Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Alţii zboară ca zmeii, în nopţile de primăvară.
N-am auzit pe nimeni să fie fericit la amiază. Poate numai gurmazii.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti precum iarba şi să te răsfeţi ca florile de cireş din mâna unei japoneze care îşi sărbătoreşte majoratul.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti un nenorocit ajuns la ultima picătură de energie, nemaiavând nici puterea de a-ţi dicta testamentul uni câine jigărit, de pripas, ca ilustrul cioban moldovean.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi rebele. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ umed şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi singurul pom care se ridicase, cred, acolo se mutase mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu suportase să nu fie privit de nimeni. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unii deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Dar nici vreo bucurie nu se anunţa, pentru a mă scoate din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la viaţa reală, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu păsări şi animale zburdând şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi femeile tinere, pentru a pescui cu coşurile confecţionate din răchită ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, abandonând mingea şi promisiunea unui repaus etern.
sâmbătă, 30 martie 2013
Locul în care nu mai eşti nimic
Etichete:
bunic,
frezii,
ghiocei,
grădină de flori,
loc,
pământ,
prun,
pustiu,
spaţiu,
timp,
trandafiri,
zambile
luni, 25 martie 2013
Semnal editorial : Stan V. Cristea, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman
Cunoaştem toţi prodigioasa activitate a poetului şi istoricului literar STAN V. CRISTEA. Lucrările sale, cuprinzând o largă arie culturală, sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică.
Domnia Sa ne-a dăruit recent o nouă carte de excepţie, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman, Editura AIUS, Craiova, 2012. Volumul a apărut în condiţii grafice excepţionale, cu reproduceri color ale celor mai importante monumente de arhitectură tradiţională teleormăneană.
Îi mulţumim cărturarului şi îi urăm să ducă la împlinire cât mai multe asemenea proiecte !
Domnia Sa ne-a dăruit recent o nouă carte de excepţie, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman, Editura AIUS, Craiova, 2012. Volumul a apărut în condiţii grafice excepţionale, cu reproduceri color ale celor mai importante monumente de arhitectură tradiţională teleormăneană.
Îi mulţumim cărturarului şi îi urăm să ducă la împlinire cât mai multe asemenea proiecte !
duminică, 24 martie 2013
Un roman ca o insulă în Pacific
În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut. Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.
sâmbătă, 23 martie 2013
Jucătorii de poker şi umbra lui Mutu
Ei se numesc Mitică, Săndel şi Piţi şi manevrează cărţile de joc pe bani mulţi. Joacă poker. Pentru ei şi familiile lor. Naţionala de fotbal e a lor, degeaba cârâim noi că nu se joacă fotbal, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Oamenii ăştia fac ce vreau. N-avem dreptul să ne băgăm nasul : e jucăria, pardon, afacerea lor. Stat în stat. Republică în Republică. Ultimul numit, Piţi, e la al nu ştiu câtelea mandat, timp în care s-au irosit două-trei generaţii de fotbalişti. Tot ce face descurcăreţul brunet este o mare cacealma. Am văzut cea mai slabă reprezentativă de fotbal a României din istorie. Nicio idee de joc, nimic. Avem un fundaş, Chiricheş, iar în atac, umbra unui mare jucător, care încă face minuni. De câte ori a fost la ananghie, Piţi a apelat la Mutu, tot mai ostenit, aflat acum la sfârşitul sfârşitului. Totuşi, cel care ar fi putut lua Balonul de Aur înaintea lui Sevcenco a mai scos din pălărie un iepure - aproape mort, dar l-a scos ! - şi a contribuit la obţinerea unui rezultat total nedrept pentru echipa Ungariei, care a fost mai bună.
N-avem Naţională de fotbal, pentru că n-avem antrenor. Nici campionat intern corect - cum a câştigat CFR Cluj competiţia ? -, nici instituţii în care să lucreze oameni devotaţi unei cauze . Mitică are grijă de asta. Când a pierdut Steaua în faţa englezilor, el a spus, viclean, că ne-au pişcat arbitrii. Păi, da, ne-au furat cu vreo două eliminări. Nu i-au dat afară pe Latovlevici, pentru un dos de palmă aplicat în botul unui adversar şi pe Bourceanu, pentru fault intenţionat în careu, în condiţiile în care mai avea un cartonaş galben.
Cel mai bine se trăieşte, la noi, din minciună şi din aranjamente. Coincidenţa de interese, vorba cuiva, e totul. Mircea Lucescu n-a fost pus la Naţională decenii în şir, iar acum respinge categoric ideea asta. Desigur, e vorba şi de bani. Avem un antrenor tânăr, de mari perspective, care ar putea obţine rezultate foarte bune. Mă refer la Dan Petrescu. Uitasem însă că noi n-avem nevoie de valori.
Dar ce băznesc eu aici ? La noi treaba se face după principiul cât îmi dai ca să-ţi dau ? Dă-mi mie, na ţie ! Iar proştii să caşte gura ! Cum să explicăm aberantul contract oferit lui Piţi, care n-are obiective până în 2016 ? Mă întreb dacă vom mai trăi să-l vedem pe cacealmist la al zecelea mandat. Sau, de ce nu, la al douăzecilea.
Nu mă voi mai uita la meciurile echipei reprezentative de fotbal , fiindcă ăsta nu e team-ul României, ci al unei şleahte de şmecheri care îşi bat joc şi de fotbal, şi de noi.
N-avem Naţională de fotbal, pentru că n-avem antrenor. Nici campionat intern corect - cum a câştigat CFR Cluj competiţia ? -, nici instituţii în care să lucreze oameni devotaţi unei cauze . Mitică are grijă de asta. Când a pierdut Steaua în faţa englezilor, el a spus, viclean, că ne-au pişcat arbitrii. Păi, da, ne-au furat cu vreo două eliminări. Nu i-au dat afară pe Latovlevici, pentru un dos de palmă aplicat în botul unui adversar şi pe Bourceanu, pentru fault intenţionat în careu, în condiţiile în care mai avea un cartonaş galben.
Cel mai bine se trăieşte, la noi, din minciună şi din aranjamente. Coincidenţa de interese, vorba cuiva, e totul. Mircea Lucescu n-a fost pus la Naţională decenii în şir, iar acum respinge categoric ideea asta. Desigur, e vorba şi de bani. Avem un antrenor tânăr, de mari perspective, care ar putea obţine rezultate foarte bune. Mă refer la Dan Petrescu. Uitasem însă că noi n-avem nevoie de valori.
Dar ce băznesc eu aici ? La noi treaba se face după principiul cât îmi dai ca să-ţi dau ? Dă-mi mie, na ţie ! Iar proştii să caşte gura ! Cum să explicăm aberantul contract oferit lui Piţi, care n-are obiective până în 2016 ? Mă întreb dacă vom mai trăi să-l vedem pe cacealmist la al zecelea mandat. Sau, de ce nu, la al douăzecilea.
Nu mă voi mai uita la meciurile echipei reprezentative de fotbal , fiindcă ăsta nu e team-ul României, ci al unei şleahte de şmecheri care îşi bat joc şi de fotbal, şi de noi.
luni, 18 martie 2013
O moarte ciudată
Poate că moartea noastră dă măsura a ceea ce am fost în viaţă.
Daniel Defoe a murit în timp ce fugea de cămătari.
Mark Twain s-a născut odată cu cometa Halley, în 1835, şi a murit în 1910, la o zi după ce acelaşi corp ceresc ajunsese din nou la o distanţă apropiată de Pământ.
În 1849, la 40 de ani, Edgar Allan Poe este găsit în stare de inconştienţă şi îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A murit câteva zile mai târziu. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.
La 71 de ani, Tennessee Williams s-a stins înecat cu capacul unui flacon de somnifere.
Camus a murit în urma unui accident de maşină straniu.
St. O. Iosif a băut un litru de vin pe nerăsuflate şi a intrat într-o comă din care n-a mai ieşit decât în altă lume.
Eschil a murit după ce un vultur i-a aruncat o broască ţestoasă în moalele capului. Pasărea crezuse, probabil, că tigva dramaturgului era o stâncă.
Hemingway s-a sinucis cu puşca folosită pentru uciderea porumbeilor.
Eminescu a pierit în spital, în condiţii mai mult decât suspecte.
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?
P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?
P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !
Etichete:
accident,
Camus,
Caragiale,
Cehov,
Constantin Noica,
Dostoievski,
Eminescu,
Hemingway,
Holban,
operaţie,
Rebreanu,
Sibiu,
Tolstoi
duminică, 17 martie 2013
LA MULŢI ANI, STAN V. CRISTEA !
Pe 16 martie este ziua de naştere a poetului şi istoricului literar român STAN V. CRISTEA. Domnia Sa este autorul a mai multor cărţi importante, dintre care amintesc volumul de poeme Turla vederii şi cele două impresionante lucrări dedicate unor mari personalităţi plecate de pe meleaguri teleormănene , Marin Preda. Repere biobliografice şi Constantin Noica. Repere biobibliografice.
Îi urăm cărturarului şi omului de ales caracter să aibă o viaţă lungă şi luminoasă, să se bucure de sănătate, să fie iubit şi să dăruiască în continuare culturii noastre monumente ştiinţifice, aşa cum numai el ştie şi poate să o facă ! LA MULŢI ŞI FERCIŢI ANI, STAN V. CRISTEA !
Îi urăm cărturarului şi omului de ales caracter să aibă o viaţă lungă şi luminoasă, să se bucure de sănătate, să fie iubit şi să dăruiască în continuare culturii noastre monumente ştiinţifice, aşa cum numai el ştie şi poate să o facă ! LA MULŢI ŞI FERCIŢI ANI, STAN V. CRISTEA !
Etichete:
16 martie,
Stan V. Cristea,
Teleorman,
urare,
ziua de naştere
sâmbătă, 16 martie 2013
Am locuit pe o stradă veche din Antalya
Printre visele mele care se repetă este unul în care străbat străzile unui orăşel prăfuit. Merg grăbit către o locaţie care are, la intrare, o uşă înaltă, de lemn. Dincolo de aceasta sunt multe cărţi puse direct pe podea. Mă tem mereu că voi întârzia sau că voi găsi uşa zăvorâtă. Străzile îmi sunt foarte familiare, de parcă am trăit acolo decenii întregi, deşi în existenţa mea zilnică nu le-am văzut niciodată.
Consultând astrele, am descoperit că am mai trăit, în urmă cu foarte multe sute de ani, în Antalya şi am fost alchimist.
Zilele acestea am văzut, pe Facebook, fotografia unei vechi clădiri din Istanbul, cu o scară exterioară răsucită ciudat şi aproape tot atât de mare cât imobilul. Un sentiment de déjà vu mă cuprindea de câte ori priveam imaginea. Am visat deseori că urcam pe o asemenea scară, puţin mai mică şi aflată în ruină, către camera mea, unde mă aşteptau alte cărţi.
Nu ştiu ce să mai cred.
P.S. Până să mă decid a distribui pe contul meu poza cu pricina, am pierdut-o şi o caut acum în zadar.
Consultând astrele, am descoperit că am mai trăit, în urmă cu foarte multe sute de ani, în Antalya şi am fost alchimist.
Zilele acestea am văzut, pe Facebook, fotografia unei vechi clădiri din Istanbul, cu o scară exterioară răsucită ciudat şi aproape tot atât de mare cât imobilul. Un sentiment de déjà vu mă cuprindea de câte ori priveam imaginea. Am visat deseori că urcam pe o asemenea scară, puţin mai mică şi aflată în ruină, către camera mea, unde mă aşteptau alte cărţi.
Nu ştiu ce să mai cred.
P.S. Până să mă decid a distribui pe contul meu poza cu pricina, am pierdut-o şi o caut acum în zadar.
joi, 14 martie 2013
Urma unei pisici pe Marte
Mai mult decât alegerea unui nou Papă, m-a emoţionat ştirea potrivit căreia pe planeta Marte a existat viaţă. Au curs pe acolo râuri cu apă "foarte limpede", iar pădurile umbroase au adăpostit privighetori şi alte păsări cântătoare.
De aici încolo nu putem decât să ne lăsăm pradă visării. Va fi existat cumva o civilizaţie care, ca şi a noastră, va fi distrus atmosfera locală şi a pierit şi ea în dezastrul final ? Sau ultimii marţieni au scăpat prin fugă, în alte direcţii ale Universului ? ( Benzile desenate ale copilăriei mele - ah, revista Cutezătorii !- arătau că extratereştrii proveneau exclusiv de pe Marte. ) Vor fi strălucit, pe pământul acela galben-roşcat, luminile unor mari oraşe ? Se vor fi înălţat, către soare, universităţi şi academii ? Vor fi trăit, pe acolo, un Leonardo, un Michelangelo, un Shakespeare şi un Einstein ? Unde sunt operele lor ? Nici măcar vântul nu mai şuieră printre nisipurile reci şi uscate, ca să ne spună, ca într-o carte proastă, povestea zădărniciei.
Aş fi fost cu adevărat cutremurat dacă roboţii trimişi pe Marte ar fi descoperit un obiect confecţionat de fiinţe inteligente.
Sau ar fi dat peste un fir de iarbă fosilizat.
Ori peste urma unei pisici, împietrită pentru veşnicie.
Viaţa : prima şi ultima miză în lumea noastră.
De aici încolo nu putem decât să ne lăsăm pradă visării. Va fi existat cumva o civilizaţie care, ca şi a noastră, va fi distrus atmosfera locală şi a pierit şi ea în dezastrul final ? Sau ultimii marţieni au scăpat prin fugă, în alte direcţii ale Universului ? ( Benzile desenate ale copilăriei mele - ah, revista Cutezătorii !- arătau că extratereştrii proveneau exclusiv de pe Marte. ) Vor fi strălucit, pe pământul acela galben-roşcat, luminile unor mari oraşe ? Se vor fi înălţat, către soare, universităţi şi academii ? Vor fi trăit, pe acolo, un Leonardo, un Michelangelo, un Shakespeare şi un Einstein ? Unde sunt operele lor ? Nici măcar vântul nu mai şuieră printre nisipurile reci şi uscate, ca să ne spună, ca într-o carte proastă, povestea zădărniciei.
Aş fi fost cu adevărat cutremurat dacă roboţii trimişi pe Marte ar fi descoperit un obiect confecţionat de fiinţe inteligente.
Sau ar fi dat peste un fir de iarbă fosilizat.
Ori peste urma unei pisici, împietrită pentru veşnicie.
Viaţa : prima şi ultima miză în lumea noastră.
Etichete:
academie,
apă,
Cutezătorii,
Einstein,
Leonardo,
Marte,
Michelangelo,
robot,
Shakespeare,
Univers,
Universitate,
viaţă
luni, 11 martie 2013
Chipul şi oglinda
Probabil că nu vom şti nicodată ce s-a întâmplat cu adevărat în trecutul nostru. Adevărata istorie nu este scrisă niciodată. Citim poveştile unora şi altora, alcătuite în aşa fel încât naraţiunea cu tentă savantă să tragă spuza pe turta cuiva şi să-l acopere de oprobriu pe altcineva. Omul de rând este asemenea unui bărbat care e plecat toată ziua la lucru şi află din gura nevestei ce se petrece în sat. Cel care inventează un scenariu credibil şi seducător îşi impune punctul de vedere. Interesant este că artiştii sunt, de multe ori, cei mai respectaţi istorici, iar creaţiile lor dăinuiesc mai mult decât validele cercetări ştiinţifice.
De pildă, Homer. În Iliada şi Odiseea găsim toată spiritualitatea greacă : mitologie, civilizaţie, fapte atestate istoric, eroi civilizatori. Aşa cum arată Felix Buffiere, Homer este perceput ca un factor unificator al istoriei şi culturii elene. Mai mult, impactul creaţiei homerice asupra spiritualităţii europene a fost incomparabil. Cine nu a auzit de cântecul sirenelor, de înţeleptul Ulise, de judecata lui Paris, de răpirea Elenei şi de vălul Penelopei ? Toate acestea ne-au modelat gândirea (insuficient nouă, românilor ) şi ne-au cadorisit cu un orizont cultural inconfundabil. Nu întâmplător unul dintre cei mai moderni scriitori ai secolului XX, James Joyce, şi-a intitulat capodopera Ulise.
Schliemann a crezut în realitatea poveştilor lui Homer şi a descoperit ruinele Troiei. Iliada şi Odiseea sunt mai reale decât orice tratat de istorie.
Oamenii sunt fermecaţi nu de evenimentele petrecute sub ochii lor sau într-un timp revolut, ci de oglindirea acestora în cuvinte şi în imagini. Remarcam cu alt prilej că, în timpul celui de-al doilea război mondial, japonezii îşi asiguraseră serviciile unui pictor, iar americanii îl luaseră pe regizorul John Ford, pentru a eterniza bătăliile navale din Pacific. Parcă în mod simbolic, Ford şi-a pierdut un ochi în confruntările respective.
Când a debarcat în Asia Mică, Alexandru Macedon s-a dus în pelerinaj la Troia, la mormântul lui Ahile şi l-a fericit pe grec pentru că l-a avut pe Homer drept cântăreţ al vitejiilor sale, căci, notează Cicero, "în absenţa unui poet de geniu, şi cele mai strălucite victorii cad în uitare."
Ce putem spune despre noi ? Avem nişte cronicari subiectivi, o baladă cu nişte ciobani care se omoară între ei şi o epopee târzie, foarte târzie, Ţiganiada, care a rămas multă vreme necunoscută şi nu a influenţat deloc literatura română.( Sau opera lui Budai-Deleanu a decis cumva istoria noastră modernă ? Rămâne să medităm. ) Cam atât. Şi uite că era gata să cad într-o gravă eroare. Uitasem Mănăstirea Argeşului, textul meu preferat, alături de Tinereţe fără bătrâneţe, între creaţiile folclorice. Dar nu cumva am împrumutat-o şi pe asta de la greci ? S-ar părea că variantele cele mai vechi ale baladei vin de pe malurile Mediteranei, iar Manole e toată ziua un nume grecesc.
Am putea spune că trei sferturi din istoria noastră a cam fost inventată de Iorga, scriitor prin vocaţie şi istoric prin carieră. Nu Iorga i-a botezat pe voievozii români ? Cel Mare, cel Bătrân, cel Bun etc.
Ca şi Bălcescu, Iorga şi-a pus imaginaţia la lucru şi a reconstituit artistic faptele de arme ale strămoşilor.
Mie îmi place însă istoria românească aşa cum este ea redată în romanele istorice ale lui Sadoveanu : fantezie sută la sută. Chipul nostru este mai frumos în oglindă decât în realitate, iar relatarea faptelor pare mai vie decât realitatea însăşi. De aceea oamenii au simţit nevoia să scrie şi să citească.
Mă întreb însă ce scriitor şi-ar merita perioada pe care tocmai o traversăm.
Poate că am avea nevoie de un Swift sau de un Rabelais. Sigur, ăia n-ar putea să cânte decât în bătaie de joc glorioasele bătălii care se duc între partidele politice de acum.
Dar au nevoie politrucii noştri de scriitori ? Vor ei să li se pună în faţă o oglindă ?
Homer a reuşit să unească întru spirit dezbinatele polis-uri greceşti.
Ar putea o mare literatură română să readucă la viaţă o naţiune distrusă sistematic, de clasa politică autohtonă, din 1947 încoace ?
P.S. E altă discuţie dacă Homer a existat, când, unde a trăit şi câte capitole din cele două epopei îi aparţin.
De pildă, Homer. În Iliada şi Odiseea găsim toată spiritualitatea greacă : mitologie, civilizaţie, fapte atestate istoric, eroi civilizatori. Aşa cum arată Felix Buffiere, Homer este perceput ca un factor unificator al istoriei şi culturii elene. Mai mult, impactul creaţiei homerice asupra spiritualităţii europene a fost incomparabil. Cine nu a auzit de cântecul sirenelor, de înţeleptul Ulise, de judecata lui Paris, de răpirea Elenei şi de vălul Penelopei ? Toate acestea ne-au modelat gândirea (insuficient nouă, românilor ) şi ne-au cadorisit cu un orizont cultural inconfundabil. Nu întâmplător unul dintre cei mai moderni scriitori ai secolului XX, James Joyce, şi-a intitulat capodopera Ulise.
Schliemann a crezut în realitatea poveştilor lui Homer şi a descoperit ruinele Troiei. Iliada şi Odiseea sunt mai reale decât orice tratat de istorie.
Oamenii sunt fermecaţi nu de evenimentele petrecute sub ochii lor sau într-un timp revolut, ci de oglindirea acestora în cuvinte şi în imagini. Remarcam cu alt prilej că, în timpul celui de-al doilea război mondial, japonezii îşi asiguraseră serviciile unui pictor, iar americanii îl luaseră pe regizorul John Ford, pentru a eterniza bătăliile navale din Pacific. Parcă în mod simbolic, Ford şi-a pierdut un ochi în confruntările respective.
Când a debarcat în Asia Mică, Alexandru Macedon s-a dus în pelerinaj la Troia, la mormântul lui Ahile şi l-a fericit pe grec pentru că l-a avut pe Homer drept cântăreţ al vitejiilor sale, căci, notează Cicero, "în absenţa unui poet de geniu, şi cele mai strălucite victorii cad în uitare."
Ce putem spune despre noi ? Avem nişte cronicari subiectivi, o baladă cu nişte ciobani care se omoară între ei şi o epopee târzie, foarte târzie, Ţiganiada, care a rămas multă vreme necunoscută şi nu a influenţat deloc literatura română.( Sau opera lui Budai-Deleanu a decis cumva istoria noastră modernă ? Rămâne să medităm. ) Cam atât. Şi uite că era gata să cad într-o gravă eroare. Uitasem Mănăstirea Argeşului, textul meu preferat, alături de Tinereţe fără bătrâneţe, între creaţiile folclorice. Dar nu cumva am împrumutat-o şi pe asta de la greci ? S-ar părea că variantele cele mai vechi ale baladei vin de pe malurile Mediteranei, iar Manole e toată ziua un nume grecesc.
Am putea spune că trei sferturi din istoria noastră a cam fost inventată de Iorga, scriitor prin vocaţie şi istoric prin carieră. Nu Iorga i-a botezat pe voievozii români ? Cel Mare, cel Bătrân, cel Bun etc.
Ca şi Bălcescu, Iorga şi-a pus imaginaţia la lucru şi a reconstituit artistic faptele de arme ale strămoşilor.
Mie îmi place însă istoria românească aşa cum este ea redată în romanele istorice ale lui Sadoveanu : fantezie sută la sută. Chipul nostru este mai frumos în oglindă decât în realitate, iar relatarea faptelor pare mai vie decât realitatea însăşi. De aceea oamenii au simţit nevoia să scrie şi să citească.
Mă întreb însă ce scriitor şi-ar merita perioada pe care tocmai o traversăm.
Poate că am avea nevoie de un Swift sau de un Rabelais. Sigur, ăia n-ar putea să cânte decât în bătaie de joc glorioasele bătălii care se duc între partidele politice de acum.
Dar au nevoie politrucii noştri de scriitori ? Vor ei să li se pună în faţă o oglindă ?
Homer a reuşit să unească întru spirit dezbinatele polis-uri greceşti.
Ar putea o mare literatură română să readucă la viaţă o naţiune distrusă sistematic, de clasa politică autohtonă, din 1947 încoace ?
P.S. E altă discuţie dacă Homer a existat, când, unde a trăit şi câte capitole din cele două epopei îi aparţin.
Etichete:
Alexandru Macedon,
Budai-Delanu,
Homer,
Iliada,
James Joyce,
Nicolae Iorga,
Odiseea,
Sadoveanu,
Schliemann,
Ţiganiada,
Ulise
duminică, 10 martie 2013
Milă pentru portari !
Cea mai umilă condiţie este cea de portar, fie că acesta activează într-o instituţie, fie că se agită în spatele unei echipe de sportivi.
Când stai la intrare, trebuie să fii respectuos cu angajaţii - mai ales cu cei care au caractere urât mirositoare - şi să iei poziţie de drepţi în faţa şefilor, mai tineri decât tine şi, oricum, mai nervoşi decât restul lumii. Eşti obligat să duci la îndeplinire orice sarcină, cât mai repede posibil. Faci servicii, favoruri, te înclini, zâmbeşti automat, înghiţi rahatul tuturor şi, dacă ai puţină demnitate, nu poţi plânge nici măcar acasă.
Pe scurt, portarul este sacul de box al tuturor. Are voie să încaseze, dar niciodată să dea.
Chestia asta este evidentă în cadrul jocurilor cu mingea. Un portar de fotbal are nevoie de reflexe foarte bune, de ochi ageri şi de mult noroc pentru a fi pe traiectoria ghiulelelor expediate de atacanţi. Cu toate asdtea, el este ridiculizat de nenumărate ori. Dar nimic nu se compară cu eroismul portarului de handbal, care este mitraliat, bombardat, demolat de de obuzele trimise nonstop de adversari. Portarul de handbal se simte, tot timpul meciului, ca un condamnat aşteptând execuţia şi s-ar cuveni ca el să fie plătit separat de restul echipei, cu un substanţial spor de traumă. Abia acum am înţeles reacţiile nervoase necontrolate ale flăcăilor cu pricina după ce parează lovituri nimicitoare. Tristă soartă, incert viitor !
Fiindcă învăţământul nu mai urmăreşte performanţa şi nu mai este legat de carte - dansul, mişcarea, serbările şi utilizarea continuă a membrelor fiind prioritare -, mă gândesc, am mai spus-o şi cu alt prilej, să-i rog pe prietenii de la Uniunea Scriitorilor să-mi găsească, pe acolo, un post de portar. În branşă sunt oameni citiţi şi mă bazez pe ei că nu mă vor călca în picioare.
Nu pot, din nefericire, să aspir la rangul de portar de bancă. Ăla este singurul paznic situat mai sus decât restul societăţii. Meseria lui este să vegheze ca banii cetăţenilor să fie furaţi numai cu acte în regulă şi de aceea este recompensat pe măsură, adică mult mai gras decât un medic sau un profesor.
Când stai la intrare, trebuie să fii respectuos cu angajaţii - mai ales cu cei care au caractere urât mirositoare - şi să iei poziţie de drepţi în faţa şefilor, mai tineri decât tine şi, oricum, mai nervoşi decât restul lumii. Eşti obligat să duci la îndeplinire orice sarcină, cât mai repede posibil. Faci servicii, favoruri, te înclini, zâmbeşti automat, înghiţi rahatul tuturor şi, dacă ai puţină demnitate, nu poţi plânge nici măcar acasă.
Pe scurt, portarul este sacul de box al tuturor. Are voie să încaseze, dar niciodată să dea.
Chestia asta este evidentă în cadrul jocurilor cu mingea. Un portar de fotbal are nevoie de reflexe foarte bune, de ochi ageri şi de mult noroc pentru a fi pe traiectoria ghiulelelor expediate de atacanţi. Cu toate asdtea, el este ridiculizat de nenumărate ori. Dar nimic nu se compară cu eroismul portarului de handbal, care este mitraliat, bombardat, demolat de de obuzele trimise nonstop de adversari. Portarul de handbal se simte, tot timpul meciului, ca un condamnat aşteptând execuţia şi s-ar cuveni ca el să fie plătit separat de restul echipei, cu un substanţial spor de traumă. Abia acum am înţeles reacţiile nervoase necontrolate ale flăcăilor cu pricina după ce parează lovituri nimicitoare. Tristă soartă, incert viitor !
Fiindcă învăţământul nu mai urmăreşte performanţa şi nu mai este legat de carte - dansul, mişcarea, serbările şi utilizarea continuă a membrelor fiind prioritare -, mă gândesc, am mai spus-o şi cu alt prilej, să-i rog pe prietenii de la Uniunea Scriitorilor să-mi găsească, pe acolo, un post de portar. În branşă sunt oameni citiţi şi mă bazez pe ei că nu mă vor călca în picioare.
Nu pot, din nefericire, să aspir la rangul de portar de bancă. Ăla este singurul paznic situat mai sus decât restul societăţii. Meseria lui este să vegheze ca banii cetăţenilor să fie furaţi numai cu acte în regulă şi de aceea este recompensat pe măsură, adică mult mai gras decât un medic sau un profesor.
sâmbătă, 9 martie 2013
Parantezele timpului
În urmă cu mai mulţi ani, când un copil găsea un stilou, venea cu obiectul la cancelarie şi îl preda unui profesor. Acesta făcea investigaţii şi îl găsea pe cel care îşi pierduse condeiul. Acum foarte mulţi îşi pierd rechizitele, chiar dacă uneori nici nu le scot din ghiozdan, dar parcă nimeni nu mai găseşte nimic. S-a ajuns până acolo încât se volatilizează, de sub pupitre, chiar mâncarea elevilor.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.
P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.
P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.
luni, 4 martie 2013
Femeile lui Haruki Murakami
Am citit pe nerăsuflate Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Consemnasem aici primele impresii. Ei, bine, pot spune acum că este un roman de o mare frumuseţe artistică.
Mi-a plăcut, în primul rând, stilul : subtil evocator, limpede, uşor poetic, parfumat, elegant. Murakami pare a fi un Truman Capote japonez. Afinitatea autorului cu romancierii americani este reală : personajul principal, care este şi narator, pare a fi obsedat de Scott Fitzgerald, pe care îl reciteşte cu o bucurie mereu reînnoită. Preferinţele sale literare sunt mărturisite de la început : "Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să citesc cărţile favorite. Printre autorii pe care îi iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin să citească asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. " Lectura ocupă, de altfel, un loc însemnat în preocupările lui Watanabe.
M-au impresionat însă personajele feminine din Pădurea norvegiană. Şi în literatura română există scriitori ale căror personaje feminine frapează : Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Breban, Preda, Aldulescu şi, mai nou, Dan Miron.
Murakami ştie însă ca nimeni altul să le pună în lumină feminitatea, fragilitatea şi instabilitatea afectivă. Naoko, Midori şi Reiko sunt victimele unor traume care le tărâsc către izolare, nefericire şi, uneori, sinucidere. Singura care are suficientă tărie ( sau nebunie ? ) să înfrunte viaţa este simpatica Midori. Reiko trăieşte pentru a-i ajuta pe alţii, Hatsumi ( prietena lui Nagasawa ) şi Naoko se sinucid. Naoko rămâne femeia în jurul căreia gravitează mai toate acţiunile lui Watanabe. Acesta din urmă reprezintă o normalitate tolerantă, instruită, cu o axă morală ţinând de firesc. El este etalonul după care pt fi măsurate celelalte personaje. Băieţii cu personalitate ieşită din comun, cum sunt Nagasawa şi Kizuki, îi caută prietenia. Nagasawa este un învingător, ghidându-se după principii supraumane, iar Kizuki ( logodnicul lui Naoko ), care are toate posibilităţile la picioare, se sinucide fără să lase niciun bilet de adio. Watanabe e atras de Naoko, iubita prietenului său mort, dar nu o poate salva din prăpastia în care aceasta se cufundă treptat. Watanabe se culcă fără fasoane cu Reiko, cea care o are în grijă pe Naoko şi care încearcă ea însăşi să supravieţuiască, reuşind numai parţial. Bărbatul ajunge până la urmă să-şi găsească liniştea alături de zglobia Midori.
Femeile din romanul lui Murakami sunt nişte fluturi superbi care intră fără sfială în făcliile care le luminează noaptea şi ard cu o resemnare neîntâlnită în nicio altă literatură.
Interesantă e sexualitatea lui Murakami. ( La Preda şi la Groşan, de pildă, amorul pare sărac în semnificaţii. Preda începe şi încheie scenele cu propoziţia " Şi se sui pe ea ", iar Groşan nu dă nici cel mai mic detaliu al acuplării, la el lipsind scenele fierbinţi. Breban şi Aldulescu transfigurează îndelung, pe spaţii largi, episoadele împerecherii. ) Detaliile erotice sunt, în cartea lui Murakami, simple, directe, dar foarte sugestive: " Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată. "O carte minunată şi un mare scriitor.
Mi-a plăcut, în primul rând, stilul : subtil evocator, limpede, uşor poetic, parfumat, elegant. Murakami pare a fi un Truman Capote japonez. Afinitatea autorului cu romancierii americani este reală : personajul principal, care este şi narator, pare a fi obsedat de Scott Fitzgerald, pe care îl reciteşte cu o bucurie mereu reînnoită. Preferinţele sale literare sunt mărturisite de la început : "Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să citesc cărţile favorite. Printre autorii pe care îi iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin să citească asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. " Lectura ocupă, de altfel, un loc însemnat în preocupările lui Watanabe.
M-au impresionat însă personajele feminine din Pădurea norvegiană. Şi în literatura română există scriitori ale căror personaje feminine frapează : Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Breban, Preda, Aldulescu şi, mai nou, Dan Miron.
Murakami ştie însă ca nimeni altul să le pună în lumină feminitatea, fragilitatea şi instabilitatea afectivă. Naoko, Midori şi Reiko sunt victimele unor traume care le tărâsc către izolare, nefericire şi, uneori, sinucidere. Singura care are suficientă tărie ( sau nebunie ? ) să înfrunte viaţa este simpatica Midori. Reiko trăieşte pentru a-i ajuta pe alţii, Hatsumi ( prietena lui Nagasawa ) şi Naoko se sinucid. Naoko rămâne femeia în jurul căreia gravitează mai toate acţiunile lui Watanabe. Acesta din urmă reprezintă o normalitate tolerantă, instruită, cu o axă morală ţinând de firesc. El este etalonul după care pt fi măsurate celelalte personaje. Băieţii cu personalitate ieşită din comun, cum sunt Nagasawa şi Kizuki, îi caută prietenia. Nagasawa este un învingător, ghidându-se după principii supraumane, iar Kizuki ( logodnicul lui Naoko ), care are toate posibilităţile la picioare, se sinucide fără să lase niciun bilet de adio. Watanabe e atras de Naoko, iubita prietenului său mort, dar nu o poate salva din prăpastia în care aceasta se cufundă treptat. Watanabe se culcă fără fasoane cu Reiko, cea care o are în grijă pe Naoko şi care încearcă ea însăşi să supravieţuiască, reuşind numai parţial. Bărbatul ajunge până la urmă să-şi găsească liniştea alături de zglobia Midori.
Femeile din romanul lui Murakami sunt nişte fluturi superbi care intră fără sfială în făcliile care le luminează noaptea şi ard cu o resemnare neîntâlnită în nicio altă literatură.
Interesantă e sexualitatea lui Murakami. ( La Preda şi la Groşan, de pildă, amorul pare sărac în semnificaţii. Preda începe şi încheie scenele cu propoziţia " Şi se sui pe ea ", iar Groşan nu dă nici cel mai mic detaliu al acuplării, la el lipsind scenele fierbinţi. Breban şi Aldulescu transfigurează îndelung, pe spaţii largi, episoadele împerecherii. ) Detaliile erotice sunt, în cartea lui Murakami, simple, directe, dar foarte sugestive: " Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată. "O carte minunată şi un mare scriitor.
vineri, 1 martie 2013
Un mărţişor
Trandafirii sunt zâmbete femeilor care şi-au găsit jumătatea.
Garoafele reprezintă feminitatea însăşi, senzuală şi acaparatoare.
Lalelele par strigăte cromatice, de fericire, adresate trecătorilor.
Iar orhideele sunt duhurile stărilor noastre de spirit, prinzând contur în infinite vârtejuri de culori.
Dumnezeu a creat florile pământului pentru a ne da un semn că iubirea este îngăduită.
Că El, Creatorul, ne surâde aprobator.
Urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le cunosc, care citesc sau nu acest blog, să aibă parte de o primăvară luminoasă şi frumoasă, aşa cum sunt şi sufletele celor care ne sunt prietene, iubite, mame sau soţii.
Imagine postată pe Facebook de Mirela Mirela
Garoafele reprezintă feminitatea însăşi, senzuală şi acaparatoare.
Lalelele par strigăte cromatice, de fericire, adresate trecătorilor.
Iar orhideele sunt duhurile stărilor noastre de spirit, prinzând contur în infinite vârtejuri de culori.
Dumnezeu a creat florile pământului pentru a ne da un semn că iubirea este îngăduită.
Că El, Creatorul, ne surâde aprobator.
Urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le cunosc, care citesc sau nu acest blog, să aibă parte de o primăvară luminoasă şi frumoasă, aşa cum sunt şi sufletele celor care ne sunt prietene, iubite, mame sau soţii.
Imagine postată pe Facebook de Mirela Mirela
Abonați-vă la:
Postări (Atom)