Cu mulţi ani în urmă, intuind că voi scrie cărţi, un prieten sirian, doctorand în matematici, mi-a spus o poveste despre care pretindea că este adevărată şi care m-a pus pe gânduri.
Acţiunea se petrece într-un orăşel din Siria, prin anii '70 ai secolului trecut. Protagonistul este un funcţionar public, cu o oarecare stare materială. Are o singură soţie, foarte drăguţă, îşi vede conştiincios de munca lui zilnică, nu vrea să supere pe nimeni, evită conflictele, se poartă totdeauna corect cu cetăţenii, e cinstit şi, deşi îi sunt la îndemână mai multe femei, unele mai frumoase decât consoarta sa, nu o înşeală niciodată pe aceasta. Nu pălăvrăgeşte verzi şi uscate şi nu are opinii negative la adresa celor din jur. E tolerant, le iartă tuturor greşelile pe care le fac uneori faţă de el - un adevărat credincios ! -, nu ţine ranchiună şi e gata să ajute dezinteresat pe oricine.
De la o vreme, prietenii încep să roiască în jurul casei sale, nevasta, răsfăţată peste măsură, începe să-i pună coarne, mai întâi cu fereală, apoi în văzul lumii, cu cine se nimereşte. Prietenii se împrumută la el cu bani pe care nu-i mai returnează, îi folosesc maşina şi celelalte bunuri şi îi pângăresc patul conjugal. Dar X, să-l numim astfel, nu-şi iese din ale lui. Văzând că este vorbit de bine de oamenii săraci, şeful său prinde o ură crâncenă pe el şi încearcă, în orice împrejurare, să-l discrediteze. Îi cheamă pe rând în birou pe ceilalţi subordonaţi şi îl ponegreşte, inventând acţiuni şi vorbe reprobabile şi punându-le pe seama lui. Şeful său şi un acolit al acestuia deveniseră, cu trecerea anilor, artişti în a ţese intrigi, a cultiva minciuna şi manipularea ieftină, a aţâţa conflicte, a pune paie pe foc, a băga strâmbe, a colporta calomnii şi a depozita mizerii. Le lăsau să se împută bine şi le răspândeau în toate părţile : oameni-canal, oameni-hazna. Minţeau cu neruşinare, ascultau pe la uşi, turnau.
- Ce stai de vorbă cu X ? îl întreba şeful pe câte un subordonat.
- Păi... nu e voie ?
- Ba da, ba da, râdea şeful. Dar uite ce spunea despre tine...
Omul nostru îşi vedea însă de treabă, cu toate că pricepuse că viaţa lui eşuase. Mai cu seamă căuta să facă bine tuturor oamenilor necăjiţi.
Iată însă că destinul se îndură de el şi îi puse în mână o afacere grasă, de milioane de dolari şi nefericitul îşi înscenă o răpire şi dispăru fără urmă din peisaj.
Unul dintre poliţiştii care i-au anchetat dispariţia era, cum se întâmplă în mod obişnuit în Orient, unul dintre prietenii lui X. E drept, bine plătit... Iată ce i-a relatat acesta încornoratului :
- Ceea ce m-a surprins cel mai mult este că niciunul dintre prietenii tăi nu te suportă. Majoritatea au spus că bănuiau de multă vreme că eşti bandit, traficant de droguri şi de carne vie- de unde ai fi avut, altminteri, atâţia bani ? -, hoţ, sperjur şi un ins îngrozitor de egoist. Un tiran pe care îngerul de nevastă-ta l-a suportat, în lacrimi amare, atâţia ani... Nevestele prietenilor tăi au opinat că ai fi fost pedofil, întrucât n-au auzit-o pe niciuna că ar fi primit propuneri indecente din partea ta. În mod sigur, un criminal şi poate un obsedat sexual... Şeful te-a făcut terorist şi beţiv. Am stat cu el la un pahar şi, după ce a băut până la inconştienţă, a spus : "L-am mirosit de la bun început că nu e normal ! Era spion, nenorocitul. Şi mai se şi îmbăta... Ia uite aici ce am despre el... Munţi de dosare..." Cei cărora le-ai întins o mână de ajutor ori dădeau din umeri, ori spuneau că ai fost un tip lipsit de caracter, care s-a purtat incorect cu ei, din moment ce pe alţii i-ai ajutat cu sume mai mari... Doi tineri aiuriţi, dar care păreau, în mod paradoxal, mai cu picioarele pe pământ decât mulţi, mi-au comunicat că, după părerea lor, erai nebun de legat şi, în mod sigur, prostul proştilor, altfel n-ai fi suportat atâtea porcării... În sfârşit, cei pentru care n-ai mişcat un deget şi care formează o majoritate covârşitoare au mărturisit că, deşi n-au avut de-a face cu tine, au înţeles că erai un om bun, dar fără noroc...
Nici acum, după mai mult de un sfert de secol, nu-mi vine să cred în morala acestei poveşti.
miercuri, 31 martie 2010
duminică, 28 martie 2010
Despre o anumită fericire
Punându-şi problema dacă Eminescu a fost fericit, un critic literar îşi răspunde singur :"Cine e fericit ? "
Probabil că fericirea înseamnă altceva pentru fiecare tip uman. Cei care trăiesc sub zodia verbului a avea, pot fi uşor "citiţi" : conturi în bănci, case mari şi frumoase, multe maşini de lux şi femei gârlă ar constitui condiţiile unei fericiri bazate pe o viziune cantitativă asupra lumii... În definitiv, o stare materială bună este benefică chiar şi pentru genii. Nu poţi crea şi nu poţi fi fericit dacă nu ai nici ce să mănânci...
Am avut în adolescenţă un tovarăş de plimbări pe care l-am întrebat într-o zi :
- Ce vrei să ajungi ?
- Scriitor. Şi visez să scriu un alt Veac de singurătate.
- Şi ce te-ar face fericit ?
- Eşti prost ? Nu există fericire. Poate că, totuşi, dacă aş scrie ca Marquez şi aş putea să o văd zilnic pe M., aş simţi ceea ce se numeşte....
- Fericire, am completat eu.
M. era o colegă de liceu de care erau îndrăgostiţi toţi băieţii.
Peste ani l-am reîntâlnit. Nu se căsătorise cu M. şi nu ajunsese scriitor. Avusese tot felul de ghinioane şi incredibile accidente biografice. Avea o nevastă care îi făcea zile negre, dar era un medic foarte apreciat.
- E, cum e cu fericirea ? am râs eu.
- Să ştii că există, mi-a spus el foarte serios, dar ceva suna fals în vocea lui.
Mi-a povestit o scenă din care el şi-a dat seama că solidaritatea umană există. Cineva îi salvase viaţa, în mod dezinteresat, într-o împrejurare dramatică...
Anii au trecut şi m-am întâlnit recent cu el. Se apucase de scris şi fusese recunoscut ca un scriitor puternic şi original, dar asta se întâmplae foarte târziu, după 45 de ani. Nu scrisese Veacul de singurătate, dar publicase nişte cărţi "mari", lăudate de cei mai mulţi şi înjurate de câţiva inşi . Se despărţise de soţie şi era în pragul pensiei.
- Nu mă mai întrebi despre fericire ? m-a întrebat el vesel.
Părea renăscut.
- Sincer nu am niciun chef să dezbat problema asta, i-am spus. Am pierdut o grămadă de ani debitând tâmpenii în legătură cu un lucru care nu există.
- Cum aşa ?
- Aşa, bine... Nici fericirea şi nici iubirea nu există... Exceptând-o pe cea divină, desigur. Care e şi ea capricioasă şi...
- Mă mir de ce spui ... Te ştiam mai optimist decât mine... Află, dragul meu că fericirea există.
S-a aplecat către mine şi mi-a relatat, în şoaptă, o întâmplare. După ce m-am despărţi de amicul meu, am întors pe toate feţele mărturisirea sa. Nici acum nu ştiu ce să cred...
Probabil că fericirea înseamnă altceva pentru fiecare tip uman. Cei care trăiesc sub zodia verbului a avea, pot fi uşor "citiţi" : conturi în bănci, case mari şi frumoase, multe maşini de lux şi femei gârlă ar constitui condiţiile unei fericiri bazate pe o viziune cantitativă asupra lumii... În definitiv, o stare materială bună este benefică chiar şi pentru genii. Nu poţi crea şi nu poţi fi fericit dacă nu ai nici ce să mănânci...
Am avut în adolescenţă un tovarăş de plimbări pe care l-am întrebat într-o zi :
- Ce vrei să ajungi ?
- Scriitor. Şi visez să scriu un alt Veac de singurătate.
- Şi ce te-ar face fericit ?
- Eşti prost ? Nu există fericire. Poate că, totuşi, dacă aş scrie ca Marquez şi aş putea să o văd zilnic pe M., aş simţi ceea ce se numeşte....
- Fericire, am completat eu.
M. era o colegă de liceu de care erau îndrăgostiţi toţi băieţii.
Peste ani l-am reîntâlnit. Nu se căsătorise cu M. şi nu ajunsese scriitor. Avusese tot felul de ghinioane şi incredibile accidente biografice. Avea o nevastă care îi făcea zile negre, dar era un medic foarte apreciat.
- E, cum e cu fericirea ? am râs eu.
- Să ştii că există, mi-a spus el foarte serios, dar ceva suna fals în vocea lui.
Mi-a povestit o scenă din care el şi-a dat seama că solidaritatea umană există. Cineva îi salvase viaţa, în mod dezinteresat, într-o împrejurare dramatică...
Anii au trecut şi m-am întâlnit recent cu el. Se apucase de scris şi fusese recunoscut ca un scriitor puternic şi original, dar asta se întâmplae foarte târziu, după 45 de ani. Nu scrisese Veacul de singurătate, dar publicase nişte cărţi "mari", lăudate de cei mai mulţi şi înjurate de câţiva inşi . Se despărţise de soţie şi era în pragul pensiei.
- Nu mă mai întrebi despre fericire ? m-a întrebat el vesel.
Părea renăscut.
- Sincer nu am niciun chef să dezbat problema asta, i-am spus. Am pierdut o grămadă de ani debitând tâmpenii în legătură cu un lucru care nu există.
- Cum aşa ?
- Aşa, bine... Nici fericirea şi nici iubirea nu există... Exceptând-o pe cea divină, desigur. Care e şi ea capricioasă şi...
- Mă mir de ce spui ... Te ştiam mai optimist decât mine... Află, dragul meu că fericirea există.
S-a aplecat către mine şi mi-a relatat, în şoaptă, o întâmplare. După ce m-am despărţi de amicul meu, am întors pe toate feţele mărturisirea sa. Nici acum nu ştiu ce să cred...
vineri, 26 martie 2010
Despre motani şi frumuseţea rusească. O amintire cu Nino Stratan. Postare dedicată lui BlueIris
Am considerat totdeauna că ideea de om este ilustrată, în cel mai înalt grad, de modul rusesc de a fi şi de a gândi. Iubirea, umilinţa, orgoliul, sentimentul culpabilităţii, speranţa, inocenţa, suferinţa şi măreţia umană sunt trăite în stare pură şi la cea mai înaltă intensitate. În aceste condiţii, este şi firesc ca ruşii să fie cei mai mari prozatori ai lumii. ( Slavii sunt, cam toţi, artişti geniali, cu manifestări polivalente. )
Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată... Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea ...ruseşte, zicându-mi Motănelul.
- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.
Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, "drapat" precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )
- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.
Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.
- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea...
La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :
- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei...
- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.
Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : " motanul cel mare şi gras al doamnei Warren"... Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios...
- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci "mare şi gras" ?
Desigur, i-am cerut iertare.
Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. ( În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere... Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească... ) Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş. Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :
- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?
Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?
Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.
Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :
- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?
Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :
- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.
Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.
P.S. Îi promisesem de mai multă vreme lui BlueIris că îi voi dedica o postare. Probabil a crezut că am uitat...
Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată... Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea ...ruseşte, zicându-mi Motănelul.
- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.
Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, "drapat" precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )
- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.
Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.
- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea...
La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :
- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei...
- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.
Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : " motanul cel mare şi gras al doamnei Warren"... Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios...
- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci "mare şi gras" ?
Desigur, i-am cerut iertare.
Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. ( În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere... Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească... ) Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş. Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :
- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?
Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?
Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.
Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :
- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?
Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :
- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.
Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.
P.S. Îi promisesem de mai multă vreme lui BlueIris că îi voi dedica o postare. Probabil a crezut că am uitat...
miercuri, 24 martie 2010
António Lobo Antunes. O impresie
Vântul parfumat te trage de mânecă, saltă rochia unei necunoscute şi peruca unui bătrân dichisit, mângâind în treacăt nasul unui câine care cântă în cimitir o arie din Puccini, după ce a lins vin la ultima înmormântare şi e matol, în întunericul ce împinge în zidurile căminelor studenţeşti de fete şi îi mătură pe voyeuri, pe când luna a căzut din zare şi se rostogoleşte pe caldarâm în sunete de xilofon, urcând anevoie pe Bulevardul Elisabeta, către Universitate, fără să ştie că Simona Popescu nu ţine cursuri noaptea şi clopotele bisericilor umple oraşul cu miresme de crin şi liliac, iar prin Cişmigiu dârele băloase ale melcilor scot clinchete de pahare ciocnite şi atrag atenţia unui broscoi beţivan şi uite-mă, sunt eu, Ahile Petroşel, profesor suplinitor la "Gheorghe Lazăr", şi am fost alungat de acasă de menajeră care m-a lovit cu "Demonii" lui Dostoievski în cap, dar nu sunt filosof, nu sunt pictor, nu ştiu să scriu, nu am niciun talent şi tare aş vrea să-i arăt domnişoarei Gelsomina că sunt cineva, dar nu sunt nimeni, nu sunt nimic, doar istovit, încerc să mă reconstitui, într-un tomberon, din mirosul lăsat de pisici prin subsoluri şi din inscripţiile obscene din ganguri.
marți, 23 martie 2010
Doamna Lazăr
Doamna Lazăr şi atât. Prenumele nu i-l cunoşteam, chiar dacă mi-a fost profesoară timp de patru ani. . Am aflat mai târziu - când fiica ei, doamna Zoica, a ajuns la rândul ei profesoara şi apoi colega mea - că se numea Maria.
Doamna Lazăr este cea mai luminoasă figură de dascăl care mi-a rămas în minte din perioada anilor de gimnaziu. Ne preda "ştiinţele naturii" : botanică, zoologie, anatomia şi fiziologia omului. Ba chiar şi chimie... Avea atâţia ani în învăţământ, încât uneori îl întreba pe câte unul :
- Tu nu eşti băiatul lui cutare ?
- Ba da, răspundea elevul.
- I-am învăţat şi pe părinţii tăi. Tu semeni cu maică-ta...
Intra totdeauna calmă în clasă şi ne trata cu blândeţe, într-o vreme în care dirigintele meu, profesorul cel mai temut din şcoală, îi bătea pe elevi de la prima la ultima oră. "Istoricul" avea o mie de metode de a-ţi strivi, răsuci, freca şi rupe urechile, de a te lovi cu "indicatorul" peste mâini sau fund, de a te pălmui şi de a folosi cureaua pentru a-ţi tăbăci pielea... În fiecare pauză, pe hol, îi recunoşteam pe cei care avuseseră româna sau istoria : aveau capetele umflate de bătaie, feţele le erau buhăite şi roşii, iar urechile le atârnau zdrenţuite şi însângerate. N-am fost luat de ureche decât o singură dată, în clasa a V-a, când nu am ştiut ce este papirusul... Socoteam în sinea mea că dacă aş fi mâncat o singură zi bătaia straşnică pe care o încasau colegii mei oră de oră, nu aş mai fi mers la şcoală... Prin contrast, doamna Lazăr era bunătatea întruchipată. După ce scotea la tablă trei elevi ( niciodată mai mulţi ! ) şi îi asculta, ne preda noua lecţie într-un stil limpede, logic, pe înţelesul tuturor. Ne făcea o schemă pe tablă şi era imposibil să nu învăţăm lecţia din clasă. ( Sunt de părere că una dintre sarcinile uni profesor bun este să facă accesibile, pentru elevi, chiar şi cele mai încâlcite noţiuni. Am văzut, din păcate, multe "fenomene" pedagogice, care transformau chiar şi cea mai simplă problemă într-o chestiune aproape imposibil de înţeles şi de învăţat... ) Ultimele 15 minute ale fiecărei ore constituiau un regal, fiincă buna noastră dăscăliţă le rezerva special pentru a ne povesti romane din literatura universală. O făcea frumos, cu expresivitate, cu intonaţie, redându-ne acţiunea fiecărei cărţi scenă cu scenă şi neocolind niciun amănunt important. Era un vis şi am jurat să citesc toate cărţile pe care ea ni le prezenta, pe îndelete, cu răbdare şi cu tot şartul. Pot spune şi azi că doamna Lazăr mi-a dezvăluit, pentru prima dată, magia literaturii. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam ora de biologie ca să aflăm ce s-a mai întâmplat cu extraordinarul Jean Valjean, eroul Mizerabililor lui Victor Hugo. Profesoara termina de predat şi noi aşteptam cu inima bătând de emoţie.
- Eee, unde am rămas cu Jean Valjean al nostru ? întreba doamna.
- Am rămas... când îl pândea Javert, la podul ăla...
Şi fascinaţia continua.
Nu-mi aduc aminte ca doamna Lazăr să fi lovit vreodată pe cineva. Nu-mi aduc aminte ca vreun elev să nu se fi pregătit pentru cursul doamnei Lazăr. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre noi să se purtat cu obrăznicie la orele dumneaei. Chimia pe care am învăţat-o în generală m-a făcut să fiu, în liceu, cel mai bun şi la această disciplină... Peste ani am aflat că nici doamna Lazăr, nici călăul care îi masacra pe leneşi nu erau profesori adevăraţi. Aveau doar Şcoala Normală, care scotea, pe vremea aceea, învăţători. Dar ce importanţă are asta ? Doamna Lazăr a fost mai profesoară decât toate profesoarele din lumea asta...
Acum câţiva ani am aflat că încă trăia, în Bucureşti, şi avea 91 de ani. Oriunde s-ar afla acum, o asigur de toată recunoştinţa şi dragostea mea. A fost / este unul dintre oamenii purtători de lumină care nu au trăit zadarnic pe pământ.
Pace şi Lumină pentru Dumneavoastră, Doamnă Lazăr !
Doamna Lazăr este cea mai luminoasă figură de dascăl care mi-a rămas în minte din perioada anilor de gimnaziu. Ne preda "ştiinţele naturii" : botanică, zoologie, anatomia şi fiziologia omului. Ba chiar şi chimie... Avea atâţia ani în învăţământ, încât uneori îl întreba pe câte unul :
- Tu nu eşti băiatul lui cutare ?
- Ba da, răspundea elevul.
- I-am învăţat şi pe părinţii tăi. Tu semeni cu maică-ta...
Intra totdeauna calmă în clasă şi ne trata cu blândeţe, într-o vreme în care dirigintele meu, profesorul cel mai temut din şcoală, îi bătea pe elevi de la prima la ultima oră. "Istoricul" avea o mie de metode de a-ţi strivi, răsuci, freca şi rupe urechile, de a te lovi cu "indicatorul" peste mâini sau fund, de a te pălmui şi de a folosi cureaua pentru a-ţi tăbăci pielea... În fiecare pauză, pe hol, îi recunoşteam pe cei care avuseseră româna sau istoria : aveau capetele umflate de bătaie, feţele le erau buhăite şi roşii, iar urechile le atârnau zdrenţuite şi însângerate. N-am fost luat de ureche decât o singură dată, în clasa a V-a, când nu am ştiut ce este papirusul... Socoteam în sinea mea că dacă aş fi mâncat o singură zi bătaia straşnică pe care o încasau colegii mei oră de oră, nu aş mai fi mers la şcoală... Prin contrast, doamna Lazăr era bunătatea întruchipată. După ce scotea la tablă trei elevi ( niciodată mai mulţi ! ) şi îi asculta, ne preda noua lecţie într-un stil limpede, logic, pe înţelesul tuturor. Ne făcea o schemă pe tablă şi era imposibil să nu învăţăm lecţia din clasă. ( Sunt de părere că una dintre sarcinile uni profesor bun este să facă accesibile, pentru elevi, chiar şi cele mai încâlcite noţiuni. Am văzut, din păcate, multe "fenomene" pedagogice, care transformau chiar şi cea mai simplă problemă într-o chestiune aproape imposibil de înţeles şi de învăţat... ) Ultimele 15 minute ale fiecărei ore constituiau un regal, fiincă buna noastră dăscăliţă le rezerva special pentru a ne povesti romane din literatura universală. O făcea frumos, cu expresivitate, cu intonaţie, redându-ne acţiunea fiecărei cărţi scenă cu scenă şi neocolind niciun amănunt important. Era un vis şi am jurat să citesc toate cărţile pe care ea ni le prezenta, pe îndelete, cu răbdare şi cu tot şartul. Pot spune şi azi că doamna Lazăr mi-a dezvăluit, pentru prima dată, magia literaturii. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam ora de biologie ca să aflăm ce s-a mai întâmplat cu extraordinarul Jean Valjean, eroul Mizerabililor lui Victor Hugo. Profesoara termina de predat şi noi aşteptam cu inima bătând de emoţie.
- Eee, unde am rămas cu Jean Valjean al nostru ? întreba doamna.
- Am rămas... când îl pândea Javert, la podul ăla...
Şi fascinaţia continua.
Nu-mi aduc aminte ca doamna Lazăr să fi lovit vreodată pe cineva. Nu-mi aduc aminte ca vreun elev să nu se fi pregătit pentru cursul doamnei Lazăr. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre noi să se purtat cu obrăznicie la orele dumneaei. Chimia pe care am învăţat-o în generală m-a făcut să fiu, în liceu, cel mai bun şi la această disciplină... Peste ani am aflat că nici doamna Lazăr, nici călăul care îi masacra pe leneşi nu erau profesori adevăraţi. Aveau doar Şcoala Normală, care scotea, pe vremea aceea, învăţători. Dar ce importanţă are asta ? Doamna Lazăr a fost mai profesoară decât toate profesoarele din lumea asta...
Acum câţiva ani am aflat că încă trăia, în Bucureşti, şi avea 91 de ani. Oriunde s-ar afla acum, o asigur de toată recunoştinţa şi dragostea mea. A fost / este unul dintre oamenii purtători de lumină care nu au trăit zadarnic pe pământ.
Pace şi Lumină pentru Dumneavoastră, Doamnă Lazăr !
luni, 22 martie 2010
Ana Dobre despre valoare
Citez din acelaşi volum al Anei Dobre, Lecturi empatice : " Modul în care cineva face valorizări îl reprezintă pe el însuşi şi lumea sa de valori. Cel care îi maculează pe alţii este el însuşi maculat, reducând totul la ceea ce este sau poate fi el însuşi. Când eşti şoarece, toată lumea pare de şoareci, când eşti tâlhar, toată lumea e de tâlhari şi de oameni de tâlhărit.... Cel care neagă valoarea unui om o anulează pe a sa. Căci orice valorizare e o exteriorizare a ceea ce eşti tu însuţi, e o defulare inconştientă care aduce la suprafaţă ceea ce ascunzi pentru a-ţi proteja masca."
Am putea continua : când eşti obsedat sexual..., când eşti turnător..., când eşti intrigant..., când eşti redus mintal...
Unele dintre "însuşirile" de mai sus sunt boli tratabile şi deloc condamnabile, dar purtătorii lor nu sunt conştienţi de acest lucru şi devin judecătorii nemiloşi ai celor din jur.
Chiar : ce ar putea înţelege dintr-o operă literară un obsedat sexual sau un turnător ? Probabil ce pricep şi din existenţa prietenilor şi colegilor lor de serviciu, pe care îi spionează cu pasiune...
Mai pe scurt : "Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie." ( legea lui Baruch )
Am putea parafraza, reducând aria semnificaţiilor :"Dacă tot ce ştii este să mănânci rahat, tot ce poţi face este să ţii şedinţe."
P.S. Recomand tuturor prietenilor acest extraordinar interviu cu scriitorul Radu Aldulescu.
Am putea continua : când eşti obsedat sexual..., când eşti turnător..., când eşti intrigant..., când eşti redus mintal...
Unele dintre "însuşirile" de mai sus sunt boli tratabile şi deloc condamnabile, dar purtătorii lor nu sunt conştienţi de acest lucru şi devin judecătorii nemiloşi ai celor din jur.
Chiar : ce ar putea înţelege dintr-o operă literară un obsedat sexual sau un turnător ? Probabil ce pricep şi din existenţa prietenilor şi colegilor lor de serviciu, pe care îi spionează cu pasiune...
Mai pe scurt : "Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie." ( legea lui Baruch )
Am putea parafraza, reducând aria semnificaţiilor :"Dacă tot ce ştii este să mănânci rahat, tot ce poţi face este să ţii şedinţe."
P.S. Recomand tuturor prietenilor acest extraordinar interviu cu scriitorul Radu Aldulescu.
duminică, 21 martie 2010
Inocenţă
Undeva în zona colinară, într-un fund de grădină, unde răceala iernii persistă, un bătrân viguros şi cu faţa arsă de vânt sapă pământul cu un hârleţ primitiv. La oarecare depărtare, un puşti înarmat cu un ciomag, loveşte cu un ciomag şi rupe lujerele unor plante uscate încă din toamnă. Copilul e departe, dar i se aud gemetele de satisfacţie, când reuşeşte să doboare buruienile :
- Hîîî, hîîî. hîîî...
La un moment dat dat, bărbatul aude în spatele său o voce groasă, neplăcută, care îl întreabă :
- Tu... ăăăă... ce faci aici ?
- Sap, răspunde omul după ce se întoarce încercând să-şi şteargă din minte impresia neplăcută pe care copilul i-o face.
Mititelul are o privire fixă şi o expresie încruntată.
- Dar tu ce faci ? întreabă omul şi încearcă să se iluzioneze că băieţelul îi este simpatic.
- 'Up astea cu băţul... Cine eşti tu ? Cum te cheamă ?
- Un om, răspunde aproape enervat gosodarul. Mă cheamă Gheorghe. Dar tu câţi ani ai ?
Copilul desface mâna cu degetele evantai şi îi arată un număr de ani. Apoi îşi reia munca de masacrare a buruienilor deja moarte. Peste câteva momente, îşi face apariţia o fetiţă de vreo 12 ani:
- Hector, dragă, o zâs buna să vii acasă chiar acuşica.
- Nu v'eau, urlă gros băieţelul. Nu v'eau dăloc !
- Hai, te rog, Hectoraş, dragul meu... Se supăra buna şi...
- Nu înţelegi, Lili, că nu v'eau ? strigă şi mai tare prichindelul.
- Dacă vii acum, îţi cumpăr bomboane de ciocolată, îi promite Lili.
- Nuuuu..
Cu toate că a transpirat bine, voinicul continuă să dea cu bâta. Îi face mare plăcere.
- Dacă vii, îşi cumpăr un scuter, spune fetiţa.
- Nuuuu ! zbiară omuleţul.
- Du-te acasă, intervine şi bătrânul, că pe aici umblă nişte câini mari şi răi şi te-or mânca iute dacă mai stai p-acilea.
- Nu mi-i f''ică, îl înfruntă piticul pe moş. Îi bat cu ăsta.
Şi agită ciomagul.
Atunci fata se apropie de el şi îi spune mai încet :
- Dacă vii, mergem în camera mea şi ne jucăm de-a mama şi de-a tata...
- Hăăă ? rămâne ca trăsnit homunculul şi se holbează la fetiţă, cu ochii cât cepele.
- Megem în camera mea şi...
- Meee'g, mugeşte entuziasmat viteazul.
Arucă bâta cât colo şi o rupe la fugă, nebuneşte, către casă, urmat de fată care abia se ţine după el.
- Hîîî, hîîî. hîîî...
La un moment dat dat, bărbatul aude în spatele său o voce groasă, neplăcută, care îl întreabă :
- Tu... ăăăă... ce faci aici ?
- Sap, răspunde omul după ce se întoarce încercând să-şi şteargă din minte impresia neplăcută pe care copilul i-o face.
Mititelul are o privire fixă şi o expresie încruntată.
- Dar tu ce faci ? întreabă omul şi încearcă să se iluzioneze că băieţelul îi este simpatic.
- 'Up astea cu băţul... Cine eşti tu ? Cum te cheamă ?
- Un om, răspunde aproape enervat gosodarul. Mă cheamă Gheorghe. Dar tu câţi ani ai ?
Copilul desface mâna cu degetele evantai şi îi arată un număr de ani. Apoi îşi reia munca de masacrare a buruienilor deja moarte. Peste câteva momente, îşi face apariţia o fetiţă de vreo 12 ani:
- Hector, dragă, o zâs buna să vii acasă chiar acuşica.
- Nu v'eau, urlă gros băieţelul. Nu v'eau dăloc !
- Hai, te rog, Hectoraş, dragul meu... Se supăra buna şi...
- Nu înţelegi, Lili, că nu v'eau ? strigă şi mai tare prichindelul.
- Dacă vii acum, îţi cumpăr bomboane de ciocolată, îi promite Lili.
- Nuuuu..
Cu toate că a transpirat bine, voinicul continuă să dea cu bâta. Îi face mare plăcere.
- Dacă vii, îşi cumpăr un scuter, spune fetiţa.
- Nuuuu ! zbiară omuleţul.
- Du-te acasă, intervine şi bătrânul, că pe aici umblă nişte câini mari şi răi şi te-or mânca iute dacă mai stai p-acilea.
- Nu mi-i f''ică, îl înfruntă piticul pe moş. Îi bat cu ăsta.
Şi agită ciomagul.
Atunci fata se apropie de el şi îi spune mai încet :
- Dacă vii, mergem în camera mea şi ne jucăm de-a mama şi de-a tata...
- Hăăă ? rămâne ca trăsnit homunculul şi se holbează la fetiţă, cu ochii cât cepele.
- Megem în camera mea şi...
- Meee'g, mugeşte entuziasmat viteazul.
Arucă bâta cât colo şi o rupe la fugă, nebuneşte, către casă, urmat de fată care abia se ţine după el.
vineri, 19 martie 2010
"A fi" şi "a avea"
În anul 965, poetul Al-Mutanabbi călătorea prin deşertul din apropierea Bagdadului. Sensibilul arab era însoţit de mai multe cămile care purtau nişte saci burduşiţi cu adevărate comori. Nişte hoţi îl atacă şi îl ucid pe ilustrul creator... Când însă desfac sacii, ei au surpriza de a găsi în ei nu aur, ci... cărţi.
Această întâmplare este relatată de criticul literar Ana Dobre în cea mai recentă carte a sa Lecturi empatice, Ed. Semne, Bucureşti, 2009. E posibil ca jefuitorii să fi risipit nepreţuitele texte " pentru ca vântul să le poarte pe aripile lui, transferându-le timpului care le-a adus până la noi." ( Ana Dobre) Al-Mutanabbi ar fi una dintre "primele victime ale aparenţei de care istoria umanităţii ia cunoştinţă." Un sistem de valori a fost confundat cu altul, iar un om de geniu a căzut victimă lăcomiei şi dorinţei de îmbogăţire a unor beduini.
Ana Dobre punctează în mod fericit :"Iată cum un om poate muri , dintr-o eroare, pentru că aurul pe care îl poartă nu corespunde aurului pe care îl vor tâlharii... Unul purtat de imperativele verbului a fi , pentru care garanţia bogăţiei e spiritul, în efortul continuu spre perfecţiunea ce apropie de esenţa divină ; altul, purtat de imperativele verbului a avea , robii aparenţei, ca-n filosofia budistă, prizonieri ai propriului ţarc de limite ..."
Această întâmplare este relatată de criticul literar Ana Dobre în cea mai recentă carte a sa Lecturi empatice, Ed. Semne, Bucureşti, 2009. E posibil ca jefuitorii să fi risipit nepreţuitele texte " pentru ca vântul să le poarte pe aripile lui, transferându-le timpului care le-a adus până la noi." ( Ana Dobre) Al-Mutanabbi ar fi una dintre "primele victime ale aparenţei de care istoria umanităţii ia cunoştinţă." Un sistem de valori a fost confundat cu altul, iar un om de geniu a căzut victimă lăcomiei şi dorinţei de îmbogăţire a unor beduini.
Ana Dobre punctează în mod fericit :"Iată cum un om poate muri , dintr-o eroare, pentru că aurul pe care îl poartă nu corespunde aurului pe care îl vor tâlharii... Unul purtat de imperativele verbului a fi , pentru care garanţia bogăţiei e spiritul, în efortul continuu spre perfecţiunea ce apropie de esenţa divină ; altul, purtat de imperativele verbului a avea , robii aparenţei, ca-n filosofia budistă, prizonieri ai propriului ţarc de limite ..."
luni, 15 martie 2010
Printre cărţi
Omul care prestează servicii în România este prin excelenţă mitocan şi prost. Când însă în joc intră cărţile, te aştepţi să ai de-a face cu persoane diferite. E normal ca un bibliotecar să ştie ce oferă cititorilor, iar un librar să aibă o perspectivă oarecare asupra industriei de carte din România, să cunoască nume de scriitori şi programe editoriale. Să aibă idee ce se vinde şi ce nu, ce este valoros şi ce înseamnă maculatură...
Eroare ! Cu vreo doi ani în urmă, o rugasem pe fata mea să-mi cumpere nişte cărţi şi ea a căutat prin mai multe librării din Bucureşti. Printre volumele cu pricina se aflau "Evanghelia după Araña" de Nicolae Strâmbeanu ( ce va mai fi scris între timp acest misterios autor publicat de Humanitas ?), "Lumea în două zile" de George Bălăiţă ( citisem romanul de două ori, prima dată în armată, dar nu aveam această capodoperă în biblioteca mea ), "Proorocii Ierusalimului" de Radu Aldulescu ( romanul meu preferat dintre cele scrise de marele prozator) şi "Biblia lui Doré" de Torgny Lindgren.
- Aveţi aceste cărţi ? a întrebat fiica mea şi a înşirat titlurile de mai sus.
Mai întâi căutase pe rafturi, dar nu le găsise. Vânzătorul, un tânăr de vreo trezeci şi cinci de ani, cu o burtă prematură şi cu ochii înotând în razachie, s-a uitat pe lista pe care o scrisesem şi a început să rânjească.
- Hă, hă, hă... Vrei să te pocăieşti ? a întrebat-o el pe Nicolle.
- De ce aş face-o ?
- Păi, astea sunt numai cărţi bisericeşti... Eu nu am aşa ceva aici, hă, hă, hă,... Că mi-ar trebui aprobare şi binecuvântare de la Patriarhie... Hă, hă, hă... Şi nu prea am nevoie de ele.... Hă, hă, hă...
Mai auzisem de bibliotecari care ţineau "Galeria cu viţă sălbatică" în zona cărţilor de botanică, iar "Animale bolnave" printre tratatele de patologie veterinară, dar parcă nu-mi venea să cred... Văzusem cu ochii mei ignoranţi care comercializau cărţi, dar răspundeau respectuoşi la întrebări, spunând că nu au volumele solicitate.
Cândva, tânăr fiind, am cerut unei bibliotecare "Biblioteca din Alexandria" de Petre Sălcudeanu, un roman care a făcut vâlvă la vremea lui şi despre care pot spune şi acum că era construit pe o idee excepţională, sufocată, din păcate, de o avalanşă de întâmplări banale.
- Da, avem cartea asta. Dar nu înţeleg de ce te interesează pe tine biblioteca din Alexandria, când avem cărţi foarte bune şi în biblioteca noastră ? ( Alexandria este reşedinţa judeţului Teleorman ... )
Anul trecut am întâlnit însă şi un bibliotecar citit. Mă învârteam printr-o librărie bucureşteană, să văd dacă au acolo cărţile mele. Le aveau. Am întârziat printre opuri şi am pus câteva, aparţinând unor scriitori români de perspectivă, în coşul de cumpărături. După ce m-a urmărit o vreme discret şi posomorât, un librar între două vârste s-a apropiat grav de mine şi mi-a spus cu voce joasă :
- Lăsaţi, domn'le, porcăriile, că vă văd om serios... Luaţi o carte ca lumea şi citiţi şi dumneavoastră ceva care să vă facă plăcere...
Şi mi-a arătat De veghe-n lanul de secară de J. D. Salinger.
I-am zâmbit recunoscător, i-am mulţumit şi am pus cartea în coş, cu toate că o aveam acasă. Cât timp am trecut pe la casă, binefăcătorul meu nu m-a scăpat din priviri. La plecare, ne-am surâs cu complicitate şi am ieşit în stradă binedispus...
Eroare ! Cu vreo doi ani în urmă, o rugasem pe fata mea să-mi cumpere nişte cărţi şi ea a căutat prin mai multe librării din Bucureşti. Printre volumele cu pricina se aflau "Evanghelia după Araña" de Nicolae Strâmbeanu ( ce va mai fi scris între timp acest misterios autor publicat de Humanitas ?), "Lumea în două zile" de George Bălăiţă ( citisem romanul de două ori, prima dată în armată, dar nu aveam această capodoperă în biblioteca mea ), "Proorocii Ierusalimului" de Radu Aldulescu ( romanul meu preferat dintre cele scrise de marele prozator) şi "Biblia lui Doré" de Torgny Lindgren.
- Aveţi aceste cărţi ? a întrebat fiica mea şi a înşirat titlurile de mai sus.
Mai întâi căutase pe rafturi, dar nu le găsise. Vânzătorul, un tânăr de vreo trezeci şi cinci de ani, cu o burtă prematură şi cu ochii înotând în razachie, s-a uitat pe lista pe care o scrisesem şi a început să rânjească.
- Hă, hă, hă... Vrei să te pocăieşti ? a întrebat-o el pe Nicolle.
- De ce aş face-o ?
- Păi, astea sunt numai cărţi bisericeşti... Eu nu am aşa ceva aici, hă, hă, hă,... Că mi-ar trebui aprobare şi binecuvântare de la Patriarhie... Hă, hă, hă... Şi nu prea am nevoie de ele.... Hă, hă, hă...
Mai auzisem de bibliotecari care ţineau "Galeria cu viţă sălbatică" în zona cărţilor de botanică, iar "Animale bolnave" printre tratatele de patologie veterinară, dar parcă nu-mi venea să cred... Văzusem cu ochii mei ignoranţi care comercializau cărţi, dar răspundeau respectuoşi la întrebări, spunând că nu au volumele solicitate.
Cândva, tânăr fiind, am cerut unei bibliotecare "Biblioteca din Alexandria" de Petre Sălcudeanu, un roman care a făcut vâlvă la vremea lui şi despre care pot spune şi acum că era construit pe o idee excepţională, sufocată, din păcate, de o avalanşă de întâmplări banale.
- Da, avem cartea asta. Dar nu înţeleg de ce te interesează pe tine biblioteca din Alexandria, când avem cărţi foarte bune şi în biblioteca noastră ? ( Alexandria este reşedinţa judeţului Teleorman ... )
Anul trecut am întâlnit însă şi un bibliotecar citit. Mă învârteam printr-o librărie bucureşteană, să văd dacă au acolo cărţile mele. Le aveau. Am întârziat printre opuri şi am pus câteva, aparţinând unor scriitori români de perspectivă, în coşul de cumpărături. După ce m-a urmărit o vreme discret şi posomorât, un librar între două vârste s-a apropiat grav de mine şi mi-a spus cu voce joasă :
- Lăsaţi, domn'le, porcăriile, că vă văd om serios... Luaţi o carte ca lumea şi citiţi şi dumneavoastră ceva care să vă facă plăcere...
Şi mi-a arătat De veghe-n lanul de secară de J. D. Salinger.
I-am zâmbit recunoscător, i-am mulţumit şi am pus cartea în coş, cu toate că o aveam acasă. Cât timp am trecut pe la casă, binefăcătorul meu nu m-a scăpat din priviri. La plecare, ne-am surâs cu complicitate şi am ieşit în stradă binedispus...
vineri, 12 martie 2010
Leapşa de la Horia Gârbea
"Pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă s.a. ar merita un rol principal în opera bardului (sic!) din Haimanale?" ( întrebarea aparţine lui Dan Voiculescu )
Subscriu la cele afirmate de Horia Gârbea : ar fi multe de spus, dar cum să strici cerneala lui Caragiale pe ei ?
Aş observa, în primul rând, că unele personaje din Caragiale s-au păstrat în stare pură : funcţionarii de la toate ghişeele din România, poliţiştii, copiii răsfăţaţi şi malefici, flecarii, pedagogii "de şcoală nouă", cartoforii, mincinoşii, "patrioţii" ( ca Jupân Dumitrache ), "traficanţii" de influenţă, cititorii de gazete care înţeleg ce vor ei ( precum Nae Ipingescu ), ziariştii care fabrică "ştiri" imaginare, Miţele, Didinele, Vetele, Coriolanii şi Venturianii... Să remarcăm că Dumnezeu - coautorul invizibil de pe coperţile cărţilor lui Caragiale - le-a mai îngroşat trăsăturile, adâugându-le nesimţire şi vulgaritate. Caragiale n-ar avea de cât să scrie urmări ale operelor deja cunoscute.
În al doilea rând, au apărut personaje-hibrid, încrucişări ale unor personaje deja existente. Trahanache s-a combinat cu bancherul, Pampon cu Tipătescu ( arivistul grobian, golanul ajuns "domn" ! ), Caţavencu şi Rică Venturiano cu Farfuridi şi Brânzovenescu. E drept că unii şi-au schimbat statutul : pedagogul "reformator" a devenit, în repetate rânduri, ministru, Goe a ajuns prim-ministru şi preşedinte de Senat, Caţavencu scrie pamflete, Dandanache a acces şi el în fruntea Ministerului Educaţiei, etc. Aici, Caragiale ar fi putut să scrie multe lucruri noi.
În al treilea rând, au apărut personaje caragialiene noi : ciobanul de palat, piţipoanca de televiziune, cocalarul de moda nouă, ziaristul analfabet, măscăriciul miliardar, mogulul persecutat, ţăranul de mall, artistul care fuge cu miresele de la toate nunţile la care este invitat ( vezi Constantin Măgureanu ), boşorogul bogat cu succes exclusiv la nevestele prietenilor mai tineri ( vezi Sebastian Vlădescu ), spărgătorul de congrese ( vezi taifunul numit Pandele ), liberalul de extrema stângă, politicianul de stânga multimilionar în euro şi cu program de dreapta, arogantul din guvern, prostănacul de Parlament, hoţul cinstit ( unde eşti, Dostoievski ? ), afemeiatul care scrie tratate despre morala cuplului... Abia cu aceste personaje, Caragiale ne-ar fi impresionat cu capodopere de o originalitate frapantă...
Acum, ca şi în perioada autorului "Scrisorii pierdute", este o... epocă de tranziţie. Îmi pare rău însă că nu mai ştiu cu ce prilej, nenea Iancu ar fi spus : "Am râs atât de mult, încât urmaşii noştri vor plânge". Se pare că a venit vremea...
La rândul meu, dau leapşa mai departe următorilor :
Ryana , Cristiana Antonovici , Black Bitch , BlueIris , Day-Dreamer , Fanfan, Irina Alexandra , Xia , Dan Ioaniţescu , Pantacruel , Gabi C. , Georoge Adam , Sorin -SOmeONE , Elvis , Liviu Drugă , Flavius Obeadă , Ioan Suciu .
Subscriu la cele afirmate de Horia Gârbea : ar fi multe de spus, dar cum să strici cerneala lui Caragiale pe ei ?
Aş observa, în primul rând, că unele personaje din Caragiale s-au păstrat în stare pură : funcţionarii de la toate ghişeele din România, poliţiştii, copiii răsfăţaţi şi malefici, flecarii, pedagogii "de şcoală nouă", cartoforii, mincinoşii, "patrioţii" ( ca Jupân Dumitrache ), "traficanţii" de influenţă, cititorii de gazete care înţeleg ce vor ei ( precum Nae Ipingescu ), ziariştii care fabrică "ştiri" imaginare, Miţele, Didinele, Vetele, Coriolanii şi Venturianii... Să remarcăm că Dumnezeu - coautorul invizibil de pe coperţile cărţilor lui Caragiale - le-a mai îngroşat trăsăturile, adâugându-le nesimţire şi vulgaritate. Caragiale n-ar avea de cât să scrie urmări ale operelor deja cunoscute.
În al doilea rând, au apărut personaje-hibrid, încrucişări ale unor personaje deja existente. Trahanache s-a combinat cu bancherul, Pampon cu Tipătescu ( arivistul grobian, golanul ajuns "domn" ! ), Caţavencu şi Rică Venturiano cu Farfuridi şi Brânzovenescu. E drept că unii şi-au schimbat statutul : pedagogul "reformator" a devenit, în repetate rânduri, ministru, Goe a ajuns prim-ministru şi preşedinte de Senat, Caţavencu scrie pamflete, Dandanache a acces şi el în fruntea Ministerului Educaţiei, etc. Aici, Caragiale ar fi putut să scrie multe lucruri noi.
În al treilea rând, au apărut personaje caragialiene noi : ciobanul de palat, piţipoanca de televiziune, cocalarul de moda nouă, ziaristul analfabet, măscăriciul miliardar, mogulul persecutat, ţăranul de mall, artistul care fuge cu miresele de la toate nunţile la care este invitat ( vezi Constantin Măgureanu ), boşorogul bogat cu succes exclusiv la nevestele prietenilor mai tineri ( vezi Sebastian Vlădescu ), spărgătorul de congrese ( vezi taifunul numit Pandele ), liberalul de extrema stângă, politicianul de stânga multimilionar în euro şi cu program de dreapta, arogantul din guvern, prostănacul de Parlament, hoţul cinstit ( unde eşti, Dostoievski ? ), afemeiatul care scrie tratate despre morala cuplului... Abia cu aceste personaje, Caragiale ne-ar fi impresionat cu capodopere de o originalitate frapantă...
Acum, ca şi în perioada autorului "Scrisorii pierdute", este o... epocă de tranziţie. Îmi pare rău însă că nu mai ştiu cu ce prilej, nenea Iancu ar fi spus : "Am râs atât de mult, încât urmaşii noştri vor plânge". Se pare că a venit vremea...
La rândul meu, dau leapşa mai departe următorilor :
Ryana , Cristiana Antonovici , Black Bitch , BlueIris , Day-Dreamer , Fanfan, Irina Alexandra , Xia , Dan Ioaniţescu , Pantacruel , Gabi C. , Georoge Adam , Sorin -SOmeONE , Elvis , Liviu Drugă , Flavius Obeadă , Ioan Suciu .
joi, 11 martie 2010
Să plecăm puţin în somn sau discurs împotriva singurătăţii
Să plecăm puţin în somn, fără să căutăm nimic în mod special, spune îngerul protector.
Să închidem ochii şi să alunecăm într-un abis odihnitor, în timp ce toate ceasurile lui Dali se rotesc în sens invers şi se rostogolesc pe canapele de turtă dulce.
Avalanşa nopţilor pierdute se înalţă, ca un tumul al disperării, peste oboseala noastră : gheară de animal sălbatic scrijelind pământul, înainte de ultima suflare. Monument al tăcerii şi singurătăţii rănite.
Ne-am rătăcit pe o altă planetă, într-un alt anotimp.
Undeva, în păduri îndepărtate, un mistreţ flămând ascultă rădăcinile stejarilor oftând. Va mai dura până la următoarea sărbătoare.
Să dormim.
Nu vom muri niciodată.
Oricând, oriunde, ne putem întâlni cu prietenii noştri, pentru a marca un secol de când ne-am strâns ultima oară mâinile.
Să închidem ochii şi să alunecăm într-un abis odihnitor, în timp ce toate ceasurile lui Dali se rotesc în sens invers şi se rostogolesc pe canapele de turtă dulce.
Avalanşa nopţilor pierdute se înalţă, ca un tumul al disperării, peste oboseala noastră : gheară de animal sălbatic scrijelind pământul, înainte de ultima suflare. Monument al tăcerii şi singurătăţii rănite.
Ne-am rătăcit pe o altă planetă, într-un alt anotimp.
Undeva, în păduri îndepărtate, un mistreţ flămând ascultă rădăcinile stejarilor oftând. Va mai dura până la următoarea sărbătoare.
Să dormim.
Nu vom muri niciodată.
Oricând, oriunde, ne putem întâlni cu prietenii noştri, pentru a marca un secol de când ne-am strâns ultima oară mâinile.
marți, 9 martie 2010
Impozitaţi-l pe Tiger Woods !
Celebrul jucător de golf Tiger Woods a suferit un accident de maşină în urma căruia a ieşit la iveală faptul că marele om a avut mai multe relaţii extraconjugale. Au urmat scandalul, ruşinea, retragerea sponsorilor şi despărţirea temporară de soţie...
Tiger Woods pare un băiat de treabă. Se căieşte sincer şi pare că lumea lui s-a prăbuşit. Dacă l-am compara cu alţi "cocoşi" faimoşi, putem spune că este un copil nevinovat. El s-a culcat cu 15 femei, în timp ce Warren Beatty se mândreşte cu 13 000 de exemplare. Poetul român Ion Barbu a bifat 5000 de trofee, iar confratele său Ion Vinea se lăuda cu 10 000 ! ( Deşi a scris enorm, prins cum era cu strategiile de cucerire, Vinea nu şi-a văzut un volum tipărit decât pe patul de moarte, când prietenii i-au strâns unele dintre cele mai frumoase poeme în cartea "Ora fântânilor " ! )
E interesant că azi, când patronii, şefii şi şefuleţii se bucură de un adevărat rai al boşorogilor şi le supun amarnic, prin birouri sau la domiciliu, pe subordonatele lor mai tinere, abuzând de nişte funcţii amărâte, dar şi făcând, în acelaşi timp, caz de... moralitate, câte un inocent, ca Tiger Woods, intră în gura presei. Era să zic a proştilor... Curioasă mi se pare reacţia unei prostituate care a afirmat că îl va da în judecată pe sportiv, fiindcă i-a lezat demnitatea. N-am înţeles în ce fel : culcându-se cu ea sau mărturisind că s-a culcat ? Văzând cum arăta femeia aceea, mi-am dat seama că Woods a renunţat, de fapt, la propria demnitate... Există, în lumea asta, mulţi oameni care fac lucruri pe care ei le consideră nepermise, considerându-se, cu toate acestea, imaculaţi, dar când cineva îi surprinde cu pantalonii în vine sau face publice isprăvile lor, aruncă toată vina asupra celui care i-a dat de gol ! Gândire de tembeli ! În timpul satisfacerii stagiului militar am asistat la o scenă absolut incredibilă. Viitorul celebru regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta încerca să-i fure ceasul. Regizorul dormea şi s-a trezit . Cine credeţi că s-a supărat foarte tare ? Ei, bine, nu Tompa, ci hoţul căruia i s-a părut că era firesc ca prietenul maghiar să-l lase să ia ceasul...
Dacă ar fi trăit în România, aş fi propus ca Tiger Woods să fie impozitat pentru prostie, indiscreţie şi ipocrizie. Şi, bineînţeles, pentru ghinion...
P.S. Să nu fiu înţeles greşit : în opinia mea, oricine este liber să facă orice . "Amorul liber " este un modus vivendi ca oricare altul şi nu poate fi condamnat, în principiu, de nimeni.
Tiger Woods pare un băiat de treabă. Se căieşte sincer şi pare că lumea lui s-a prăbuşit. Dacă l-am compara cu alţi "cocoşi" faimoşi, putem spune că este un copil nevinovat. El s-a culcat cu 15 femei, în timp ce Warren Beatty se mândreşte cu 13 000 de exemplare. Poetul român Ion Barbu a bifat 5000 de trofee, iar confratele său Ion Vinea se lăuda cu 10 000 ! ( Deşi a scris enorm, prins cum era cu strategiile de cucerire, Vinea nu şi-a văzut un volum tipărit decât pe patul de moarte, când prietenii i-au strâns unele dintre cele mai frumoase poeme în cartea "Ora fântânilor " ! )
E interesant că azi, când patronii, şefii şi şefuleţii se bucură de un adevărat rai al boşorogilor şi le supun amarnic, prin birouri sau la domiciliu, pe subordonatele lor mai tinere, abuzând de nişte funcţii amărâte, dar şi făcând, în acelaşi timp, caz de... moralitate, câte un inocent, ca Tiger Woods, intră în gura presei. Era să zic a proştilor... Curioasă mi se pare reacţia unei prostituate care a afirmat că îl va da în judecată pe sportiv, fiindcă i-a lezat demnitatea. N-am înţeles în ce fel : culcându-se cu ea sau mărturisind că s-a culcat ? Văzând cum arăta femeia aceea, mi-am dat seama că Woods a renunţat, de fapt, la propria demnitate... Există, în lumea asta, mulţi oameni care fac lucruri pe care ei le consideră nepermise, considerându-se, cu toate acestea, imaculaţi, dar când cineva îi surprinde cu pantalonii în vine sau face publice isprăvile lor, aruncă toată vina asupra celui care i-a dat de gol ! Gândire de tembeli ! În timpul satisfacerii stagiului militar am asistat la o scenă absolut incredibilă. Viitorul celebru regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta încerca să-i fure ceasul. Regizorul dormea şi s-a trezit . Cine credeţi că s-a supărat foarte tare ? Ei, bine, nu Tompa, ci hoţul căruia i s-a părut că era firesc ca prietenul maghiar să-l lase să ia ceasul...
Dacă ar fi trăit în România, aş fi propus ca Tiger Woods să fie impozitat pentru prostie, indiscreţie şi ipocrizie. Şi, bineînţeles, pentru ghinion...
P.S. Să nu fiu înţeles greşit : în opinia mea, oricine este liber să facă orice . "Amorul liber " este un modus vivendi ca oricare altul şi nu poate fi condamnat, în principiu, de nimeni.
luni, 8 martie 2010
duminică, 7 martie 2010
Igor Ursenco - Tărâmul ascuns şi magia literaturii sau despre trans-bordarea limitelor
Personalitate polivalentă, Igor Ursenco vine dintr-un loc în care spiritul diferitelor etnii arde cu flacără mare, sub semnul curcubeului. Versurile sale – pline nu numai de copleşitoare aluzii culturale, ci şi de referinţe istorice şi politice – capătă adesea valoare de mituri ale re-naşterii şi proiectării intangibile a germenelui uman.
Poet situat în descendenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Stratan, rafinat, cult, hiperinteligent şi ludic, Igor Ursenco crede în forţa incantatorie a Cuvîntului, iar poemele sale, pline de imagini puternice şi viziuni inspirate, stau sub semnul unei adevărate mistici a simbolurilor. Schiţînd o hartă spirituală în care se simte acasă, el caută neîncetat sensurile primordiale ale creaţiei şi ale existenţei. Aş spune că nota definitorie a creaţiei sale este ”trans-bordarea” limitelor de tot felul, transgresarea genurilor, speciilor şi noţiunilor, a frontierelor senzoriale și telurice, filosofice şi spirituale.
În volumul ”apoptosium” e de găsit chiar un inventar al porţilor de acces către alte dimensiuni, pentru că poezia lui Igor Ursenco este iluminare pură, trăită într-o stare de luciditate maximă a conştiinţei poetice (printre altele, coperțile volumului sunt foarte sugestive pentru magia dinăuntru!).
Suprasaturate de simboluri şi termeni încifraţi care își așteaptă decodificatorul ideal, textele lui Igor Ursenco au strălucirea stranie a unor amulete, brăţări şi pietre protectoare, purtate de şamanii ancestrali.
Poet situat în descendenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Stratan, rafinat, cult, hiperinteligent şi ludic, Igor Ursenco crede în forţa incantatorie a Cuvîntului, iar poemele sale, pline de imagini puternice şi viziuni inspirate, stau sub semnul unei adevărate mistici a simbolurilor. Schiţînd o hartă spirituală în care se simte acasă, el caută neîncetat sensurile primordiale ale creaţiei şi ale existenţei. Aş spune că nota definitorie a creaţiei sale este ”trans-bordarea” limitelor de tot felul, transgresarea genurilor, speciilor şi noţiunilor, a frontierelor senzoriale și telurice, filosofice şi spirituale.
În volumul ”apoptosium” e de găsit chiar un inventar al porţilor de acces către alte dimensiuni, pentru că poezia lui Igor Ursenco este iluminare pură, trăită într-o stare de luciditate maximă a conştiinţei poetice (printre altele, coperțile volumului sunt foarte sugestive pentru magia dinăuntru!).
Suprasaturate de simboluri şi termeni încifraţi care își așteaptă decodificatorul ideal, textele lui Igor Ursenco au strălucirea stranie a unor amulete, brăţări şi pietre protectoare, purtate de şamanii ancestrali.
joi, 4 martie 2010
Au rămas numai iepurii bătrâni sau supraponderali
Îl întreb pe un băiat cum mai merge cu "vânătoarea" de iepuri. O fac cu inima strânsă, bănuind că îmi va mai relata câteva "crime", dar şi cu speranţa că micii braconieri n-au mai reuşit să ucidă nimic. Văzusem, în urmă cu două săptămâni, două potârnichi în mâinile lor şi fusesem răscolit de frumuseţea păsărilor şi de nevinovăţia cu care acestea priveau lumea... Dacă n-ar fi fost şi părinţii lor de faţă, foarte încântaţi de captură, aş fi procedat precum moşneagul lui Creangă, care s-a prefăcut că vrea să cumpere pupăza lui Nică şi a eliberat-o.
- Aţi mai prins ceva ? zic cu o voce scăzută.
- Nimic, spune puştiul dezamăgit, au rămas numai iepurii bătrâni şi mari, iar pe ăştia e aproape imposibil să-i capturezi .
- De ce ?
-Sunt experimentaţi, fac "minciuni" câinilor, se refugiază pe pante, schimbă brusc direcţia de alergare, ştiu să se ascundă...
- Aha, fac şi îmi frec mâinile cu o neascunsă satisfacţie.
Seara, la televizor, văd un iepure de casă uriaş despre care stăpânul spune că nu-l va sacrifica niciodată. Mai sunt şi oameni cu inimă pe lumea asta !
Absurdul însă e prezent şi în lumea păsărilor şi animalelor. La ştiri este prezentat cazul unei vulpi care a atacat un coteţ cu păsări şi a fost ucisă de patru găini... Halal !
P.S. Vreau să precizez că nu i-am luat apărarea lui Alexandru Vakulovski doar pentru că este român. Dacă ar fi fost ucrainean, rus, polonez, maghiar, sârb, evreu sau de orice altă origine, tot fratele meu s-ar fi numit.
- Aţi mai prins ceva ? zic cu o voce scăzută.
- Nimic, spune puştiul dezamăgit, au rămas numai iepurii bătrâni şi mari, iar pe ăştia e aproape imposibil să-i capturezi .
- De ce ?
-Sunt experimentaţi, fac "minciuni" câinilor, se refugiază pe pante, schimbă brusc direcţia de alergare, ştiu să se ascundă...
- Aha, fac şi îmi frec mâinile cu o neascunsă satisfacţie.
Seara, la televizor, văd un iepure de casă uriaş despre care stăpânul spune că nu-l va sacrifica niciodată. Mai sunt şi oameni cu inimă pe lumea asta !
Absurdul însă e prezent şi în lumea păsărilor şi animalelor. La ştiri este prezentat cazul unei vulpi care a atacat un coteţ cu păsări şi a fost ucisă de patru găini... Halal !
P.S. Vreau să precizez că nu i-am luat apărarea lui Alexandru Vakulovski doar pentru că este român. Dacă ar fi fost ucrainean, rus, polonez, maghiar, sârb, evreu sau de orice altă origine, tot fratele meu s-ar fi numit.
luni, 1 martie 2010
Mărţişor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)