În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul. Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.
P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.
vineri, 24 iunie 2016
”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia
Etichete:
directoare de școală,
discurs,
ignoranță cacealma,
la mișto,
muncă,
operație,
spital,
școală
duminică, 19 iunie 2016
Tema trădătorului și a eroului : ce au în comun rușii și eroii lui Roberto Bolaño
Personajele rusești se agită toată ziua să se vadă unele cu altele. Opera lui Dostoievski este plină de asemenea întâlniri. Pălăvrăgesc, polemizează, se detestă și se iubesc. Teorii, idei, proiecte niciodată realizate, iubiri imposibile, eșecuri totale, reverii. Sunt oameni ursuzi, stângaci, timizi sau de o obrăznicie simulată, nefirească. Mâșkin simte nevoia să-l vadă negreșit pe Rogojin, care trebuie să fie, la ora 17, la Nastasia Flipovna. Ivan Ivanovici îl vizitează zilnic pe Ivan Nikiforovici, până ce ajung să se certe și să devină dușmani de moarte. Capodopera lui Gogol, Suflete moarte, este compusă dintr-o serie de vizite ( interesate!) pe care Cicikov le face moșierilor din jurul orașului N. N., capitală de gubernie.
Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!
P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.
Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!
P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.
miercuri, 15 iunie 2016
În orașul în care nu e bine să mori
E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie. E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.
Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.
sâmbătă, 11 iunie 2016
Chiar atât de puțin timp mai avem? O curiozitate : Baba Vanga
Iată ce spune un text de pe net :
”Baba Vanga
(Vangelia) Pandeva s-a nascut pe 31 ianuarie 1911 si a murit la data de 11
august 1996. Toata viata a locuit in orasul Petrich din Bulgaria.
Femeia a
fost ingropata in cimitirul din curtea bisericii Saint Petca din regiunea
Rupite, Bulgaria. Vangelia Pandeva Dimitrova a manifestat un interes aparte
pentru politica, si deloc in mod intamplator. S-a nascut pe teritoriul
Macedoniei de astazi, tara care a generat multe conflicte si tensiuni intre
Turcia, Grecia, Bulgaria si Serbia.
Tara ei de
origine a traversat cele doua Razboaie Mondiale dezbinata intre doua tabere:
Bulgaria si Serbia. Femeia a devenit celebra pentru previziunile ei exacte,
numarandu-se printre cei mai buni vizionari ai secolului douazeci, in special
pentru anticiparea multor evenimente petrecute in timpul celor doua Razboaie
Mondiale.
Din acest
motiv, a fost supranumita „Nostradamus din Balcani”. Vanga si-a pierdut vederea
la varsta de 12 ani, in urma unei tornade puternice.
Vanga a inceput sa faca preziceri de pe cand avea 16 ani. Atunci si-a
ajutat tatal sa gaseasca o oaie furata din turma, prezentand o descriere
detaliata a curtii in care animalul fusese ascuns de catre hoti. Puterile sale
de previziune au ajuns insa la apogeu la varsta de 30 de ani. I-a fost
solicitat ajutorul chiar si de presedintii mai multor tari. Chiar si Hitler a
vizitat-o intr-o zi, si se spune ca ar fi parasit casa femeii foarte furios.
Vanga a murit in 1996, dar nu inainte de a prezice multe dintre dezastrele
globale de proportii precum tsunami-ul din 2004 sau atentatul asupra Turnurilor
Gemene. Iar in prezent, se pare ca se contureaza o noua predictie a
ghicitoarei, potrivit careia in anul 2016 va avea loc „invazia Europei de catre
musulmani”.
Mai departe, Baba Vanga a prezis ca in anul 2018 China va deveni prima
„super putere” a lumii, detronand astfel SUA si ca, in acelasi an, o sonda
spatiala va descoperi „o noua forma de energie” pe planeta Venus. A avertizat
si ca SUA va trece prin mari tensiuni si ca va suferi un declin considerabil,
iar ca presedintele „afro-american” va fi „ultimul” presedinte in functie din
regiunea nordica a tarii.
Vangelia Pandeva Dimitrova a prezis atacurile asupra Turnurilor Gemene inca
din 1989, cand a declarat urmatoarele:
„Ingrozitor, ingrozitor! Fratii din America se vor prabusi dupa ce vor fi
atacati de pasari de otel. Lupii vor urla intr-un tufis (n.a.: engleza bush) si
va curge sange nevinovat.” (1989)
Si iata ca totul s-a adeverit. Turnurile World Trade Center din New York
s-au prabusit in urma unui atac terorist la data de 11 septembrie 2001.
Turnurile WTC au fost numite de femeie „frati” sau „gemeni”. Teroristii au
folosit avioane de pasageri, „pasarile de otel”, pentru a dobori turnurile. Iar
tufisul (engl. bush) face aluzie la numele presedintelui SUA de la acea data,
G. W. Bush.
Baba Vanga a anticipat si tsunami-ul devastator care a lovit coasta
Thailandei in 2004: „Un val urias va acoperi un tarm intins cu oameni si sate,
iar totul va fi inghitit de ape”.
A mai prezis si ca, in anul 2023, orbita Pamantului va fi deviata, ceea ce
va duce la „topirea polilor” si la incendii pe teritoriul Orientului Mijlociu.
Batrana a mai afirmat:
„Marele razboi islamist” va incepe in Siria si va culmina cu preluarea
controlului asupra Romei in 2043. Previziunea ei mai spune si ca se va infiinta
un califat, iar Europa de astazi „nu va mai exista”, fiind transformata intr-un
continent „aproape sterp si nepopulat”.
Una dintre cele mai socante previziuni facute de femeie este cea din 1980,
cand batrana oarba a spus: „La cotitura dintre secole, in august 1999 sau 2000,
Kursk va fi acoperit de ape, iar intreaga lume va plange din aceasta cauza.”
La acea data, previziunea nu parea sa aiba sens, dar douazeci de ani mai
tarziu s-a adeverit, doar ca sub o alta forma. In august 2000, un submarin
nuclear rusesc s-a scufundat, nava purtand numele orasului Kursk.
Mai exista si unele previziuni mai excentrice, ca de exemplu faptul ca in
2130 omenirea va fi ajutata de extraterestri sa traiasca sub apa, sau ca in
3005 va fi purtat un razboi pe Marte.
Dar cea mai macabra previziune este cea a apocalipsei din preajma anului
3797!
Iata o lista a previziunilor pentru anii viitori:
• 2016 - Musulmanii invadeaza Europa.
• 2023 - Orbita Pamantului va suferi schimbari majore.
• 2025 - Populatia Europei va disparea ca urmare a razboaielor.
• 2028 - Omenirea va incerca sa calatoreasca pe Venus in speranta de a gasi
surse alternative de energie.
• 2033 - Nivelul oceanelor va creste ca urmare a topirii polilor.
• 2076 - Comunismul va prelua din nou fraiele asupra Europei si a intregii
lumi.
• 2084 - Natura va renaste.
• 2100 - Partea intunecata a planetei noastre va fi luminata de un nou
soare. Aceasta previziune poate face aluzie la un proiect stiintific demarat in
2008, care vizeaza crearea unui soare artificial folosind energie nucleara.
• 2130 - Vom intra in legatura cu civilizatii extraterestre.
• 2170 - Va avea loc o seceta globala.
• 2187 - Vor erupe doi vulcani importanti.
• 2262 - Marte va fi amenintata de o cometa.
• 2480 - In urma ciocnirii a doi Sori artificiali, Pamantul va ramane in
bezna totala.
• 3005 - Un razboi de pe Marte va modifica traiectoria planetei.
• 3010 - O cometa care va lovi Luna va face ca Pamantul sa fie inconjurat
de un inel de roci si cenusa.
• 3797 - Pamantul moare, dar omenirea va avansa foarte mult si va
reusi sa migreze catre un alt sistem solar.
• Anul 5079 va aduce sfarsitul universului.”
Articol scris de Maya pe http://www.secretele.com/2016/06/femeia-care-prezis-prabusirea.html
Etichete:
Baba Vanga,
Bulgaria,
Maya,
preziceri,
Vangelia Pandeva
Marii atacanți fac marile meciuri. Reflecții după Franța-România
* Echipa Franței nu mi s-a părut cine știe ce. Pentru marile puteri fotbalistice, cocoșii galici sunt o victimă sigură. Griezmann e un mediocru căruia Simeone i-a dat un rol important, o pălărie prea mare pentru... picioarele sale. În schimb, ai noștri au jucat neașteptat de bine.
* N-am înțeles niciodată ce caută Stancu în națională. Cu puțină atenție din partea portarului francez, el ar fi ratat și lovitura de de la 11 metri, acordată de ungurul Viktor Kassai. Dacă Iordănescu s-a simțit obligat să introducă în echipă un om pe care-l cheamă Stancu, îl putea lua pe unchiul meu, Badea Stancu, zis Păpurică, bărbat adevărat, care va împlini 95 de ani. Păpurică ar fi băgat precis mingea în ațe, de la doi metri de linia porții.
* Mă așteptam la un arbitraj mai bun din partea lui Kassai. Joc liber, joc liber, dar nu bătaie mascată. Au fost cam multe erori în deciziile simpaticului maghiar.
* Regret că nu i-am văzut, în echipa noastră, pe Budescu și pe Gardoș. Fiindcă veni vorba, Chiricheș a evoluat alandala.
* Un semn că Iordănescu nu prea știe ce face e că l-a schimbat pe Andone, care s-a bătut ca un leu și a luat mereu fața adversarilor.
* Marile meciuri sunt făcute de marii jucători. Vorba unui critic literar :” Ubi sunt Hagi et Popescu?” Întreb și eu : unde sunt Dinu, Boc, Dumitrache, Dobrin și Lucescu? În absența unor fotbaliști ( mai ales atacanți!) de calibru, meciurile nu pot fi decât cel mult onorabile.
* N-am înțeles niciodată ce caută Stancu în națională. Cu puțină atenție din partea portarului francez, el ar fi ratat și lovitura de de la 11 metri, acordată de ungurul Viktor Kassai. Dacă Iordănescu s-a simțit obligat să introducă în echipă un om pe care-l cheamă Stancu, îl putea lua pe unchiul meu, Badea Stancu, zis Păpurică, bărbat adevărat, care va împlini 95 de ani. Păpurică ar fi băgat precis mingea în ațe, de la doi metri de linia porții.
* Mă așteptam la un arbitraj mai bun din partea lui Kassai. Joc liber, joc liber, dar nu bătaie mascată. Au fost cam multe erori în deciziile simpaticului maghiar.
* Regret că nu i-am văzut, în echipa noastră, pe Budescu și pe Gardoș. Fiindcă veni vorba, Chiricheș a evoluat alandala.
* Un semn că Iordănescu nu prea știe ce face e că l-a schimbat pe Andone, care s-a bătut ca un leu și a luat mereu fața adversarilor.
* Marile meciuri sunt făcute de marii jucători. Vorba unui critic literar :” Ubi sunt Hagi et Popescu?” Întreb și eu : unde sunt Dinu, Boc, Dumitrache, Dobrin și Lucescu? În absența unor fotbaliști ( mai ales atacanți!) de calibru, meciurile nu pot fi decât cel mult onorabile.
Etichete:
Boc,
Dinu,
Dobrin,
Dumitrache,
fotbal,
Franța,
Gică Popescu,
Hagi,
Lucescu,
România,
Viktor Kassai
duminică, 5 iunie 2016
Biografia ideală, într-o țară civilizată
Acum câteva minute am fost să votez.
Două tinere, cărora le-am fost profesor, mă privesc pe furiș, iar una spune încet :
- A îmbătrânit și...
Cealaltă dă neîncrezătoare din cap :
- Nu chiar...
Adevărul e că sunt șocat de înfățișarea oamenilor pe care nu i-am văzut de câțiva ani. Sunt adevărate măști ale degradării fizice și ale neputinței. ( Excepție face un cunoscut care, deși nu bea deloc apă și lapte, arată prosper și întinerit.) Sunt convins că și ei sunt surprinși de felul în care arăt.
Și atunci mă gândesc că omul ar trebui să locuiască în trei locuri, în funcție de vârstă.
Să copilărești într-un oraș frumos, cu vestigii medievale..
Să-ți faci studiile superioare și să-ți petreci tinerețea în alt oraș.
În a treia urbe să-ți trăiești maturitatea și să-ți realizezi opera.
Să revii, în fine, în orașul copilăriei și să-ți petreci ultimii ani. Aici am dubii : știu că nu e bine să te întorci niciodată de unde ai plecat.
Și îmi mai trece prin cap o idee : am putea socoti că trăim într-o țară civilizată dacă numărul fabricilor ( chiar așa!) și al spitalelor ar fi cel puțin egal cu cel al secțiilor de votare. Altminteri pigmei ne numim.
P.S. Mă rog, îți poți petrece tinerețea și maturitatea în mai multe orașe. Dar e crimă să stai în același loc, cu aceeași slujbă, zeci și zeci de ani. Dacă locul respectiv este o localitate rurală din România, viața ta înseamnă pușcărie curată.
Două tinere, cărora le-am fost profesor, mă privesc pe furiș, iar una spune încet :
- A îmbătrânit și...
Cealaltă dă neîncrezătoare din cap :
- Nu chiar...
Adevărul e că sunt șocat de înfățișarea oamenilor pe care nu i-am văzut de câțiva ani. Sunt adevărate măști ale degradării fizice și ale neputinței. ( Excepție face un cunoscut care, deși nu bea deloc apă și lapte, arată prosper și întinerit.) Sunt convins că și ei sunt surprinși de felul în care arăt.
Și atunci mă gândesc că omul ar trebui să locuiască în trei locuri, în funcție de vârstă.
Să copilărești într-un oraș frumos, cu vestigii medievale..
Să-ți faci studiile superioare și să-ți petreci tinerețea în alt oraș.
În a treia urbe să-ți trăiești maturitatea și să-ți realizezi opera.
Să revii, în fine, în orașul copilăriei și să-ți petreci ultimii ani. Aici am dubii : știu că nu e bine să te întorci niciodată de unde ai plecat.
Și îmi mai trece prin cap o idee : am putea socoti că trăim într-o țară civilizată dacă numărul fabricilor ( chiar așa!) și al spitalelor ar fi cel puțin egal cu cel al secțiilor de votare. Altminteri pigmei ne numim.
P.S. Mă rog, îți poți petrece tinerețea și maturitatea în mai multe orașe. Dar e crimă să stai în același loc, cu aceeași slujbă, zeci și zeci de ani. Dacă locul respectiv este o localitate rurală din România, viața ta înseamnă pușcărie curată.
Etichete:
bătrânețe,
fabrică,
Novak Djokovic,
secție de votare,
tinerețe,
vot
Cât de simplă poate fi uneori arta
Literatura pare deseori atât de simplă, încât naivii, ca să nu
spun altfel, au impresia că unele cărți, socotite de specialiști opere majore, sunt chestii puerile, la îndemâna oricui. Când am început să citesc
Detectivii sălbatici, n-am fost entuziasmat, dar nici dezamăgit. Terminând
romanul, am rămas cu puternica impresie că am citit textul unui mare prozator.
Acum am luat la rând cărțile lui Roberto Bolaño. Voi reveni asupra scriiturii sale.
Deocamdată dau două citate din Târfe asasine, Curtea Veche, București, 2009.
”M-am așezat lângă el și am stat de vorbă mult. Părea străveziu. Asta a
fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Ochiul părea de sticlă, chipul lui și
paharul de sticlă păreau că își fac semne, de parcă tocmai s-ar fi întâlnit două fenomene de neînțeles într-un univers uriaș și ar fi încercat din
răsputeri, dar fără mari speranțe, să ajungă la un limbaj comun.” ( pag.
11)
”Iar Ochiul
a răspuns că da, că nu se putea opri din plâns, că nu știa ce-l apucase, că
plângea așa de câteva ore bune. Iar prietenul francez i-a spus să se
liniștească. Ochiul a râs fără să se oprească din plâns și a spus că da, așa
avea să facă și a închis telefonul. Și a plâns întruna.” ( pag. 23)
Ochiul e porecla unui fotograf homosexual, cu puternice înclinații altruiste.
Pe vremuri m-am străduit săptămâni întregi, fără
succes, să o conving pe o profesoară de română că rubricile unei reviste erau
scrise cu litere mici fiindcă asta ținea de grafica publicației, nu de neștiința
redactorilor. Nici nu mă mai întreb ce ar crede, despre fragmentele reproduse, un învățător care mi-a mărturisit cândva că, după părerea sa, scriitorii n-au ce
face, au prea mult timp la îndemână și d-aia se ocupă cu niște prostii pe care
le-ar putea scrie oricine.
sâmbătă, 4 iunie 2016
Axel Munthe despre câini
Este cert că medicul și scriitorul suedez Axel Munthe avea însușiri ieșite cu totul din comun. Mă impresionează nivelul lui de înțelegere a lumii, capitol la care îi depășea pe contemporanii săi. Autorul Cărții de la San Michele a scris pagini indimenticabile despre câini. Iată câteva rânduri : ”Inteligența câinilor este proverbială, dar există o mare diferență de grad, vizibilă deja la cățeluși imediat ce aceștia au deschis ochii. Există chiar și câini proști, deși procentajul e mult mai mic decât la oameni. În ansamblu, este ușor să înțelegi câinii și să înveți să le citești gândurile. Câinele nu se poate preface, nu poate înșela, nu poate minți, deoarece nu poate să vorbească. Câinele este un sfânt. Este sincer și cinstit prin fire. Dacă, în cazuri excepționale, apar la un câine unele semne ale defectelor ereditare ușor de identificat ale strămoșilor, care trebuie să se bizuie pe viclenie în lupta lor pentru existență, aceste semne vor dispărea când experiența animalului îl va fi învățat să conteze pe înțelegeri drepte și cinstite din partea noastră. [... ]Un câine recunoaște bucuros superioritatea stăpânului său asupra sa, îi acceptă judecata ca decisivă, dar, contrar credinței multor iubitori de câini, el nu se consideră pe sine drept sclav. Supunerea lui este voită și așteaptă să îi fie respectate micile sale drepturi. Se uită la stăpânul său ca la un rege, aproape ca la un zeu, se așteaptă ca zeul să fie sever, dacă e necesar, dar se așteaptă să fie și drept. Știe că zeul său îi poate citi gândurile și știe că nu e bine să încerce să și le ascundă. Poate câinele să citească gândurile zeului său? Mai mult ca sigur că da.[...]...telepatia între câine și om a fost dovedită în repetate rânduri. Câinele poate citi gândurile stăpânului său, îi poate înțelege stările sufletești variate și poate anticipa deciziile lui. Știe din instinct când nu este dorit, stă foarte liniștit ore întregi, când regele său este ocupat cu treaba, așa cum sunt adesea regii, sau cel puțin s-ar cuveni să fie. Dar când regele lui e trist și îngrijorat, știe că a sosit vremea lui - se strecoară pe lângă acesta și își așază capul pe genunchii lui. ” Nu fi îngrijorat! Nu are importanță dacă toți te-au abandonat, eu sunt aici, ca să-ți înlocuiesc toți prietenii și să lupt împotriva tuturor dușmanilor tăi! Hai să mergem să facem o plimbare și să uităm toate astea!”
În mediul în care am trăit, câinii au un destin tragic. Dacă fac cea mai mică greșeală, sunt omorâți cu bestialitate. Dacă se îmbolnăvesc ori se înmulțesc necontrolat, sunt duși departe și abandonați. Când sunt otrăviți, rar li se dă atenție. Prinși pe proprietăți, sunt împușcați fără milă. Rabdă de foame în mod crâncen. Când eram elev, mulți colegi spuneau că nu-și hrănesc câinii. Mai cu seamă un prost se lăuda cu lucrul ăsta. Avea o cățelușă și spunea mereu, nepăsător, despre bietul animal : ” Găsește ea un os și se satură!” Nu sunt pasionat de câini, așa cum cred unii, însă suferința imensă care îi împovărează mă afectează și pe mine. Din empatie, din compasiune, încerc să le ușurez viața, după puterile mele. Trăiesc adevărate șocuri când văd, pe câmpiile pustii, câini ai nimănui, agonizând de foame. Mă simt responsabil față de durerea lor și mă frământ că, în cele mai multe cazuri, nu-i pot ajuta. Îi percep ca pe niște copii abandonați de părinți. Trebuie să spun că m observat un lucru emoționant. Câinii își presimt soarta. Am avut mulți câini cu privirea tristă și aceștia au sfârșit rău, în accidente sau uciși de nătărăi. N-au trăit mai mult de doi ani. Câinii cu priviri vesele au dus-o mult și bine.
Comportamentul câinilor mă marchează puternic și socotesc rasa canină, vă rog să mă iertați, superioară celor mai multor oameni.
În mediul în care am trăit, câinii au un destin tragic. Dacă fac cea mai mică greșeală, sunt omorâți cu bestialitate. Dacă se îmbolnăvesc ori se înmulțesc necontrolat, sunt duși departe și abandonați. Când sunt otrăviți, rar li se dă atenție. Prinși pe proprietăți, sunt împușcați fără milă. Rabdă de foame în mod crâncen. Când eram elev, mulți colegi spuneau că nu-și hrănesc câinii. Mai cu seamă un prost se lăuda cu lucrul ăsta. Avea o cățelușă și spunea mereu, nepăsător, despre bietul animal : ” Găsește ea un os și se satură!” Nu sunt pasionat de câini, așa cum cred unii, însă suferința imensă care îi împovărează mă afectează și pe mine. Din empatie, din compasiune, încerc să le ușurez viața, după puterile mele. Trăiesc adevărate șocuri când văd, pe câmpiile pustii, câini ai nimănui, agonizând de foame. Mă simt responsabil față de durerea lor și mă frământ că, în cele mai multe cazuri, nu-i pot ajuta. Îi percep ca pe niște copii abandonați de părinți. Trebuie să spun că m observat un lucru emoționant. Câinii își presimt soarta. Am avut mulți câini cu privirea tristă și aceștia au sfârșit rău, în accidente sau uciși de nătărăi. N-au trăit mai mult de doi ani. Câinii cu priviri vesele au dus-o mult și bine.
Comportamentul câinilor mă marchează puternic și socotesc rasa canină, vă rog să mă iertați, superioară celor mai multor oameni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)