Iată o informaţie de pe net :
"Am intrat cu un prieten într-o cafenea mică din Belgia şi am comandat. În timp ce ne îndreptam spre masa noastră, doi oameni au ajuns şi s-au apropiat de bar. „Cinci cafele, vă rog. Două pentru noi și 3 în aşteptare”. Au plătit, şi-au luat cele 2 cafele şi au plecat. Mi-am întrebat prietenul „ Ce înseamnă cafele în aşteptare?” Prietenul mi-a răspuns „ Aşteaptă şi-o să vezi.” Au mai intrat câţiva oameni. Două fete au cerut câte o cafea pentru fiecare, au plătit şi au plecat. Comanda următoare a constat în 7 cafele şi a fost făcută de 3 avocaţi- trei pentru ei și 4 „ în aşteptare”. În timp ce încă mă întrebam ce înseamnă „ cafelele în aşteptare”, aceştia pleacă. Deodată, un om îmbrăcat cu haine vechi, care semăna cu un cerşetor, ajunge la bar și întreabă binevoitor : „ Aveţi o cafea în aşteptare?” Şi chelnerul îi serveşte o cafea. Recapitulare : oamenii plăteau de dinainte o cafea care urma să fie servită unei persoane aflată în imposibilitatea de a-şi plăti o băutură caldă! Această tradiţie a început la Napoli, dar a fost răspândită în toată lumea şi în câteva locuri este posibil să comanzi nu numai „ cafele în aşteptare” dar și un sendviş sau o masă completă...faceţi ca această idee frumoasă să fie publicată în toată lumea! Ar fi minunat ca acest lucru chiar să se realizeze."
Mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în România dacă unii cetăţeni ar fi atât de milostivi încât să plătescă mese calde şi cafele "în aşteptare". Ar fi câteva posibilităţi :
1. Banii ar fi însuşiţi, fără ezitare, direct de barmanul care a primit comanda.
2. O parte din valoarea comenzii ar fi înhăţată de şeful de sală.
3. Ar apărea intermediarii şi profitorii.
4. Cum n-avem respect pentru muncă - aşa cum n-avem pentru nimic -, trei sferturi din populaţie s-ar deghiza în cerşetori, pentru a putea mânca şi bea gratis.Am văzut oameni veniţi din concediul petrecut în Bulgaria, cărând cu ei bidoane pline cu whisky, fiindcă acolo mâncarea şi băutura erau la discreţie. Să nu uităm că un fabulist român a inventat expresia "puţin la simţire ".
În toate situaţiile, adevăraţii săraci nu s-ar alege nici cu o ceaşcă de apă chioară.
Dau însă peste o altă ştire care mă luminează :
"Eugene McCarth, profesor la Universitatea din Georgia şi o somitate în lumea specialiştilor în animale-hibrid, propune o ipoteză care va zgudui întreaga comunitate ştiinţifică. Acesta susţine că specia umană ar fi apărut ca urmare a împerecherii dintre o femelă cimpanzeu şi un porc mascul."
Totuşi, ceva e neclar : de ce reprezentanţii unor popoare sunt mai mistreţi şi mai cimpanzei decât semenii lor din alte ţinuturi ?
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
duminică, 24 noiembrie 2013
Exemplul Părintelui Arsenie Boca
Suntem în Postul Crăciunului şi măcar acum oamenii ar trebui să fie toleranţi unii cu alţii, să alunge resentimentele, să se priveasdcă zilnic cu dragoste şi să-şi întindă mâinile. Pentru un creştin, acest lucru nu e opţional. Mă obsedează, de mai multă vreme, figura Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, preot, călugăr, duhovnic şi stareţ cu o personalitate copleşitoare şi unică în istoria Ortodoxiei. Despre Sfinţia Sa am citit lucruri uluitoare : în mod cert a făcut minuni şi ar merita sanctificat. Sau poate că a şi fost pus în rândul Sfinţilor, iar eu nu sunt informat. Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea "prinde" ceva din strălucirea supracelestă a spiritului Părintelui Arsenie Boca. Iată cum începe aricolul din Wikipedia dedicat martirului :
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, România - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București). Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic roman al secolului XX. La mormântul său de la Mănastirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini.
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, România - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București). Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic roman al secolului XX. La mormântul său de la Mănastirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini.
Mă gândeam că Părintele este cu noi tot timpul, ne vrea binele şi se roagă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, când am fost întrerupt brusc din meditaţie de o ştire dată la televizor. Într-un magazin bucureştean, un descreierat a scos pistolul şi l-a împuşcat pe un profesor universitar, pe nora acestuia şi pe încă un bărbat care încercase să aplaneze conflictul. Dascălul o rugase pe sora interlopului să stea la rând, aşa cum face lumea în asemea situaţii. Ce face tânăra aparţinătoare unui clan ? Îl sună pe fratele său cel viteaz, care vine, scoate puşcociul şi face prăpăd. Ştia el că nu-i va cere nimeni socoteală ! Cu toate că femeia împuşcată şi-a pierdut un ochi, autorităţile n-au luat măsura reţinerii, fiindcă teama de găşti neduse la biserică e mare. Şi atunci oamenii legii lungesc povestea şi o perpelesc până ce criminalul spală putina spre alte ţinuturi, unde sunt arme din belşug, infractori încercaţi şi multe, foarte multe ţinte vii.
Există, în ţara asta, destui preoţi cu credinţă şi cu dragoste în inimă. Ei mediază între credincioşi şi Dumnezeu, când smerenia păcătoşilor păleşte. Se poartă frumos cu toată lumea, nu intră în conflicte lumeşti, nu se lasă ispitiţi de rău şi sunt adevărate exemple de bunătate şi moralitate. Unii mi-au fost elevi, iar pe alţii i-am pregătit pentru Seminarul Teologic. Am şi eu o contribuţie mică la frumoasa educaţie pe care oamenii lui Dumnezeu o arată. Creşte inima în părinţii lor când bătrânii văd cu cât respect îi tratează copiii lor pe enoriaşi. Dar ce pot face preoţii şi profesorii într-un stat în care eşti o victimă sigură dacă ieşi pe stradă fără să ai o armă de apărare la tine? O furcă, o sabie, un pistol, o bagatelă de cuţit, acolo.
marți, 19 noiembrie 2013
Horia Gârbea despre Radu Aldulescu
Diavol călărind lumea
de Horia Gârbea
Recent, mai exact pe 7 noiembrie 2013, s-a decernat Premiul „Augustin Frățilă” pentru cel mai bun roman al anului 2012. Laureatul acestui premiu, probabil cel mai bănos pe care-l poate lua un prozator (10.000 de euro) a fost Radu Aldulescu. Romanul său Cronicile genocidului, apărut la Cartea Românească, fusese nominalizat și pe Premiile Uniunii Scriitorilor, fără noroc, premiul fiind luat de Florina Ilis pentru Viețile paralele.
Dacă am numărat bine, Radu Aldulescu a depășit numărul magic de șapte romane. Cel apărut în 2012 este al optulea. Pentru a scrie romanul anterior, Maria și îngerii, autorul a plecat să se documenteze în Austria și a preluat și transformat într-un roman povestea unei existențe reale, fapt mai rar în proza noastră. Desigur, personajele și situațiile din fiecare carte sunt marcate de gândirea și acțiunea de ficționalizare ale scriitorului. Indiferent că se sprijină tot pe niște întâmplări adevărate, cum autorul a mărturisit, și prin Cronicile genocidului avem în față un roman tipic pentru proza lui Radu Aldulescu.
Versat în realismul crud și mai ales în înfățișarea unor personaje capabile de orice atrocitate, Radu Aldulescu păstrează pe tot parcursul romanelor lui o mare tensiune a acțiunii pe care o conduce excelent izbutind, pe parcurs, și tururi de forță stilistice. Un critic scria că Aldulescu îi amintește cel mai mult de Marin Preda: mână „grea” și stil apăsat. Autorul seamănă personajelor lui: nemulțumit, mizantrop, trecut din greu prin viață. El chiar crede ce scrie: că „Femeia a încălecat pe Dracu și dracul a încălecat lumea”.
Radu Aldulescu nu-și răsfață cititorii. Personajele sunt de regulă de la periferia societății, n-au studiat dansul și manierele elegante, fac dezacorduri și înjură. Din acest punct de vedere ele seamănă mai bine cu ale lui Eugen Barbu din Groapa. Cronicile genocidului, un fel de continuare a romanului mai vechi Îngerul încălecat, aduce în centru același personaj, Robert Diavolul, groparul păcătos, „câine împuțit și înger”. Lumea lui este o „groapă” provincial-pestilențială a tuturor nefericirilor din anii „tranziției” noastre.
Din 56 de romane înscrise în competiția pentru Premiul Augustin Frățilă, au fost selectate de juriul format din trei critici literari doar cinci. Acestea au primit voturile finale din partea a 23 de bloggeri desemnați de organizatori. Ei au consemnat victoria unui romancier „pur” care nu scris nicio carte în alt gen decât cel căruia i s-a devotat.
M-am bucurat pentru autor, ocolit de regulă de premiile literare, a luat Premiul Uniunii Scriitorilor doar pentru debutul din 1993 și pe cel al Academiei pentru Mirii nemuririi. M-am bucurat și pentru faptul că literatura se mai premiază și cu bani într-un moment în care juriile sunt pe cale să acorde niște diplome goale.
Acum, primind și o bursă în Germania, Radu Aldulescu lucrează acolo, cum altfel, la al nouălea roman din seria celor atât de unitare în – totuși – diversitatea lor.
( articol apărut în Q- Magazine )
Tablou cu orbi
Toată lumea cunoaşte un tablou al lui Bruegel cel Bătrân, cunoscut sub numele biblic Orbi conduşi de orbi şi având denumirea muzeală Parabola orbilor. Nişte nevăzători se lasă călăuziţi de alţii asemenea lor şi merg de-a valma, către necunoscut, împiedicându-se de toate ostacolele şi căzând prin şanţuri.
Cam asta este România de azi.
Numai că unii dintre orbii aflaţi în frunte se prefac : sunt doar nişte chiori care îşi fac, şireţi, cu ochiul cel sănătos. ( Ei îmi amitesc de orbul lui Elias Canetti, din romanul Orbirea, cel care se uita după femei să vadă dacă noua tăietură a mustăţii sale este apreciată de sexul frumos şi de orbul lui Dem Rădulescu, cinefilul care se uita tot timpul la video.) Falşii handicapaţi nu ştiu unde se duc, ce fac sau dacă vor cădea într-o prăpastie. Dar au un miros special pentru bani, pe care îi adună în munţi mari, inaccesibili. Îşi cumpără insule în mări îndepărtate, castele în Vestul civilizat, ba chiar şi stele de pe cer.
Când citeam, într-o povestire de Cehov, despre un personaj - variantă a mediocrului - care se credea cineva şi lucra la un proiect despre impozitul pe câini, mă gândeam cât de modern este prozatorul rus şi cât de fin creionează el umbra prostiei. Dar uite că doctorul artist a fost şi profet : nu pentru nemul său, ci pentru al nostru. Guvernul român a vrut iniţial să introducă impozitul pe câini. Apoi a decis să dea o lege prin care să-i oblige pe proprietarii de canine să plătească sterilizarea şi dotarea cu cipuri a animalelor. Şi ce le-ai putea reproşa celor care nu au bani pentru mofturile legiutorului şi îi vor arunca lătrătorii pe străzi ? De ce nu suportă statul cheltuielile respective ?
Toată lumea a înnebunit din cauza banilor. Unii, că au prea mulţi. Alţii, că n-au deloc. De aceea vin şi zic : dacă aş putea, aş desfiinţa gologanii. Mai exact, aş folosi, ca elemente de schimb, marile opere literare ale umanităţii. Picturile servesc deja ca echivalenţe ale unor sume imense. Dar imaginile pe pânze sunt unicate, în timp ce cărţile pot fi trase în serii, ca şi bancnotele. Cele mai mari valori le-aş pune în dreptul lui Homer şi Shakespeare. Vor veni, la rând, Cervantes, Rabelais, Thomas Mann şi poemele lui Edgar Allan Poe. Poate astfel, posesorii de averi se vor mai ciopli şi vom trăi, cu adevărat, într-o lume suportabilă.
P.S. Mircea Sandu şi-a bătut joc de o ţară întreagă atunci când a făcut selecţioner dintr-un barbugiu şi i-a stabilit o clauză de reziliere a contractului fabuloasă, fără să-i fixeze obiective. Te pomeneşti însă că Piţi ne surprinde pe toţi cu o demisie. Dar nu cred. Cartoforii nu ştiu ce este onoarea.
Cam asta este România de azi.
Numai că unii dintre orbii aflaţi în frunte se prefac : sunt doar nişte chiori care îşi fac, şireţi, cu ochiul cel sănătos. ( Ei îmi amitesc de orbul lui Elias Canetti, din romanul Orbirea, cel care se uita după femei să vadă dacă noua tăietură a mustăţii sale este apreciată de sexul frumos şi de orbul lui Dem Rădulescu, cinefilul care se uita tot timpul la video.) Falşii handicapaţi nu ştiu unde se duc, ce fac sau dacă vor cădea într-o prăpastie. Dar au un miros special pentru bani, pe care îi adună în munţi mari, inaccesibili. Îşi cumpără insule în mări îndepărtate, castele în Vestul civilizat, ba chiar şi stele de pe cer.
Când citeam, într-o povestire de Cehov, despre un personaj - variantă a mediocrului - care se credea cineva şi lucra la un proiect despre impozitul pe câini, mă gândeam cât de modern este prozatorul rus şi cât de fin creionează el umbra prostiei. Dar uite că doctorul artist a fost şi profet : nu pentru nemul său, ci pentru al nostru. Guvernul român a vrut iniţial să introducă impozitul pe câini. Apoi a decis să dea o lege prin care să-i oblige pe proprietarii de canine să plătească sterilizarea şi dotarea cu cipuri a animalelor. Şi ce le-ai putea reproşa celor care nu au bani pentru mofturile legiutorului şi îi vor arunca lătrătorii pe străzi ? De ce nu suportă statul cheltuielile respective ?
Toată lumea a înnebunit din cauza banilor. Unii, că au prea mulţi. Alţii, că n-au deloc. De aceea vin şi zic : dacă aş putea, aş desfiinţa gologanii. Mai exact, aş folosi, ca elemente de schimb, marile opere literare ale umanităţii. Picturile servesc deja ca echivalenţe ale unor sume imense. Dar imaginile pe pânze sunt unicate, în timp ce cărţile pot fi trase în serii, ca şi bancnotele. Cele mai mari valori le-aş pune în dreptul lui Homer şi Shakespeare. Vor veni, la rând, Cervantes, Rabelais, Thomas Mann şi poemele lui Edgar Allan Poe. Poate astfel, posesorii de averi se vor mai ciopli şi vom trăi, cu adevărat, într-o lume suportabilă.
P.S. Mircea Sandu şi-a bătut joc de o ţară întreagă atunci când a făcut selecţioner dintr-un barbugiu şi i-a stabilit o clauză de reziliere a contractului fabuloasă, fără să-i fixeze obiective. Te pomeneşti însă că Piţi ne surprinde pe toţi cu o demisie. Dar nu cred. Cartoforii nu ştiu ce este onoarea.
Etichete:
autori,
bani,
Bruegel cel Bătrân,
cărţi,
Parabola orbilor
duminică, 17 noiembrie 2013
"Cântarea României ". Un text de Dumitru Augustin Doman
"O ţărancă din judeţul Botoşani, comuna Albeşti, cântă neîncetat de o săptămână. S-a trezit într-o noapte dintr-un coşmar şi de atunci cântă o melodie populară - aceeaşi! - non stop. Nu mănâncă, nu bea, nu face altceva decâ să cânte. Familia, deşi melomană, exasperată totuşi, a dus-o la spital. A fost internată iniţial la secţia de boli nutriţioniste, probabil pe ideea lui Creangă că anumiţi oameni cântă de foame. Apoi, au transferat-o la psihiatrie, unde e şi acum şi unde cântă neîncetat un cântec popular moldovenesc.
Ferice de doamna de 65 de ani din judeţul Botoşani! În timpul ăsta guvernul dezbate bugetul care, deşi firav, el iese la numărătoare mai musculos decât cel mai musculos culturist. În timp ce doamna cântă de mama focului, Liga a rămas fără Mitică şi Mitică a rămas fără Liga curvelor bătrâne. Botoşeneanca noastră cântă, iar de cântarea României profită preşedintele (hm!) Traian Băsescu care cumpără mii de hectare de teren în Câmpia Română pe numele fetiţei sale notăriţe... Doamna din Albeşti cântă, iar naţionala de fotbal va juca la Pireu meciul secolului care am o bănuială că va fi meciul săptămânii, poate al zilei, dar mai curând al orei 21,45... În timpul Cântării României, profesorii din Curtea de Argeş nu-şi primesc salariul - nu mărit, cum zice premierul, dar nici măcar micşorat - pe luna octombrie, din sfântul motiv că nu sunt bani.
Se întâmplă atâtea lucruri minunate în eterna şi fascinanta noastră ţară, iar doamna din judeţul Botoşani cântă Cântarea României! Îmi pare un cântec a pagubă. Ptiu!"
Ferice de doamna de 65 de ani din judeţul Botoşani! În timpul ăsta guvernul dezbate bugetul care, deşi firav, el iese la numărătoare mai musculos decât cel mai musculos culturist. În timp ce doamna cântă de mama focului, Liga a rămas fără Mitică şi Mitică a rămas fără Liga curvelor bătrâne. Botoşeneanca noastră cântă, iar de cântarea României profită preşedintele (hm!) Traian Băsescu care cumpără mii de hectare de teren în Câmpia Română pe numele fetiţei sale notăriţe... Doamna din Albeşti cântă, iar naţionala de fotbal va juca la Pireu meciul secolului care am o bănuială că va fi meciul săptămânii, poate al zilei, dar mai curând al orei 21,45... În timpul Cântării României, profesorii din Curtea de Argeş nu-şi primesc salariul - nu mărit, cum zice premierul, dar nici măcar micşorat - pe luna octombrie, din sfântul motiv că nu sunt bani.
Se întâmplă atâtea lucruri minunate în eterna şi fascinanta noastră ţară, iar doamna din judeţul Botoşani cântă Cântarea României! Îmi pare un cântec a pagubă. Ptiu!"
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
Regele Mitică a fost trădat !
Istoria noastră este plină de trădări şi de aranjamente odioase. Pe lângă conducători obscuri, victimele acestui păcat etnic au fost mari eroi, precum Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş. Ultimul, răpus mişeleşte, este Mitică Mititică, fost rege la LPF. ( De la o vreme avem atâţia regi, că am început să-i confundăm ! )E o tragedie naţională. Păi, câte fapte măreţe a săvârşit Mitică în interesul fotbalului românesc ? Ce sfori a tras el, câte milioane a pus deoparte şi câte legi a încălcat, fără să dea nimănui socoteală ? Cum îşi rotea el ochii în cap, cu viclenie, în timp ce debita enormităţi, iar reporterii îl ascultau cu gurile căscate ? Ce, întâmplător era numir Oracolul din Bălceşti ? Până şi minunaţii noştri ziarişti ajunseseră să creadă că Mitică e etern. Alături de alţii, Mitică al nostru a ridicat atât de mult sportul pe care îl păstoreşte, încât am ajuns să fim bătuţi măr de o echipă de doi lei, cum este cea a Greciei. Elenii s-au purtat cu stângăcie, fiindcă puteau să ne dea cinci-şase goluri, fără să se ostenească prea mult. Dar nu-mi fac nicio iluzie că se va schimba ceva. Iar dacă Iorgulescu va deveni coleg de celulă cu Gigi, nu se va întoarce Mitică, triumfător, precum Vodă Lăpuşneanu ? Sau urmează să fie sacrificaţi Piţică şi Săndică şi să asistăm la o adevărată epopee, o Mioriţă mai lăbărţată şi foarte veselă? La ultimul mandat, cartoforul n-a renunţat la funcţia de selecţioner decât după ce a încasat despăgubiri şi a fost ameninţat cu justiţia.
În ţara cu tradiţii à la Suleiman, cei mai mulţi mai marii fotbalului românesc acţionează ca nişte mici feudali sau ca străvechii proprietari de sclavi. Când se urcă pe un scaun, ei au convingeri ferme :
1. Vor rămâne pe veci acolo.
2. Instituţia devine avutul lor, inalienabil şi va fi lăsat moştenire urmaşilor.
3. Ei, ca şefi, sunt obligaţi să lucreze exclusiv în interes propriu, fără să respecte nimic şi pe nimeni.
Proşti ar fi să facă altfel, din moment ce statul însuşi - dacă există aşa ceva în România- nu ţine cont de legile în vigoare ?
Nu ştiu dacă Mutu ar fi meritat să fie introdus în reprezentativa României. Dar Piţurcă nu l-a băgat nu pentru că rebelul n-ar fi în formă, ci fiindcă el s-ar fi culcat cu fosta amantă a antrenorului. Lobonţ nu joacă de ani de zile, nu mai ştie nici ce dimensiuni are poarta şi totuşi Piţi l-a onorat cu un loc în echipă, după principiul jocului de poker, unde norocul joacă un rol esenţial. S-a jucat la cacealma şi a ieşit o mascaradă. Echipa de fotbal a României nu ştie să joace fotbal. Face altceva, dar mi-e ruşine să spun ce.
Aici, în activităţile din plan social se ţine prea mult cont de interese meschine şi de relaţii interpersonale. Există o povestire - a lui Borges, cred - în care un profesor universitar trebuie să recomande un tânăr asistent pentru o bursă importantă. Are de ales între câţiva aspiranţi merituoşi, dar unul dintre ei este mai şiret şi îl atacă pe profesor într-o revistă de specialitate. Ca să nu dea impresia că acţionează în funcţie de umorile sale de moment, bătrânul universitar îl alege, pentru promovare,tocmai pe denigratorul său.
Mentalitatea profesională este unul dintre aspectele care ne aruncă în afara lumii civilizate.
P.S. E foarte posibil să le dăm două boabe grecilor, la Bucureşti, că n-au cine ştie ce echipă. Dar nici nu-mi prea doresc să ne calificăm. Mergem la Mondiale să ne punem toţi jucătorii pe linia porţii şi să-i distrăm pe brazilieni ? Mai bine să ne deplasăm acolo cu o trupă de teatru. Că mari actori avem, slavă Domnului.
În ţara cu tradiţii à la Suleiman, cei mai mulţi mai marii fotbalului românesc acţionează ca nişte mici feudali sau ca străvechii proprietari de sclavi. Când se urcă pe un scaun, ei au convingeri ferme :
1. Vor rămâne pe veci acolo.
2. Instituţia devine avutul lor, inalienabil şi va fi lăsat moştenire urmaşilor.
3. Ei, ca şefi, sunt obligaţi să lucreze exclusiv în interes propriu, fără să respecte nimic şi pe nimeni.
Proşti ar fi să facă altfel, din moment ce statul însuşi - dacă există aşa ceva în România- nu ţine cont de legile în vigoare ?
Nu ştiu dacă Mutu ar fi meritat să fie introdus în reprezentativa României. Dar Piţurcă nu l-a băgat nu pentru că rebelul n-ar fi în formă, ci fiindcă el s-ar fi culcat cu fosta amantă a antrenorului. Lobonţ nu joacă de ani de zile, nu mai ştie nici ce dimensiuni are poarta şi totuşi Piţi l-a onorat cu un loc în echipă, după principiul jocului de poker, unde norocul joacă un rol esenţial. S-a jucat la cacealma şi a ieşit o mascaradă. Echipa de fotbal a României nu ştie să joace fotbal. Face altceva, dar mi-e ruşine să spun ce.
Aici, în activităţile din plan social se ţine prea mult cont de interese meschine şi de relaţii interpersonale. Există o povestire - a lui Borges, cred - în care un profesor universitar trebuie să recomande un tânăr asistent pentru o bursă importantă. Are de ales între câţiva aspiranţi merituoşi, dar unul dintre ei este mai şiret şi îl atacă pe profesor într-o revistă de specialitate. Ca să nu dea impresia că acţionează în funcţie de umorile sale de moment, bătrânul universitar îl alege, pentru promovare,tocmai pe denigratorul său.
Mentalitatea profesională este unul dintre aspectele care ne aruncă în afara lumii civilizate.
P.S. E foarte posibil să le dăm două boabe grecilor, la Bucureşti, că n-au cine ştie ce echipă. Dar nici nu-mi prea doresc să ne calificăm. Mergem la Mondiale să ne punem toţi jucătorii pe linia porţii şi să-i distrăm pe brazilieni ? Mai bine să ne deplasăm acolo cu o trupă de teatru. Că mari actori avem, slavă Domnului.
vineri, 15 noiembrie 2013
O nouă cronică la "Ceasornicarul dansator" de Liviu Drugă
Cunosc siteul lui Jovi, filme-cărţi.ro, dezvoltat fantastic între timp, cam de pe vremea când mi-am deschis şi eu blogul. Nu aveam nici cea mai vagă de vagă idee că peste 4 - (5?) ani, siteul acela avea să scrie o cronică despre prima mea carte. S-a întâmplat, iată. Mulţumesc, Jovi (pe care l-am întâlnit o singură dată în offline, cum scrie şi el mai jos, dar cu care am purtate ceva discuţii în cei 4 ani de când ne-am descoperit pe net)!
Moto: ”Cum să nu îți fie frică după ce te trezeși în mijlocul unor întâmplări ca de film S.F. (și care mai aveau să tot vină de atunci)? Ei uite că mie nu mi-era frică. Așteptam continuarea poveștii, dezlegarea misterului.”
Îl citeam pe Liviu Drugă de mai mulți ani pe blogul personal, îi apreciam povestirile și am și comentat în unele cazuri, îndemnându-l să continue istorisirile, majoritatea inspirate din real și pline de talent. Ne-am întâlnit la Târgul de cartea Gaudeamus din 2012 și mi-a făcut bucuria să îmi dăruiască ”Ceasornicul dansator”, cartea apărută atunci la Editura Tracus Arte, ce conține 40 de povestiriaberantastice. Am amânat cartea din cauza altor priorități, dar acum, după lectura ei, îmi pare rău că nu am citit-o mai devreme: este amuzantă, te atrage în mirajul micilor texte și, în același timp, încerci să cauți în fiecare tâlcuri ascunse (și vă asigur că sunt suficiente).
Povestirile lui Liviu Drugă chiar sunt aberantastice: construite multe dintre ele pe un făgaș cu siguranță fantastic, ating și pragul aberației atunci când realizezi că, deși unele dintre personaje sau evenimente sunt împrumutate din realitate, acestea sunt transformate în, vorbind la figurat, animale fantastice medievale, în ”care alegorice”, într-un adevărat bestiar al caracterelor umane (chiar dacă deseori acestea sunt înfățișate sub o cu totul altă formă!).
De la Aporiile Luminii (și, da, am căutat în dicționar cuvântul aporie) la povestea de dragoste a unui pod de fier, de la ceasornicarul dansator la simpatica poveste a căutării Explicației de către cei patru fii ai săi (Explicatul, Explicantul, Explicatorul și Explicabilul), de la șoricelul roz din Tărâmul Glossy la discuția cu Păsărel Ciripeanu, autorul imaginează lumi, descrie evenimente, inovează, încercând o nouă formă de literatură, care depășește, așa cum îi spune și subtitlul, limitele fantasticului. Aproape fiecare povestire te transpune într-o altă lume, care paradoxal pare și verosimilă, mai ales sub aspectul faptelor imaginate: nu ne este greu să ne închipuim că, dacă înlocuim personajele – animale sau lucruri – cu oamenii pe care îi cunoaștem, totul este real.
Sunt câteva povești care mi-ar fi plăcut să continue, mi-ar fi plăcut ca Liviu Drugă să le transforme într-o nuvelă sau, de ce nu, într-un roman. Amuzante, impresionante prin descrierile oferite sau dialogurile inventate, ele pot constitui un punct de plecare în promovarea mai puternică a acestei cărți. Iată, de exemplu, din una dintre cele mai simpatice povestiri, ”Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae”
”Să mă ierți, dragul meu, dar nu e vina mea. Podul s-a îndrăgostit de Flori, după ce i-a ascultat mai atent discuțiile pe drumul ei de întoarcere zile la rând. Aș fi vrut să îți spun măcar că a fost dragoste la prima vedere, dar nu pot să te mint, bătrânul pod de fier o cunoștea de mult, încă de pe vremea când ea venea la serviciu fără chiloți și în fustă.”
Sau citiți ”Politică și păsăret”, despre învârtelile din politică, sau ”O comandă de primăvară nelivrată la timp”, despre ”beneficiile” contractelor propuse prin telefon.
La final, spre elucidare, vă las cu una dintre povestirile cele mai mici, intitulată ”Umbra elefantului boem”.Simplă, amuzantă, cu tâlc. Cam ca toată cartea, de altfel, care mi-a plăcut neașteptat de mult:
”Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii cauta pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant.”
Text preluat de pe blogul scriitorului Liviu Drugă.
Etichete:
Ceasornicarul dansator,
Jovi,
Liviu Drugă
marți, 12 noiembrie 2013
Profesorul profesorilor
Aflu cu surprindere că Paul Cornea a împlinit 89 de ani, dar din fotografii văd că Domnia Sa nu s-a schimbat deloc : acelaşi intelectual mobil, viguros, sigur pe sine, ca în urmă cu 35 de ani, când mi-a fost profesor. Un lucru şi mai îmbucurător este că Daniel Cristea-Enache a publicat o carte de convorbiri cu Profesorul tuturor profesorilor Facultăţii de Litere, Ce a fost, cum a fost.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
Etichete:
Ce a fost cum a fost,
Cristian Teodorescu,
Daniel Cristea-Enache,
Ion Stratan,
Laurenţiu Dumitrescu,
Nicolae Manolescu,
Paul Cornea,
Valeriu Cristea
vineri, 8 noiembrie 2013
Radu Aldulescu este cîștigătorul Premiului Literar "Augustin Frățilă"
Aflu cu mare bucurie că romancierul Radu Aldulescu este câştigătorul Premiului Literar " Augustin Frăţilă", în valoare de 10 000 de euro, pentru romanul Cronicile genocidului, apărut anul trecut, la Cartea Românească. Îl felicit din toată inima pe prietenul meu, urându-i să aibă parte şi de alte succese de acest fel. Uite că a răsărit soarele şi pe strada noastră !
Două concluzii se desprind din fericitul eveniment :
1. Lucru nemaivăzut în România, valoarea unui scriitor este recunoscută şi pe plan material.
2. Întâmplarea nu s-ar fi petrecut însă fără implicarea unui sponsor serios- compania Philip Morris Trading - şi fără iniţiativa unor critici literari de prestigiu : Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu şi Alex Ştefănescu. Mă întreb ce s-ar întâmpla cu literatura noastră, dacă am avea mai multe instituţii iubitoare de cultură, precum Philip Morris Trading.
Iată ce a declarat cunoscutul autor epic :
"Scriitorul nu este singur. Datorez scrierea acestui roman mai multor oameni, dar în primul rând celei căreia îi este dedicat: Constanţei, acum şi pururea. Ce s-a întâmplat după scriere e o poveste care îmi aparţine în mai mică măsură. În privinţa premiului, pot spune că sunt mai mult decât emoţionat. Sincer, sînt aproape înspăimântat. Aş fi tras nădejde să nu mi se întâmple tocmai mie şi tocmai acum, la o vârstă când deja mă socoteam ferit. Aş vrea să împart acest premiu cu toţi cei nominalizaţi şi cu ceilalţi cincizeci de autori care au avut cutezanţa să se dedice scrierii unui roman. Aş vrea să-l împart, de asemenea, cu toţi cei care aici şi acum scriu şi citesc literatură română. Aşa să vă ajute Dumnezeu!”
Două concluzii se desprind din fericitul eveniment :
1. Lucru nemaivăzut în România, valoarea unui scriitor este recunoscută şi pe plan material.
2. Întâmplarea nu s-ar fi petrecut însă fără implicarea unui sponsor serios- compania Philip Morris Trading - şi fără iniţiativa unor critici literari de prestigiu : Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu şi Alex Ştefănescu. Mă întreb ce s-ar întâmpla cu literatura noastră, dacă am avea mai multe instituţii iubitoare de cultură, precum Philip Morris Trading.
Iată ce a declarat cunoscutul autor epic :
"Scriitorul nu este singur. Datorez scrierea acestui roman mai multor oameni, dar în primul rând celei căreia îi este dedicat: Constanţei, acum şi pururea. Ce s-a întâmplat după scriere e o poveste care îmi aparţine în mai mică măsură. În privinţa premiului, pot spune că sunt mai mult decât emoţionat. Sincer, sînt aproape înspăimântat. Aş fi tras nădejde să nu mi se întâmple tocmai mie şi tocmai acum, la o vârstă când deja mă socoteam ferit. Aş vrea să împart acest premiu cu toţi cei nominalizaţi şi cu ceilalţi cincizeci de autori care au avut cutezanţa să se dedice scrierii unui roman. Aş vrea să-l împart, de asemenea, cu toţi cei care aici şi acum scriu şi citesc literatură română. Aşa să vă ajute Dumnezeu!”
joi, 7 noiembrie 2013
Victor Eftimiu despre Caragiale
"Pe I. L. Caragiale l-am cunoscut putina vreme inainte de moartea lui naprasnica, savarsita la Berlin in 1912. L-am vazut de cateva ori la Bucuresti, mi se pare ca am mancat o data cu el la Al. Vlahuta. Il cunosteam si din scris, si din reprezentatiile comediilor sale pe scena Teatrului National si, mai ales, din cele povestite despre el. Se spunea ca e un grec dat dracului, foarte inteligent, malitios, cu iesiri brutale impotriva prostilor, acerb in judecarea confratilor – pe bunul sau prieten Barbu Delavrancea il barfea unde putea si cum putea – mare betivan, mare meloman, admirator fara margini al lui Beethoven si al curateniei strazilor berlineze (“Ma, acolo pui cascavalul pe trotuar, il tai si nu ramane urma de praf!”), cheltuitor fastuos a tot felul de mosteniri si subventii publice, om fara prea multe convingeri si scrupule, dar, in toate, nepasator, amabil, gratios, scaparator. Am stat in preajma lui Caragiale o noapte intreaga la Blaj (1911), in gradina bunului A. Ciura, si m-a uimit verva, rezistenta, forta lui fizica : a baut si a vorbit pana in zori in camasa, fara sa-i pese de racoarea ce ne infiora pe toti ceilalti. A vorbit o noapte intreaga, cu glasul lui dogit de nicotina, de sprituri si de elocventa.”
Victor Eftimiu, Portrete si amintiri, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965, pag.181-182
luni, 4 noiembrie 2013
Absurdul ca bună intenţie
Ignoranţa poate îmbrăca uneori forme simpatice, cald umane, în comparaţie cu prostia perseverentă, atotştiutoare şi intolerantă.
Am citit, pe Facebook, articolul lui Stelian Tănase despre moartea lui Marin Preda şi mi-am amintit că am fost oarecum martor al evenimentelor de atunci. Am mai povestit acest episod, dar vreau să subliniez că ridicolul nu este totdeauna de condamnat. Pe 16 mai 1980, o profesoară ne-a anunţat la curs că "azi-noapte a murit, la Mogoşoaia, Marin Preda." Era o perioadă când veştile circulau, prin Bucureşti, ca bârfele într-un sat. Informaţiile importante se obţineau pe cale orală. De, folclorul a fost de secole punctul nostru forte. Am coborât în biblioteca Facultăţii de Litere şi i-am spus prietenului meu Marinică Preda, nepot al scriitorului şi frate cu Sorin Preda : " Du-te la unchiu-tău, că s-a întâmplat ceva cu el." Marinică îşi pregătea teza de licenţă pe care avea s-o susţină cu Crohmălniceanu. Şi-a strâns volumele aflate de pe pupitru, le-a predat bibliotecarei şi s-a grăbit către ieşire. ( În treacăt fie zis, cele mai multe bibliotecare erau îndrăgostite de Marin cel mic, iar când mergeam pe stradă cu el, toate femeile întorceau capul după chipul lui mustăcios, asemănător cu al lui Alain Delon. Pe cât era de nearătos autorul Moromeţilor, pe atât de frumos era nepotul său. ) Ulterior am mers şi eu la Muzeul Literaturii Române, unde se afla depus trupul scriitorului. Au vorbit atunci trei confraţi ai dispărutului, dar nu-mi amintesc decât de Eugen Jebeleanu, care vorbea şi plângea, şi de George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Aceştia au subliniat verticalitatea morală a lui Preda, demnitatea sa, faptul că nu putea fi făcut de nimeni cârpă de şters pe jos. Când era corector la un ziar, refuza să intre şi să iasă pe uşa din dos a redacţiei, după regulamentul de ordine interioară, luând-o de fiecare dată prin faţă, pe unde se vânturau şefii. În fine, l-am văzut în sicriu pe marele romancier, mic, slab, vineţiu, cu o vânătaie la frunte. Am văzut şi un om "din popor" - dacă n-o fi fost cumva vreun securist deghizat ! - închinându-se şi zicând : "Dumnezeu să-l ierte, că mare om bun a fost ! " Tot pe atunci, fiind în penultimul an de facultate, făceam practica pedagogică - predam primele lecţii sub supravegherea unor profesori cu experienţă - la o şcoală generală din Panduri, iar îndrumătoarea mea se întâmpla să fie soţia unuia dintre subalternii lui Preda de la Cartea Românească. La ceremonia de despărţire era şi ea prezentă şi, într-un moment de linişte, mi-a spus aceste cuvinte care m-au lăsat fără grai : "Dragă, ar trebui să-i pună ochelarii la ochi, ca să se vadă că e Preda. Aşa, nici nu-ţi dai seama cine este ! "
Un mort cu ochelari la ochi, iată ceva nemaivăzut, m-am gândit eu. Dar tâmpenia asta mi s-a părut inocentă şi pornită dintr-o bună intenţie.
Am citit, pe Facebook, articolul lui Stelian Tănase despre moartea lui Marin Preda şi mi-am amintit că am fost oarecum martor al evenimentelor de atunci. Am mai povestit acest episod, dar vreau să subliniez că ridicolul nu este totdeauna de condamnat. Pe 16 mai 1980, o profesoară ne-a anunţat la curs că "azi-noapte a murit, la Mogoşoaia, Marin Preda." Era o perioadă când veştile circulau, prin Bucureşti, ca bârfele într-un sat. Informaţiile importante se obţineau pe cale orală. De, folclorul a fost de secole punctul nostru forte. Am coborât în biblioteca Facultăţii de Litere şi i-am spus prietenului meu Marinică Preda, nepot al scriitorului şi frate cu Sorin Preda : " Du-te la unchiu-tău, că s-a întâmplat ceva cu el." Marinică îşi pregătea teza de licenţă pe care avea s-o susţină cu Crohmălniceanu. Şi-a strâns volumele aflate de pe pupitru, le-a predat bibliotecarei şi s-a grăbit către ieşire. ( În treacăt fie zis, cele mai multe bibliotecare erau îndrăgostite de Marin cel mic, iar când mergeam pe stradă cu el, toate femeile întorceau capul după chipul lui mustăcios, asemănător cu al lui Alain Delon. Pe cât era de nearătos autorul Moromeţilor, pe atât de frumos era nepotul său. ) Ulterior am mers şi eu la Muzeul Literaturii Române, unde se afla depus trupul scriitorului. Au vorbit atunci trei confraţi ai dispărutului, dar nu-mi amintesc decât de Eugen Jebeleanu, care vorbea şi plângea, şi de George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Aceştia au subliniat verticalitatea morală a lui Preda, demnitatea sa, faptul că nu putea fi făcut de nimeni cârpă de şters pe jos. Când era corector la un ziar, refuza să intre şi să iasă pe uşa din dos a redacţiei, după regulamentul de ordine interioară, luând-o de fiecare dată prin faţă, pe unde se vânturau şefii. În fine, l-am văzut în sicriu pe marele romancier, mic, slab, vineţiu, cu o vânătaie la frunte. Am văzut şi un om "din popor" - dacă n-o fi fost cumva vreun securist deghizat ! - închinându-se şi zicând : "Dumnezeu să-l ierte, că mare om bun a fost ! " Tot pe atunci, fiind în penultimul an de facultate, făceam practica pedagogică - predam primele lecţii sub supravegherea unor profesori cu experienţă - la o şcoală generală din Panduri, iar îndrumătoarea mea se întâmpla să fie soţia unuia dintre subalternii lui Preda de la Cartea Românească. La ceremonia de despărţire era şi ea prezentă şi, într-un moment de linişte, mi-a spus aceste cuvinte care m-au lăsat fără grai : "Dragă, ar trebui să-i pună ochelarii la ochi, ca să se vadă că e Preda. Aşa, nici nu-ţi dai seama cine este ! "
Un mort cu ochelari la ochi, iată ceva nemaivăzut, m-am gândit eu. Dar tâmpenia asta mi s-a părut inocentă şi pornită dintr-o bună intenţie.
duminică, 3 noiembrie 2013
O informaţie
Mărmureanu: Urmează un cutremur FOARTE ADÂNC. Ce zone vor avea cel mai mult de suferit
Publicat pe 3 noiembrie 2013
Un cutremur „foarte adânc”, comparabil cu cele din 1802 sau 1940 (care au avut magnitudini de 7,7 și respectiv 7,9 grade pe scara Richter) ar urma să se producă în Vrancea, este de părere profesorul Gheorghe Mărmureanu. Într-o emisiune difuzată duminică dimineață de Pro TV, Mărmureanu a susținut că zona de risc va fi în principal sudul Moldovei, nordul Dobrogei și Basarabia și mai puțin Capitala. „Eu am spus că urmează acum un cutremur foarte adânc. Aşa rezultă din analizele noastre. Poate să fie tip ’40 sau poate să fie tip 1802”, a spus Gheorghe Mărmureanu, citat de mediafax.ro. „În acest caz, Moldova apare, Basarabia, Chişinău, Odessa. În România, este vorba despre Focşani, Bacău, mai puţin Iaşiul. Bucureştiul va fi mai puţin, din punctul meu de vedere. Asta v-o spun că inginer constructor. (…) Galaţi, Tulcea…”, a mai declarat profesorul Mărmureanu. El a admis că pot avea loc în perioada următoare cutremure de mai mici dimensiuni, dar a susținut că într-adevăr periculos ar fi un cutremur peste 7 grade. „Vrancea la 6,5 dansează (…) Vrancea e periculoasă atunci când magnitudinea pe scara Richter e de peste 7 – 7,1. De exemplu, în 1986 a fost un cutremur la 131 de kilometri adâncime și a fost exact de 7 și suntem toți aici”, a mai spus Mărmureanu. „Putem avea cutremure până în 7, am spus-o oricând, cel puţin în ultimii cinci-şase ani. Un cutremur poate fi în orice zi, în orice noapte. Un cutremur de până în 7 şi chiar 7 nu produce pierderi de vieţi omeneşti şi nici de bunuri materiale”, a mai opinat profesorul.
Ștefan Sandu, A.M.PRESS
Ștefan Sandu, A.M.PRESS
Abonați-vă la:
Postări (Atom)