atât de vii, deşi ele sunt mai mult simboluri. Totuşi, Salinger şi Capote rămân calofili în sens superior, iar Fitzgerald - făuritor de caractere.
Dick Driver este strălucitor şi poate cumva chiar mai complex decât Gatsby. Odată cu ratarea sa, senină şi civilizată, o lume deopotrivă rafinată şi frivolă începe să se ridice, sprijinindu-se pe luxul marii burghezii. Procesul este văzut prin ochii tinerei actriţe, debutantă în societate, Rosemary. Aceasta este un reflector puternic şi convingător.
Zeci şi zeci de pasaje sunt memorabile. Iată scena în care Rosemary îl vede prima dată pe Dick, pe plajă, şi se îndrăgosteşte de el :
"O privi şi o clipă ea simţi că trăieşte în luminile strălucitoare, albastre ale ochilor lui, stăpânită de impulsul să i se dăruie cu toată fiinţa: Pe urmă el ridică ultimul lucru pe care-l mai avea de luat şi se îndreptă spre automobilul lui, iar Rosemary ieşi din apă, îşi scutură halatul şi se îndreptă şi ea spre hotel. "
Dick provine dintr-o familie modestă, dar este un artistocrat şi cuceritor înnăscut, un artist în tot ce face. El nu poate păstra însă ce şi-a însuşit, fiindcă nu este adaptat unei lumi totuşi limitate şi va pierde totul în faţa unui necioplit care îi va uzurpa locul şi îi va lua soţia, distrugându-i familia :
"Dick Driver însă - el era cu totul desăvârşit, aici. Tăcută, îl examina cu toată admiraţia. Tenul îi era roşcat şi ars de soare, ca şi părul, tuns scurt - un puf uşor de aceeaşi nuanţă îi cobora pe braţe şi pe mâini. Ochii îi erau de un albastru strălucitor, dur. Nasul îi era parcă scuţit şi nu rămânea niciodată niciun fel de îndoială asupra persoanei pe care o privea sau căreia îi adresa cuvântul - şi aceasta este o dovadă flatantă de atenţie, căci cine se uită direct la noi când ne vorbeşte ? - sunt doar nişte priviri care cad asupra noastră, curioase sau neinteresate, şi nimic mai mult. Vocea lui, prin care trecea o melodie stinsă, irlandeză, era ca un cântec îndreptat spre cucerirea lumii, şi totuşi ea simţea un strat de duritate ascuns în el, un autocontrol şi o autodisciplină, propriile ei virtuţi. O, da, ea îl alesese, şi Nicole ridicându-şi tocmai atunci privirile o văzu alegându-l, îi auzi suspinul mic care pecetluia faptul că el era luat în stăpânire."
În fond, Dick este măcinat de ideea că nu-şi scrie opera, o adevărată utopie care, se pare, îi depăşeşte posibilităţile. Mişcările afective ale lui Rosemary sunt punctate de profunde observaţii de natură socială :
"Naivitatea ei răspundea din toată inima la simplitatea costisitoare a soţilor Driver, nesesizându-i complexitatea sau lipsa de inocenţă, neştiind că aici era vorba de selectarea calităţii, mai degrabă, decât a cantităţii din vitrinele bazarului lumii...."
Îmi pare rău că, recitind cartea, nu mi-am propus să scriu un articol şi n-am selectat elementele necesare unei asemenea întreprinderi. Intuiţiile romancierului sunt sclipitoare şi îl ridică, psihologic şi artistic, peste toţi compatrioţii săi. Într-o vreme în care Nobel-ul se dădea exclusiv pentru merite literare, sunt sigur că Fitzgerald l-ar fi primit înaintea lui Faulkner. Dar n-a fost să fie.
P.S. 1. Iată un articol în care Vlad Petreanu manifestă o atitudine imparţială şi vede lucrurile în cumplita lor realitate : http://www.petreanu.ro/2012/08/ajunge/
2. Am descoperit un blog al unei femei necunoscute, care m-a lăsat cu gura căscată, prin modul admirabil în care scrie : http://didlee.wordpress.com/
Dick Driver este strălucitor şi poate cumva chiar mai complex decât Gatsby. Odată cu ratarea sa, senină şi civilizată, o lume deopotrivă rafinată şi frivolă începe să se ridice, sprijinindu-se pe luxul marii burghezii. Procesul este văzut prin ochii tinerei actriţe, debutantă în societate, Rosemary. Aceasta este un reflector puternic şi convingător.
Zeci şi zeci de pasaje sunt memorabile. Iată scena în care Rosemary îl vede prima dată pe Dick, pe plajă, şi se îndrăgosteşte de el :
"O privi şi o clipă ea simţi că trăieşte în luminile strălucitoare, albastre ale ochilor lui, stăpânită de impulsul să i se dăruie cu toată fiinţa: Pe urmă el ridică ultimul lucru pe care-l mai avea de luat şi se îndreptă spre automobilul lui, iar Rosemary ieşi din apă, îşi scutură halatul şi se îndreptă şi ea spre hotel. "
Dick provine dintr-o familie modestă, dar este un artistocrat şi cuceritor înnăscut, un artist în tot ce face. El nu poate păstra însă ce şi-a însuşit, fiindcă nu este adaptat unei lumi totuşi limitate şi va pierde totul în faţa unui necioplit care îi va uzurpa locul şi îi va lua soţia, distrugându-i familia :
"Dick Driver însă - el era cu totul desăvârşit, aici. Tăcută, îl examina cu toată admiraţia. Tenul îi era roşcat şi ars de soare, ca şi părul, tuns scurt - un puf uşor de aceeaşi nuanţă îi cobora pe braţe şi pe mâini. Ochii îi erau de un albastru strălucitor, dur. Nasul îi era parcă scuţit şi nu rămânea niciodată niciun fel de îndoială asupra persoanei pe care o privea sau căreia îi adresa cuvântul - şi aceasta este o dovadă flatantă de atenţie, căci cine se uită direct la noi când ne vorbeşte ? - sunt doar nişte priviri care cad asupra noastră, curioase sau neinteresate, şi nimic mai mult. Vocea lui, prin care trecea o melodie stinsă, irlandeză, era ca un cântec îndreptat spre cucerirea lumii, şi totuşi ea simţea un strat de duritate ascuns în el, un autocontrol şi o autodisciplină, propriile ei virtuţi. O, da, ea îl alesese, şi Nicole ridicându-şi tocmai atunci privirile o văzu alegându-l, îi auzi suspinul mic care pecetluia faptul că el era luat în stăpânire."
În fond, Dick este măcinat de ideea că nu-şi scrie opera, o adevărată utopie care, se pare, îi depăşeşte posibilităţile. Mişcările afective ale lui Rosemary sunt punctate de profunde observaţii de natură socială :
"Naivitatea ei răspundea din toată inima la simplitatea costisitoare a soţilor Driver, nesesizându-i complexitatea sau lipsa de inocenţă, neştiind că aici era vorba de selectarea calităţii, mai degrabă, decât a cantităţii din vitrinele bazarului lumii...."
Îmi pare rău că, recitind cartea, nu mi-am propus să scriu un articol şi n-am selectat elementele necesare unei asemenea întreprinderi. Intuiţiile romancierului sunt sclipitoare şi îl ridică, psihologic şi artistic, peste toţi compatrioţii săi. Într-o vreme în care Nobel-ul se dădea exclusiv pentru merite literare, sunt sigur că Fitzgerald l-ar fi primit înaintea lui Faulkner. Dar n-a fost să fie.
P.S. 1. Iată un articol în care Vlad Petreanu manifestă o atitudine imparţială şi vede lucrurile în cumplita lor realitate : http://www.petreanu.ro/2012/08/ajunge/
2. Am descoperit un blog al unei femei necunoscute, care m-a lăsat cu gura căscată, prin modul admirabil în care scrie : http://didlee.wordpress.com/
joi, 23 august 2012
O babă a distrus o pictură veche de o sută de ani
În România există înrădăcinată credinţa că oricine poate să-şi dea cu părerea despre orice, oricând, iar bălmăjeala respectivă trebuie să fie luată în seamă ca o judecată de existenţă şi de valoare. Dar şi alţii au faliţii lor.
Într-o biserică din Spania, o babă a observat că o pictură cu chipul lui Hristos s-a degradat. Fără să aibă pricepere, talent de pictoriţă ori studii de restaurator, dar plină de încredere în posibilităţile sale, bătrâna s-a înarmat cu pensule şi vopsele, boindu-l pe Mântuitor cu pioşenie. Iată ce a rezultat :
Ca să înţelegi că eşti prost, trebuie să-ţi meargă mintea, spunea cineva.
P.S. E uimitor cât de mult mă înşel uneori în privinţa oamenilor. Da, deşi ştie ce vorbeşte, Andreea Creţulescu este deseori agresivă, aşa cum mi-a scris o prietenă. Iar tovarăşul ei, căruia i-am aflat numele, nu este un profesionist, cum am zis eu. E altfel, dar nu vreau să jignesc pe nimeni.
Într-o biserică din Spania, o babă a observat că o pictură cu chipul lui Hristos s-a degradat. Fără să aibă pricepere, talent de pictoriţă ori studii de restaurator, dar plină de încredere în posibilităţile sale, bătrâna s-a înarmat cu pensule şi vopsele, boindu-l pe Mântuitor cu pioşenie. Iată ce a rezultat :
Ca să înţelegi că eşti prost, trebuie să-ţi meargă mintea, spunea cineva.
P.S. E uimitor cât de mult mă înşel uneori în privinţa oamenilor. Da, deşi ştie ce vorbeşte, Andreea Creţulescu este deseori agresivă, aşa cum mi-a scris o prietenă. Iar tovarăşul ei, căruia i-am aflat numele, nu este un profesionist, cum am zis eu. E altfel, dar nu vreau să jignesc pe nimeni.
miercuri, 22 august 2012
Ioana Miron : autoportrete în apa dimineţii
Ioana Miron e o poetă despre care nu ştiu nimic altceva decât că are de partea sa tinereţea şi un indiscutabil talent literar. Poeta se descoperă pe sine, cu gesturi caligrafiate delicat, de o senzualitate rafinată : „mă numesc dupa mama, alonjabilă / mlădioasă bipolară după cum prevăzuse/ tata. am doi omoplați și două țâțe și / nu le folosesc nici la zbor nici / la mestecatul mămăligii „ Graţia şi o discretă cochetărie se reunesc ludic, cu priză la realitate, în versuri de o tăietură desăvârşită, probând o indiscutabilă stăpânire a tehnicii de a compune un poem. Căutările Ioanei generează revelaţii pline de ingenuitate : „Copile, mi-am zis azi dimineață (așa îmi ziceai) / de când cu tăiatul unghiilor imediat după baie / te-ai mai făcut cu două rânduri de ghiare (de pui de pisică, / de mâță) și pe lângă asta ai putea scrie mai mult și mai bine dacă / ți-ai curăța poemul de paraziți uite, te-ai procopsit iar cu ceva epitete / trebuie să fii mai degajată mă priveai cum mă urcam gol pe pervazul”. Un erotism reconfortant se iveşte de după faldurile versurilor decent aranjate : "hei, copile, ți se cere buletinul în tramvai (eu știam că / ești luată drept o / puștoaică fugită de acasă). Nu, nu mă întrerupe /în mijlocul celui mai frumos gând despre tine / poți să-ți lași părul mai lung, băiețoiule, că se nimerește / să fii împinsă și eu să te prind să-ți bag limba și / se duc dracului și cele mai frumoase gânduri”. Ioana Miron scrie cu o prospeţime neobişnuită, textele sale fiind adevărate autoportrete în apa limpede a unei dimineţi perpetue. Existenţa zilnică e descompusă în evenimente mărunte, sugestive : „Nu te-ai gândit la mâine când nu ai bani de covrigi / Şi s-a terminat sarea % iodată (Cernobâlul s-am cam jucat cu tiroida omului). / Te gandeşti la pijamale ca unica / sursă de viaţă, / când mergi la şcoală / când vii acasă / când faci duş. // Faci parte din generaţia care se spală cu apă din centrala proprie”. Biologicul se filtrează cultural, în anatomii lirice cu rezonanţe ironic-mitice : „fac rost de organe uneori / pot avea și două inimi la aceeași arteră / una pentru mama una pentru tata / într-o zi îmi veți inventa o planetă făcută / din hârtie creponată și câțiva Adami donatori de măr / va avea avea istmuri și / o punte peste Calea Lactee”. Explorarea aparent inocentă a propriei fiinţe şi a lumii agasante din jur este contrapunctată de elemente care păstrează legătura cu ceea ce cade sub simţuri, ţinându-ne cu picioarele pe pământ : „când m-am născut eu au murit Dali și Kiš / degetele îmi tremură de la patru ani când m-a speriat un câine /pe când mergeam în tufiș să mă piș ca fetele”. Echilibrul între ispita cărnii şi visurile angelice e greu de ţinut : „pentru că posedăm carne ar trebui să lărvuim undeva / într-o inimă cu sex și creier”. Patul devine frecvent cosmosul poetei : „atunci marginea patului se întinde / peste oraş patul şi camera nu mai dor / vor renunţa la oase sunt aproape blânzi / se întind între linişte şi ceea ce urmează ei până când / voi rămâne singură în / cerul meu de burete şi arcuri”. Politicul şi patriotismul capătă înfăţişări periferic-sexuale : „în care ai devenit vultur şi îţi desfăşori / aripile şi le rupi în / zgomotul roşgalbenalbastru târât de picioare alergând / de jur-împrejurul pânzei pentru menstruaţia / patriei mamă / Antonescu, Cutărescu, Icsulescu, Giumbuşlescu / mă întrebam de ce trebuie să strâmb din nas şi / şă ajung aşa / / /uşor / la cheremul erosului mioritic”.
O adiere de feminitate străbate încăperile poemelor, iradiind în decor. Reverberează în obiecte şi nu mai poate fi separată de acestea : „.acum aș vrea să primesc / un apartament / cu plante și / să am o femeie mică / cu vaginul strâmt și manichiura făcută”.
Ioana Miron scrie cu o aripă de înger muiată în cerneala ispitelor de tot felul. Îi prevăd un viitor literar strălucit.
O adiere de feminitate străbate încăperile poemelor, iradiind în decor. Reverberează în obiecte şi nu mai poate fi separată de acestea : „.acum aș vrea să primesc / un apartament / cu plante și / să am o femeie mică / cu vaginul strâmt și manichiura făcută”.
Ioana Miron scrie cu o aripă de înger muiată în cerneala ispitelor de tot felul. Îi prevăd un viitor literar strălucit.
luni, 20 august 2012
Ţar, sultan, maharajah
Îmi place la nebunie Radu Mazăre ! Omul ştie să trăiască, arătând proştilor ce înseamnă să ocupi o poziţie cât mai înaltă într-un partid politic. Alţii sunt adevărate genii şi nu sunt toleraţi nici în cele mai mărunte funcţii, fiindcă nu sunt de-ai noştri !
Până azi am crezut că Mitică Dragomir reprezintă tipul omului de succes în România : zero pe toate planurile, dar tare în gură şi înfipt pe viaţă într-o funcţie care îi permite să se îmbogăţească pe seama statului. Adică pe banii noştri. Publicul de pe stadioane a cam înţeles cum stă treaba, dar Mitică, viclean motan îmbătrânit în rele, a reuşit să treacă de Parlament, în plină democraţie dâmboviţeană, o lege care nu îngăduie nimănui să-l înjure pe stadioane ! Şi unii nu mă cred când le spun că noi încă trăim în Evul Mediu.
Dar acum mi-am luat seama. L-am văzut recent pe Radu Mazăre costumat în ţar şi purtând în mână un ciomag de aur. Arăta splendid.
- Am fost îmbrăcat în samurai, sultan, maharajah... A început să-mi placă-n caftanele astea !
- Dar bastonul ăla ce e ? a întrebat un ziarist.
- Nu e baston, e sceptru ! Şi dacă ţi-aş spune al cui e, ţi-ar cădea microfonul !
- Că n-o fi de la ...
- Ba chiar d-acolo e ! E al Tomitanului !
Răducu mai avea puţin şi le-ar fi mângâiat pe buci, pe curvele care îl însoţesc pretutindeni, cu cârja arhiepiscopală ! Asta da armonie politico-ecumenică !
Am tras concluzia, în mod firesc, că IPS arhiepiscopul Tomisului este un om deştept, fiindcă ştie cum merge politichia la noi şi nu se feşteleşte din lucruri de nimic, precum Ivan Ivanovici al lui Gogol. IPS Tomitanul se bucură de toată simpatia mea.
P.S. 1. Fiindcă nu pot ajunge decât foarte rar în Bucureşti, îmi comand cărţile de la diferite librării online. Ca mod de livrare aleg, invariabil, Poşta Română. Iată însă că o prăvălie mi-a scris acum trei săptămâni că-mi va face o surpriză şi-mi va expedia coletul prin cuier, dar la preţul practicat de poştă. După o săptămână, am primit un mesaj în care mi se spunea că voi fi căutat de o firmă de curierat. După încă o săptămână am primit un telefon. Am deschis, însă cel de la celălalt capăt al firului a închis repede. Vreo glumă, mi-am zis. Şi am sunat înapoi. Mi-a răspuns un curier care mi-a mărturisit că a cârmit-o către Şilişte, o localitate aflată la aproximativ zece kilometri de domiciliul meu, şi că nu se mai poate întoarce din drum. Rămâne să vă aduc pachetul mâine, a zis omul. E în regulă, am zis. Au mai trecut cinci zile şi n-am primit nimic. Ce să mai comentez ? Trăim în România şi aici chiar surprizele care se anunţă plăcute pot deveni belele din care nu mai găsim ieşire.
2. Acum văd, la televizor, un judecător bălăcindu-se într-un în jacuzzi, împreună cu un inculpat pentru care trebuie să dea o sentinţă ! Păi, ce nevoie mai avem de literatură într-o ţară care a devenit, în întregime, ficţiune ? Imaginea n-ar fi fost mai tare nici dacă magistratul s-ar fi scăldat în aceeaşi apă cu fantoma lui Mihai Viteazul !
Până azi am crezut că Mitică Dragomir reprezintă tipul omului de succes în România : zero pe toate planurile, dar tare în gură şi înfipt pe viaţă într-o funcţie care îi permite să se îmbogăţească pe seama statului. Adică pe banii noştri. Publicul de pe stadioane a cam înţeles cum stă treaba, dar Mitică, viclean motan îmbătrânit în rele, a reuşit să treacă de Parlament, în plină democraţie dâmboviţeană, o lege care nu îngăduie nimănui să-l înjure pe stadioane ! Şi unii nu mă cred când le spun că noi încă trăim în Evul Mediu.
Dar acum mi-am luat seama. L-am văzut recent pe Radu Mazăre costumat în ţar şi purtând în mână un ciomag de aur. Arăta splendid.
- Am fost îmbrăcat în samurai, sultan, maharajah... A început să-mi placă-n caftanele astea !
- Dar bastonul ăla ce e ? a întrebat un ziarist.
- Nu e baston, e sceptru ! Şi dacă ţi-aş spune al cui e, ţi-ar cădea microfonul !
- Că n-o fi de la ...
- Ba chiar d-acolo e ! E al Tomitanului !
Răducu mai avea puţin şi le-ar fi mângâiat pe buci, pe curvele care îl însoţesc pretutindeni, cu cârja arhiepiscopală ! Asta da armonie politico-ecumenică !
Am tras concluzia, în mod firesc, că IPS arhiepiscopul Tomisului este un om deştept, fiindcă ştie cum merge politichia la noi şi nu se feşteleşte din lucruri de nimic, precum Ivan Ivanovici al lui Gogol. IPS Tomitanul se bucură de toată simpatia mea.
P.S. 1. Fiindcă nu pot ajunge decât foarte rar în Bucureşti, îmi comand cărţile de la diferite librării online. Ca mod de livrare aleg, invariabil, Poşta Română. Iată însă că o prăvălie mi-a scris acum trei săptămâni că-mi va face o surpriză şi-mi va expedia coletul prin cuier, dar la preţul practicat de poştă. După o săptămână, am primit un mesaj în care mi se spunea că voi fi căutat de o firmă de curierat. După încă o săptămână am primit un telefon. Am deschis, însă cel de la celălalt capăt al firului a închis repede. Vreo glumă, mi-am zis. Şi am sunat înapoi. Mi-a răspuns un curier care mi-a mărturisit că a cârmit-o către Şilişte, o localitate aflată la aproximativ zece kilometri de domiciliul meu, şi că nu se mai poate întoarce din drum. Rămâne să vă aduc pachetul mâine, a zis omul. E în regulă, am zis. Au mai trecut cinci zile şi n-am primit nimic. Ce să mai comentez ? Trăim în România şi aici chiar surprizele care se anunţă plăcute pot deveni belele din care nu mai găsim ieşire.
2. Acum văd, la televizor, un judecător bălăcindu-se într-un în jacuzzi, împreună cu un inculpat pentru care trebuie să dea o sentinţă ! Păi, ce nevoie mai avem de literatură într-o ţară care a devenit, în întregime, ficţiune ? Imaginea n-ar fi fost mai tare nici dacă magistratul s-ar fi scăldat în aceeaşi apă cu fantoma lui Mihai Viteazul !
Etichete:
Gogol,
Ivan Ivanovici,
maharajah,
Radu Mazăre,
samurai,
sultan,
Ţara Românească
sâmbătă, 18 august 2012
Epoci, sezoane şi ţara în care trăim
Din Blândeţea noţii lui Fitzgerald reiese că până prin 1915, pe Coasta de Azur, sezonul se încheia în aprilie. Atunci turiştii englezi, nordici şi ruşi se retrăgeau către nord. Hotelurile se închideau, iar plajele erau mici, murdare şi acoperite cu pietre. Două americance, mamă şi fiică, au descoperit locul şi l-au convins pe Gausse, proprietarul unui hotel, să mai ţină, în timpul verii, un bucătar, un chelner şi un portar. În primul an, patronul abia şi-a acoperit cheltuielile. Apoi au venit americanii bogaţi şi artiştii care se învârteau în jurul lor. S-ar părea că pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să-şi arate trupurile goale în public, turismul estival a înflorit.
Dar vorbim despre un Eden în care nu vom ajunge niciodată. Aici, fiecare dintre noi trăieşte în altă ţară decât vecinul său. Deşi locuim acelaşi spaţiu, aparţinem unor lumi diferite, configurate de nivelul salariilor. De aceea politicienii care se insultă şi se ameninţă pe posturile de televiziune nu vor reprezenta nicicând patria poliţiştilor, a profesorilor şi a medicilor care primesc câteva sute de lei pe lună şi care supravieţuiesc, cu eforturi inumane, dând meditaţii şi acceptând cadourile pacienţilor.
Mă întreb în ce ţară trăiesc cei de la Hidroelectrica ? Acolo, un şofer câştigă lunar exact de zece ori mai mult decât primeşte un profesor cu gradul I şi cu o vechime de 30 de ani ! Ăştia or fi danezi, norvegieni sau kuweitieni ? Fiindcă ştiu sigur că Tălmăcean e din Congo, iar Dan Şova e din Nigeria.
Dar vorbim despre un Eden în care nu vom ajunge niciodată. Aici, fiecare dintre noi trăieşte în altă ţară decât vecinul său. Deşi locuim acelaşi spaţiu, aparţinem unor lumi diferite, configurate de nivelul salariilor. De aceea politicienii care se insultă şi se ameninţă pe posturile de televiziune nu vor reprezenta nicicând patria poliţiştilor, a profesorilor şi a medicilor care primesc câteva sute de lei pe lună şi care supravieţuiesc, cu eforturi inumane, dând meditaţii şi acceptând cadourile pacienţilor.
Mă întreb în ce ţară trăiesc cei de la Hidroelectrica ? Acolo, un şofer câştigă lunar exact de zece ori mai mult decât primeşte un profesor cu gradul I şi cu o vechime de 30 de ani ! Ăştia or fi danezi, norvegieni sau kuweitieni ? Fiindcă ştiu sigur că Tălmăcean e din Congo, iar Dan Şova e din Nigeria.
joi, 16 august 2012
Nisipuri mişcătoare, pachete de tutun şi livezile din abecedar
Scriitorul Bogdan Suceavă, matematician şi profesor universitar în USA, mi-a recomandat opera unui istoric român de ţinută : Lucian Boia. E important de unde ne informăm, fiindcă mass-media începe să semene cu un deşert imens, în care adevărurile seamănă cu nişte piramide îngropate în nisip. Şi fiindcă a venit vorba de mormintele faraonilor : cineva a făcut nişte fotografii care par a fi ale unor piramide nedescoperite până acum. Dacă nu sunt falsuri, urmează o nouă rescriere a istoriei.
Dar ne lăsăm atraşi - oameni suntem ! - de ambalajele ispititor colorate. Îmi amintesc de pachetele de ţigări bulgăreşti, albaneze şi americane, care îmi făceau cu ochiul şi care mă determinau, mai mult decât gustul tutunului, să fumez.
E bine să rămânem copii, fără să ne prostim sau să ne ticăloşim. M-am dus la şcoală, în clasa I, ceva mai târziu decât ceilalţi copii, fiindcă fusesem bolnav. Zadarnic încerca o colegă să mă determine să ţin Abecedarul deschis la lecţia unde ajunseseră ei. Eu îl răsfoiam febril, fascinat de imaginile colorate orbitor, care umpleau paginile. Erau, mai ales, nişte mere de o frumuseţe nepământeană. Ca şi fructele, pomii şi oamenii care roboteau de zor pe lângă ei, purtând în braţe coşurile pline cu rod, aveau ceva în plus, inexprimabil şi uimitor, în comparaţie cu realitatea.
Uneori, cărţile ne feresc de cea mai mirositoare mizerie cu care ne răsplăteşte viaţa.
Dar ne lăsăm atraşi - oameni suntem ! - de ambalajele ispititor colorate. Îmi amintesc de pachetele de ţigări bulgăreşti, albaneze şi americane, care îmi făceau cu ochiul şi care mă determinau, mai mult decât gustul tutunului, să fumez.
E bine să rămânem copii, fără să ne prostim sau să ne ticăloşim. M-am dus la şcoală, în clasa I, ceva mai târziu decât ceilalţi copii, fiindcă fusesem bolnav. Zadarnic încerca o colegă să mă determine să ţin Abecedarul deschis la lecţia unde ajunseseră ei. Eu îl răsfoiam febril, fascinat de imaginile colorate orbitor, care umpleau paginile. Erau, mai ales, nişte mere de o frumuseţe nepământeană. Ca şi fructele, pomii şi oamenii care roboteau de zor pe lângă ei, purtând în braţe coşurile pline cu rod, aveau ceva în plus, inexprimabil şi uimitor, în comparaţie cu realitatea.
Uneori, cărţile ne feresc de cea mai mirositoare mizerie cu care ne răsplăteşte viaţa.
Etichete:
Abecedar,
adevăr,
ambalaj,
Bogdan Suceavă,
deşert,
faraon,
informaţie,
istorie,
Lucian Boia
miercuri, 15 august 2012
Lupul de stepă
Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ). Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou, precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ). Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou, precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !
Etichete:
Baltagul,
Creanga de aur,
G. Călinescu,
Hermann Hesse,
Ion Barbu,
Lupul de stepă,
Max Blecher,
Mircea Eliade,
Moromeţii,
Narcis şi Gură-de-Aur,
Sadoveanu,
Ştefan Bănulescu
marți, 14 august 2012
Meşterul Manole a fost un fel de Dorel
Abia acum am prins tâlcul legendei meşterului Manole. Şi câte interpretări am citit pe marginea acţiunilor personajului cu pricina ! Câte subtilităţi, câtă poezie de idei ! Ce gânduri măreţe mi-au trecut prin cap, meditând la destinul acestui creator !
Îmi amintesc cum fremătam de emoţie când, la un seminar, vrând să ne verifice, profesorul Silviu Angelescu ne-a dat ...un extemporal pe tema " Meşterul Manole - mit estetic ". Ce minunăţii au scris, pe colile lor, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu şi Bogdan Ghiu ! Chiar eu, la o adică, am băgat nişte texte de-mi venea, recitindu-le, să dau cu căciula pe acoperişul Universităţii !
Dar azi mi-a picat fisa. Manole era un Dorel ceva mai inteligent şi cu mai multă imaginaţie decât eroul reclamelor de pe micul ecran. Omul voia să scape de soţia lui, Ana, o scorpie fără seamăn. Se trezea în fiecare noapte şi dărâma ceea ce zidise ziua. Pe urmă, ca lucrurile să se lege, a inventat visul acela ciudat şi vocile pe care le auzise, chipurile, în somn. Le-a povestit braşoavele astea tovarăşilor săi, oameni tari de vârtute, dar slabi de cap şi, ca orice român, gata să-şi încalce oricând jurămintele. Fideli condiţiei lor de căcăcioşi iremediabili, ei şi-au anunţat nevestele să nu dea dracu' să se arate cumva pe şantier până nu trece beleaua cu viziunile lui Manole. Milos, Dumnezeu a vrut să o salveze pe Ana, dar ei i se năzărise că bărbatu-său o înşeală cu alta, chiar la locul de muncă. Şi aşa a ajuns în ghearele lui Manole, care a zidit-o cu mare plăcere, scăpând pentru totdeauna de paţachină.
Trăim în plin Kafka.
Am văzut programul de lucru al unei firme de construcţii. Totul e organizat în aşa fel, încât să se lucreze cât mai puţin şi cât mai prost. Câţiva metri pe zi, distruşi şi refăcuţi a doua şi a treia zi ! Cu mare risipă de materiale şi cu o desfăşurare de forţe care iau ochii oricui. Pe managerii acestor unităţi ar trebui să-i facem autori de distopii. În mod sigur ne-ar aduce Nobel-ul de mai multe ori !
În lipsa unor programe sociale, politicienii, la putere sau în opoziţie, îşi dau cu bâtele în cap, aruncându-ne în preistorie. Stupefiantă este reacţia susţinătorilor lor. Aceştia s-au transformat în suporteri, luând şi ei ciomegele în mâini şi declarându-şi unii altora război. Sunt intoleranţi cu opiniile opozanţilor şi refuză să comunice civilizat. Politeţea, ruşinea şi principiile morale curente au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Cum se numeşte oare psihoza asta naţională ?
Nu pot să nu remarc un fenomen toxic pentru viitorul nostru. Se ştie că un copil face nu ce i se spune să facă, ci ceea ce vede că fac oamenii mari. Aceasta este esenţa educaţiei. Şi ce văd ei în jur ?
La urma urmelor, vinovaţi de rezultatele proaste ale economiei, învăţământului şi muncii în domeniul sănătăţii sunt intelectualii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, care sunt cam aceleaşi persoane. Numai nenorociţii ăştia strică totul şi ne pun în faţă nişte oglinzi care nu ne arată deloc frumoşi şi deştepţi ! N-am putea să băgăm în buzunar banii pe care îi cheltuim cu ei ? Hai să-i alungăm din ţară sau să le desfiinţăm cuiburile de elevaţi plini de mofturi, adică posturile de televiziune şi publicaţiile culturale!
Îmi amintesc cum fremătam de emoţie când, la un seminar, vrând să ne verifice, profesorul Silviu Angelescu ne-a dat ...un extemporal pe tema " Meşterul Manole - mit estetic ". Ce minunăţii au scris, pe colile lor, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu şi Bogdan Ghiu ! Chiar eu, la o adică, am băgat nişte texte de-mi venea, recitindu-le, să dau cu căciula pe acoperişul Universităţii !
Dar azi mi-a picat fisa. Manole era un Dorel ceva mai inteligent şi cu mai multă imaginaţie decât eroul reclamelor de pe micul ecran. Omul voia să scape de soţia lui, Ana, o scorpie fără seamăn. Se trezea în fiecare noapte şi dărâma ceea ce zidise ziua. Pe urmă, ca lucrurile să se lege, a inventat visul acela ciudat şi vocile pe care le auzise, chipurile, în somn. Le-a povestit braşoavele astea tovarăşilor săi, oameni tari de vârtute, dar slabi de cap şi, ca orice român, gata să-şi încalce oricând jurămintele. Fideli condiţiei lor de căcăcioşi iremediabili, ei şi-au anunţat nevestele să nu dea dracu' să se arate cumva pe şantier până nu trece beleaua cu viziunile lui Manole. Milos, Dumnezeu a vrut să o salveze pe Ana, dar ei i se năzărise că bărbatu-său o înşeală cu alta, chiar la locul de muncă. Şi aşa a ajuns în ghearele lui Manole, care a zidit-o cu mare plăcere, scăpând pentru totdeauna de paţachină.
Trăim în plin Kafka.
Am văzut programul de lucru al unei firme de construcţii. Totul e organizat în aşa fel, încât să se lucreze cât mai puţin şi cât mai prost. Câţiva metri pe zi, distruşi şi refăcuţi a doua şi a treia zi ! Cu mare risipă de materiale şi cu o desfăşurare de forţe care iau ochii oricui. Pe managerii acestor unităţi ar trebui să-i facem autori de distopii. În mod sigur ne-ar aduce Nobel-ul de mai multe ori !
În lipsa unor programe sociale, politicienii, la putere sau în opoziţie, îşi dau cu bâtele în cap, aruncându-ne în preistorie. Stupefiantă este reacţia susţinătorilor lor. Aceştia s-au transformat în suporteri, luând şi ei ciomegele în mâini şi declarându-şi unii altora război. Sunt intoleranţi cu opiniile opozanţilor şi refuză să comunice civilizat. Politeţea, ruşinea şi principiile morale curente au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Cum se numeşte oare psihoza asta naţională ?
Nu pot să nu remarc un fenomen toxic pentru viitorul nostru. Se ştie că un copil face nu ce i se spune să facă, ci ceea ce vede că fac oamenii mari. Aceasta este esenţa educaţiei. Şi ce văd ei în jur ?
La urma urmelor, vinovaţi de rezultatele proaste ale economiei, învăţământului şi muncii în domeniul sănătăţii sunt intelectualii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, care sunt cam aceleaşi persoane. Numai nenorociţii ăştia strică totul şi ne pun în faţă nişte oglinzi care nu ne arată deloc frumoşi şi deştepţi ! N-am putea să băgăm în buzunar banii pe care îi cheltuim cu ei ? Hai să-i alungăm din ţară sau să le desfiinţăm cuiburile de elevaţi plini de mofturi, adică posturile de televiziune şi publicaţiile culturale!
Etichete:
Bogdan Ghiu,
Călin-Andrei Mihăilescu,
Dorel,
Franz Kafka,
Liviu Papadima,
Meşterul Manole,
partide politice,
Rodica Zafiu,
Silviu Angelescu
luni, 13 august 2012
O scrisoare a lui Horia Gârbea către Claudiu Săftoiu
Reproduc de pe blogul cunoscutului scriitor Horia Gârbea o scrisoare pe care acesta a trimis-o lui Claudiu Săftoiu :
TVR Cultural trebuie să existe. O scrisoare către domnul Claudiu Săftoiu
Dragă Claudiu,
În virtutea vechii noastre simpatii reciproce, te rog să îmi acorzi un minut.
TVR CULTURAL e un post slab.
TVR CULTURAL are (și) emisiuni proaste.
TVR CULTURAL nu are audiență mare.
TVR CULTURAL are studiouri mici și prost luminate, cu decoruri penibile.
TVR CULTURAL este canalul de care în TVR toți fac mișto.
TVR CULTURAL este net inferior altor posturi similare din Europa.
TVR CULTURAL este inferior ca audiență unor posturi private din România, dar care nu dau cultură.
TVR CULTURAL are (și) realizatori și moderatori învechiți, aroganți, neprofesioniști etc.
TVR CULTURAL consumă 1,7% din bugetul TVR.
TVR CULTURAL e un lux și noi sîntem în criză.
Dar, dincolo de toate astea, TVR CULTURAL trebuie să existe. Trebuie! Fă-l mai bun dacă poți. Se poate și cred că tu poți face asta, în niciun caz nu-l desființa. Știu că tu nu ești un om care să poți trăi într-o țară în care emite doar A 3. Știi și tu că eu știu că de fapt tu nu vei putea trăi doar cu A 3 și/sau cu TVR 1 care să aibă 2 ore de emisie! Nu te răzbuna pe cultură, chiar dacă oamenii nu te înțeleg și te numesc Elvis și mai știu eu cum. Numele tău nu trebuie să fie legat de fapta asta rea. Mulțumesc.
P.S.:
Conform presei, iată:
"Raportul inclus in hotararea CA de vineri, 10 august, estimeaza costurile medii ale fiecarui canal in fiecare luna de functionare.
• TVR Cultural (cu 35 de titluri de productii proprii si premiere in toamna lui 2011 si 28 de titluri in primavara lui 2012) are un cost mediu/luna de 320.698 euro.
• Costul mediu / luna de functionare, in cazul TVR Info, este de 878.296 euro.
• Comparativ, in cazul TVR 3 - care este pastrat sub o alta forma, la presiunile membrilor CA - costul mediu / luna de functionare este de 917.384 euro.
• Costul mediu / luna pentru TVR 1 este de 4 milioane de euro, iar pentruTVR 2 - de 2,1 milioane de euro, potrivit estimarilor incluse in documentul prezentat vineri.
• Raportul pe baza caruia a fost luata hotararea de vineri a CA precizeaza ca TVR Info si TVR 3 nu beneficiaza de masuratori de audienta, in timp ce rating-ul mediu pentru TVR 1 este de 0,7-1%, iar pentru TVR 2 - de 0,3%."
Publicat de Horia Gârbea la 21:53
TVR Cultural trebuie să existe. O scrisoare către domnul Claudiu Săftoiu
Dragă Claudiu,
În virtutea vechii noastre simpatii reciproce, te rog să îmi acorzi un minut.
TVR CULTURAL e un post slab.
TVR CULTURAL are (și) emisiuni proaste.
TVR CULTURAL nu are audiență mare.
TVR CULTURAL are studiouri mici și prost luminate, cu decoruri penibile.
TVR CULTURAL este canalul de care în TVR toți fac mișto.
TVR CULTURAL este net inferior altor posturi similare din Europa.
TVR CULTURAL este inferior ca audiență unor posturi private din România, dar care nu dau cultură.
TVR CULTURAL are (și) realizatori și moderatori învechiți, aroganți, neprofesioniști etc.
TVR CULTURAL consumă 1,7% din bugetul TVR.
TVR CULTURAL e un lux și noi sîntem în criză.
Dar, dincolo de toate astea, TVR CULTURAL trebuie să existe. Trebuie! Fă-l mai bun dacă poți. Se poate și cred că tu poți face asta, în niciun caz nu-l desființa. Știu că tu nu ești un om care să poți trăi într-o țară în care emite doar A 3. Știi și tu că eu știu că de fapt tu nu vei putea trăi doar cu A 3 și/sau cu TVR 1 care să aibă 2 ore de emisie! Nu te răzbuna pe cultură, chiar dacă oamenii nu te înțeleg și te numesc Elvis și mai știu eu cum. Numele tău nu trebuie să fie legat de fapta asta rea. Mulțumesc.
P.S.:
Conform presei, iată:
"Raportul inclus in hotararea CA de vineri, 10 august, estimeaza costurile medii ale fiecarui canal in fiecare luna de functionare.
• TVR Cultural (cu 35 de titluri de productii proprii si premiere in toamna lui 2011 si 28 de titluri in primavara lui 2012) are un cost mediu/luna de 320.698 euro.
• Costul mediu / luna de functionare, in cazul TVR Info, este de 878.296 euro.
• Comparativ, in cazul TVR 3 - care este pastrat sub o alta forma, la presiunile membrilor CA - costul mediu / luna de functionare este de 917.384 euro.
• Costul mediu / luna pentru TVR 1 este de 4 milioane de euro, iar pentruTVR 2 - de 2,1 milioane de euro, potrivit estimarilor incluse in documentul prezentat vineri.
• Raportul pe baza caruia a fost luata hotararea de vineri a CA precizeaza ca TVR Info si TVR 3 nu beneficiaza de masuratori de audienta, in timp ce rating-ul mediu pentru TVR 1 este de 0,7-1%, iar pentru TVR 2 - de 0,3%."
Publicat de Horia Gârbea la 21:53
Etichete:
Claudiu Săftoiu,
Horia Gârbea,
TVR Cultural
miercuri, 8 august 2012
Poemul epic şi demonii lui Radu Aldulescu
Din ceea ce a publicat Radu Aldulescu, Îngerul încălecat era singura carte pe care n-o citisem. Romanul a apărut în 2011, la Cartea Românească, într-o ediţie revăzută şi adăugită. Curiozitatea mea era mare, mai ales că scriitorul Dumitru Augustin Doman, extrem de sensibil la valorile literare autohtone, consideră că „ Robert Stan este unul dintre cele mai proeminente personaje din proza românească, iar romanul acesta e poate cel mai bun care s-a scris din 1989 încoace; capodopera lui Radu Aldulescu – negreşit”.( Argeş nr.5/mai 2012).
Textul debutează cu obişnuita forţă epică aldulesciană, ca un camion de mare tonaj. Descrierile sunt în nota cunoscută de sugestie, dar având mai ales rolul de a limpezi cadrul şi a face inteligibilă naraţiunea ; „ Au plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un sfârşit de toamnă neguros, străbătut de ploi şi burniţe interminabile şi au schimbat deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări, autogări şi bifurcaţii de şosele… Astfel, drumul se lungeşte şi adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a ratelor, printre sacoşe, saci burduşiţi cu pâini şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoşite, răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le poţi numi zdrenţe." Ca în operele marilor realişti, mediul este edificator pentru condiţia socială a personajelor. În lumea lui Aldulescu ştim, pe fiecare pagină, când şi unde se petrec întâmplările, cine este cel care relatează, cine sunt tovarăşii săi, ce a făcut la viaţa lui, unde se duce şi ce urmăreşte. Pânza naraţiunii este bine întinsă, fără niciun pliu, iar recipientele capitolelor sunt umplute minuţios cu prezentul şi trecutul fiecărei fiinţe pe hârtie, filtrate şi colorate de o perspectivă narativă mereu schimbată, dar de fiecare dată subiectivă . Nimic nu rămâne nelămurit, echivoc ori sub zodia presupunerii, iar textul rămâne tot timpul antrenant, plin de miez. Tabloul se umple încet-încet cu viaţa Doinei, a mamei şi a tatălui său, Ioana şi Ion Trencu, a Marianei, colega de serviciu a Doinei, a lui Lenţi şi Aurel, fraţii de tată ai Doinei. Mai devreme s-au mai târziu fiecăruia îi este prezentat trecutul, familia, obiceiurile şi capcanele destinului.
Deşi naraţiunea se face la persoana a III-a, viziunea este deformată afectiv, datorită vocilor narative foarte puternice, care ne călăuzesc de-a lungul paginilor. Reflectorii sunt, în principal, Doina, Ioana, Trencu şi Robert Stan, zis şi Robert Satan ori Robert Diavolul. Acţiunea curge ca un fluviu, la vale, pe ritmul unui adevărat poem epic - utilizez termenul în sensul consacrat de Gogol -, datorită oralităţii extrem de pronunţate, personajele luându-şi unele altora vorba din gură, într-o relatare marcată de o admirabilă prospeţime stilistică, demnă de pana celui mai bun Aldulescu, acela din Proorocii Ierusalimului.
Personajele lui Aldulescu au suferit traume şi pot fi psihanalizate. Ele acţionează sub imperiul unor impulsuri tulburi, venite din străfunduri şi uimindu-i pe cei apropiaţi, normali şi înclinaţi să se aşeze la casele lor. Lui Robert, de pildă, îi lipseşte o familie adevărată, fiind crescut de nişte mătuşi : „ Tot bagabont bătrân se cheamă că este, fără familie, fără casă, fără una alta…” Robert a fost crescut de nişte mătuşi şi n-a cunoscut-o pe mama sa, care s-a sinucis, otrăvindu-se când el era mic. Doina, de asemenea, nu-şi conoaşte tatăl, iar ceilalţi, ignoraţi de Trencu, părintele lor, se comportă ca şi cum ar fi orfani : „ Adică la ce să-i zgândăre aiurea pe-ai ei pentru un capriciu şi-o distracţie în a stricăciunii de nepoţel flăcău tomnatic ; ţine la bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe surioara ei Lenţica şi pe frăţiorii ei Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar în rest singură aicea printre străini, în Bucureşti, să-şi câştige viaţa, fără familie şi ea, fără una alta, amărâtă vai de steaua ei, ce mai, o mai apucă uneori amocul că la ce să-i facă şi pe bătrâni să sufere pe lângă ea ?"
Marea noutate a romanului stă în evocarea magistrală a existenţei rudarilor, duse în bojeduci de paiantă ori de chirpici, ridicate prin luminişuri, pe coastele dealurilor: „Când cei din neamul lui Pipidi îşi încropeau moşie prin părţile astea, aşezarea cuprindea două şiruri de bordeie învelite în paie, de o parte şi de alta a unui drum de căruţe ducând la deal şi la vale spre şoselele Vâlcei, Piteştiului, Câmpulungului, Drăgăneştilor şi Craiovei. Bordeiele rudarilor din luminişurile pădurilor de pe coastele celor două coame de dealuri ce încadrează platoul alungit şerpuit spre nord şi sud, străbătut de drum, au format dintotdeauna un soi de periferie rarefiată, aproape invizibilă, estompată de vegetaţia abundentă şi de felul cum sunt construite, jumătate sub pământ, amintind de nişte tranşee sau morminte. ” Femeilor, băutoare de nădejde direct de la ţeava cazanului, le lipsesc bărbaţii, morţi sau plecaţi cu treburi. Ele trăiesc într-un matriarhat aflat la limita supravieţuirii, în plină sălbăticie. Doina nu ştie cu cine a făcut-o maică-sa şi motivaţia plecării ei în lume este tocmai tema romanului : căutarea tatălui. Absenţa unui stăpân autoritar şi ocrotitor este puternic resimţită de toţi.
Şi ajungem la stratul care dă, în opinia mea, o mare profunzime romanului : planul mitic. Dacă în Proorocii Ierusalimului un bărbat visa o flacără mare, în formă de cal, alunecând pe cer, aici lucrurile sunt mai complexe. Legenda se infiltrează în eveniment, urcându-l în planul semnificaţiilor general-umane. Maică-sa îi explică Doinei că tatăl ei este un duh sau un înger : „ Şi io ca s-o liniştesc i-am spus atunci că tac-su-i un înger şi un duh şi n-are unde să se ducă la dracu-n praznic după el, fiindcă el stă mereu lângă ea şi o însoţeşte în tot locul, măcar că nu-l vede şi nu-l aude." Berilă câştigă bani buni făcând, pe la bâlciuri, pe omul-mistreţ, dar şi vânzând celor nevoiaşi alcool puturos, de proastă calitate . El chiar are înfăţişarea animalului respectiv, cu părul său ţepos şi cu colţii întorşi peste falcă. Fabrică rachiu, clandestin, şi trăieşte într-o casă cu etaj, într-o mizerie demnă de romanele naturaliste, pe un pat acoperit cu trenţe şi excremente de pasăre, în scândurile căruia a scuns banii, cu oi, găini şi damigene de ţuică de-a valma peste el. La tot pasul sunt invocaţii îngerii, diavolul şi „focul ăla marele” care îi va arde pe toţi. Boierul Pipidi face dragoste în desiş cu fetele pe care le prinde, apoi le înzestrează cu fâneţuri şi livezi. Vânătorile sale par fabuloase, ca într-o saga faulkneriană. Moare în mod misterios, omorât, chipurile, de un mistreţ, parcă spre a confirma istoria lui Berilă. Acesta povesteşte că a fost făcut de maică-sa cu un mistreţ, iar boierul Pipidi a împuşcat sălbăticiunea. De aceea el umblă prin lume pentru a-l găsi pe ucigaş şi a-şi răzbuna pe tatăl său. Fiinţele care populează lumea aldulesciană îşi caută cu ardoare paternitatea, fiindcă se simt dezrădăcinate, în bătaia vânturilor sorţii, şi vor să răzbune această lipsă. Ele se află în permanent conflict cu ele însele, cu fantasmele care îi bântuie, îngeri şi demoni, izbăvitori şi exterminatori. Ideea este că rudăresele s-am împreunat cu îngerii rebeli, coborâţi din ceruri, şi i-au zămislit pe dezmoşteniţii soartei.
Fără îndoială însă că personajul cel mai reuşit este Robert Stan, zis Robert Diavolul. Încă de când este mic, una dintre mătuşile sale îi vântură în urechi legenda lui lui Robet Diavolul, fiul ducelui Normandiei şi al ducesei de Burgundia, care au trăit în secolul al XIII-lea. După ce l-au rugat în zadar pe Dumnezeu să le dăruiască un copil, părinţii săi se adresează diavolului cu aceeaşi solicitare. Aşa s-a născut Robert Diavolul, „ cu dinţi şi maxilare puternice, cu care muşca sânul dădacelor care au încercat să-l alăpteze, aşa încât a trebuit să fie alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn de ţap…” Ivirea pe lume a lui Robert Diavolul, cel adevărat, a fost anunţată de semne rău prevestitoare : cerul e despicat în două „ sub un nor negru, uriaş, care a făcut să se înnopteze în plină zi, iar din nor s-au ivit fulgere părând să cheme sfârşitul lumii. S-au aprins păduri şi case, s-a zguduit pământul şi a crăpat, s-au iscat furtuni teribile.” Devine ucigaş, trăind în peşteri şi în păduri, şef de bandă de tâlhari. În cele din urmă merge să se spovedească papei şi acesta îi impune ca penitenţă să nu mai vorbească şi să trăiască, mâncând voma uni câine cu care se va însoţi. Se înrolează ca mercenar, evidenţiindu-se în luptele cu sarazinii şi îşi încheie penitenţa, fiind răsplătit de împărat cu onoruri şi cu fiica acestuia.
Existenţa lui Robert Stan o reface, până la un punct, pe a miticului său tiz. Portretul său este magistral conturat : „ …lesne l-ai putea confunda cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clatină precum pletele unei fate de-a lungul umerilor osoşi şi mai degrabă înguşti. E înalt şi slab şi puţin adus de spate, te duce cu gândul la un cocostârc,, iar în uitătura crucişă a ochilor albaştri ,pluteşte uneori o undă de melancolie rece, răsucindu-se, perpelindu-se într-un soi de sfidare…. Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând ameninţări." (De altminteri, arta de portretist a lui Radu Aldulescu este fără egal în proza noastră contemporană. Pentru frumuseţea lor, ar trebui citate portretele lui Trencu, Gheoghe Culici, Berilă şi Riciard, tovarăşul de furtişaguri al lui Robert. Trăsăturile umane sunt deviate subtil în regnul animalier, cu inflexiuni şi aluzii care conturează o întreagă viaţă. Nu o facem din lipsă de spaţiu. ) O Apocalipsă a foamei, a sărăciei şi a distrugerii îl însoţeşte permanent pe Robert Stan. Robert o bate până la leşin şi o violează îndelung pe una dintre mătuşile sale, vrând să o tranşeze şi să o împrăştie prin oraş, dar bătrâna îşi revine în mod miraculos şi băiatul ajunge la spitalul de boli nervoase. Acolo, psihiatrul îi găseşte o mulţime de boli : „priapism în curs de cronicizare şi de natură vegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular…” Robert îl ajută la lucrările suplimentare pe Riciard Sălişteanu, mecanic auto şi tinichigiu de viitor, dar îl deviază pe acesta către hoţie şi trai din bunuri furate. Sparg maşini şi trăiesc periculos, într-o veşnică petrecere. Lanţul infracţiunilor celor doi tineri debutează cu jefuirea bătrânului Gherasim, căruia, în loc să-i repare maşina, îi fură banii din casă şi fug. Apoi acţiunile lor iau amploare până când sunt reclamaţi de vecinii de bloc, pentru tulburarea liniştii publice, şi ajung pe mâna miliţiei. Riciard e arestat pentru că nu mai are serviciu, iar Robert va ajunge în puşcărie puţin mai târziu. După eliberare, se va întoarce periodic acolo, într-o viaţă în care evenimentele şi întâlnirile cu anumite persoane se repetă ciclic. Doina, fiica rudăresei Ioana, ajunge să stea în gazdă la madam Creţu, una dintre mătuşile lui Robert. Aşa se face că pleacă împreună cu acesta la ţară, la părinţii ei. Acolo dau peste tatăl vitreg al Doinei, Ion Trencu, care ajunsese pe vremuri să fie dat la ziar pentru originea sa socială sănătoasă şi pentru faptul că a învăţat să scrie şi să citească în timpul stagiuliui militar. Articolul din ziar îi dă omului şansa de a fi angajat guard la primărie, unde face de toate. Trencu nu este rudar, dar se căsătorise cu Ioana de dragul lotului şi al fâneţei deţinute de Pipilina, viitoarea sa soacră. În timpul colectivizării, Trencu le-a jucat în picioare pe femei ca acestea să semneze cu degetul înscrierea în colectiv, pentru a nu-i pune lui în pericol slujba în care l-a numit primarul. Omul se vaită continuu şi vocea sa e un exemplu de oralitate sonoră, plină de farmec : „ Vacă îi trebuia lui ? Io am serviciu, taicule, n-am vreme să umblu după coada vacii. An de an se lăfăia acum în hărăbaia de grajd câte un jalete de purcel sprinten şi ager, că de mic se deprindea să răzbească sobolul cât iepurele, ca să nu-l răpună sobolul pe el, încât trebuie că doar carnea de sobol îl ajuta să supravieţuiască fierturii lungi de lături, prea rar îngroşată cu doi pumni de uruială, taicule-taicule, sărac de porumb ca anu’ ăsta nu m-am pomenit în viaţa vieţilor mele." Un umor fin umflă naraţiunea pe dedesubt, făcând-o savuroasă. Periodic, când fac rachiul de toamnă, Trencu şi Ioana se îmbată rău şi se bat în uliţă, ca într-o Ţiganiadă mai mult tragică, căzută, totuşi, în derizoriu. Scena în care musafirii stau la masă, în absenţa lui Trencu, e realizată în tonuri care bat către grotesc, foamea fiind unul dintre obsesiile permanente ale personajelor. După ce Trencu pleacă seara la primărie, pentru a-şi face datoria, Robert, Doina Ioana şi Lenţi se îmbată şi, în timp ce Ioana adoarme, cei trei tineri petrec până dimineaţa într-o orgie care tinde să devină perpetuă. Bărbatul lui Lenţi e luat la puşcărie pentru un accident de maşină soldat cu morţi şi tânăra profită, ca şi sora sa Doina, de priapismul lui Robert pentru a-şi face poftele niciodată ostoite. Scenele respective, pline de detalii semnificative, realizate în linii baroce, sunt lente, minuţioase, foarte reuşite. În literatura noastră numai la Nicolae Breban am mai întâlnit o capacitate asemănătoare de a transfigura sexualitatea. Acuplările se ţin lanţ, acasă, în pădure, pe unde se nimereşte. Robert e neobosit şi le dă celor două exact ce vor. Ei mănâncă puii lui Trencu şi îi ard lemnele, până când capul familiei se întoarce pe neaşteptate acasă şi se lasă cu bătaie. Aurel, fratele Doinei, iese din puşcărie în urma unui decret şi trece şi el câteva zile pe la casa lui Trencu, în drum către un loc de muncă ori către poarta altei închisori. În urma scandalului, Doina, Lenţi şi Robert sunt nevoiţi să care cu spinarea lemne uscate din pădure, pentru a avea cu ce să se încălzească. Chiar în toiul muncii aspre, pe un ger năpraznic, cele două insaţiabile femei îl posedă pe bărbat, în pădure, în repetate rânduri. Deşi abundent, erotismul este, cum spuneam, de foarte bună calitate.
Către sfârşit, acţiunea îşi iuţeşte ritmul. Ca într-o baladă, cum bine zice Augustin Doman, Trencu este luat de Berilă la pădure să taie nişte frasini. O furtună se iscă din senin şi doboară un copac peste el, omorându-l. Berilă fuge după ajutoare, timp în care accidentatul este descoperit de Robert şi de cele două femei. Aceştia îl cară cu greu către casă. Când obosesc, purced iarăşi, în noroi şi zloată, la o partidă de sex în trei. Berilă vine cu căruţa şi cu alţi săteni, iar Trencu este dus acasă şi înmormântat. Ameninţat cu puşcăria pentru moartea paznicului, Berilă suportă toate cheltuielile. Se organizează un parastas bogat, la care rudarii din împrejurimi, cuprinşi de o foame atavică, se perindă şi mănâncă în disperare, umplându-şi după aceea traistele cu resturi, amestecând varza cu fasolea, pâinea şi cu ce se mai găseşte pe masă. Litrele şi jumătăţile de ţuică le ascund bine, în sân, ca pe nişte lucruri de preţ. În timpul pomenii, Robert se strecoară acasă la Berilă şi îi fură banii, punându-i într-un sac. Fiind surprins de Berilă, Robert îl loveşte cu muchea toporului şi îl omoară, târându-l pe pat. În zori, le părăseşte pe rudărese şi dipare cu comoara sa. Dar nu este relevant să povestim subiectul unui roman scris de Radu Aldulescu, fiindcă în creaţiile sale, rostirea este esenţială. Textul romanului este o litanie păgână, de o muzicalitate aparte şi interpretată de un artist extraordinar de înzestrat, care se adresează sincretic subconştientului nostru.
Robet S(a)tan, zis Robert Diavolul, este tatăl şi stăpânul tuturor femeilor pe care le întâlneşte, le seduce, le posedă şi le abandonează apoi fără milă. El este demonul unei lumi care nu-şi găseşte decât prin el raţiunea de a fi. Datorită în primul rând rezonanţelor mitice, Robert este cel mai izbutit personaj masculin al lui Radu Aldulescu, şi unul dintre cele mai reprezentative pentru literatura contemporană.
În sfârşit, topos-ul romanului este oraşul Bucureşti, cunoscut ca în palmă de autor şi de personajele sale. Cartiere, străzi, localuri, edificii, fabrici. Mediul muncitoresc este evocat cu o mână de maestru. Doina a lucrat la Sere-Vitan, apoi la Casete pentru Televizoare, unde mica şi rentabila corupţie e în floare. Femeia schimbă optsprezece adrese până ajunge la doamna Creţu. La râdul lor, Robert şi Riciard se mişcă uşor prin labirintul de străzi şi clădiri, ca peştii în apă. Pentru ei, oraşul este o junglă a supravieţuirii, cum este pădurea pentru rudari. Cenuşiul erei socialiste este prins în tuşe halucinante. Nici cel mai iscusit sociolog n-ar putea reînvia o epocă aşa cum o face Radu Aldulescu, autorul celei mai consistente opere romaneşti din peisajul literar românesc de după 1989. Oamenii îşi duc cu greu povara unei vieţi neluminate decât de sex şi de o gură de băutură. Pornit pe o promiţătoare carieră de mecanic şi tinichigiu, Riciard ajunge puşcăriaş profesionist şi i se spune Rici Pârnăiaşu’. E o lume în care nimeni nu-şi găseşte locul şi indivizii, pe jumătate oameni, pe jumătate demoni, fug continuu unii de alţii, dar se reapropie ulterior, descoperind că nu mai au unde să se ducă, incapabili să-şi rezolve disoluţia interioară.
Subscriu la ceea ce a spus Dumitru Augustin Doman. Am parcurs pe nerăsuflate această carte, redescoperind, în opul unui autor român unic, plăcerea uitată de a citi cu bucurie fiecare nouă filă care mi se deschide în faţă. Îngerul încălecat este, alături de Proorocii Ierusalimului, cel mai frumos roman aldulescian şi merită să fie pus pe raftul cel mai de sus al prozei româneşti contemporane.
P.S. Cunoscutul scriitor Bogdan Suceavă îmi scrie, pe Facebook, că, în opinia sa, cele mai bune romane ale lui Radu Aldulescu sunt Sonată pentru acordeon şi Amantul Colivăresei. Ce pot să mai spun ? Toate romanele lui Radu Aldulescu sunt reuşite strălucite ale genului, după cum arăta şi Daniel Cristea-Enache, iar eu am săvârşit un abuz critic, evidenţiind importanţa unora dintre ele.
Textul debutează cu obişnuita forţă epică aldulesciană, ca un camion de mare tonaj. Descrierile sunt în nota cunoscută de sugestie, dar având mai ales rolul de a limpezi cadrul şi a face inteligibilă naraţiunea ; „ Au plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un sfârşit de toamnă neguros, străbătut de ploi şi burniţe interminabile şi au schimbat deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări, autogări şi bifurcaţii de şosele… Astfel, drumul se lungeşte şi adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a ratelor, printre sacoşe, saci burduşiţi cu pâini şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoşite, răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le poţi numi zdrenţe." Ca în operele marilor realişti, mediul este edificator pentru condiţia socială a personajelor. În lumea lui Aldulescu ştim, pe fiecare pagină, când şi unde se petrec întâmplările, cine este cel care relatează, cine sunt tovarăşii săi, ce a făcut la viaţa lui, unde se duce şi ce urmăreşte. Pânza naraţiunii este bine întinsă, fără niciun pliu, iar recipientele capitolelor sunt umplute minuţios cu prezentul şi trecutul fiecărei fiinţe pe hârtie, filtrate şi colorate de o perspectivă narativă mereu schimbată, dar de fiecare dată subiectivă . Nimic nu rămâne nelămurit, echivoc ori sub zodia presupunerii, iar textul rămâne tot timpul antrenant, plin de miez. Tabloul se umple încet-încet cu viaţa Doinei, a mamei şi a tatălui său, Ioana şi Ion Trencu, a Marianei, colega de serviciu a Doinei, a lui Lenţi şi Aurel, fraţii de tată ai Doinei. Mai devreme s-au mai târziu fiecăruia îi este prezentat trecutul, familia, obiceiurile şi capcanele destinului.
Deşi naraţiunea se face la persoana a III-a, viziunea este deformată afectiv, datorită vocilor narative foarte puternice, care ne călăuzesc de-a lungul paginilor. Reflectorii sunt, în principal, Doina, Ioana, Trencu şi Robert Stan, zis şi Robert Satan ori Robert Diavolul. Acţiunea curge ca un fluviu, la vale, pe ritmul unui adevărat poem epic - utilizez termenul în sensul consacrat de Gogol -, datorită oralităţii extrem de pronunţate, personajele luându-şi unele altora vorba din gură, într-o relatare marcată de o admirabilă prospeţime stilistică, demnă de pana celui mai bun Aldulescu, acela din Proorocii Ierusalimului.
Personajele lui Aldulescu au suferit traume şi pot fi psihanalizate. Ele acţionează sub imperiul unor impulsuri tulburi, venite din străfunduri şi uimindu-i pe cei apropiaţi, normali şi înclinaţi să se aşeze la casele lor. Lui Robert, de pildă, îi lipseşte o familie adevărată, fiind crescut de nişte mătuşi : „ Tot bagabont bătrân se cheamă că este, fără familie, fără casă, fără una alta…” Robert a fost crescut de nişte mătuşi şi n-a cunoscut-o pe mama sa, care s-a sinucis, otrăvindu-se când el era mic. Doina, de asemenea, nu-şi conoaşte tatăl, iar ceilalţi, ignoraţi de Trencu, părintele lor, se comportă ca şi cum ar fi orfani : „ Adică la ce să-i zgândăre aiurea pe-ai ei pentru un capriciu şi-o distracţie în a stricăciunii de nepoţel flăcău tomnatic ; ţine la bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe surioara ei Lenţica şi pe frăţiorii ei Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar în rest singură aicea printre străini, în Bucureşti, să-şi câştige viaţa, fără familie şi ea, fără una alta, amărâtă vai de steaua ei, ce mai, o mai apucă uneori amocul că la ce să-i facă şi pe bătrâni să sufere pe lângă ea ?"
Marea noutate a romanului stă în evocarea magistrală a existenţei rudarilor, duse în bojeduci de paiantă ori de chirpici, ridicate prin luminişuri, pe coastele dealurilor: „Când cei din neamul lui Pipidi îşi încropeau moşie prin părţile astea, aşezarea cuprindea două şiruri de bordeie învelite în paie, de o parte şi de alta a unui drum de căruţe ducând la deal şi la vale spre şoselele Vâlcei, Piteştiului, Câmpulungului, Drăgăneştilor şi Craiovei. Bordeiele rudarilor din luminişurile pădurilor de pe coastele celor două coame de dealuri ce încadrează platoul alungit şerpuit spre nord şi sud, străbătut de drum, au format dintotdeauna un soi de periferie rarefiată, aproape invizibilă, estompată de vegetaţia abundentă şi de felul cum sunt construite, jumătate sub pământ, amintind de nişte tranşee sau morminte. ” Femeilor, băutoare de nădejde direct de la ţeava cazanului, le lipsesc bărbaţii, morţi sau plecaţi cu treburi. Ele trăiesc într-un matriarhat aflat la limita supravieţuirii, în plină sălbăticie. Doina nu ştie cu cine a făcut-o maică-sa şi motivaţia plecării ei în lume este tocmai tema romanului : căutarea tatălui. Absenţa unui stăpân autoritar şi ocrotitor este puternic resimţită de toţi.
Şi ajungem la stratul care dă, în opinia mea, o mare profunzime romanului : planul mitic. Dacă în Proorocii Ierusalimului un bărbat visa o flacără mare, în formă de cal, alunecând pe cer, aici lucrurile sunt mai complexe. Legenda se infiltrează în eveniment, urcându-l în planul semnificaţiilor general-umane. Maică-sa îi explică Doinei că tatăl ei este un duh sau un înger : „ Şi io ca s-o liniştesc i-am spus atunci că tac-su-i un înger şi un duh şi n-are unde să se ducă la dracu-n praznic după el, fiindcă el stă mereu lângă ea şi o însoţeşte în tot locul, măcar că nu-l vede şi nu-l aude." Berilă câştigă bani buni făcând, pe la bâlciuri, pe omul-mistreţ, dar şi vânzând celor nevoiaşi alcool puturos, de proastă calitate . El chiar are înfăţişarea animalului respectiv, cu părul său ţepos şi cu colţii întorşi peste falcă. Fabrică rachiu, clandestin, şi trăieşte într-o casă cu etaj, într-o mizerie demnă de romanele naturaliste, pe un pat acoperit cu trenţe şi excremente de pasăre, în scândurile căruia a scuns banii, cu oi, găini şi damigene de ţuică de-a valma peste el. La tot pasul sunt invocaţii îngerii, diavolul şi „focul ăla marele” care îi va arde pe toţi. Boierul Pipidi face dragoste în desiş cu fetele pe care le prinde, apoi le înzestrează cu fâneţuri şi livezi. Vânătorile sale par fabuloase, ca într-o saga faulkneriană. Moare în mod misterios, omorât, chipurile, de un mistreţ, parcă spre a confirma istoria lui Berilă. Acesta povesteşte că a fost făcut de maică-sa cu un mistreţ, iar boierul Pipidi a împuşcat sălbăticiunea. De aceea el umblă prin lume pentru a-l găsi pe ucigaş şi a-şi răzbuna pe tatăl său. Fiinţele care populează lumea aldulesciană îşi caută cu ardoare paternitatea, fiindcă se simt dezrădăcinate, în bătaia vânturilor sorţii, şi vor să răzbune această lipsă. Ele se află în permanent conflict cu ele însele, cu fantasmele care îi bântuie, îngeri şi demoni, izbăvitori şi exterminatori. Ideea este că rudăresele s-am împreunat cu îngerii rebeli, coborâţi din ceruri, şi i-au zămislit pe dezmoşteniţii soartei.
Fără îndoială însă că personajul cel mai reuşit este Robert Stan, zis Robert Diavolul. Încă de când este mic, una dintre mătuşile sale îi vântură în urechi legenda lui lui Robet Diavolul, fiul ducelui Normandiei şi al ducesei de Burgundia, care au trăit în secolul al XIII-lea. După ce l-au rugat în zadar pe Dumnezeu să le dăruiască un copil, părinţii săi se adresează diavolului cu aceeaşi solicitare. Aşa s-a născut Robert Diavolul, „ cu dinţi şi maxilare puternice, cu care muşca sânul dădacelor care au încercat să-l alăpteze, aşa încât a trebuit să fie alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn de ţap…” Ivirea pe lume a lui Robert Diavolul, cel adevărat, a fost anunţată de semne rău prevestitoare : cerul e despicat în două „ sub un nor negru, uriaş, care a făcut să se înnopteze în plină zi, iar din nor s-au ivit fulgere părând să cheme sfârşitul lumii. S-au aprins păduri şi case, s-a zguduit pământul şi a crăpat, s-au iscat furtuni teribile.” Devine ucigaş, trăind în peşteri şi în păduri, şef de bandă de tâlhari. În cele din urmă merge să se spovedească papei şi acesta îi impune ca penitenţă să nu mai vorbească şi să trăiască, mâncând voma uni câine cu care se va însoţi. Se înrolează ca mercenar, evidenţiindu-se în luptele cu sarazinii şi îşi încheie penitenţa, fiind răsplătit de împărat cu onoruri şi cu fiica acestuia.
Existenţa lui Robert Stan o reface, până la un punct, pe a miticului său tiz. Portretul său este magistral conturat : „ …lesne l-ai putea confunda cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clatină precum pletele unei fate de-a lungul umerilor osoşi şi mai degrabă înguşti. E înalt şi slab şi puţin adus de spate, te duce cu gândul la un cocostârc,, iar în uitătura crucişă a ochilor albaştri ,pluteşte uneori o undă de melancolie rece, răsucindu-se, perpelindu-se într-un soi de sfidare…. Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând ameninţări." (De altminteri, arta de portretist a lui Radu Aldulescu este fără egal în proza noastră contemporană. Pentru frumuseţea lor, ar trebui citate portretele lui Trencu, Gheoghe Culici, Berilă şi Riciard, tovarăşul de furtişaguri al lui Robert. Trăsăturile umane sunt deviate subtil în regnul animalier, cu inflexiuni şi aluzii care conturează o întreagă viaţă. Nu o facem din lipsă de spaţiu. ) O Apocalipsă a foamei, a sărăciei şi a distrugerii îl însoţeşte permanent pe Robert Stan. Robert o bate până la leşin şi o violează îndelung pe una dintre mătuşile sale, vrând să o tranşeze şi să o împrăştie prin oraş, dar bătrâna îşi revine în mod miraculos şi băiatul ajunge la spitalul de boli nervoase. Acolo, psihiatrul îi găseşte o mulţime de boli : „priapism în curs de cronicizare şi de natură vegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular…” Robert îl ajută la lucrările suplimentare pe Riciard Sălişteanu, mecanic auto şi tinichigiu de viitor, dar îl deviază pe acesta către hoţie şi trai din bunuri furate. Sparg maşini şi trăiesc periculos, într-o veşnică petrecere. Lanţul infracţiunilor celor doi tineri debutează cu jefuirea bătrânului Gherasim, căruia, în loc să-i repare maşina, îi fură banii din casă şi fug. Apoi acţiunile lor iau amploare până când sunt reclamaţi de vecinii de bloc, pentru tulburarea liniştii publice, şi ajung pe mâna miliţiei. Riciard e arestat pentru că nu mai are serviciu, iar Robert va ajunge în puşcărie puţin mai târziu. După eliberare, se va întoarce periodic acolo, într-o viaţă în care evenimentele şi întâlnirile cu anumite persoane se repetă ciclic. Doina, fiica rudăresei Ioana, ajunge să stea în gazdă la madam Creţu, una dintre mătuşile lui Robert. Aşa se face că pleacă împreună cu acesta la ţară, la părinţii ei. Acolo dau peste tatăl vitreg al Doinei, Ion Trencu, care ajunsese pe vremuri să fie dat la ziar pentru originea sa socială sănătoasă şi pentru faptul că a învăţat să scrie şi să citească în timpul stagiuliui militar. Articolul din ziar îi dă omului şansa de a fi angajat guard la primărie, unde face de toate. Trencu nu este rudar, dar se căsătorise cu Ioana de dragul lotului şi al fâneţei deţinute de Pipilina, viitoarea sa soacră. În timpul colectivizării, Trencu le-a jucat în picioare pe femei ca acestea să semneze cu degetul înscrierea în colectiv, pentru a nu-i pune lui în pericol slujba în care l-a numit primarul. Omul se vaită continuu şi vocea sa e un exemplu de oralitate sonoră, plină de farmec : „ Vacă îi trebuia lui ? Io am serviciu, taicule, n-am vreme să umblu după coada vacii. An de an se lăfăia acum în hărăbaia de grajd câte un jalete de purcel sprinten şi ager, că de mic se deprindea să răzbească sobolul cât iepurele, ca să nu-l răpună sobolul pe el, încât trebuie că doar carnea de sobol îl ajuta să supravieţuiască fierturii lungi de lături, prea rar îngroşată cu doi pumni de uruială, taicule-taicule, sărac de porumb ca anu’ ăsta nu m-am pomenit în viaţa vieţilor mele." Un umor fin umflă naraţiunea pe dedesubt, făcând-o savuroasă. Periodic, când fac rachiul de toamnă, Trencu şi Ioana se îmbată rău şi se bat în uliţă, ca într-o Ţiganiadă mai mult tragică, căzută, totuşi, în derizoriu. Scena în care musafirii stau la masă, în absenţa lui Trencu, e realizată în tonuri care bat către grotesc, foamea fiind unul dintre obsesiile permanente ale personajelor. După ce Trencu pleacă seara la primărie, pentru a-şi face datoria, Robert, Doina Ioana şi Lenţi se îmbată şi, în timp ce Ioana adoarme, cei trei tineri petrec până dimineaţa într-o orgie care tinde să devină perpetuă. Bărbatul lui Lenţi e luat la puşcărie pentru un accident de maşină soldat cu morţi şi tânăra profită, ca şi sora sa Doina, de priapismul lui Robert pentru a-şi face poftele niciodată ostoite. Scenele respective, pline de detalii semnificative, realizate în linii baroce, sunt lente, minuţioase, foarte reuşite. În literatura noastră numai la Nicolae Breban am mai întâlnit o capacitate asemănătoare de a transfigura sexualitatea. Acuplările se ţin lanţ, acasă, în pădure, pe unde se nimereşte. Robert e neobosit şi le dă celor două exact ce vor. Ei mănâncă puii lui Trencu şi îi ard lemnele, până când capul familiei se întoarce pe neaşteptate acasă şi se lasă cu bătaie. Aurel, fratele Doinei, iese din puşcărie în urma unui decret şi trece şi el câteva zile pe la casa lui Trencu, în drum către un loc de muncă ori către poarta altei închisori. În urma scandalului, Doina, Lenţi şi Robert sunt nevoiţi să care cu spinarea lemne uscate din pădure, pentru a avea cu ce să se încălzească. Chiar în toiul muncii aspre, pe un ger năpraznic, cele două insaţiabile femei îl posedă pe bărbat, în pădure, în repetate rânduri. Deşi abundent, erotismul este, cum spuneam, de foarte bună calitate.
Către sfârşit, acţiunea îşi iuţeşte ritmul. Ca într-o baladă, cum bine zice Augustin Doman, Trencu este luat de Berilă la pădure să taie nişte frasini. O furtună se iscă din senin şi doboară un copac peste el, omorându-l. Berilă fuge după ajutoare, timp în care accidentatul este descoperit de Robert şi de cele două femei. Aceştia îl cară cu greu către casă. Când obosesc, purced iarăşi, în noroi şi zloată, la o partidă de sex în trei. Berilă vine cu căruţa şi cu alţi săteni, iar Trencu este dus acasă şi înmormântat. Ameninţat cu puşcăria pentru moartea paznicului, Berilă suportă toate cheltuielile. Se organizează un parastas bogat, la care rudarii din împrejurimi, cuprinşi de o foame atavică, se perindă şi mănâncă în disperare, umplându-şi după aceea traistele cu resturi, amestecând varza cu fasolea, pâinea şi cu ce se mai găseşte pe masă. Litrele şi jumătăţile de ţuică le ascund bine, în sân, ca pe nişte lucruri de preţ. În timpul pomenii, Robert se strecoară acasă la Berilă şi îi fură banii, punându-i într-un sac. Fiind surprins de Berilă, Robert îl loveşte cu muchea toporului şi îl omoară, târându-l pe pat. În zori, le părăseşte pe rudărese şi dipare cu comoara sa. Dar nu este relevant să povestim subiectul unui roman scris de Radu Aldulescu, fiindcă în creaţiile sale, rostirea este esenţială. Textul romanului este o litanie păgână, de o muzicalitate aparte şi interpretată de un artist extraordinar de înzestrat, care se adresează sincretic subconştientului nostru.
Robet S(a)tan, zis Robert Diavolul, este tatăl şi stăpânul tuturor femeilor pe care le întâlneşte, le seduce, le posedă şi le abandonează apoi fără milă. El este demonul unei lumi care nu-şi găseşte decât prin el raţiunea de a fi. Datorită în primul rând rezonanţelor mitice, Robert este cel mai izbutit personaj masculin al lui Radu Aldulescu, şi unul dintre cele mai reprezentative pentru literatura contemporană.
În sfârşit, topos-ul romanului este oraşul Bucureşti, cunoscut ca în palmă de autor şi de personajele sale. Cartiere, străzi, localuri, edificii, fabrici. Mediul muncitoresc este evocat cu o mână de maestru. Doina a lucrat la Sere-Vitan, apoi la Casete pentru Televizoare, unde mica şi rentabila corupţie e în floare. Femeia schimbă optsprezece adrese până ajunge la doamna Creţu. La râdul lor, Robert şi Riciard se mişcă uşor prin labirintul de străzi şi clădiri, ca peştii în apă. Pentru ei, oraşul este o junglă a supravieţuirii, cum este pădurea pentru rudari. Cenuşiul erei socialiste este prins în tuşe halucinante. Nici cel mai iscusit sociolog n-ar putea reînvia o epocă aşa cum o face Radu Aldulescu, autorul celei mai consistente opere romaneşti din peisajul literar românesc de după 1989. Oamenii îşi duc cu greu povara unei vieţi neluminate decât de sex şi de o gură de băutură. Pornit pe o promiţătoare carieră de mecanic şi tinichigiu, Riciard ajunge puşcăriaş profesionist şi i se spune Rici Pârnăiaşu’. E o lume în care nimeni nu-şi găseşte locul şi indivizii, pe jumătate oameni, pe jumătate demoni, fug continuu unii de alţii, dar se reapropie ulterior, descoperind că nu mai au unde să se ducă, incapabili să-şi rezolve disoluţia interioară.
Subscriu la ceea ce a spus Dumitru Augustin Doman. Am parcurs pe nerăsuflate această carte, redescoperind, în opul unui autor român unic, plăcerea uitată de a citi cu bucurie fiecare nouă filă care mi se deschide în faţă. Îngerul încălecat este, alături de Proorocii Ierusalimului, cel mai frumos roman aldulescian şi merită să fie pus pe raftul cel mai de sus al prozei româneşti contemporane.
P.S. Cunoscutul scriitor Bogdan Suceavă îmi scrie, pe Facebook, că, în opinia sa, cele mai bune romane ale lui Radu Aldulescu sunt Sonată pentru acordeon şi Amantul Colivăresei. Ce pot să mai spun ? Toate romanele lui Radu Aldulescu sunt reuşite strălucite ale genului, după cum arăta şi Daniel Cristea-Enache, iar eu am săvârşit un abuz critic, evidenţiind importanţa unora dintre ele.
Etichete:
Bucureşti,
Dumitru Augustin Doman,
Ion Trencu,
Îngerul încălecat,
Proorocii Ierusalimului,
Radu Aldulescu,
revista Argeş,
Robert Diavolul,
Robert S(a)tan,
Ţiganiada
luni, 6 august 2012
Un artist strălucit de pe meleagurile mele : COSTICĂ BOIERU
Zilele trecute l-am revăzut pe Costică Boieru, cunoscut interpret de muzică lăutărească, artist autentic şi unul dintre prietenii mei din copilărie.
În primii ani ani de viaţă împărţeam cu Costică duzii uriaşi din curtea fostului conac boieresc, ajuns sediul CAP. Pomii erau groşi şi înalţi până la cer şi făceau nişte fructe imense, rozii, dulci şi zemoase. Nu văzusem până atunci şi nici n-aveam să mai văd aguzi mai mari decât aceia. Ne împărţeam judicios zonele şi ne căţăram pe crengi, până în vârful coroanelor verzi şi parfumate.
Cum se întâmplă deseori, prietenia noastră s-a transformat, cu timpul, într-un război copilăresc, care a durat vreo trei ani. Eram clasa a V-a şi locuiam în Fărcăşanca, aproape de prietenul mei Ion Pantazi, iar drumul nostru către şcoală era o adevărată epopee. Plecam cu Ion de acasă şi în fiecare dimineaţă aveam de înfruntat mai multe încercări. Mai întâi trebuia să scăpăm, prin fugă, de furia unui gâscan nebun, proprietatea pădurarului Ion Manole. Treceam de biserică şi ajungeam în dreptul lui Gioni Mortu, un băiat roşcovan cu care mai târziu m-am împrietenit. Dar atunci Gioni ne ţinea calea şi ne pumnuiam bine cu el până reuşeam să trecem. Urmau CAP-ul, dispensarul veterinar, primăria şi făceam la dreapta pentru a urma, prin Ciurari, drumul către şcoala mare, cum îi spuneam noi. Şcoala mică, pentru clasele I-IV, funcţiona unde se află astăzi dispensarul uman. Acolo ne aştepta Costică Boieru, continuând un război zilnic şi matinal, care parcă nu se mai sfârşea. Ca în baladele populare, ne băteam amarnic şi cu Costică, iar în sprijinul nostru venea, din Gratia Mică, colegul meu de clasă Ion Teacă. Atunci Costică bătea în retragere şi răsuflam uşuraţi. Dar nu scăpam de bătaie niciodată, fiindcă, la destinaţie, intram în alte bătălii, cu dirigintele nostru, care ne aştepta cu bâta, la intrarea în sălile de clasă.
Mai târziu, Costică a devenit un tânăr înalt şi frumos, cu trăsături ceva mai fine decât ale lui Antonio Banderas. Juca tenis de masă şi, ca şi amicul său Casan, nu prea avea adversar.
Au trecut câteva decenii. Ducându-mă până în Cartojani, l-am văzut pe Costică la poarta cumnatului meu, care îi repara aerul condiţionat de la maşină. Am ezitat să mă duc la el, dar Costică s-a apropiat de mine şi mi-a zis :
- Eşti Şerban, nu ?
De mai multă vreme mi-am dat seama că memoria este unul dintre punctele forte ale artiştilor. Iar Costică Boieru este un cântăreţ de mare valoare, bucurând perpetuu sufletul nostru, însetat de frumuseţe.
Mă mândresc că am copilărit şi am fost prieten cu Costică Boieru.
În primii ani ani de viaţă împărţeam cu Costică duzii uriaşi din curtea fostului conac boieresc, ajuns sediul CAP. Pomii erau groşi şi înalţi până la cer şi făceau nişte fructe imense, rozii, dulci şi zemoase. Nu văzusem până atunci şi nici n-aveam să mai văd aguzi mai mari decât aceia. Ne împărţeam judicios zonele şi ne căţăram pe crengi, până în vârful coroanelor verzi şi parfumate.
Cum se întâmplă deseori, prietenia noastră s-a transformat, cu timpul, într-un război copilăresc, care a durat vreo trei ani. Eram clasa a V-a şi locuiam în Fărcăşanca, aproape de prietenul mei Ion Pantazi, iar drumul nostru către şcoală era o adevărată epopee. Plecam cu Ion de acasă şi în fiecare dimineaţă aveam de înfruntat mai multe încercări. Mai întâi trebuia să scăpăm, prin fugă, de furia unui gâscan nebun, proprietatea pădurarului Ion Manole. Treceam de biserică şi ajungeam în dreptul lui Gioni Mortu, un băiat roşcovan cu care mai târziu m-am împrietenit. Dar atunci Gioni ne ţinea calea şi ne pumnuiam bine cu el până reuşeam să trecem. Urmau CAP-ul, dispensarul veterinar, primăria şi făceam la dreapta pentru a urma, prin Ciurari, drumul către şcoala mare, cum îi spuneam noi. Şcoala mică, pentru clasele I-IV, funcţiona unde se află astăzi dispensarul uman. Acolo ne aştepta Costică Boieru, continuând un război zilnic şi matinal, care parcă nu se mai sfârşea. Ca în baladele populare, ne băteam amarnic şi cu Costică, iar în sprijinul nostru venea, din Gratia Mică, colegul meu de clasă Ion Teacă. Atunci Costică bătea în retragere şi răsuflam uşuraţi. Dar nu scăpam de bătaie niciodată, fiindcă, la destinaţie, intram în alte bătălii, cu dirigintele nostru, care ne aştepta cu bâta, la intrarea în sălile de clasă.
Mai târziu, Costică a devenit un tânăr înalt şi frumos, cu trăsături ceva mai fine decât ale lui Antonio Banderas. Juca tenis de masă şi, ca şi amicul său Casan, nu prea avea adversar.
Au trecut câteva decenii. Ducându-mă până în Cartojani, l-am văzut pe Costică la poarta cumnatului meu, care îi repara aerul condiţionat de la maşină. Am ezitat să mă duc la el, dar Costică s-a apropiat de mine şi mi-a zis :
- Eşti Şerban, nu ?
De mai multă vreme mi-am dat seama că memoria este unul dintre punctele forte ale artiştilor. Iar Costică Boieru este un cântăreţ de mare valoare, bucurând perpetuu sufletul nostru, însetat de frumuseţe.
Mă mândresc că am copilărit şi am fost prieten cu Costică Boieru.
Mihaela Ursuleasa
O mare artistă s-a stins din viaţă în plină forţă creatoare, pe fondul certurilor dintre două tabere politice aflate într-un conflict ireconciliabil. Deşi înzestrată de Dumnezeu cu geniu, Mihaela Ursuleasa muncea din greu pentru fiecare bănuţ câştigat, în timp ce fostul primar al Clujului spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro, iar Dan Şova este numit ministru !
Şi mă întreb pentru a nu ştiu câta oară de ce oamenii de mare valoare nu-şi găsesc locul printre românaşii noştri. N-au spaţiu moral şi se sufocă, pur şi simplu, când nu sunt marginalizaţi ori nu îşi iau lumea în cap. Să presupunem că la alegerile parlamentare ar fi candidat Mihaela Ursuleasa şi oricare dintre iresponsabilii care mănâncă borş, cu neruşinare, pe micile ecrane sau prin şedinţele de partid. Pe cine ar fi ales boborul suveran ?
Ghici, ghicitoarea...lor !
Şi mă întreb pentru a nu ştiu câta oară de ce oamenii de mare valoare nu-şi găsesc locul printre românaşii noştri. N-au spaţiu moral şi se sufocă, pur şi simplu, când nu sunt marginalizaţi ori nu îşi iau lumea în cap. Să presupunem că la alegerile parlamentare ar fi candidat Mihaela Ursuleasa şi oricare dintre iresponsabilii care mănâncă borş, cu neruşinare, pe micile ecrane sau prin şedinţele de partid. Pe cine ar fi ales boborul suveran ?
Ghici, ghicitoarea...lor !
duminică, 5 august 2012
Marin Preda ( 1922-1980 )
Astăzi este ziua de naştere a lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi prozatori români. Întâlnirea din pământuri, Moromeţii ( I ), Viaţa ca o pradă şi, într-o oarecare măsură, Cel mai iubit dintre pământeni vor rămâne, ca repere valorice definitive, în istoria literaturii române.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu. Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs ! În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu. Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs ! În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.
Etichete:
George Geacăr,
Ilie Moromete,
Întâlnirea din Pământuri,
Liviu Rebreanu,
Marin Preda,
Marin Preda şi mitul omului nou,
Moromeţii,
Radu Aldulescu,
Ştefan Bănulescu,
Viaţa ca o pradă
sâmbătă, 4 august 2012
Vară ieşită dintr-un tablou de Van Gogh
Îmi scot cămaşa pătată cu gălbenuş a zilei şi îmi pun insomniile la prăjit, în tigaia înstelată a serii.
Nu. Nimic n-ar fi arătat aşa dacă tablourile lui Van Gogh nu şi-ar fi ars ars ramele şi n-ar fi inundat muzeele minţilor noastre.
Devenite păpuşi de turtă dulce, iubitele se răsfaţă în poemele lui Ioan Es. Pop. Bolnavii s-au refugiat în subsolurile spitalelor şi cântă arii din Verdi.
Întind mâna către o nouă carte. E o lamă de chewing-gum, cu aromă de ţărână şi umilinţă.
Bibliotecile sună din solzii paginilor necitite, iar într-o cârciumă, Nichita joacă ţintar cu Sorescu.
Prin şcoli se fofilează fantomele foştilor dascăli, plângându-se vehement de indisciplina termometrelor.
Un moş trece pe stradă cu un sac pe care scrie, cu litere alungite ca picioarele Sharapovei, "Gheaţă de Siberia".
- Moşule, dau să zic, plătesc o porţie cu bani frumoşi !
Dar el este deja departe, urlând :
- Nu dau nimic ! Nu dau nimic ! E gheţar din ăla care nu se topeşte niciodată, dacă îl îmbraci în costum şi îi pui cravată !
Nu. Nimic n-ar fi arătat aşa dacă tablourile lui Van Gogh nu şi-ar fi ars ars ramele şi n-ar fi inundat muzeele minţilor noastre.
Devenite păpuşi de turtă dulce, iubitele se răsfaţă în poemele lui Ioan Es. Pop. Bolnavii s-au refugiat în subsolurile spitalelor şi cântă arii din Verdi.
Întind mâna către o nouă carte. E o lamă de chewing-gum, cu aromă de ţărână şi umilinţă.
Bibliotecile sună din solzii paginilor necitite, iar într-o cârciumă, Nichita joacă ţintar cu Sorescu.
Prin şcoli se fofilează fantomele foştilor dascăli, plângându-se vehement de indisciplina termometrelor.
Un moş trece pe stradă cu un sac pe care scrie, cu litere alungite ca picioarele Sharapovei, "Gheaţă de Siberia".
- Moşule, dau să zic, plătesc o porţie cu bani frumoşi !
Dar el este deja departe, urlând :
- Nu dau nimic ! Nu dau nimic ! E gheţar din ăla care nu se topeşte niciodată, dacă îl îmbraci în costum şi îi pui cravată !
Etichete:
gheţar,
Ioan Es. Pop,
Nichita Stănescu,
Sorescu,
Van Gogh,
Verdi
vineri, 3 august 2012
Finalul unui roman
Romancierii de forţă găsesc şi finaluri pe măsură pentru cărţile lor. Noël Calef complică însă inutil sfârşitul policier-ului Ascensor spre eşafod. Ultimele propoziţii rostite de personajul principal, Julien Courtois, sunt notabile :
"- Speranţa înseamnă credit. Disperarea înseamnă plata cu bani peşin."
"- Speranţa înseamnă credit. Disperarea înseamnă plata cu bani peşin."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)