De mai bine de o lună mi se umblă în căsuța de e-mail, mi se sparg conturile și sunt urmărit în intimitate. Mă întreb cine poate fi atât de bolnav, încât să-și vâre nasul în viața mea fără nicio justificare ! Serviciile secrete românești nu pot fi, pentru că nu dețin și nu vând nimănui informații militare sau de alt gen.
În general, nu mă interesează ce fac alții. Nu trag cu urechea, nu mă uit pe gaura cheii, nu supraveghez pe nimeni. Consider că acesta este unul dintre cele mai degradante acte umane. Dar uite că s-a găsit cineva care să-mi scotocească prin tot ce am ! Mai mult, a pătruns în calculatoarele membrilor familiei și caută. Ce ?
Preocupările mele sunt legate exclusiv de literatură și nu cred că asta reprezintă vreun pericol pentru cineva.
De aceea îi rog pe cei care fac acest incredibil gest să se potolească și să-și vadă de treabă.
Cer, în același timp, ajutor prietenilor pentru a ieși din impas !
P.S. Din câte știu, ceea ce mi se întâmplă este o infracțiune și se pedepsește prin lege !
marți, 31 august 2010
luni, 30 august 2010
„O stradă cu un aer dezamăgit ”. Din nou despre romanul polițist
Orice s-ar spune, rămân la părerea mea că unii dintre maeștrii romanului polițist pot fi considerați mari scriitori, chiar dacă toate scrierile de acest gen au aceleași ingrediente, părând a fi făcute după rețetă, precum creațiile gastronomice : sunt destinate, în primul rând, consumului. Intriga e abil etalată, pe un fundal aproape invariabil : crime, violuri, incesturi, alcool, piscine, mașini de lux, vile, corporații, corupție, degradare umană, inocență, visuri frânte, traume și boli psihice, pistolari, mafioți, traficanți, surprize la tot pasul, dame de companie, familii cu fațadă onorabilă, schimbări spectaculoase de situație. Din anumite puncte de vedere, Raymond Chandler, Dashiell Hammett și Ross Macdonald, de pildă, nu sunt cu nimic inferiori lui Hemingway, dar nu cel din povestiri. Ba chiar, privind realist lucrurile, personajele celor trei sunt mai complexe decât cele imaginate de autorul Fiestei. La acesta din urmă, dincolo de amprenta stilistică inconfundabilă, se întrevede un strat uman primitiv și siropos. Ce rămâne din personajele romanului A avea și a nu avea, dincolo de dorința lor puternică de supraviețuire care le face să ajungă până la crimă ? În sfârșit, poate că exagerez... Agatha Christie, în schimb, nu are deloc substanță umană, însă detectivii ei, Hercule Poirot și Miss Jane Marple, sunt simpatici și convingători. Nu mai discutăm despre Arthur Conan Doyle al cărui Sherlock Holmes a deschis balul marilor detectivi, după ce Edgar Poe inventase, practic, atât specia literară cât și tipul respectiv de personaj. În calea lui Holmes se aglomerează indiciile și totul trage către o concluzie inevitabilă. Maigret al lui Simenon mă lasă rece, iar alți „eroi” de acest soi mă deprimă...
Am citit și „polare” scrise recent, dar nu mi-au plăcut : nu au pic de valoare artistică. Ca și cărțile sau filmele de acțiune - vezi John Grisham, Dan Brown, Frederick Forsyth, Colin Forbes, etc -, se bazează pe ipotetica prelungire în contemporaneitate a unor mituri inventate ad-hoc, aiuritoare și îndoielnice : învierea unui faraon, presupușii urmași ai lui Hristos ( Brown a dat lovitura cu Codul lui Da Vinci ), obiecte magice moștenite de la zei sau înaintași, care dau păstrătorilor lor puteri nebănuite. Într-un cuvânt, tâmpenii. Ar fi interesant un studiu despre ceea ce se cheamă thriller : care ar fi doza de acțiune, violență, groază, cruzime, devieri patologice și conflict polițist, care ar defini noua specie literar-cinematografică... Autorii citați, ca și John Le Carré, care are valoare literară ( fiind, din acest punct de vedere, o nobilă excepție ), utilizează trame polițiste desfășurate într-o lume de spioni... Până la urmă, ei scriu romane polițiste sau de spionaj ? Aș alege a doua variantă. În asemenea „opere”, ideea de conspirație este speculată până la ultimele consecințe.
Revenind la Coasta barbară a lui Macdonald, pe care o recitesc după ani buni, constat că are profunzime și personaje foarte bine conturate. Dincolo de scriitura impecabilă, desenul din covor ne duce la Freud, fiecare faptă având o solidă motivație psihologică.
Nu sunt de acord cu Crohmălniceanu care spunea că George Arion - pe care îl citesc, evident, cu plăcere - este întemeietorul romanului polițist românesc. Să nu fi citit criticul nimic din Rodica Ojog-Brașoveanu și din ceilalți autori români la care m-am referit într-un articol mai vechi ? Păcar însă că nu avem un detectiv autohton, cu trăsături inconfundabile. Minerva Tutovan este prea deșteaptă, ca să fie și autentică, iar ziaristul Mladin, eroul lui Arion, e calchiat după Marlowe, Spade și Lew Archer : un burlac șarmant, inteligent, cu simțul umorului, loial clienților săi și unei anumite etici ( nu pune niciodată banii pe primul loc, în preferințele sale ), cu un fizic de invidiat, relaxat și cu lipici la încurcături. Mladin folosește chiar expresii luate din scriitorii americani : am început să fac alergie la poanta cu compresa rece pe un picior de lemn, fiindcă am întâlnit-o la mai mulți autori care au împrumutat-o din Chandler. Ar mai fi, totuși, Bunicul lui Sălcudeanu, căpitanul Apostolescu al lui Horia Tecuceanu...
Și fiindcă veni vorba de sintagme memorabile, îmi amintesc că am citit cu foarte mulți ani în urmă o însemnare în Jurnalul lui Eugen Barbu : „O stradă cu un aer dezamăgit” ( dintr-un roman polițist ). Barbu încă nu începuse să-și însușească textele altora. Romanul polițist cu pricina este Coasta barbară : „Strada era bună, dar avea un aer dezamăgit.”
Am citit și „polare” scrise recent, dar nu mi-au plăcut : nu au pic de valoare artistică. Ca și cărțile sau filmele de acțiune - vezi John Grisham, Dan Brown, Frederick Forsyth, Colin Forbes, etc -, se bazează pe ipotetica prelungire în contemporaneitate a unor mituri inventate ad-hoc, aiuritoare și îndoielnice : învierea unui faraon, presupușii urmași ai lui Hristos ( Brown a dat lovitura cu Codul lui Da Vinci ), obiecte magice moștenite de la zei sau înaintași, care dau păstrătorilor lor puteri nebănuite. Într-un cuvânt, tâmpenii. Ar fi interesant un studiu despre ceea ce se cheamă thriller : care ar fi doza de acțiune, violență, groază, cruzime, devieri patologice și conflict polițist, care ar defini noua specie literar-cinematografică... Autorii citați, ca și John Le Carré, care are valoare literară ( fiind, din acest punct de vedere, o nobilă excepție ), utilizează trame polițiste desfășurate într-o lume de spioni... Până la urmă, ei scriu romane polițiste sau de spionaj ? Aș alege a doua variantă. În asemenea „opere”, ideea de conspirație este speculată până la ultimele consecințe.
Revenind la Coasta barbară a lui Macdonald, pe care o recitesc după ani buni, constat că are profunzime și personaje foarte bine conturate. Dincolo de scriitura impecabilă, desenul din covor ne duce la Freud, fiecare faptă având o solidă motivație psihologică.
Nu sunt de acord cu Crohmălniceanu care spunea că George Arion - pe care îl citesc, evident, cu plăcere - este întemeietorul romanului polițist românesc. Să nu fi citit criticul nimic din Rodica Ojog-Brașoveanu și din ceilalți autori români la care m-am referit într-un articol mai vechi ? Păcar însă că nu avem un detectiv autohton, cu trăsături inconfundabile. Minerva Tutovan este prea deșteaptă, ca să fie și autentică, iar ziaristul Mladin, eroul lui Arion, e calchiat după Marlowe, Spade și Lew Archer : un burlac șarmant, inteligent, cu simțul umorului, loial clienților săi și unei anumite etici ( nu pune niciodată banii pe primul loc, în preferințele sale ), cu un fizic de invidiat, relaxat și cu lipici la încurcături. Mladin folosește chiar expresii luate din scriitorii americani : am început să fac alergie la poanta cu compresa rece pe un picior de lemn, fiindcă am întâlnit-o la mai mulți autori care au împrumutat-o din Chandler. Ar mai fi, totuși, Bunicul lui Sălcudeanu, căpitanul Apostolescu al lui Horia Tecuceanu...
Și fiindcă veni vorba de sintagme memorabile, îmi amintesc că am citit cu foarte mulți ani în urmă o însemnare în Jurnalul lui Eugen Barbu : „O stradă cu un aer dezamăgit” ( dintr-un roman polițist ). Barbu încă nu începuse să-și însușească textele altora. Romanul polițist cu pricina este Coasta barbară : „Strada era bună, dar avea un aer dezamăgit.”
marți, 24 august 2010
Gestul unui poet
Aflu din numărul 27 al României literare povestea primarului Teodor Șușman din Răchițele, Cluj, și a celor trei fii ai săi. Toți patru s-au refugiat în munți în august 1945, fiind demni reprezentanți ai Rezistenței românești. Teodor s-a sinucis în 1951, cu ultimul glonț care îi mai rămăsese, ca să nu cadă în mâinile Securității. Marius Oprea a publicat, în Observator cultural, un reportaj în care consemnează reacția unui poet al locului, Teofil Răchițeanu, cu prilejul dezgropării osemintelor lui Teodor Șușman. Ce credeți că a făcut autorul de poeme, cu nume de sfânt, membru al Uniunii Scriitorilor din România ? Ceea ce n-ar face niciun creștin cu mințile întregi ! Necum un poet ! A scuipat pe osemintele lui Teodor Șușman ! Șocant !
Numele lui Teofil Răchițeanu îmi este cunoscut. Am citit mai multe poezii scrise de el și publicate în diferite reviste literare. Prin 1990, prin localitatea mea a trecut un geamgiu venit tocmai din Mârgău, Cluj. Mi-a pus geamuri la garaj și am mai vorbit de una, de alta. Era un om cumsecade și cu vederi mai evoluate decât toți oamenii „simpli” pe care îi cunoșteam. Îi prefera pe liberali și spunea că nu va vota cu Iliescu. Aflând că scriu, omul mi-a zis următoarele :
- E și pe la noi un om învățat. E învățător și îl cheamă Teofil Răchițeanu. Are o pălărie mare și se duce în munți, unde stă singur și scrie.
Mai târziu am citit, cred că în Vatra, un interviu cu Teofil Răchițeanu, în care acesta se plângea de singurătate și de greutățile prin care trecea. Nu avea bani nici să-și cumpere o revistă literară...
Gestul lui Teofil Răchițeanu, necreștinesc și nevrednic, îl descalifică moral pe poet. Chiar dacă Teodor Șușman ar fi fost cel mai mare dușman al neamului românesc, nu ar fi trebuit să fie tratat astfel.
Mă gândesc dacă noi mai știm ce înseamnă să fii cu adevărat creștin ?
P.S. În urma discuțiilor iscate de acest mic articol, constat că în Răchițele s-a petrecut o tragedie cumplită, care nu poate fi aproximată în câteva cuvinte. Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât le-am înțeles și le-am prezentat eu, după informațiile precare din presa literară... Acum, dacă nu pot lăuda gestul lui Teofil Răchițeanu, îmi vine la fel de greu să-l „condamn”. Cine se simte fără de pată să ridice primul piatra !
Ca să respectăm adevărul, consider că este de datoria mea să reproduc două dintre intervențiile care au adus lumină în acest caz.
MARIN ANTON, scriitor :
Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.
Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Purcel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."
Despre această poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.
Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.
Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate. [...] De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.
UN OM :
Domnule Tomsa,
Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.
Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.
Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"
Teofil Rachiteanu
E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.
Preotul Teodor Boc
Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?
Satul
Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui.
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura...
Numele lui Teofil Răchițeanu îmi este cunoscut. Am citit mai multe poezii scrise de el și publicate în diferite reviste literare. Prin 1990, prin localitatea mea a trecut un geamgiu venit tocmai din Mârgău, Cluj. Mi-a pus geamuri la garaj și am mai vorbit de una, de alta. Era un om cumsecade și cu vederi mai evoluate decât toți oamenii „simpli” pe care îi cunoșteam. Îi prefera pe liberali și spunea că nu va vota cu Iliescu. Aflând că scriu, omul mi-a zis următoarele :
- E și pe la noi un om învățat. E învățător și îl cheamă Teofil Răchițeanu. Are o pălărie mare și se duce în munți, unde stă singur și scrie.
Mai târziu am citit, cred că în Vatra, un interviu cu Teofil Răchițeanu, în care acesta se plângea de singurătate și de greutățile prin care trecea. Nu avea bani nici să-și cumpere o revistă literară...
Gestul lui Teofil Răchițeanu, necreștinesc și nevrednic, îl descalifică moral pe poet. Chiar dacă Teodor Șușman ar fi fost cel mai mare dușman al neamului românesc, nu ar fi trebuit să fie tratat astfel.
Mă gândesc dacă noi mai știm ce înseamnă să fii cu adevărat creștin ?
P.S. În urma discuțiilor iscate de acest mic articol, constat că în Răchițele s-a petrecut o tragedie cumplită, care nu poate fi aproximată în câteva cuvinte. Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât le-am înțeles și le-am prezentat eu, după informațiile precare din presa literară... Acum, dacă nu pot lăuda gestul lui Teofil Răchițeanu, îmi vine la fel de greu să-l „condamn”. Cine se simte fără de pată să ridice primul piatra !
Ca să respectăm adevărul, consider că este de datoria mea să reproduc două dintre intervențiile care au adus lumină în acest caz.
MARIN ANTON, scriitor :
Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.
Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Purcel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."
Despre această poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.
Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.
Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate. [...] De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.
UN OM :
Domnule Tomsa,
Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.
Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.
Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"
Teofil Rachiteanu
E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.
Preotul Teodor Boc
Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?
Satul
Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui.
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura...
duminică, 22 august 2010
Grozăveștii anilor 70'-80'. O întâmplare legată de cuvântul „strașnic”
I-am mărturisit recent prietenului meu Panta că adjectivul „strașnic”, utilizat uneori și ca adverb ( „Cutare fumează strașnic ”), are, pentru mine, rezonanțe speciale.
Ca student, am stat în două campusuri fabuloase : Grozăvești și 6 Martie. Nu pun la socoteală cele două săptămâni petrecute în Panduri, timp în care nu am dormit nicio secundă. Ferestrele dormitorului nostru dădeau direct într-o stație de troleibuze, aflată în pantă. Mașinile frânau la oprire, iar la pornire șoferii erau nevoiți să accelereze puternic pentru a urca dâmbul acela nenorocit. Mă gândeam serios să mă las de studii, în altă parte nu aveam unde să locuiesc, iar pe Stratan, singurul căminist care acceptase să vină acolo, începuse să-l ia depresia. Vegheam toată noaptea pradă imsomniei, în scrășnetul de infern al motoarelor, Stratan se foia în patul din fundul camerei, iar dimineață, când ne ciocneam umul de altul la ușă, în drum spre spălător, el îmi spunea cu un surâs cuceritor, de geniu iluminat :
- Unde ai fost azi-noapte, bătrâne drag, că eu am stat singur aici și te-am așteptat ?...
Grozăveștii erau însă o Curte a Miracolelor. Studenți de toate naționalităle și etniile conviețuiau într-o atmosferă de camaraderie și relaxare. Cred că, pe vremea aceea, campusurile universitare erau singurele locuri din România unde cineva se putea simți liber. Desigur, unii mai liberi decât alții : campusul avea bogații și săracii săi. Favorizați erau africanii și arabii care veneau la studii cu burse acordate de statul român. Purtau numai lucruri cumpărate din shop, făceau „bișniță” cu bere, whisky și blugi, iar femeile curgeau gârlă...De câte ori mă întorceam de la masă eram abordat pe hol de câte o tânără care mă ruga să-i spun nigerianului Nur să coboare la ea. Nur, vecinul meu, era un african simpatic, veșnic pilit, care stătea mai tot timpul cu picioarele pe masă și cu sticla de votcă rusească alături, deși era musulman. Mi-a mărturisit că un măcelar din Africa îl învățase că nimic nu se compară cu friptura de porc și băuturile alcoolice, în ciuda faptului că religia lor le interzicea așa ceva. De multe ori, Nur era atât de beat încât nu mai cobora și îmi sugera să mă ocup eu de fată. Refuzam - amorul liber era îngăduit numai celor de culoare și arabilor ! - și atunci el mă invita la un pahar.
La două camere de mine locuia Alteța Imperială Rogé Bokassa, fiul împăratului centrafrican Jean-Bédel Bokassa. Era un negru leneș care se plimba, beat mort, cu avionul prin toată Europa și care fusese trimis de tatăl său la studii în România, drept pedeapsă fiindcă încercase să o violeze pe una dintre cele douăsprezece soții ale împăratului. În rarele momente când era acasă, dădea muzica tare și nimeni nu putea învăța ceva. Un arab frumos care locuia alături, Ibrahim King, el însuși prinț sau cam așa ceva ( era de statură medie, mai mult scund, dar părea clădit din oțel : la chefuri, putea să învingă, la skandenberg, cinci oameni în același timp ) a intrat într-o zi la Bokassa și i-a zis :
- Băi, Roge, dă drăcia aia mai încet, că nu pot dormi de atâta zgomot !
- Slugă, a ripostat Roge, când vrei să intri la mine, bate la ușă mai întâi ! Eu sunt Alteță Imperială !
- Ce ești , mă ?
- Alteță Imperială... ieși afară !
- Dau eu la tine acu Alteță...
Arabul a intrat înăuntru, ușa s-a închis și preț de un sfert de oră s-au auzit niște bufnituri puternice, acoperite în parte de casetofonul dat la maximum. Apoi muzica a încetat pentru totdeauna și arabul a ieșit, îndreptându-și ținuta. Alteța Imperială a zăcut vreo patru zile până s-a pus pe picioare după bătaia încasată de la beduin...
Făcea fiecare ce îl tăia capul . Coreenii se îndopau cu pește ( mirosea la ei ca într-o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen pe care îl țineau într-un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic. În purtau pe Kim și la piept, în efigie. Înainte de culcare îi mărturiseau Președintelui lor toate păcatele pe care le săvârșiseră în cursul zilei și își luau angajamentul să nu mai greșească... Vietnamezii se mândreau cu doamna Li, o frumusețe strălucitoare care studia la noi și al cărei bărbat mai în vârstă era profesor universitar în capitala Franței. În fiecare dimineață, câte unul dintre ei se strecura în camera frumoasei. Poetul Mușina mi-a arătat un vietnamez micuț, cât un copil, care în drumul său către baie, care se afla în capătul holului, se uita pe gaura cheii pe la toate ușile pe lângă care trecea. N-avea decât să se încline puțin... Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn. Nemțoaicele își făceau copiuțe pentru examene și, în răstimpuri, se angajau în câte o partidă de amor cu vreun african. N-am văzut niciodată studenți care să copieze mai eficient și sistematic decât reprezentatele Germaniei democratice. Își ascundeau notițele în chiloți... Costaricanii și paraguayenii erau solitari, chinezii ceremonioși, finlandezele trăgeau la măsea, iar argentinienii umblau numai în grupuri și pălăvrăgeau ceasuri în șir, prin parc sau în cantină. Cubanezii erau singurii care luau în serios învățătura. Îl purtau pe Che Guevara la reverul hainei, nu copiau, nu lipseau și nu întârziau niciodată de la cursuri. Erau, printre ei, două gemene care deveniseră experte în amor. Veniseră recent și nu știau bine limba română. Când le întâlneam, le salutam ceremonios :
- Sărut mâna ! Sărut mâna !
Credeau că asta înseamnă „bună ziua” și se grăbeau să-mi răspundă :
- Sărui mâna ! Sărui mâna !
Mai târziu, când învățaseră formulele de salut, le strigam în fiecare dimineață :
-Sărui mâna !
Râdeau și îmi arătau pumnul.
Havanezii au fost uluiți când au văzut prima dată zăpada. Țipau și se jucau ca niște copii.
Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwenilor. Aceștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi...
- Când obosește negrii, se lamenta arabul, începe grec....( Nu putea să spună „grecii”...)
Grecii erau patrioți nevoie mare și săreau la bătaie din te miri ce. Aveau însă și simțul umorului. Rușii puneau ardei iute în vodcă și te salutau frățește, de la distanță, cu voce sonoră, dar erau mereu grăbiți. Incașii din Peru scriau romane cu idei comuniste și mi le citeau noaptea. Ca să-mi mai rămână timp să răsuflu, îi făceam pulbere cu vodcă și ei zăceau după aceea câteva zile bune... Cehii erau pofticioși. E drept, aveau și la ce să poftească : cehoaicele, unguroaicele, rusoaicele, ucrainencele și venezuelencele erau superbe. Treceam într-un rând, cu Stratan, pe lângă un ceh. Era spelb, fără păr, plin de pistrui și cu pielea ca opărită.
- Uită-te la ăsta, i-am zis prietenului meu. Crezi că se uită vreo cehoaică la el ? Păcat de fetele alea, că n-au bărbați pe măsură... E una care are niște picioare mai lungi decât coloanele Parthenonului.
- O cunosc, a spus Stratan. Ce nu știi tu e că am intrat într-o zi din greșeală în camera papagalului ăla. Și ce crezi că am văzut ?
- Ce ?
- Pistruiatul era chiar între coloanele Parthenonului ( ajungeau, bătrâne, până în tavan !) și lucra acolo cu îndârjire, transpirat și înnebunit de plăcere.
M-am oprit în loc și l-am privit incredul pe Nino câteva minute bune...Italienii erau doctoranzi de cursă lungă și mă călcau deseori pe nervi. Luigi Cantrino, italian de etnie armeană, era de vreo zece ani acolo și prinsese rădăcini în campus precum copacii ornamentali. Avea o barbă ca smoala, se lăuda că a descoperit, la Palermo, mormântul lui Bălcescu, priza tutun și fuma niște trabucuri puturoase, mereu în pericol de a-și aprinde barba cu ele... Sârbii și ungurii petreceau nonstop. Camerale lor erau ticsite cu sticle goale și conserve picante. Când nimereai pe la ei, te puteai felicita dacă scăpai cu o viață după un bairam cu palincă adusă de la Budapesta. În patru ani, Rusz a ajuns o singură dată la facultate și a dormit, preț de trei prelegeri, în ultimul rând al Amfiteatrului Odobescu. N-a știut nici măcar ce cursuri se țineau. L-am trezit când am plecat către cămin, iar el n-a mai călcat pe acolo decât la examene.
În fiecare după-amiază, după ce luam o masă sărăcăcioasă și tânjeam după o oră de odihnă, venea un arab cu un glas de bariton și îl striga pe un anume Karim, care nu părea să fie niciodată acasă, din moment ce nu răspundea.
- Karim ! Karim !
Striga cel puțin douăzeci de minute. Unii îl înjurau, dar nu-și arătau fețele. Ferestrele erau deschise și își puteau trimite mesajele direct din paturi. Într-o zi l-am doborât pe nesimțit pe aleea de lângă blocuri, aruncându-i în cap, de la etajul al patrulea, o pâine neagră și veche. Pâinea era dublă și tare ca fierul. Nu avusesem gânduri criminale, vrusesem să fac puțină curățenie...
Într-o noapte m-am întâlnit cu un congolez beat turtă care m-a rugat să-l împrumut cu zece lei. Mi-a înapoiat banii peste două zile și mă căuta după aceea în fiecare seară să mă cinstească. Mă ascundeam în dulap și scăpam. Asta mai îmi trebuia, să beau și cu africanii. Și așa, dosarul meu la Securitate creștea văzând cu ochii, după cum mă informase secretara facultății. Eram urmărit, mi-a comunicat gentila doamnă, „pentru relații cu străinii”.
Odată, după ce proaspătul meu amic de culoare a plecat dezamăgit de la mine, fiindcă iarăși nu mă găsise acasă, a ajuns în camera lui, a simțit că-i vine să vomite, s-a apropiat de fereastră, s-a aplecat în afară și a scăpat de la etajul al patrulea. Și-a fracturat doar o mână și un picior, pentru că a avut norococul să cadă pe niște arbuști...
Cam așa mergeau lucrurile. Erai liber și puteai fi fericit chiar dacă nu aveai niciun ban în buzunar...
Dar noi, românii, ce credeți că făceam în acest timp ? Ei, bine, noi scriam. Voiam să ajungem scriitori celebri, ne citeam unii altora „operele” , ne criticam, ne lăudam, făceam tabere... Deosebirile de stil și de „concepție artistică” îi făceau pe băieți să se certe grozav între ei. Se ijigneau, se insultau și chiar ajungeau la bătaie... Până reușeam să-i despart, luam pumni și picioare din partea ambelor tabere... Am mai povestit undeva că eram prieten cu toți, fiindcă nu refuzam pe nimeni și găseam pentru fiecare câteva cuvinte frumoase, de încurajare. Prinseseră curaj chiar și cei mai timizi și mă înghesuiau cu caietele pline de versuri, prin holuri, pe scări, pe la toalete, prin sala de meditație... Îmi era groază să rămân cu cineva în cameră : imediat scotea caietul blestemat și, câteva oare, deveneam prizonierul unei noi „viziuni artistice”. Când cunoșteam pe cineva, prima întrebare pe care mi-o puneam era :„Ăsta o fi scriind ceva ? ” Mă uitam la figura plină de prestanță a tânărului, la mustața îngrijită și expresia gravă pe care o avea întipărită pe chip și trăgeam concluzia :„Nu cred. Pare om serios...” Firește că mă înșelam. Cu prima ocazie, picam în plasă. „ Uite, am scris și eu niște texte. M-ar interesa enorm părerea ta...”, spunea studentul când mă prindea singur...
Ca să pot citi sau învăța, mă zăvoram în cameră și nu răspundeam decât la bătăile codificate, știute de numai câțiva amici. Într-o noapte citeam când am auzit ciocăniturile familiare în ușă. Am deschis și un prieten, să-i spunem I., poet el însuși și mare amator de farse, a țâșnit pe lângă mine și a intrat înăuntru. Avea două sticle de bere goale în mână.Nu mi-am dat seama că era mai băut de cât de obicei și mi-am reluat lectura. Îl auzeam vag cum îl înjura pe Alexandru Mușina, fiindcă brașoveanul își transcria poeziile la o mașină Consul, cu toate că, după opinia lui I., aspirantul la glorie literară era total lipsit de talent. În concluzie, n-avea niciun drept să scrie ! Mușina locuia în ultima cameră a holului, pe partea dinspre parc. Se auzea, clar, țăcănitul mașinii de scris. Eu o ocupam pe antepenultima, iar între noi se afla L., mare șef la ASC și un tip foarte energic. Pe jumătate tătar, originar din sudul Moldovei, L. poseda multe calități, dar avea și un defect care îl făcea, în ochii mei, indezirabil : îi plăcea șefia. Pot comunica și mă pot înțelege cu toate tipurile umane, mai puțin cu aroganții și cu șefii de meserie.Dar asta e altă poveste. Cert e că mă aveam cu L. precum câinele cu pisica. I. se tot agita la fereastră. Și dintr-o dată am auzit geamurile de alături, ale lui L., zuruind.
- Ah, fire-ar măsa a dracu, înjura I. Am nimerit la ăsta... Am vrut să le fărâm pe ale lui Mușina și...
Atunci am înțeles ce făcea I. Voia să-i distrugă geamurile lui Mușină, în semn de protest pentru faptul că faimosul poet n-ar avea talent !
În clipa când bucățile de sticlă se prăbușeau cu zgomot, se auzeau mugetele neomenești ale unor negri incredibil de beți :
- Oaaaăăăăuuu....oaaaăăăăuuuu...ooooăăăăaaa... ăăăuuuu...
L-am dat imediat afară pe I. și am început să mă gândesc în ce belea intrasem. Mai mult ca sigur că L. va crede că eu i-am făcut zob geamurile. Și nu era bine. Fusesem dur în câteva rânduri cu el, însă acum era altceva. Să fii în relații proaste cu cineva e una, dar să-i spargi omului geamurile e alta. M-am culcat cu inima îndoită.
A doua zi de dimineață am plecat către facultate. De cine dau în capătul scărilor? De L. Era foarte volubil, le explica ceva unor colegi și gesticula în draci. Am vrut să mă strecor neobservat, dar L. m-a apucat de umăr prietenește :
- Stai așa ! Ai văzut ce s-a întâmplat azi-noapte ?
- Păi... eu.... ăăă...
- Ascultă și n-o să crezi ! Au făcut dracii ăia de negri un chef strașnic ! Dar strașnic-strașnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile ! Hă, hă, hă, hă, hă!
Și a început să râdă ca nebunul !
Picase măgăreața pe negri. Când L. s-a tezit din somn ( se culca devreme totdeauna ), a auzit zbieretele lor și a crezut că africanii aruncaseră cu ceva în ferestrele sale.
L. n-a aflat niciodată cine a fost banditul care a atentat la liniștea sa, iar celebrul Alexandru Mușina nu știe că a fost în pericol să rămână fără geamuri, deoarece avusese neobrăzarea de a se așeza la mașina de scris....
De atunci cuvântul „strașnic” îmi sună în auz într-un fel inconfundabil...
P.S. Plănuisem o reîntâlnire, în campus, cu toți foștii căminiști. Anul acesta n-a fost să fie....
Dacă aș mai fi student, aș propune ca fiecare campus să fie declarat Republică independentă, cu Președinte și Parlament.... Sau poate că nu. Doar Republică. Fără conducători. Doar cu cetățeni. Și ăia să fie studenții...
Mă gândesc și la o antologie :„Povești din Grozăvești”. Admirabilul poet Romulus Bucur a scris cândva un poem foarte cunoscut la vremea respectivă, „poeți făcând banda în grozăvești”... „A face banda” însemna a vâna resturile de mâncare de pe banda rulantă, lăsate acolo de cei care aveau cartele și erau sătui ...
Cineva mi-a spart contul de pe Facebook și trimite mail-uri în numele meu...
Ca student, am stat în două campusuri fabuloase : Grozăvești și 6 Martie. Nu pun la socoteală cele două săptămâni petrecute în Panduri, timp în care nu am dormit nicio secundă. Ferestrele dormitorului nostru dădeau direct într-o stație de troleibuze, aflată în pantă. Mașinile frânau la oprire, iar la pornire șoferii erau nevoiți să accelereze puternic pentru a urca dâmbul acela nenorocit. Mă gândeam serios să mă las de studii, în altă parte nu aveam unde să locuiesc, iar pe Stratan, singurul căminist care acceptase să vină acolo, începuse să-l ia depresia. Vegheam toată noaptea pradă imsomniei, în scrășnetul de infern al motoarelor, Stratan se foia în patul din fundul camerei, iar dimineață, când ne ciocneam umul de altul la ușă, în drum spre spălător, el îmi spunea cu un surâs cuceritor, de geniu iluminat :
- Unde ai fost azi-noapte, bătrâne drag, că eu am stat singur aici și te-am așteptat ?...
Grozăveștii erau însă o Curte a Miracolelor. Studenți de toate naționalităle și etniile conviețuiau într-o atmosferă de camaraderie și relaxare. Cred că, pe vremea aceea, campusurile universitare erau singurele locuri din România unde cineva se putea simți liber. Desigur, unii mai liberi decât alții : campusul avea bogații și săracii săi. Favorizați erau africanii și arabii care veneau la studii cu burse acordate de statul român. Purtau numai lucruri cumpărate din shop, făceau „bișniță” cu bere, whisky și blugi, iar femeile curgeau gârlă...De câte ori mă întorceam de la masă eram abordat pe hol de câte o tânără care mă ruga să-i spun nigerianului Nur să coboare la ea. Nur, vecinul meu, era un african simpatic, veșnic pilit, care stătea mai tot timpul cu picioarele pe masă și cu sticla de votcă rusească alături, deși era musulman. Mi-a mărturisit că un măcelar din Africa îl învățase că nimic nu se compară cu friptura de porc și băuturile alcoolice, în ciuda faptului că religia lor le interzicea așa ceva. De multe ori, Nur era atât de beat încât nu mai cobora și îmi sugera să mă ocup eu de fată. Refuzam - amorul liber era îngăduit numai celor de culoare și arabilor ! - și atunci el mă invita la un pahar.
La două camere de mine locuia Alteța Imperială Rogé Bokassa, fiul împăratului centrafrican Jean-Bédel Bokassa. Era un negru leneș care se plimba, beat mort, cu avionul prin toată Europa și care fusese trimis de tatăl său la studii în România, drept pedeapsă fiindcă încercase să o violeze pe una dintre cele douăsprezece soții ale împăratului. În rarele momente când era acasă, dădea muzica tare și nimeni nu putea învăța ceva. Un arab frumos care locuia alături, Ibrahim King, el însuși prinț sau cam așa ceva ( era de statură medie, mai mult scund, dar părea clădit din oțel : la chefuri, putea să învingă, la skandenberg, cinci oameni în același timp ) a intrat într-o zi la Bokassa și i-a zis :
- Băi, Roge, dă drăcia aia mai încet, că nu pot dormi de atâta zgomot !
- Slugă, a ripostat Roge, când vrei să intri la mine, bate la ușă mai întâi ! Eu sunt Alteță Imperială !
- Ce ești , mă ?
- Alteță Imperială... ieși afară !
- Dau eu la tine acu Alteță...
Arabul a intrat înăuntru, ușa s-a închis și preț de un sfert de oră s-au auzit niște bufnituri puternice, acoperite în parte de casetofonul dat la maximum. Apoi muzica a încetat pentru totdeauna și arabul a ieșit, îndreptându-și ținuta. Alteța Imperială a zăcut vreo patru zile până s-a pus pe picioare după bătaia încasată de la beduin...
Făcea fiecare ce îl tăia capul . Coreenii se îndopau cu pește ( mirosea la ei ca într-o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen pe care îl țineau într-un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic. În purtau pe Kim și la piept, în efigie. Înainte de culcare îi mărturiseau Președintelui lor toate păcatele pe care le săvârșiseră în cursul zilei și își luau angajamentul să nu mai greșească... Vietnamezii se mândreau cu doamna Li, o frumusețe strălucitoare care studia la noi și al cărei bărbat mai în vârstă era profesor universitar în capitala Franței. În fiecare dimineață, câte unul dintre ei se strecura în camera frumoasei. Poetul Mușina mi-a arătat un vietnamez micuț, cât un copil, care în drumul său către baie, care se afla în capătul holului, se uita pe gaura cheii pe la toate ușile pe lângă care trecea. N-avea decât să se încline puțin... Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn. Nemțoaicele își făceau copiuțe pentru examene și, în răstimpuri, se angajau în câte o partidă de amor cu vreun african. N-am văzut niciodată studenți care să copieze mai eficient și sistematic decât reprezentatele Germaniei democratice. Își ascundeau notițele în chiloți... Costaricanii și paraguayenii erau solitari, chinezii ceremonioși, finlandezele trăgeau la măsea, iar argentinienii umblau numai în grupuri și pălăvrăgeau ceasuri în șir, prin parc sau în cantină. Cubanezii erau singurii care luau în serios învățătura. Îl purtau pe Che Guevara la reverul hainei, nu copiau, nu lipseau și nu întârziau niciodată de la cursuri. Erau, printre ei, două gemene care deveniseră experte în amor. Veniseră recent și nu știau bine limba română. Când le întâlneam, le salutam ceremonios :
- Sărut mâna ! Sărut mâna !
Credeau că asta înseamnă „bună ziua” și se grăbeau să-mi răspundă :
- Sărui mâna ! Sărui mâna !
Mai târziu, când învățaseră formulele de salut, le strigam în fiecare dimineață :
-Sărui mâna !
Râdeau și îmi arătau pumnul.
Havanezii au fost uluiți când au văzut prima dată zăpada. Țipau și se jucau ca niște copii.
Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwenilor. Aceștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi...
- Când obosește negrii, se lamenta arabul, începe grec....( Nu putea să spună „grecii”...)
Grecii erau patrioți nevoie mare și săreau la bătaie din te miri ce. Aveau însă și simțul umorului. Rușii puneau ardei iute în vodcă și te salutau frățește, de la distanță, cu voce sonoră, dar erau mereu grăbiți. Incașii din Peru scriau romane cu idei comuniste și mi le citeau noaptea. Ca să-mi mai rămână timp să răsuflu, îi făceam pulbere cu vodcă și ei zăceau după aceea câteva zile bune... Cehii erau pofticioși. E drept, aveau și la ce să poftească : cehoaicele, unguroaicele, rusoaicele, ucrainencele și venezuelencele erau superbe. Treceam într-un rând, cu Stratan, pe lângă un ceh. Era spelb, fără păr, plin de pistrui și cu pielea ca opărită.
- Uită-te la ăsta, i-am zis prietenului meu. Crezi că se uită vreo cehoaică la el ? Păcat de fetele alea, că n-au bărbați pe măsură... E una care are niște picioare mai lungi decât coloanele Parthenonului.
- O cunosc, a spus Stratan. Ce nu știi tu e că am intrat într-o zi din greșeală în camera papagalului ăla. Și ce crezi că am văzut ?
- Ce ?
- Pistruiatul era chiar între coloanele Parthenonului ( ajungeau, bătrâne, până în tavan !) și lucra acolo cu îndârjire, transpirat și înnebunit de plăcere.
M-am oprit în loc și l-am privit incredul pe Nino câteva minute bune...Italienii erau doctoranzi de cursă lungă și mă călcau deseori pe nervi. Luigi Cantrino, italian de etnie armeană, era de vreo zece ani acolo și prinsese rădăcini în campus precum copacii ornamentali. Avea o barbă ca smoala, se lăuda că a descoperit, la Palermo, mormântul lui Bălcescu, priza tutun și fuma niște trabucuri puturoase, mereu în pericol de a-și aprinde barba cu ele... Sârbii și ungurii petreceau nonstop. Camerale lor erau ticsite cu sticle goale și conserve picante. Când nimereai pe la ei, te puteai felicita dacă scăpai cu o viață după un bairam cu palincă adusă de la Budapesta. În patru ani, Rusz a ajuns o singură dată la facultate și a dormit, preț de trei prelegeri, în ultimul rând al Amfiteatrului Odobescu. N-a știut nici măcar ce cursuri se țineau. L-am trezit când am plecat către cămin, iar el n-a mai călcat pe acolo decât la examene.
În fiecare după-amiază, după ce luam o masă sărăcăcioasă și tânjeam după o oră de odihnă, venea un arab cu un glas de bariton și îl striga pe un anume Karim, care nu părea să fie niciodată acasă, din moment ce nu răspundea.
- Karim ! Karim !
Striga cel puțin douăzeci de minute. Unii îl înjurau, dar nu-și arătau fețele. Ferestrele erau deschise și își puteau trimite mesajele direct din paturi. Într-o zi l-am doborât pe nesimțit pe aleea de lângă blocuri, aruncându-i în cap, de la etajul al patrulea, o pâine neagră și veche. Pâinea era dublă și tare ca fierul. Nu avusesem gânduri criminale, vrusesem să fac puțină curățenie...
Într-o noapte m-am întâlnit cu un congolez beat turtă care m-a rugat să-l împrumut cu zece lei. Mi-a înapoiat banii peste două zile și mă căuta după aceea în fiecare seară să mă cinstească. Mă ascundeam în dulap și scăpam. Asta mai îmi trebuia, să beau și cu africanii. Și așa, dosarul meu la Securitate creștea văzând cu ochii, după cum mă informase secretara facultății. Eram urmărit, mi-a comunicat gentila doamnă, „pentru relații cu străinii”.
Odată, după ce proaspătul meu amic de culoare a plecat dezamăgit de la mine, fiindcă iarăși nu mă găsise acasă, a ajuns în camera lui, a simțit că-i vine să vomite, s-a apropiat de fereastră, s-a aplecat în afară și a scăpat de la etajul al patrulea. Și-a fracturat doar o mână și un picior, pentru că a avut norococul să cadă pe niște arbuști...
Cam așa mergeau lucrurile. Erai liber și puteai fi fericit chiar dacă nu aveai niciun ban în buzunar...
Dar noi, românii, ce credeți că făceam în acest timp ? Ei, bine, noi scriam. Voiam să ajungem scriitori celebri, ne citeam unii altora „operele” , ne criticam, ne lăudam, făceam tabere... Deosebirile de stil și de „concepție artistică” îi făceau pe băieți să se certe grozav între ei. Se ijigneau, se insultau și chiar ajungeau la bătaie... Până reușeam să-i despart, luam pumni și picioare din partea ambelor tabere... Am mai povestit undeva că eram prieten cu toți, fiindcă nu refuzam pe nimeni și găseam pentru fiecare câteva cuvinte frumoase, de încurajare. Prinseseră curaj chiar și cei mai timizi și mă înghesuiau cu caietele pline de versuri, prin holuri, pe scări, pe la toalete, prin sala de meditație... Îmi era groază să rămân cu cineva în cameră : imediat scotea caietul blestemat și, câteva oare, deveneam prizonierul unei noi „viziuni artistice”. Când cunoșteam pe cineva, prima întrebare pe care mi-o puneam era :„Ăsta o fi scriind ceva ? ” Mă uitam la figura plină de prestanță a tânărului, la mustața îngrijită și expresia gravă pe care o avea întipărită pe chip și trăgeam concluzia :„Nu cred. Pare om serios...” Firește că mă înșelam. Cu prima ocazie, picam în plasă. „ Uite, am scris și eu niște texte. M-ar interesa enorm părerea ta...”, spunea studentul când mă prindea singur...
Ca să pot citi sau învăța, mă zăvoram în cameră și nu răspundeam decât la bătăile codificate, știute de numai câțiva amici. Într-o noapte citeam când am auzit ciocăniturile familiare în ușă. Am deschis și un prieten, să-i spunem I., poet el însuși și mare amator de farse, a țâșnit pe lângă mine și a intrat înăuntru. Avea două sticle de bere goale în mână.Nu mi-am dat seama că era mai băut de cât de obicei și mi-am reluat lectura. Îl auzeam vag cum îl înjura pe Alexandru Mușina, fiindcă brașoveanul își transcria poeziile la o mașină Consul, cu toate că, după opinia lui I., aspirantul la glorie literară era total lipsit de talent. În concluzie, n-avea niciun drept să scrie ! Mușina locuia în ultima cameră a holului, pe partea dinspre parc. Se auzea, clar, țăcănitul mașinii de scris. Eu o ocupam pe antepenultima, iar între noi se afla L., mare șef la ASC și un tip foarte energic. Pe jumătate tătar, originar din sudul Moldovei, L. poseda multe calități, dar avea și un defect care îl făcea, în ochii mei, indezirabil : îi plăcea șefia. Pot comunica și mă pot înțelege cu toate tipurile umane, mai puțin cu aroganții și cu șefii de meserie.Dar asta e altă poveste. Cert e că mă aveam cu L. precum câinele cu pisica. I. se tot agita la fereastră. Și dintr-o dată am auzit geamurile de alături, ale lui L., zuruind.
- Ah, fire-ar măsa a dracu, înjura I. Am nimerit la ăsta... Am vrut să le fărâm pe ale lui Mușina și...
Atunci am înțeles ce făcea I. Voia să-i distrugă geamurile lui Mușină, în semn de protest pentru faptul că faimosul poet n-ar avea talent !
În clipa când bucățile de sticlă se prăbușeau cu zgomot, se auzeau mugetele neomenești ale unor negri incredibil de beți :
- Oaaaăăăăuuu....oaaaăăăăuuuu...ooooăăăăaaa... ăăăuuuu...
L-am dat imediat afară pe I. și am început să mă gândesc în ce belea intrasem. Mai mult ca sigur că L. va crede că eu i-am făcut zob geamurile. Și nu era bine. Fusesem dur în câteva rânduri cu el, însă acum era altceva. Să fii în relații proaste cu cineva e una, dar să-i spargi omului geamurile e alta. M-am culcat cu inima îndoită.
A doua zi de dimineață am plecat către facultate. De cine dau în capătul scărilor? De L. Era foarte volubil, le explica ceva unor colegi și gesticula în draci. Am vrut să mă strecor neobservat, dar L. m-a apucat de umăr prietenește :
- Stai așa ! Ai văzut ce s-a întâmplat azi-noapte ?
- Păi... eu.... ăăă...
- Ascultă și n-o să crezi ! Au făcut dracii ăia de negri un chef strașnic ! Dar strașnic-strașnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile ! Hă, hă, hă, hă, hă!
Și a început să râdă ca nebunul !
Picase măgăreața pe negri. Când L. s-a tezit din somn ( se culca devreme totdeauna ), a auzit zbieretele lor și a crezut că africanii aruncaseră cu ceva în ferestrele sale.
L. n-a aflat niciodată cine a fost banditul care a atentat la liniștea sa, iar celebrul Alexandru Mușina nu știe că a fost în pericol să rămână fără geamuri, deoarece avusese neobrăzarea de a se așeza la mașina de scris....
De atunci cuvântul „strașnic” îmi sună în auz într-un fel inconfundabil...
P.S. Plănuisem o reîntâlnire, în campus, cu toți foștii căminiști. Anul acesta n-a fost să fie....
Dacă aș mai fi student, aș propune ca fiecare campus să fie declarat Republică independentă, cu Președinte și Parlament.... Sau poate că nu. Doar Republică. Fără conducători. Doar cu cetățeni. Și ăia să fie studenții...
Mă gândesc și la o antologie :„Povești din Grozăvești”. Admirabilul poet Romulus Bucur a scris cândva un poem foarte cunoscut la vremea respectivă, „poeți făcând banda în grozăvești”... „A face banda” însemna a vâna resturile de mâncare de pe banda rulantă, lăsate acolo de cei care aveau cartele și erau sătui ...
Cineva mi-a spart contul de pe Facebook și trimite mail-uri în numele meu...
marți, 17 august 2010
Omul-perete
Un amic mi-a relatat zilele trecute o scenă.
- M-am întâlnit, povestea omul, cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău... „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc... Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum ? E o nebunie... Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese. Sau poate că și asta vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o treabă care nu suferea amânare. Ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap...
Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu părea să fie în toate doagele. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în vocală, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.
- Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Maistru't de't practică't... Eu sunt șefu't !.
Era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea tot timpul, întrerupându-ne.
- Despre't ce't discutați't voi't acolo't ?
- Despre fotbal. Ziceam de Dobrin..
- Ehe't, și't eu't am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...
Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.
- Despre't ce't vorbiți't ?
- Despre tenis.
- Am jucat și't eu't tenis...
- Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...
- Păi't stați't să't vă't zic eu't, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv... Avea't și't diabet...
- Eminescu.
- Eminescu't avea't vreo't treizeci't de't bube't pe't picioare't... Și't l-au't tratat cu mercur.
- Despre femei..
- Pe't femei't nu't le-am ietat niciodată't. Am tras bine't de tot pe't ele't..Și't acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și't când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't.... Hi't, hi't, hi't, hi't ! Efectuam găurirea't !
În treacăt fie spus, omul era cea mai urâtă făptură umană pe care am văzut-o vreodată. Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există...
Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea :
- Du-te't, bă't, și ia-mi't un kil de't lapte't. Că't eu't am ulceru't și trebuie't să beau't lapte't.
Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua printre bancurile din atelier, unde noi pileam în prostie diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el pentru că îmi lovea colegii ( unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul” : „Autorule în sus, Autorule în jos”...). În momentul în care pășea prinre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte. Îi puneam în el pilitură de fier... Câte o mână bună...Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.
- De't unde't, draculu't, bă't, ai luat laptele't ăla't ? l-a apostrofat el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't ! Era't să mor azi-noapte't ! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii't atent ! Nu mai't lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't !
Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Să ne sprijim când vreunul dă semne că e în pericol să se înece. Dacă se poate... Așa ar fi frumos. Așa ar fi normal. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.
- Despre't ce't trăncăniți't ?
- Despre volei.
- Și't eu't am făcut volei't.
Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare :
- Dar parașutism ați făcut ?
M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.
- Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el și toți am răsuflat ușurați.
- M-am întâlnit, povestea omul, cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău... „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc... Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum ? E o nebunie... Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese. Sau poate că și asta vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o treabă care nu suferea amânare. Ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap...
Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu părea să fie în toate doagele. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în vocală, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.
- Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Maistru't de't practică't... Eu sunt șefu't !.
Era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea tot timpul, întrerupându-ne.
- Despre't ce't discutați't voi't acolo't ?
- Despre fotbal. Ziceam de Dobrin..
- Ehe't, și't eu't am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...
Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.
- Despre't ce't vorbiți't ?
- Despre tenis.
- Am jucat și't eu't tenis...
- Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...
- Păi't stați't să't vă't zic eu't, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv... Avea't și't diabet...
- Eminescu.
- Eminescu't avea't vreo't treizeci't de't bube't pe't picioare't... Și't l-au't tratat cu mercur.
- Despre femei..
- Pe't femei't nu't le-am ietat niciodată't. Am tras bine't de tot pe't ele't..Și't acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și't când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't.... Hi't, hi't, hi't, hi't ! Efectuam găurirea't !
În treacăt fie spus, omul era cea mai urâtă făptură umană pe care am văzut-o vreodată. Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există...
Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea :
- Du-te't, bă't, și ia-mi't un kil de't lapte't. Că't eu't am ulceru't și trebuie't să beau't lapte't.
Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua printre bancurile din atelier, unde noi pileam în prostie diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el pentru că îmi lovea colegii ( unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul” : „Autorule în sus, Autorule în jos”...). În momentul în care pășea prinre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte. Îi puneam în el pilitură de fier... Câte o mână bună...Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.
- De't unde't, draculu't, bă't, ai luat laptele't ăla't ? l-a apostrofat el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't ! Era't să mor azi-noapte't ! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii't atent ! Nu mai't lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't !
Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Să ne sprijim când vreunul dă semne că e în pericol să se înece. Dacă se poate... Așa ar fi frumos. Așa ar fi normal. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.
- Despre't ce't trăncăniți't ?
- Despre volei.
- Și't eu't am făcut volei't.
Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare :
- Dar parașutism ați făcut ?
M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.
- Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el și toți am răsuflat ușurați.
luni, 2 august 2010
Am încredere în bărboși
Un amic mi-a spus, cu mulți ani în urmă, aceste cuvinte :
- Băi, eu n-am deloc încredere în oamenii cu barbă. Pe cuvânt ! Oamenii cu barbă sunt profund dubioși. Când îi văd, i-aș bărbieri, fire-ar mama lor a dracului, cu flacăra de sudură și i-aș sătura de originalitate...
Am avut vreo două tentative de a-mi lăsa barbă - dintr-un asemenea moment datează fotografia de pe blog ! -, dar presiunea rudelor și a comunității a fost atât de puternică, încât am scos de la naftalină masca de băiat cuminte și am renunțat. Pe vremea copilăriei mele, dacă un bărbat își lăsa mustață sau avea perciunii ceva mai lungi, ieșea din rândul oamenilor. În armată devenisem mustăcios, fiind prins într-o întrecere cu viitorul regizor Tompa Gabor : voiam să vedem care dintre noi va avea mustățile mai lungi, până la sfârșitul stagiului militar... Într-o vreme toți teriștii din companie ne lăsaserăm mustăți. Intrat la grele bănuieli, colonelul ne-a adunat și ne- apostrofat :
- Bă, ce mama dracului înseamnă asta ? De ce v-ați lăsat mustăți ? Ce urmăriți ?
- Nu urmărim nimic, tovarășe colonel, a răspuns cu îndrăzneală un nepot de general.
- Cum nu urmăriți ? Acum trei luni v-ați ras pe cap. Acum e treaba cu mustățile... Credeați că n-am observat ? Ehe, sunt cu ochii pe voi...Dacă erau doi-trei, mai înțelegeam... Dar așa ? Toată compania cu mustăți ? Miroase a răzmeriță... Complotați ceva ? Sunteți nebuni ?
- Nu e vorba de niciun complot, tovarășe colonel, a răspuns același soldat. Ne-am ras pe cap, că aici tot nu ne vede nimeni și poate ni se face și nouă părul mai des. Că unii am început să chelim...
- Bine, asta o pricep, că nu sunt chiar tâmpit. Dar mustăți de ce v-ați lăsat ?
- Tovarășe colonel, a replicat soldatul, în regulament scrie că avem voie să purtăm mustăți de doi centimetri.
- Ia nu mai face, bă, tu pe deșteptul, că îl dau dracu de regulament ! Cine știe în ce belele mă băgați cu mustățile voastre... Arătați ca niște bandiți . Vi le tăiați și gata !
- Tovarășe colonel, permiteți să raportez...
- Ce mai vrei ?
- Tovarășe colonel, și tovarășul Gheorghe Cioară are mustăți.
Gheorghe Cioară ( sau Pană ?) era unul cu o funcție importantă în PCR. Colonelul s-a schimbat la față și a spus șovăind :
- Bine, bă, de ce îl bagi tu pe tovarășul Gheorghe Cioară în rahatul vostru ? Tovarășul...ăăă... Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăă... de mic copil cu mustață ... Ai înțeles ? Așa că lăsați cioacele astea și într-o jumătate de oră să vă văd bărbieriți ! Executarea !
Când am venit într-o permisie (comandantul nu apucase să interzică mustățile ! ), arătam ca un ungur get-beget, iar mama nu m-a recunoscut. Au năvălit apoi peste mine toate neamurile :
-Mă, Gigi, taie-ți, mă, pămătuful ăla de la gură, că râde, dracului, lumea de tine !
După două zile am cedat.
Când mi-am lăsat prima dată barbă, într-o vară, se uita lumea după mine ca după urs. O femeie chiar a căzut pe brânci, fiindcă se împiedicase în timp ce se răsucea să mă vadă mai bine... Mai târziu, mi s-a părut că nu prea mă mai prinde un asemenea look...
Cert e că, în anumite medii, oamenii nu sunt dispuși să accepte elementele care îi diferențiază pe unii de restul turmei.
Dar eu am o încredere adâncă în oamenii care poartă barbă. Sunt fini, civilizați, îndatoritori, cultivați... Îmi plac bărbile blonde, negre, aurii, roșcate, albe, lungi, scurte, bogate, rare, rotunde, ascuțite. Bărbile sălbatice, călugărești, bărbile rotunjite cu viclenie, de politicieni, bărbile-cascadă, indiene, bărbile răsucite, de filosofi... Bărbi de mătase, bărbi în evantai, bărbi de țap....Aș putea că barba este o mască paradoxală : un mod de a fi sincer cu tine și cu ceilalți. Am văzut câteva secvențe dintr-un serial rusesc. Doamne, ce bărbi puteau să aibă ăia ! Știam că rușii sunt cei mai frumoși, mai talentați și mai inteligenți oameni de pe Pământ - poate că rusul reprezinta ideea de om în cel mai înalt grad ! -, dar nu credeam că niște ființe umane pot avea asemenea bărbi monstruoase, nesfârșite, încolăcite, încâlcite, dominatoare, precum pădurile Siberiei...
Când mă gândesc la un bărbat cu barbă, îl văd aievea pe Andrei Pleșu, un om frumos și pe dinăuntru, și pe dinafară, tolerant, plin de har și cu o inteligență aidoma unei aurori boreale.
Salut, Nino Stratan, salut, Bogdan Ghiu !
P.S. Am adăugat un episod pe care îl omisesem inițial...
Voi lipsi din nou câteva zile...
- Băi, eu n-am deloc încredere în oamenii cu barbă. Pe cuvânt ! Oamenii cu barbă sunt profund dubioși. Când îi văd, i-aș bărbieri, fire-ar mama lor a dracului, cu flacăra de sudură și i-aș sătura de originalitate...
Am avut vreo două tentative de a-mi lăsa barbă - dintr-un asemenea moment datează fotografia de pe blog ! -, dar presiunea rudelor și a comunității a fost atât de puternică, încât am scos de la naftalină masca de băiat cuminte și am renunțat. Pe vremea copilăriei mele, dacă un bărbat își lăsa mustață sau avea perciunii ceva mai lungi, ieșea din rândul oamenilor. În armată devenisem mustăcios, fiind prins într-o întrecere cu viitorul regizor Tompa Gabor : voiam să vedem care dintre noi va avea mustățile mai lungi, până la sfârșitul stagiului militar... Într-o vreme toți teriștii din companie ne lăsaserăm mustăți. Intrat la grele bănuieli, colonelul ne-a adunat și ne- apostrofat :
- Bă, ce mama dracului înseamnă asta ? De ce v-ați lăsat mustăți ? Ce urmăriți ?
- Nu urmărim nimic, tovarășe colonel, a răspuns cu îndrăzneală un nepot de general.
- Cum nu urmăriți ? Acum trei luni v-ați ras pe cap. Acum e treaba cu mustățile... Credeați că n-am observat ? Ehe, sunt cu ochii pe voi...Dacă erau doi-trei, mai înțelegeam... Dar așa ? Toată compania cu mustăți ? Miroase a răzmeriță... Complotați ceva ? Sunteți nebuni ?
- Nu e vorba de niciun complot, tovarășe colonel, a răspuns același soldat. Ne-am ras pe cap, că aici tot nu ne vede nimeni și poate ni se face și nouă părul mai des. Că unii am început să chelim...
- Bine, asta o pricep, că nu sunt chiar tâmpit. Dar mustăți de ce v-ați lăsat ?
- Tovarășe colonel, a replicat soldatul, în regulament scrie că avem voie să purtăm mustăți de doi centimetri.
- Ia nu mai face, bă, tu pe deșteptul, că îl dau dracu de regulament ! Cine știe în ce belele mă băgați cu mustățile voastre... Arătați ca niște bandiți . Vi le tăiați și gata !
- Tovarășe colonel, permiteți să raportez...
- Ce mai vrei ?
- Tovarășe colonel, și tovarășul Gheorghe Cioară are mustăți.
Gheorghe Cioară ( sau Pană ?) era unul cu o funcție importantă în PCR. Colonelul s-a schimbat la față și a spus șovăind :
- Bine, bă, de ce îl bagi tu pe tovarășul Gheorghe Cioară în rahatul vostru ? Tovarășul...ăăă... Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăă... de mic copil cu mustață ... Ai înțeles ? Așa că lăsați cioacele astea și într-o jumătate de oră să vă văd bărbieriți ! Executarea !
Când am venit într-o permisie (comandantul nu apucase să interzică mustățile ! ), arătam ca un ungur get-beget, iar mama nu m-a recunoscut. Au năvălit apoi peste mine toate neamurile :
-Mă, Gigi, taie-ți, mă, pămătuful ăla de la gură, că râde, dracului, lumea de tine !
După două zile am cedat.
Când mi-am lăsat prima dată barbă, într-o vară, se uita lumea după mine ca după urs. O femeie chiar a căzut pe brânci, fiindcă se împiedicase în timp ce se răsucea să mă vadă mai bine... Mai târziu, mi s-a părut că nu prea mă mai prinde un asemenea look...
Cert e că, în anumite medii, oamenii nu sunt dispuși să accepte elementele care îi diferențiază pe unii de restul turmei.
Dar eu am o încredere adâncă în oamenii care poartă barbă. Sunt fini, civilizați, îndatoritori, cultivați... Îmi plac bărbile blonde, negre, aurii, roșcate, albe, lungi, scurte, bogate, rare, rotunde, ascuțite. Bărbile sălbatice, călugărești, bărbile rotunjite cu viclenie, de politicieni, bărbile-cascadă, indiene, bărbile răsucite, de filosofi... Bărbi de mătase, bărbi în evantai, bărbi de țap....Aș putea că barba este o mască paradoxală : un mod de a fi sincer cu tine și cu ceilalți. Am văzut câteva secvențe dintr-un serial rusesc. Doamne, ce bărbi puteau să aibă ăia ! Știam că rușii sunt cei mai frumoși, mai talentați și mai inteligenți oameni de pe Pământ - poate că rusul reprezinta ideea de om în cel mai înalt grad ! -, dar nu credeam că niște ființe umane pot avea asemenea bărbi monstruoase, nesfârșite, încolăcite, încâlcite, dominatoare, precum pădurile Siberiei...
Când mă gândesc la un bărbat cu barbă, îl văd aievea pe Andrei Pleșu, un om frumos și pe dinăuntru, și pe dinafară, tolerant, plin de har și cu o inteligență aidoma unei aurori boreale.
Salut, Nino Stratan, salut, Bogdan Ghiu !
P.S. Am adăugat un episod pe care îl omisesem inițial...
Voi lipsi din nou câteva zile...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)