Pe 29 ianuarie sărbătorim ziua de naştere a eminentului savant, profesor, hispanist şi traducător COMAN LUPU. Am avut privilegiul de a fi unul dintre studenţii săi şi nu-i voi uita nicicând competenţa şi spiritul viu, în mişcare, veşnic în căutare de miracole lingvistice.
Acum când constat că Domnia Sa a rămas la fel ca în tinereţe, îi urez, cu recunoştinţă, să se bucure de frumuseţea lumii, să fie sănătos şi să scrie în continuare cărţi fundamentale pentru cultura noastră.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, DOMNULE PROFESOR !
luni, 30 ianuarie 2012
Omul repetabil
Până la urmă, oamenii de ştiinţă au stabilit că trăim într-un Multivers format dintr-o infinitate de Universuri. Însă numărul legăturilor dintre particulele de materie care compun lumea este finit, ceea ce duce, în mod logic, la concluzia că stelele, planetele şi formele de viaţă se repetă la nesfârşit, în hăul Multiversului. Există, cu alte cuvinte, o infinitate de cópii ale Pământului şi chiar ale persoanelor noastre. Nu suntem unici : oameni identici cu noi ne trăiesc şi ne retrăiesc copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Au amintirile şi destinele noastre. Suntem variantele lor. Sunt versiuni ale noastre. (Suntem, de fapt, nişte cópii ale cópiilor ? ) Mor sau vor muri ca şi noi. Dar oricâţi ar dispărea, rămân alţii care vieţuiesc mai departe. Credem că suntem ei, iar ei cred că sunt noi. Să fie asta adevărata nemurire ?
Ce nebunie, ce impas al cunoaşterii !
P.S. În prezent, harta Universului nostru arată ca o ţesătură cu modele frumos conturate, de care trage cineva : suntem atraşi de alte Universuri, care ne pot pulveriza. Dar de ce să fim trişti ? Sosiile noastre trăiesc fericite pe planete care arată la fel ca Pământul !
Ce nebunie, ce impas al cunoaşterii !
P.S. În prezent, harta Universului nostru arată ca o ţesătură cu modele frumos conturate, de care trage cineva : suntem atraşi de alte Universuri, care ne pot pulveriza. Dar de ce să fim trişti ? Sosiile noastre trăiesc fericite pe planete care arată la fel ca Pământul !
duminică, 29 ianuarie 2012
Viaţa şi teoriile
Ca totdeauna, rubrica Meridiane din România literară este interesantă şi instructivă. În nr. 3 al revistei găsim câteva informaţii legate de evoluţia vieţii pe planeta noastră.
Biologii contemporani pun serios la îndoială teoria darwinistă a originii şi evoluţiei speciilor, în sensul înmulţirii rădăcinilor vieţii şi al unei necontenite creaţii spontane, care nu înseamnă neapărat progres şi nu presupune că natura are un scop. "Arborele vieţii imaginat de Darwin ar trebui întors cu vârful în jos şi rădăcinile în aer. Dacă speciile ar fi semănat cu crengile unui copac, crescând separat, ar fi pierit, una câte una, fără urmă. " Omul n-ar avea o unică origine în homo sapiens, ci cel puţin încă una, în homo neandertaliensis, genele celor doi strămoşi încrucişându-se la un moment dat. 40% din materialul genetic uman provine din viruşi. Se cunosc 10.000 de tipuri de viruşi ( în total sunt câteva milioane ! ), împărţiţi în patru clase, iar cei aşa-numiţi mari sunt purtători de ADN... uman. Evoluţia darwinistă nu e acelaşi lucru cu progresul. Natura creează, dar nici nu evoluează, nici nu involuează. Pur şi simplu, nu stă pe loc. Şi continuă să ne ofere surprize. Există un mamifer numit orbete sau ţâncul pământului. E un şoarece orb, mai mic decât cârtiţa, cântărind 30 de grame. Trăieşte în galerii subpământene pe care le sapă singur. Duce o existenţă colectivă, împărţindu-şi riguros sarcinile şi lăsând reproducerea pe seama reginei care îşi alege periodic iubiţii. Orbetele de rând se mulţumeşte să fie paznic, cărăuş, miner sau să-i servească reginei mâncarea mestecată pe jumătate şi defecată apoi. Orbetele trăieşte 30 de ani şi moare fără a suferi de nicio boală. Cercetătorii au fost uluiţi când au descoperit că vietatea cu pricina posedă o genă care blochează înmulţirea celulelor bolnave, chiar şi atunci când orbetelui i s-a implantat o tumoare malignă. În plus, este un mamifer cu sânge rece şi nu cunoaşte durerea fizică.
Să mai spunem că ştim destule despre viaţă !
P.S. La cel mai înalt nivel, Federer nu mai poate juca decât un set. E clar că nu-l mai poate învinge pe Nadal, dacă spaniolul este în formă maximă. Vârsta îşi spune cuvântul. Dar Rafa e neputincios în faţa sârbului Novak Djokovic. Dacă s-ar fi jucat cu mingi normale, Nole l-ar fi umilit pe Nadal. În condiţiile date, lupta s-a dat pe muche de cuţit. Nici nu am urmărit ultimul set : n-aş fi putut suporta o înfrângere a vecinului nostru. Sârbii sunt fraţii noştri şi am avut de când mă ştiu o slăbiciune pentru ei. Pe Nadal îl respect ca sportiv, dar mai ales ca om. Păcat că este un băiat chinuit şi exploatat de alţii. Nu mai ştie nici să zâmbească şi dă impresia că joacă animat de ură, degajând energii negative. Se contorsionează şi se strâmbă ca un condamnat tras pe roată : cât va mai dura coşmarul carierei sale ?
Biologii contemporani pun serios la îndoială teoria darwinistă a originii şi evoluţiei speciilor, în sensul înmulţirii rădăcinilor vieţii şi al unei necontenite creaţii spontane, care nu înseamnă neapărat progres şi nu presupune că natura are un scop. "Arborele vieţii imaginat de Darwin ar trebui întors cu vârful în jos şi rădăcinile în aer. Dacă speciile ar fi semănat cu crengile unui copac, crescând separat, ar fi pierit, una câte una, fără urmă. " Omul n-ar avea o unică origine în homo sapiens, ci cel puţin încă una, în homo neandertaliensis, genele celor doi strămoşi încrucişându-se la un moment dat. 40% din materialul genetic uman provine din viruşi. Se cunosc 10.000 de tipuri de viruşi ( în total sunt câteva milioane ! ), împărţiţi în patru clase, iar cei aşa-numiţi mari sunt purtători de ADN... uman. Evoluţia darwinistă nu e acelaşi lucru cu progresul. Natura creează, dar nici nu evoluează, nici nu involuează. Pur şi simplu, nu stă pe loc. Şi continuă să ne ofere surprize. Există un mamifer numit orbete sau ţâncul pământului. E un şoarece orb, mai mic decât cârtiţa, cântărind 30 de grame. Trăieşte în galerii subpământene pe care le sapă singur. Duce o existenţă colectivă, împărţindu-şi riguros sarcinile şi lăsând reproducerea pe seama reginei care îşi alege periodic iubiţii. Orbetele de rând se mulţumeşte să fie paznic, cărăuş, miner sau să-i servească reginei mâncarea mestecată pe jumătate şi defecată apoi. Orbetele trăieşte 30 de ani şi moare fără a suferi de nicio boală. Cercetătorii au fost uluiţi când au descoperit că vietatea cu pricina posedă o genă care blochează înmulţirea celulelor bolnave, chiar şi atunci când orbetelui i s-a implantat o tumoare malignă. În plus, este un mamifer cu sânge rece şi nu cunoaşte durerea fizică.
Să mai spunem că ştim destule despre viaţă !
P.S. La cel mai înalt nivel, Federer nu mai poate juca decât un set. E clar că nu-l mai poate învinge pe Nadal, dacă spaniolul este în formă maximă. Vârsta îşi spune cuvântul. Dar Rafa e neputincios în faţa sârbului Novak Djokovic. Dacă s-ar fi jucat cu mingi normale, Nole l-ar fi umilit pe Nadal. În condiţiile date, lupta s-a dat pe muche de cuţit. Nici nu am urmărit ultimul set : n-aş fi putut suporta o înfrângere a vecinului nostru. Sârbii sunt fraţii noştri şi am avut de când mă ştiu o slăbiciune pentru ei. Pe Nadal îl respect ca sportiv, dar mai ales ca om. Păcat că este un băiat chinuit şi exploatat de alţii. Nu mai ştie nici să zâmbească şi dă impresia că joacă animat de ură, degajând energii negative. Se contorsionează şi se strâmbă ca un condamnat tras pe roată : cât va mai dura coşmarul carierei sale ?
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Un viscol de altădată
Cine n-a citit mica povestire cu titlul de mai sus, scrisă de Ştefan Bănulescu şi apărută în volumul Scrisori provinciale, Ed. Albatros, 1976, a pierdut enorm.
Mi-am amintit de bijuteria lui Bănulescu acum trei zile, când un viscol fabulos ne-a îngropat în zăpadă. Stau şi mă întreb cum va fi fost în 1954, când nămeţii erau înalţi de şase metri ! Geo Drăguşin, prieten şi coleg de catedră, mi-a povestit că atunci a văzut troiene care depăşeau vârfurile salcâmilor, iar acoperişurile caselor nu se mai zăreau !
Vântul a făcut prăpăd şi a pus neaua prin toate locurile pe unde ar fi trebuit să treacă oamenii. Firele de înaltă tensiune, cablu şi net au fost rupte. Două zile am rămas în beznă. E prima dată, în treizeci de ani, când m-am culcat mai devreme. De fapt, cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii. Stând la masa mea de stejar, la lumina galben-roşcată a unei lumânări, am cugetat la multe. Am scris mai cu spor decât de obicei. Prin pod auzeam vântul şuierând, ca în vremea copilăriei. Şi încet-încet am redescoperit bucuria de a trăi simplu şi sănătos. Toată ziua dădusem la zăpadă, spărsesem lemne şi încercasem să salvez un măr de la pieire. Pomul fusese doborât de o furtună astă-vară şi îl ridicasem cu greu, punându-i nişte scânduri care să-l susţină. De patru ori l-a trântit viscolul, până mi-a venit ideea de a-i fixa un dispozitiv inventat la fala locului, prin care să ţin proptelele nemişcate sub crengi. M-am ajutat de un ferăstrău, un brici şi un cablu. Până am terminat treaba, m-am transformat într-un om de zăpadă.
Aproape că mi-a părut rău când a revenit curentul electric. Auzindu-mi parcă gândurile, acesta a căzut din nou. S-a tot jucat cu nervii noştri câteva ore. Apoi au devenit stăpâne, definitiv, tenebrele îmblânzite de lumina zăpezii, în timp ce focul ardea cu putere în sobă.
Se poate trăi şi aşa. Şi încă frumos, deşi se ştie că oamenii sunt fiinţe care nu trebuie să vieţuiască oricum.
P.S. Reţeaua de telefonie mobilă la care sunt abonat a căzut imediat şi nu am avut semnal decât astăzi. În schimb, toţi cei care vorbesc prin ORANGE mi-au spus că n-au ajuns niciodată în această situaţie. De ţinut minte !
Australian Open din acest an a fost parcă special organizată pentru a fi câştigată de Nadal. Au introdus nişte mingi grele cât ghiulele de tun, iar acestea sar aproape ca pe zgură. Aşa se explică faptul că spaniolul l-a spulberat pe Federer în semifinale. Capacitatea de efort a lui Nadal este susţinută, mai mult ca sigur, de multe pastile şi decalitri de energizant. Ăsta e tenis ori box ?
Mi-am amintit de bijuteria lui Bănulescu acum trei zile, când un viscol fabulos ne-a îngropat în zăpadă. Stau şi mă întreb cum va fi fost în 1954, când nămeţii erau înalţi de şase metri ! Geo Drăguşin, prieten şi coleg de catedră, mi-a povestit că atunci a văzut troiene care depăşeau vârfurile salcâmilor, iar acoperişurile caselor nu se mai zăreau !
Vântul a făcut prăpăd şi a pus neaua prin toate locurile pe unde ar fi trebuit să treacă oamenii. Firele de înaltă tensiune, cablu şi net au fost rupte. Două zile am rămas în beznă. E prima dată, în treizeci de ani, când m-am culcat mai devreme. De fapt, cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii. Stând la masa mea de stejar, la lumina galben-roşcată a unei lumânări, am cugetat la multe. Am scris mai cu spor decât de obicei. Prin pod auzeam vântul şuierând, ca în vremea copilăriei. Şi încet-încet am redescoperit bucuria de a trăi simplu şi sănătos. Toată ziua dădusem la zăpadă, spărsesem lemne şi încercasem să salvez un măr de la pieire. Pomul fusese doborât de o furtună astă-vară şi îl ridicasem cu greu, punându-i nişte scânduri care să-l susţină. De patru ori l-a trântit viscolul, până mi-a venit ideea de a-i fixa un dispozitiv inventat la fala locului, prin care să ţin proptelele nemişcate sub crengi. M-am ajutat de un ferăstrău, un brici şi un cablu. Până am terminat treaba, m-am transformat într-un om de zăpadă.
Aproape că mi-a părut rău când a revenit curentul electric. Auzindu-mi parcă gândurile, acesta a căzut din nou. S-a tot jucat cu nervii noştri câteva ore. Apoi au devenit stăpâne, definitiv, tenebrele îmblânzite de lumina zăpezii, în timp ce focul ardea cu putere în sobă.
Se poate trăi şi aşa. Şi încă frumos, deşi se ştie că oamenii sunt fiinţe care nu trebuie să vieţuiască oricum.
P.S. Reţeaua de telefonie mobilă la care sunt abonat a căzut imediat şi nu am avut semnal decât astăzi. În schimb, toţi cei care vorbesc prin ORANGE mi-au spus că n-au ajuns niciodată în această situaţie. De ţinut minte !
Australian Open din acest an a fost parcă special organizată pentru a fi câştigată de Nadal. Au introdus nişte mingi grele cât ghiulele de tun, iar acestea sar aproape ca pe zgură. Aşa se explică faptul că spaniolul l-a spulberat pe Federer în semifinale. Capacitatea de efort a lui Nadal este susţinută, mai mult ca sigur, de multe pastile şi decalitri de energizant. Ăsta e tenis ori box ?
duminică, 22 ianuarie 2012
"După mine, o zi..." de Ioan Dan Nicolescu ( II )
Ioan Dan Nicolescu posedă ingeniozitate narativă şi un rar simţ al limbii. Scena vânătorii este exemplară. Scriind două istorii, Artemie consemnează, într-una dintre ele, adevărul :
" Cum şedea ei aşa şi omora - că şi puseseră rămăşag ; care dă jos peste zece ciute, cinci vulpi, doi mistreţi ş-un urs, acela va bea de la Vodă o lună de zile ; iar care va fi de tot întâiul să bea tot anul de la toţi - odată s-au rupt tufanii şi-n huiet, ca o furtună mare, ca un vânt grozav, au ieşit un urs. Şi văzându-l aceia s-au înfricoşat tare şi-au fugit toţi, că fiara nu răbda pe nimenea în jur ; nice căini, că i-a rupt ca pe oi cât se spânzura ei de el, da era prea mare şi rău, nice om. La comisul Savel i-au dat o brâncă peste greabăn de-au zburat capul peste gât, aşa întreg. Ş-au venit hiara, răcnind spre Vodă, care a dat din puşcă da nu l-au lovit ci mai avan l-au întărâtat. Noroc că s-au aflat prin prejmă Ilioiu al Toaderei , om prost, de-a pus suliţă sub coapsa namilei şi-o au străpuns până în spate prin inimă. Şi când au căzut dihania, Vodă au tras jungherul, s-au dat în genunchi ş-au vârât hierul în urs de l-au făcut sită. Şi nimica nu zicea, numai băga hierul, icnea şi curgea sudoare de pe dânsul.. Iar când n-au mai putut, au căzut lângă leş cu spume la gură, cum face adesea de vreo doi ani încoace şi aşa l-au cărat, cu o lingură între fălci, să nu-şi reteze limbă din dârdâiala dinţilor. "
Scena e prea lungă ca s-o pot cita în întregime. În loc să-l răsplătească pe salvator, Voico porunceşte ca acela să fie decapitat, fiindcă nu suportă mila unui om inferior.
Cu altă pană, dar în aceeaşi limbă savuroasă, narează Artemie întâmplarea în paginile oficiale. Motivaţia vânătorii este romantică şi deopotrivă domestic-familială :
" S-au înduplecat Vodă cât mai ales că Doamna Slamna pohtea la carne de iepure. Că era grea. Şi chiar ea i-a zis : << Du-te, Măria-Ta, că ăl mic râmneşte şi nu se face să nu-i dai ! >>"
În gura voievodului sunt puse vorbe înţelepte :
" Vânaţi cu ochiul şi cu mintea, numai aşa se umple traista sufletului.Ăsta-i lucrul cel mai de preţ ! "
Iată cum e redată şi scena cu ursul :
" Şi pe când umbla ei, iaca, mare năpraznă era să se întâmple : că s-aude huiet mare şi namilă de urs cât casa intră în mijlocul cetei mânios foarte. Cum ei sta pieriţi şi nici nu crâcnea, boala de urs înşfacă pe unul Ilioiu al Toaderei, om ce ţinea puşcile, îl ardică şi-l izbeşte de pământ, taman cum face cu oaia. Apoi se suie pe el. Vodă, dacă vede primejdia în care intrase acel om - şi era om prost, nice velit, nice om prost, şedea şi el pe lângă curte, că-l luaseră pentru dusul puscilor şi belire de sălbăticiuni de-ar fi fost la o adică - era grozavă, scoate jungherul şi, dând glas mare - cum se dă când te-ncinge ursul - se prăvale asupră-i. Şi până să se dezmeticească cei din jur, străpunge pe hiară drept în inimă, hiara este moartă, iară Vodă se saltă de pe ea şi zice : << Au pohtit Doamna noastră spată de iepure, acuma îi dăm brâncă de urs ! Că decât să iasă pruncul fricos ca iepurele, mai bine tare ca ursul ! >>. Aşa au grăit el şi nemica alta n-au păţit, cât numai şi-au stricat în îmbrăţişare doi bumbi de la găitan.
Apoi au luat pe Ilioiul şi l-au dus la curte ; unde doftorul curţii, Şileru, au făcut ce-au putut ; dar Ilşioiul, bietul s-au făcut scăpat spre cele veşnice. Şi plângea Vodă ca după un frate şi zicea că omul, de-i el strălucit ori prost de tot, tot om e ; şi când moare unul, parcă ar muri toţi, aşa trebuie să ne gândim. "
Voico găseşte, chipurile, o modalitate de a ajuta familia mortului, cumpărând... găini de la soţia Lui Ilioiu, la preţuri exorbitante.
Ca orice satrap, Voico visează la o ctitorie măreaţă. Face o sală de ospeţe nemaivăzută şi îşi comandă o oglindă miraculoasă. După ce el, Voico, se va privi o dată în ea, oricine se va uita în luciul argintiu nu se va mai vedea pe sine, ci va zări chipul domnitorului ! Voico are şapte sosii - naratorul îi numeşte "ipochimeni", îmbogăţind semantic arhaismul respectiv -, fiecare fiind specializat într-un domeniu bine precizat. De exemplu, una dintre dubluri ştie mai multe limbi străine. Când vin oaspeţi, ipochmenii se perindă, pe rând, la masă şi se schimbă între ei, prefăcându-se că se duc la umblătoare. După cantităţi uriaşe de mâncare şi băutură, în final apare adevăratul Voico, proaspăt şi treaz, uluindu-i pe toţi.
Pentru a-l supraveghea pe Artemie, Voico îl deghizează pe un oarecare Picu în înger. După ce iscoada află tot ce gândea Artemie, se întoarce la vodă şi îi raportează totul, iar Voico îl execută. Precum un despot medieval autentic, Voico are un măscărici cu care se sfătuieşte. Ilea, bufonul, este singurul om de la curte care are voie să spună adevărul despre domnitor. Discuţiile despre spaimă dintre Voico şi Ilea, aşezate simetric la începutul şi la sfârşitul romanului, îşi au rostul lor. Teroarea pe care Voico o ridică la rang de lege se întoarce, în final, împotriva sa.
Înlăturat de la putere de Artemie, care beneficiază de sprijinul turcilor, Voico intră în oglinda miraculoasă şi se face pierdut. Îi rămâne numai chipul care se face văzut de câte ori cineva cercetează obiectul cu pricina. Secvenţe de mare artă narativă sunt presărate peste tot în roman. Întâlnim şi idei de o aleasă frumuseţe, cum ar fi aceea că adevărul se ascunde cel mai bine nu prin minciună, ci prin alt adevăr. Către sfârşit, din carte ar fi putut lipsi vreo şaizeci de pagini, iar textul ar fi avut de căştigat în fluenţă şi relief artistic. Sigur, ne este uşor să facem asemenea observaţii privind din exterior, dar obiecţia e măruntă : lungirea discursului epic ( devenită, de la Nicolae Breban încoace, o boală a tuturor romancierilor autohtoni ) nu afectează valoarea indiscutabilă a creaţiei lui Ioan Dan Nicolescu. În orice caz, finalul este foarte reuşit, iar " După mine, o zi..." este o creaţie memorabilă, aproape o capodoperă, şi poate fi pusă alături de Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Sunt cele mai bune două romane istorice româneşti, moderne.
La vremea sa, Ioan Dan Nicolescu a fost apreciat de exegeţi de prestigiu. Cunoscutul critic, istoric literar, eseist şi prozator Alex Ştefănescu notează pe ultima copertă a volumului : " Ioan Dan Nicolescu oferă cititorilor unul dintre cele mai frumoase romane istorice care s-au scris în limba română. Autorul este încă tânăr, dar asemenea unui sihastru din poezia lui Eminescu ştie să stea retras şi să plutească în reveria unui trecut etern. Personajele sale, pe jumătate ascunse într-o umbră rembradtiană, se duelează la nesfârşit cu ajutorul cuvintelor. Din când în când câte o sclipire piezişă a spadelor lor iscusite ne face să tresărim, de parcă ne-ar atinge şi pe noi. "
Subscriu, cum se spune, cu ambele mâini.
" Cum şedea ei aşa şi omora - că şi puseseră rămăşag ; care dă jos peste zece ciute, cinci vulpi, doi mistreţi ş-un urs, acela va bea de la Vodă o lună de zile ; iar care va fi de tot întâiul să bea tot anul de la toţi - odată s-au rupt tufanii şi-n huiet, ca o furtună mare, ca un vânt grozav, au ieşit un urs. Şi văzându-l aceia s-au înfricoşat tare şi-au fugit toţi, că fiara nu răbda pe nimenea în jur ; nice căini, că i-a rupt ca pe oi cât se spânzura ei de el, da era prea mare şi rău, nice om. La comisul Savel i-au dat o brâncă peste greabăn de-au zburat capul peste gât, aşa întreg. Ş-au venit hiara, răcnind spre Vodă, care a dat din puşcă da nu l-au lovit ci mai avan l-au întărâtat. Noroc că s-au aflat prin prejmă Ilioiu al Toaderei , om prost, de-a pus suliţă sub coapsa namilei şi-o au străpuns până în spate prin inimă. Şi când au căzut dihania, Vodă au tras jungherul, s-au dat în genunchi ş-au vârât hierul în urs de l-au făcut sită. Şi nimica nu zicea, numai băga hierul, icnea şi curgea sudoare de pe dânsul.. Iar când n-au mai putut, au căzut lângă leş cu spume la gură, cum face adesea de vreo doi ani încoace şi aşa l-au cărat, cu o lingură între fălci, să nu-şi reteze limbă din dârdâiala dinţilor. "
Scena e prea lungă ca s-o pot cita în întregime. În loc să-l răsplătească pe salvator, Voico porunceşte ca acela să fie decapitat, fiindcă nu suportă mila unui om inferior.
Cu altă pană, dar în aceeaşi limbă savuroasă, narează Artemie întâmplarea în paginile oficiale. Motivaţia vânătorii este romantică şi deopotrivă domestic-familială :
" S-au înduplecat Vodă cât mai ales că Doamna Slamna pohtea la carne de iepure. Că era grea. Şi chiar ea i-a zis : << Du-te, Măria-Ta, că ăl mic râmneşte şi nu se face să nu-i dai ! >>"
În gura voievodului sunt puse vorbe înţelepte :
" Vânaţi cu ochiul şi cu mintea, numai aşa se umple traista sufletului.Ăsta-i lucrul cel mai de preţ ! "
Iată cum e redată şi scena cu ursul :
" Şi pe când umbla ei, iaca, mare năpraznă era să se întâmple : că s-aude huiet mare şi namilă de urs cât casa intră în mijlocul cetei mânios foarte. Cum ei sta pieriţi şi nici nu crâcnea, boala de urs înşfacă pe unul Ilioiu al Toaderei, om ce ţinea puşcile, îl ardică şi-l izbeşte de pământ, taman cum face cu oaia. Apoi se suie pe el. Vodă, dacă vede primejdia în care intrase acel om - şi era om prost, nice velit, nice om prost, şedea şi el pe lângă curte, că-l luaseră pentru dusul puscilor şi belire de sălbăticiuni de-ar fi fost la o adică - era grozavă, scoate jungherul şi, dând glas mare - cum se dă când te-ncinge ursul - se prăvale asupră-i. Şi până să se dezmeticească cei din jur, străpunge pe hiară drept în inimă, hiara este moartă, iară Vodă se saltă de pe ea şi zice : << Au pohtit Doamna noastră spată de iepure, acuma îi dăm brâncă de urs ! Că decât să iasă pruncul fricos ca iepurele, mai bine tare ca ursul ! >>. Aşa au grăit el şi nemica alta n-au păţit, cât numai şi-au stricat în îmbrăţişare doi bumbi de la găitan.
Apoi au luat pe Ilioiul şi l-au dus la curte ; unde doftorul curţii, Şileru, au făcut ce-au putut ; dar Ilşioiul, bietul s-au făcut scăpat spre cele veşnice. Şi plângea Vodă ca după un frate şi zicea că omul, de-i el strălucit ori prost de tot, tot om e ; şi când moare unul, parcă ar muri toţi, aşa trebuie să ne gândim. "
Voico găseşte, chipurile, o modalitate de a ajuta familia mortului, cumpărând... găini de la soţia Lui Ilioiu, la preţuri exorbitante.
Ca orice satrap, Voico visează la o ctitorie măreaţă. Face o sală de ospeţe nemaivăzută şi îşi comandă o oglindă miraculoasă. După ce el, Voico, se va privi o dată în ea, oricine se va uita în luciul argintiu nu se va mai vedea pe sine, ci va zări chipul domnitorului ! Voico are şapte sosii - naratorul îi numeşte "ipochimeni", îmbogăţind semantic arhaismul respectiv -, fiecare fiind specializat într-un domeniu bine precizat. De exemplu, una dintre dubluri ştie mai multe limbi străine. Când vin oaspeţi, ipochmenii se perindă, pe rând, la masă şi se schimbă între ei, prefăcându-se că se duc la umblătoare. După cantităţi uriaşe de mâncare şi băutură, în final apare adevăratul Voico, proaspăt şi treaz, uluindu-i pe toţi.
Pentru a-l supraveghea pe Artemie, Voico îl deghizează pe un oarecare Picu în înger. După ce iscoada află tot ce gândea Artemie, se întoarce la vodă şi îi raportează totul, iar Voico îl execută. Precum un despot medieval autentic, Voico are un măscărici cu care se sfătuieşte. Ilea, bufonul, este singurul om de la curte care are voie să spună adevărul despre domnitor. Discuţiile despre spaimă dintre Voico şi Ilea, aşezate simetric la începutul şi la sfârşitul romanului, îşi au rostul lor. Teroarea pe care Voico o ridică la rang de lege se întoarce, în final, împotriva sa.
Înlăturat de la putere de Artemie, care beneficiază de sprijinul turcilor, Voico intră în oglinda miraculoasă şi se face pierdut. Îi rămâne numai chipul care se face văzut de câte ori cineva cercetează obiectul cu pricina. Secvenţe de mare artă narativă sunt presărate peste tot în roman. Întâlnim şi idei de o aleasă frumuseţe, cum ar fi aceea că adevărul se ascunde cel mai bine nu prin minciună, ci prin alt adevăr. Către sfârşit, din carte ar fi putut lipsi vreo şaizeci de pagini, iar textul ar fi avut de căştigat în fluenţă şi relief artistic. Sigur, ne este uşor să facem asemenea observaţii privind din exterior, dar obiecţia e măruntă : lungirea discursului epic ( devenită, de la Nicolae Breban încoace, o boală a tuturor romancierilor autohtoni ) nu afectează valoarea indiscutabilă a creaţiei lui Ioan Dan Nicolescu. În orice caz, finalul este foarte reuşit, iar " După mine, o zi..." este o creaţie memorabilă, aproape o capodoperă, şi poate fi pusă alături de Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Sunt cele mai bune două romane istorice româneşti, moderne.
La vremea sa, Ioan Dan Nicolescu a fost apreciat de exegeţi de prestigiu. Cunoscutul critic, istoric literar, eseist şi prozator Alex Ştefănescu notează pe ultima copertă a volumului : " Ioan Dan Nicolescu oferă cititorilor unul dintre cele mai frumoase romane istorice care s-au scris în limba română. Autorul este încă tânăr, dar asemenea unui sihastru din poezia lui Eminescu ştie să stea retras şi să plutească în reveria unui trecut etern. Personajele sale, pe jumătate ascunse într-o umbră rembradtiană, se duelează la nesfârşit cu ajutorul cuvintelor. Din când în când câte o sclipire piezişă a spadelor lor iscusite ne face să tresărim, de parcă ne-ar atinge şi pe noi. "
Subscriu, cum se spune, cu ambele mâini.
sâmbătă, 21 ianuarie 2012
LA MULŢI ANI, VALERIA MANTA TĂICUŢU !
Pe 20 ianuarie sărbătorim ziua de naştere a excepţionalei poete şi prozatoare VALERIA MANTA TĂICUŢU, care este şi un strălucit critic literar.
Îi doresc să rămână mereu frumoasă, să se bucure de iubire şi să scrie în continuare multe cărţi extraordinare, cu care să ne taie respiraţia.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, VALERIA !
Îi doresc să rămână mereu frumoasă, să se bucure de iubire şi să scrie în continuare multe cărţi extraordinare, cu care să ne taie respiraţia.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, VALERIA !
Ninge cu ceşti de porţelan
Ninge peste surâsul rusoaicelor blânde şi peste Mirceştii lui Alecsandri.
Ninge cu ceşti albe, de porţelan, în care iubitele ne citesc soarta.
Ninge.
Nu voi uita niciodată noaptea în care tatăl meu mi-a arătat zăpada. Era viscol puternic, tata m-a luat în braţe, cred că eram în scutece, şi a ieşit cu mine pe prispa casei bătrâneşti. Eram orbit şi înecat de fulgii de nea, care mă atacau ca nişte vietăţi de pradă, iar părintele meu s-a aplecat, a luat zăpadă de jos, a strâns-o în pumn şi mi-a întins-o. După cum îi sclipeau ochii, am înţeles că îmi face un dar neobişnuit.
Am întins mâna şi am simţit pentru prima dată ce înseamnă frumuseţea.
Peste zeci de ani, am încercat să prind, în câteva cuvinte, fulgerul care m-a străbătut atunci din creştet până-n tălpi :
frumuseţea nu se iartă !
zăpada
călcată-n
picioare
de
lupii
flămânzi
Nu cred că am reuşit.
Ninge cu ceşti albe, de porţelan, în care iubitele ne citesc soarta.
Ninge.
Nu voi uita niciodată noaptea în care tatăl meu mi-a arătat zăpada. Era viscol puternic, tata m-a luat în braţe, cred că eram în scutece, şi a ieşit cu mine pe prispa casei bătrâneşti. Eram orbit şi înecat de fulgii de nea, care mă atacau ca nişte vietăţi de pradă, iar părintele meu s-a aplecat, a luat zăpadă de jos, a strâns-o în pumn şi mi-a întins-o. După cum îi sclipeau ochii, am înţeles că îmi face un dar neobişnuit.
Am întins mâna şi am simţit pentru prima dată ce înseamnă frumuseţea.
Peste zeci de ani, am încercat să prind, în câteva cuvinte, fulgerul care m-a străbătut atunci din creştet până-n tălpi :
frumuseţea nu se iartă !
zăpada
călcată-n
picioare
de
lupii
flămânzi
Nu cred că am reuşit.
vineri, 20 ianuarie 2012
"După mine, o zi... " Un roman de Ioan Dan Nicolescu ( I )
Este nedrept că nu se mai vorbeşte deloc de Ioan Dan Nicolescu, un prozator foarte înzestrat şi original, a cărui activitate literară îşi are centrul de greutate înainte de 1989. A publicat următoarele cărţi : Rana statuilor, roman, Ed. Cartea Românescă, 1977, Legătura de chei , proză scurtă, 1980, Sărbători marţiale, roman, 1980 şi După mine, o zi... , roman, 1983. Dintre ele, am citit Rana statuilor şi După mine, o zi... şi mărturisesc că am fost impresionat de forţa artistică a romancierului. Din lipsă de timp ( dar şi din alte motive ), nu mai scriu recenzii. Mă limitez la consemnarea unor impresii de lectură, în cât mai puţine cuvinte. Încerc să propun idei prin care să surprind unicitatea unei cărţi şi ceea ce are aceasta, în structura sa, nou şi captivant.
Rana statuilor este o carte construită pe structuri mitico-folclorice, în care metafora şi lirismul sunt esenţiale. Din câte ţin minte, Marin Preda a ţinut manuscrisul romanului multă vreme la editură, insistând ca Nicolescu să elimine din text ceea ce părea poezie şi nu proză.
Am recitit, de sărbători, ultimul op al lui Ioan Dan Nicolescu.
Mi-am pus întrebarea, încă de la prima lectură, cum se face că acest volum a putut apărea în timpul lui Ceauşescu. În definitiv, este o operă despre Putere, mecanismele acesteia fiind dezvăluite, expresiv, apăsat şi explicit. Voico, feudalul gospodar şi cu noroc în toate, ia puterea după ce îl alungă pe fostul domnitor şi devine un tiran crud. Prin înscenări grosolane scapă de oamenii incomozi şi îi apropie pe alţii. Mitropolitului îi vâră în pat un călugăr tinerel. Pe Artemie, un alt călugăr, îl corupe cu cea care va deveni soţia a trei domnitori. La început, ca şi la sfârşit, romanul trenează. Discuţiile dintre Artemie şi Teofil, stareţul mănăstirii şi viitorul mitropolit, sunt greoaie şi încâlcite, dar impregnate de înţelepciune creştină şi având un parfum arhaic inconfundabil. Frumuseţea şi valoarea textului fiind de netăgăduit, mă gândesc în ce măsură După mine, o zi... ar putea fi tradus în alte limbi. E cazul şi celorlalte două cărţi româneşti cu subiect istoric, dar cu o problematică ţinând de cea mai fiebinte actualitate : Princepele lui Eugen Barbu şi Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Un bibliofil îmi scria, într-un comentariu, că Princepele este mult prea încărcat de arhaisme ( unele inventate de autor, spun eu ) care îl fac aproape de necitit, opinie pe care o împărtăşesc. Ce să mai vorbim, în această situaţie, de bariere lingvistice !
Romanul e plin de găselniţe care de care mai ingenioase. Ascensiunea lui Artemie, ajuns mare vornic şi după aceea domnitor, este excelent urmărită. Ca şi Procopius din Cezareea, el scrie două istorii : una oficială şi alta secretă, în care consemnează toate crimele lui Voico. Acesta îl spionează pe cronicar, îi citeşte textul şi uneori îl mustră pentru inexactităţi. Din După mine, o zi... ar merita să cităm copios, dar spaţiul nu ne permite. În timp ce Artemie şi Teofil poartă discuţii teologice şi filozofice ( Dumnezeu, credinţă, adevăr, etc ) un alt călugăr, dus cu pluta, vine şi urinează, în puterea nopţii, pe uşa chiliei lor, ca să poată spune a doua zi că diavolul a vreut să-i spurce : " Artemie auzi un ţîrîit la uşă, de parcă cineva şi-ar fi lăsat udul. Apoi un oftat şi paşi dupăind, firişorul se prelinse în chilie înaintând sprinţar, luminat de lună..." Voico aranjează cu un necunoscut, căruia îi promite bani, ca respectivul să se dea sol turcesc, iar domnitorul să-şi arate curajul în faţa oprimatorilor. Falsul sol vine în diuvan, Voico îl tratează cu obăznicie, apoi îl porcăie şi porunceşte să i se taie capul. Zadarnic strigă bietul om că nu aşa a fost înţelegerea. În scurt timp, Voico devine o fiară turbată, dar iată ce scrie istoricul Artemie : " Lume, dacă eşti cu ochi şi minte, stai să te minunezi : de unde virtutea, de unde mila, de unde hărnicia, i-au venit acestui Voico Voievod ? Care din cei ce-au stat înainte în scaunul Ţărei au străluminat mai curat ca El ? Câţi falnici cari au fost - şi-au încălărat pre umerii largi ai acestui pământ mulţi străuciţi şi de tot luminaţi domni - s-aseamănă acestuia care, neodihnit, nemâncat, nebeut, veghează şi la cel mic şi la cel mare, lăsându-se pre el ? " Voico tocmai îl ucisese pe Ilioiu al Toaderei, om cu familie şi copii, fiindcă în timpul unei vânători, ţăranul îi salvase viaţa voievodului, intrat în ghearele unui urs !
Rana statuilor este o carte construită pe structuri mitico-folclorice, în care metafora şi lirismul sunt esenţiale. Din câte ţin minte, Marin Preda a ţinut manuscrisul romanului multă vreme la editură, insistând ca Nicolescu să elimine din text ceea ce părea poezie şi nu proză.
Am recitit, de sărbători, ultimul op al lui Ioan Dan Nicolescu.
Mi-am pus întrebarea, încă de la prima lectură, cum se face că acest volum a putut apărea în timpul lui Ceauşescu. În definitiv, este o operă despre Putere, mecanismele acesteia fiind dezvăluite, expresiv, apăsat şi explicit. Voico, feudalul gospodar şi cu noroc în toate, ia puterea după ce îl alungă pe fostul domnitor şi devine un tiran crud. Prin înscenări grosolane scapă de oamenii incomozi şi îi apropie pe alţii. Mitropolitului îi vâră în pat un călugăr tinerel. Pe Artemie, un alt călugăr, îl corupe cu cea care va deveni soţia a trei domnitori. La început, ca şi la sfârşit, romanul trenează. Discuţiile dintre Artemie şi Teofil, stareţul mănăstirii şi viitorul mitropolit, sunt greoaie şi încâlcite, dar impregnate de înţelepciune creştină şi având un parfum arhaic inconfundabil. Frumuseţea şi valoarea textului fiind de netăgăduit, mă gândesc în ce măsură După mine, o zi... ar putea fi tradus în alte limbi. E cazul şi celorlalte două cărţi româneşti cu subiect istoric, dar cu o problematică ţinând de cea mai fiebinte actualitate : Princepele lui Eugen Barbu şi Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Un bibliofil îmi scria, într-un comentariu, că Princepele este mult prea încărcat de arhaisme ( unele inventate de autor, spun eu ) care îl fac aproape de necitit, opinie pe care o împărtăşesc. Ce să mai vorbim, în această situaţie, de bariere lingvistice !
Romanul e plin de găselniţe care de care mai ingenioase. Ascensiunea lui Artemie, ajuns mare vornic şi după aceea domnitor, este excelent urmărită. Ca şi Procopius din Cezareea, el scrie două istorii : una oficială şi alta secretă, în care consemnează toate crimele lui Voico. Acesta îl spionează pe cronicar, îi citeşte textul şi uneori îl mustră pentru inexactităţi. Din După mine, o zi... ar merita să cităm copios, dar spaţiul nu ne permite. În timp ce Artemie şi Teofil poartă discuţii teologice şi filozofice ( Dumnezeu, credinţă, adevăr, etc ) un alt călugăr, dus cu pluta, vine şi urinează, în puterea nopţii, pe uşa chiliei lor, ca să poată spune a doua zi că diavolul a vreut să-i spurce : " Artemie auzi un ţîrîit la uşă, de parcă cineva şi-ar fi lăsat udul. Apoi un oftat şi paşi dupăind, firişorul se prelinse în chilie înaintând sprinţar, luminat de lună..." Voico aranjează cu un necunoscut, căruia îi promite bani, ca respectivul să se dea sol turcesc, iar domnitorul să-şi arate curajul în faţa oprimatorilor. Falsul sol vine în diuvan, Voico îl tratează cu obăznicie, apoi îl porcăie şi porunceşte să i se taie capul. Zadarnic strigă bietul om că nu aşa a fost înţelegerea. În scurt timp, Voico devine o fiară turbată, dar iată ce scrie istoricul Artemie : " Lume, dacă eşti cu ochi şi minte, stai să te minunezi : de unde virtutea, de unde mila, de unde hărnicia, i-au venit acestui Voico Voievod ? Care din cei ce-au stat înainte în scaunul Ţărei au străluminat mai curat ca El ? Câţi falnici cari au fost - şi-au încălărat pre umerii largi ai acestui pământ mulţi străuciţi şi de tot luminaţi domni - s-aseamănă acestuia care, neodihnit, nemâncat, nebeut, veghează şi la cel mic şi la cel mare, lăsându-se pre el ? " Voico tocmai îl ucisese pe Ilioiu al Toaderei, om cu familie şi copii, fiindcă în timpul unei vânători, ţăranul îi salvase viaţa voievodului, intrat în ghearele unui urs !
miercuri, 18 ianuarie 2012
LA MULŢI ANI, KOCSIS FRANCISKO !
Astăzi este ziua de naştere a eminentului poet, prozator, eseist şi traducător KOCSIS FRANCISKO, care mă onorează cu prietenia sa.
Îi doresc să se bucure de sănătate, iar iubirea şi frumuseţea să-l însoţească pretutindeni ! Să scrie în continuare cărţi extraordinare şi să ne fascineze cu poemele sale !
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, PRIETENE DRAG !
Îi doresc să se bucure de sănătate, iar iubirea şi frumuseţea să-l însoţească pretutindeni ! Să scrie în continuare cărţi extraordinare şi să ne fascineze cu poemele sale !
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, PRIETENE DRAG !
marți, 17 ianuarie 2012
Orientul blestemat
Lumea s-a crucit când a văzut că la moartea lui Kim Jong-il, nord-coreenii se jeleau şi se tăvăleau pe jos, ca bolnavi de epilepsie, organizaţi în mari şi urlătoare adunări de doliu. Mai târziu am aflat că aceia care nu se zbuciumau destul de convingător erau în pericol să fie pedepsiţi. Poate chiar cu închisoarea.
Am fost totdeauna de părere că toate tipurile de societăţi nu sunt decât variante, mai apăsate ori mai discrete, ale sclavagismului şi feudalismului. Nu sunt vânduţi, azi, jucătorii de fotbal, precum nişte vite la târg ?
Cândva am fost coleg de cămin cu nişte asiatici. Le dau numai iniţialele : R. N., L. S. G. şi J. G. Ultimul râdea toată ziua. Al doilea era o masă de oase şi de muşchi, făcuse războiul, iar după trei ani de studii, putea să articuleze, în limba română, câteva vorbe şi saluta cam aşa :
- Bânăăă zâoaa !
Mărturisea că i-ar fi plăcut mai mult să facă încă cinci-şase ani de război, decât să se apuce să înveţe graiul nostru.
R. N. era un tip special. După şase luni, ştia bine româneşte şi îşi argumenta opiniile comuniste cu patimă. Cred că era instruit în trupele coreene speciale. La fotbal, ajungea mereu înaintea noastră la minge, iar dacă vreunul încerca să-l pocnească, nici nu apuca să ridice mâna până era imobilizat de coreean. Ne spunea poveşti aiuritoare, în care el credea cu fanatism, despre tunurile lor lungi de sute de metri, ascunse în munţi şi cu care puteau distruge America. Era suficient ca Marele lor Conducător să fi apăsat pe un buton, că munţii s-ar fi dat la o parte şi ar fi apărut artileria lor de uriaşi. Sunt convins că R. N. a ajuns departe. Ne-a arătat o fotografie în care el era al treilea din stânga lui Kim Ir-sen.
O singură slăbiciune avea R. N. : fuma Kent, ţigări americane.
- Băi, R,, i-am zis într-o zi, cum se face că tu fumezi ţigări capitaliste ?
A oftat, a tras adânc din ţigară şi a fost prima dată când n-a avut replică.
Altceva voiam să zic. Fiecare coreean purta, la reverul hainei, efigia lui Kim Ir-sen. În toate camerele lor era amenajat un colţ acoperit cu catifea roşie şi prevăzut cu un portret uriaş al lui Kim şi cu steagurile partidului şi ţării lor. Aveau acolo şi câte o masă pe care erau aşezate operele Conducătorului coreean. Orice dictator trebuie să aibă nişte opere, nu ? În fiecare seară, coreenii îngenuncheau în faţa portretului lui Kim şi îşi mărturiseau toate păcatele săvârşite peste zi. Îşi cereau iertare, apoi îşi luau angajamentul să nu mai greşească.
Stau şi mă-ntreb ce-o fi în mintea unuia care deţine puterea, consideră că i se cuvine totul şi poate face orice ? Cum o fi fost să te cheme Mao Zedong, Kim Jong-il, Gaddafi ori Saddam Hussein ?
Şi cum vor fi gândind cei care devin, de bunăvoie, sclavi ?
Repet ce-am mai zis şi cu alt prilej, reproducând o idee a unui prieten care a murit : trăiască feudalismul, viitorul de aur al omenirii !
P. S. 1. Orientul politic blestemat a făcut ca Orientul magic, înţelept şi etern să bată în retragere sau să se ascundă.
2. Cineva mi-a relatat o scenă care m-a impresionat. O bătrână a intrat într-un magazin alimentar şi a cerut o felie de parizer de... cinci bani.
Am fost totdeauna de părere că toate tipurile de societăţi nu sunt decât variante, mai apăsate ori mai discrete, ale sclavagismului şi feudalismului. Nu sunt vânduţi, azi, jucătorii de fotbal, precum nişte vite la târg ?
Cândva am fost coleg de cămin cu nişte asiatici. Le dau numai iniţialele : R. N., L. S. G. şi J. G. Ultimul râdea toată ziua. Al doilea era o masă de oase şi de muşchi, făcuse războiul, iar după trei ani de studii, putea să articuleze, în limba română, câteva vorbe şi saluta cam aşa :
- Bânăăă zâoaa !
Mărturisea că i-ar fi plăcut mai mult să facă încă cinci-şase ani de război, decât să se apuce să înveţe graiul nostru.
R. N. era un tip special. După şase luni, ştia bine româneşte şi îşi argumenta opiniile comuniste cu patimă. Cred că era instruit în trupele coreene speciale. La fotbal, ajungea mereu înaintea noastră la minge, iar dacă vreunul încerca să-l pocnească, nici nu apuca să ridice mâna până era imobilizat de coreean. Ne spunea poveşti aiuritoare, în care el credea cu fanatism, despre tunurile lor lungi de sute de metri, ascunse în munţi şi cu care puteau distruge America. Era suficient ca Marele lor Conducător să fi apăsat pe un buton, că munţii s-ar fi dat la o parte şi ar fi apărut artileria lor de uriaşi. Sunt convins că R. N. a ajuns departe. Ne-a arătat o fotografie în care el era al treilea din stânga lui Kim Ir-sen.
O singură slăbiciune avea R. N. : fuma Kent, ţigări americane.
- Băi, R,, i-am zis într-o zi, cum se face că tu fumezi ţigări capitaliste ?
A oftat, a tras adânc din ţigară şi a fost prima dată când n-a avut replică.
Altceva voiam să zic. Fiecare coreean purta, la reverul hainei, efigia lui Kim Ir-sen. În toate camerele lor era amenajat un colţ acoperit cu catifea roşie şi prevăzut cu un portret uriaş al lui Kim şi cu steagurile partidului şi ţării lor. Aveau acolo şi câte o masă pe care erau aşezate operele Conducătorului coreean. Orice dictator trebuie să aibă nişte opere, nu ? În fiecare seară, coreenii îngenuncheau în faţa portretului lui Kim şi îşi mărturiseau toate păcatele săvârşite peste zi. Îşi cereau iertare, apoi îşi luau angajamentul să nu mai greşească.
Stau şi mă-ntreb ce-o fi în mintea unuia care deţine puterea, consideră că i se cuvine totul şi poate face orice ? Cum o fi fost să te cheme Mao Zedong, Kim Jong-il, Gaddafi ori Saddam Hussein ?
Şi cum vor fi gândind cei care devin, de bunăvoie, sclavi ?
Repet ce-am mai zis şi cu alt prilej, reproducând o idee a unui prieten care a murit : trăiască feudalismul, viitorul de aur al omenirii !
P. S. 1. Orientul politic blestemat a făcut ca Orientul magic, înţelept şi etern să bată în retragere sau să se ascundă.
2. Cineva mi-a relatat o scenă care m-a impresionat. O bătrână a intrat într-un magazin alimentar şi a cerut o felie de parizer de... cinci bani.
duminică, 15 ianuarie 2012
Calculatorul meu e defect
Aş fi vrut ca acesta să fie titlul unui poem în proză, dar e o realitate tristă. Computerul meu dă din nou semne că va înceta să funcţioneze. Astăzi a pornit abia la a opta încercare pe care am făcut-o. Va mai dura până îl voi repara.
După starea de spirit pe care am încercat-o când am văzut dezastrul, mi-am dat seama că sunt dependent de acest obiect. Ce-ar fi să-l ignor câteva săptămâni ?
P.S. De fapt, mi-am dat seama că nu de jucăria asta sunt dependent, ci de prietenii cu care pot comunica prin intermediul ei !
După starea de spirit pe care am încercat-o când am văzut dezastrul, mi-am dat seama că sunt dependent de acest obiect. Ce-ar fi să-l ignor câteva săptămâni ?
P.S. De fapt, mi-am dat seama că nu de jucăria asta sunt dependent, ci de prietenii cu care pot comunica prin intermediul ei !
vineri, 13 ianuarie 2012
Moşul cel Vesel şi plopii vorbitori
Bătrânul lucra la zootehnia CAP-ului şi trecea zilnic pe drumul străjuit de plopi, care ducea la râu. Se purta ciudat şi era mereu vesel. Chiar aşa l-am şi numit în Biblioteca lui Noe : Moşul cel Vesel. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune Márquez, el îmi va aminti de Moşul cel Veşnic, personajul din Siberiada lui Andrei Konchalovski. Pe noi, copiii de şcoală, ne oprea şi ne spunea că merge şi el la grădiniţă, e în grupa mare, în timp ce nevastă-sa, o babă uriaşă, se zbenguie la grupa mică. La o înmormântare, a desfăcut sârmele cu care erau legate băncile din scânduri pe care erau aşezaţi oamenii veniţi la priveghi, iar aceştia s-au prăvălit în noroi. Când vecinii urcau saci cu grâu în căruţe, el se precipita să-i ajute, iar cerealele deveneau incredibil de grele, până când cineva a observat că bătrânul trăgea de sac, dar...în jos. Am văzut cu ochii mei cum s-a prefăcut că vrea să ia nişte femei cu căruţa. Când ele se apropiau fiind gata să se urce, el atingea discret caii cu biciul şi aceştia fugeau încă cincizeci de metri. Moşul se prefăcea mânios că nu-i poate struni, iar când amatoarele de plimbare se apropiau, caii deveneau din nou de nestăpânit. Cred că le-a fugărit pe nefericite vreo doi kilometri. Moşul cel Vesel era mereu senin, pus pe şotii, împăcat cu sine şi cu lumea. Îl chema Oprea şi cred că a trăit peste nouăzeci de ani.
Între timp, am crescut şi am ajuns licean. Făcusem depresie. În loc să o iau către discotecă, mă plimbam, vara şi iarna, pe şoseaua evocată mai sus. O făceam, de obicei, noaptea. Uneori mă însoţea un prieten cu care discutam verzi şi uscate. Adică literatură. Nu ştiu ce era în capetele noastre, dar ne simţeam mai în largul nostru dacă ne urcam în plopi şi ne aşezam pe ramurile acestora. Copacii nu crescuseră foarte înalţi, erau foarte stufoşi şi se aflau în apropierea cimitirului. Cine trecea prin preajmă şi auzea voci discutând liniştite în arborii de lângă locurile de veci o rupea la fugă înnebunit de groază şi povestea, după aceea, săptămâni întregi despre ce auzise el pe acolo. Într-o noapte s-a întâmplat să treacă pe drum Moşul cel Vesel. Glasurile noastre l-au surprins, s-a oprit în loc încurcat şi s-a scărpinat în cap.
- Măi, să fie ! s-a mirat el. Plopii ăştia nu fac pere, dar vorbesc. Ăia de la şcoală or fi ştiind de minunea asta ?
A mai făcut câţiva paşi, s-a oprit şi a zis, uitându-se în sus, către noi :
- Aţi putea să vorbiţi şi voi într-un cavou, că pe-acolo nu speriaţi pe nimeni.
Şi s-a îndepărtat fără grabă, şchiopătând uşor, cum păşea el de obicei.
Între timp, am crescut şi am ajuns licean. Făcusem depresie. În loc să o iau către discotecă, mă plimbam, vara şi iarna, pe şoseaua evocată mai sus. O făceam, de obicei, noaptea. Uneori mă însoţea un prieten cu care discutam verzi şi uscate. Adică literatură. Nu ştiu ce era în capetele noastre, dar ne simţeam mai în largul nostru dacă ne urcam în plopi şi ne aşezam pe ramurile acestora. Copacii nu crescuseră foarte înalţi, erau foarte stufoşi şi se aflau în apropierea cimitirului. Cine trecea prin preajmă şi auzea voci discutând liniştite în arborii de lângă locurile de veci o rupea la fugă înnebunit de groază şi povestea, după aceea, săptămâni întregi despre ce auzise el pe acolo. Într-o noapte s-a întâmplat să treacă pe drum Moşul cel Vesel. Glasurile noastre l-au surprins, s-a oprit în loc încurcat şi s-a scărpinat în cap.
- Măi, să fie ! s-a mirat el. Plopii ăştia nu fac pere, dar vorbesc. Ăia de la şcoală or fi ştiind de minunea asta ?
A mai făcut câţiva paşi, s-a oprit şi a zis, uitându-se în sus, către noi :
- Aţi putea să vorbiţi şi voi într-un cavou, că pe-acolo nu speriaţi pe nimeni.
Şi s-a îndepărtat fără grabă, şchiopătând uşor, cum păşea el de obicei.
miercuri, 11 ianuarie 2012
Cine suntem
Tibetanii consideră că este definitorie, pentru nivelul nostru mental, atitudinea pe care o avem faţă de un câine flămând, de pe marginea drumului. Suntem, spun ei, ceea ce credem că este animalul acela.
luni, 9 ianuarie 2012
Un anotimp scos de sub pălăria unui magician ieşit la pensie
Ninge cu lumină rece şi plouă cu sudoarea plopilor. Nebunii joacă fotbal cu luna, iar orbii văd infernul la televizor. Nu e iarnă, nici toamnă. Sinucigaşilor le e silă să facă gestul final, în timp ce prietenii lor se dizolvă încet-încet în ceţuri. Şosetele noastre se transformă în pisici sadice, iar prin peşteri nu mai e nimeni. Numai uriaşii ne-au lăsat mesaje scrijelite pe oasele sternului. Dar cine să le mai citească ?
Sfârşitul lumii este pe fundul unui pahar plin cu apă de Dâmboviţa.
Sfârşitul lumii este pe fundul unui pahar plin cu apă de Dâmboviţa.
duminică, 8 ianuarie 2012
Timpul este reversibil sau despre Toma, salvatorul
O idee pentru uzul studenţilor de pretutindeni : frecventarea tuturor cursurilor dăunează grav sănătăţii !
Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoareale ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file ale operei sale, drăcuindu-le copios, magistrului îi venea de fiecare dată ideea salvatoare de a ne scoate la tablă, în amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu tot neamul. Mă opresc aici cu detaliile, precizând că eram în anul al doilea de studii.
Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, tocmai când aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care urma să-l monteze, ca de obicei, în amfiteatru. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.
- Stai puţin, mi-a strigat el.
- Bună ziua, am spus, plin de respect.
- Te faci că nu mă vezi, ai ? Şi treci atât de rar pe la noi !
- Păi...
- Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci ani !
- Da, sigur ! m-am entuziazmat eu.
- Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi ?
- Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit.
- Lasă că e bine ! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii ! Şi nu ne uita nici pe noi, că de !...
Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru.
- Ai văzut ce memorie am ? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine.
A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, ajuns azi o mare personalitate culturală, dar încă student pe atunci. Frumosul şi inteligentul meu amic îmi spunea despre o carte recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor.
- Pe dumneata nu te cheamă Toma ? m-a întrebat el, sever.
- Da, Toma sunt ! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară.
- Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi ?
- Ba da.
- Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi chiuleşti ca un golan ?
- Hă, hă, hă, hă !
- Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent ! Şi nu mai râde ca idiotul !
Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoareale ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file ale operei sale, drăcuindu-le copios, magistrului îi venea de fiecare dată ideea salvatoare de a ne scoate la tablă, în amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu tot neamul. Mă opresc aici cu detaliile, precizând că eram în anul al doilea de studii.
Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, tocmai când aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care urma să-l monteze, ca de obicei, în amfiteatru. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.
- Stai puţin, mi-a strigat el.
- Bună ziua, am spus, plin de respect.
- Te faci că nu mă vezi, ai ? Şi treci atât de rar pe la noi !
- Păi...
- Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci ani !
- Da, sigur ! m-am entuziazmat eu.
- Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi ?
- Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit.
- Lasă că e bine ! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii ! Şi nu ne uita nici pe noi, că de !...
Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru.
- Ai văzut ce memorie am ? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine.
A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, ajuns azi o mare personalitate culturală, dar încă student pe atunci. Frumosul şi inteligentul meu amic îmi spunea despre o carte recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor.
- Pe dumneata nu te cheamă Toma ? m-a întrebat el, sever.
- Da, Toma sunt ! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară.
- Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi ?
- Ba da.
- Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi chiuleşti ca un golan ?
- Hă, hă, hă, hă !
- Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent ! Şi nu mai râde ca idiotul !
vineri, 6 ianuarie 2012
Nici foamea nu mai e ce-a fost
Am fost un fel de artist al foamei.
Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors către şi dinspre cantină şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacul lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia ! Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită, şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă : puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă... răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic! Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e greu de dedus că în ultimul an am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie : " Eeeee, te-aş cam bate la puncte ! " Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet.
A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin Neagu nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce îmi vedean liniştit de studiu, auzeam, în liniştea camerei, un zgomot de rozător înfometat : cronţ-cronţ ! cronţ-cronţ ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine mare, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor.
Nino Stratan suferea de pe atunci de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian Radu ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, un poet şi un prozator ( care, între timp, a renunţat la scris ) au descins în odaie, rupţi de...oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la borcanul lui Stratan, pe care l-au înhăţat cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Prozatorul a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de poet, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Stratan şi, văzându-l pe prozator în picioare, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Colegul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Nino desface capacul borcanului, cum loveşte furculiţa de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum începe să mestece originalul preparat. Clefăiala s-a întrerupt brusc. " Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost !"
Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors către şi dinspre cantină şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacul lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia ! Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită, şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă : puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă... răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic! Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e greu de dedus că în ultimul an am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie : " Eeeee, te-aş cam bate la puncte ! " Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet.
A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin Neagu nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce îmi vedean liniştit de studiu, auzeam, în liniştea camerei, un zgomot de rozător înfometat : cronţ-cronţ ! cronţ-cronţ ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine mare, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor.
Nino Stratan suferea de pe atunci de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian Radu ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, un poet şi un prozator ( care, între timp, a renunţat la scris ) au descins în odaie, rupţi de...oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la borcanul lui Stratan, pe care l-au înhăţat cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Prozatorul a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de poet, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Stratan şi, văzându-l pe prozator în picioare, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Colegul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Nino desface capacul borcanului, cum loveşte furculiţa de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum începe să mestece originalul preparat. Clefăiala s-a întrerupt brusc. " Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost !"
marți, 3 ianuarie 2012
Trei poeme de MUGUR GROSU
Îmi face o deosebită plăcere să postez, pe blogul meu, trei splendide texte ale extraordinarului poet, publicist şi artist plastic Mugur Grosu. Silabele vin și îi cântă în palmă nebunia poeziei.
Cărți publicate
Haltera cu zurgălăi (poezie, Ed. Pontica, 2001);
Măcelărie (publicistică, Ed. Tomis, 2006);
sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (experiment, Ed. Vinea, 2006);
press / troleul 43 s-a spanzurat cu cordonul de la capot (experiment, Ed. Vinea, 2007 / ediția a II-a în 2009)
Grossomodo (poezie, Ed. Tracus Arte, 2011)
Volume colective
Starea de plasmă(Ed. Pontica, 1999)
EroTICA (ASALT / American Research Press, 2000)
Generația 2000 (Ed. Pontica, 2004)
Days of poetry & wine (Medana, Slovenia, 2004)
Prima mea beție (Ed. Art, 2009)
Prima mea dezamăgire în dragoste (Ed. Art, 2009)
Iubirea e pe 14 februarie (Ed. Vinea, 2010)
Maratonul de poezie și jazz (Ed. Tracus Arte, 2011)
Prima mea carte (Ed. Art, 2011)
Premii și distincții
Premiul pentru poezie la Festivalul național Cristian Popescu, ed. a II-a, 1998
Premiul pentu debut al USR filiala Constanța, pentru volumul Haltera cu zurgălăi, 2001
Premiat la "Bursa de texte noi românești" de la Dramafest pentru piesa de teatru Blackout, 2008
Premiul Experimentiuk! al revistei Tiuk! pentru volumul "Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot", 2009
Premiul pentru poezie la Salonul Internațional de Carte din Republica Moldova, 2011
Festivaluri internaționale
Days of poetry & wine - Medana, Slovenia, 2004
Avangarda românească - ICR / ICARE, București, 2006
Oskar Pastior, ed. a II-a, Sibiu, 2008
Luna 9 a Bucureștiului în Praga - I.C.R. Praga, Cehia, 2009
Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
COSMIN PERȚA
HOAX
dragă cititorule
te rog trimite poezia aceasta la toţi prietenii tăi
şi spune-le ca la rândul lor s-o trimită la toţi prietenii
negreşit
această poezie cu 77 de versuri e miraculoasă şi sacră şi dacă
timp de 14 zile o vei trimte la cel puţin 77 de oameni
o mare minune se va lăsa
peste viaţa ta
şi-a celor dragi ţie
dacă dimpotrivă vei zvârli poezia la coş
sau vei întrerupe-n vreun fel acest lanţ poetic ce ne leagă de-acum
mare urgie va fi peste tine zbaterea limbii şi oaselor nor
de lăcuste ronţăind toată lumina
ochilor
tăi
preşedintele nichard rixon a primit această poezie prin poştă
a râs şi-a catalogat-o drept junk dar şase zile mai târziu
pe când se afla la toaletă i-a-nţepenit mâna pe penis
n-au reuşit să i-o descleşteze cu toată tehnologia
aşa c-au vrut să ţină toată povestea ascunsă până găseau antidotul
i-au zis preşedintelui să-şi ţină mâna sub haină la apariţii
dar ieşi un scandal de proporţii părea că se masturbează
în timp ce vorbea despre terorism încălzirea globală sau alte minuni
ale omenirii scăpă de linşaj fugind într-un mare
deşert şi-acum bântuie în genunchi cu mâna lipită
acolo
într-o dimineaţă josephitz stigl viceseniorul băncii mondiale
primi această poezie ştia care-i mersul
cu lanţul aşa că i-a dat-o imediat secretariei
cerându-i să o multiplice şi s-o treacă-n anexele acordurilor stand-by
toate bune
doar că secretara vărsă
din greşeală cafeaua peste original şi-apoi încercă
să o şteargă frecă ce frecă
până nu se mai înţelese nimic
şi-a zis că nu-i mare pierdere nu părea
cine ştie ce poezea aşa că a căutat ea pe net
ceva mai de soi ceva să meargă la inimă la semnarea acordurilor
găsi ceva tare frumos ceva de-al lui mircea
cărtărescu părea celebru
multiplică şi făcu imediat anexele necesare
şase zile mai târziu pe când semna memorandumul tehnic de înţelegere
suplimentar pentru aranjamentul stand-by cu o ţară
din africa
stiloul viceseniorului începu să curgă
n-ar fi fost mare lucru
doar că-n loc de cerneală stiloul lui vărsa sânge
încercă să-l ascundă la piept dar cămaşa
i se înroşi imediat iar sângele-acela ţâşnea
tot mai puternic curgea pe podea stropea sala
în câteva clipe trecu tuturor de genunchi
valuri roşii îi izbeau de pereţi rupeau strada josephitz
fu luat pe braţe săltat în elicopter evacuat
de urgenţă în zare toţi îşi vor aminti
cerul acela ca un cd zgâriat de palele roşii
însângeratul amurg de elicopter în ocean
dispărut fără noimă
tânăra oki wshima-ylpon e moştenitoarea unei averi fabuloase
tatăl său un afacerist nepalezo-nordcoreean valora
potrivit publicaţiei vorbes 1,4 miliarde şi asta
la începutul anului căci averea n-a încetat
să crească să crească fireşte că
vorbes nu divulgă sursa miracolelor n-aţi fi aflat niciodată
că-n primăvara trecută tânăra oki wshima primise o poezie misterioasă
de la tânărul ylpon – muzician şi compozitor de succes
după ce făcuse avere din imobiliare – a fost pe loc cucerită
a citit-o la toate prietenele şi la scurt timp după asta
toate-au luat-o în sus
iubirea averea iubirea averea
s-au căsătorit
acum tu prietene ştii că tot rodul acesta
toată roua şi pulberea aurie
de la poezie vine prietene iar tu nu vei trăda
nu vei rupe lanţul acesta
nu vei trăda nu vei rupe
lanţul iubirii aşa
leagă-te şi dă-l mai departe dă-l mai departe dă-l mai departe
aparent astea erau numele tuturor lucrurilor
copiii strânşi în jurul bradului cântau o, albastră meduză
iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune
high heel, high hell
melancolie
întunericul din cinematograful lumina
interzisă copiilor sub 12 ani, genul dramă
genul teroare
genul feminin
high heel, high hell
tatăl prizonier e ocolit de temă
copia infidelă se va descurca singură
pe picioarele sale
să plece
să se prelingă
ca o dâră ruşinoasă de sânge
în acea perioadă a lanului crud încolţit
de ce ruşinoasă?
un etaj mai sus priveliştea deşi bestială
nu muşcă
apoi şi mai sus monstruos de calm mă înalţ
mă încalţ
nu ştiu cine s-a mutat dedesubt
parterul ronţăit de tramvaiele tot mai mici care chiţcăie
şi deci cine
va mai găsi cadavrul pivniţei de sub tine
high heel, high hell
melancolie
fetiţă adulterină
ce mai faci tu
în ce pat te mai strecori pe-nserat când răsar liliecii
din perne
fără gâfâieli mă-ndepărtez de mister urc
spre nord
să verific propriul meu alibi până-n vârf
îmi voi umple pantofii
aş putea să-ţi fiu tată acum
aş putea să-ţi fiu eu marsupiu acum într-un cinema finlandez
într-o cadă de marmură să-ţi aduc fulgere oblice mici
de-ntuneric
de dorul tău m-aş zvârli crocodililor
în chip de lacrimă
de ce lacrimă?
Din volumul grossomodo -Ed. Tracus Arte, 2011.
Cartea poate fi comandată online pe site-ul editurii: http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/grossomodo
Cărți publicate
Haltera cu zurgălăi (poezie, Ed. Pontica, 2001);
Măcelărie (publicistică, Ed. Tomis, 2006);
sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (experiment, Ed. Vinea, 2006);
press / troleul 43 s-a spanzurat cu cordonul de la capot (experiment, Ed. Vinea, 2007 / ediția a II-a în 2009)
Grossomodo (poezie, Ed. Tracus Arte, 2011)
Volume colective
Starea de plasmă(Ed. Pontica, 1999)
EroTICA (ASALT / American Research Press, 2000)
Generația 2000 (Ed. Pontica, 2004)
Days of poetry & wine (Medana, Slovenia, 2004)
Prima mea beție (Ed. Art, 2009)
Prima mea dezamăgire în dragoste (Ed. Art, 2009)
Iubirea e pe 14 februarie (Ed. Vinea, 2010)
Maratonul de poezie și jazz (Ed. Tracus Arte, 2011)
Prima mea carte (Ed. Art, 2011)
Premii și distincții
Premiul pentru poezie la Festivalul național Cristian Popescu, ed. a II-a, 1998
Premiul pentu debut al USR filiala Constanța, pentru volumul Haltera cu zurgălăi, 2001
Premiat la "Bursa de texte noi românești" de la Dramafest pentru piesa de teatru Blackout, 2008
Premiul Experimentiuk! al revistei Tiuk! pentru volumul "Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot", 2009
Premiul pentru poezie la Salonul Internațional de Carte din Republica Moldova, 2011
Festivaluri internaționale
Days of poetry & wine - Medana, Slovenia, 2004
Avangarda românească - ICR / ICARE, București, 2006
Oskar Pastior, ed. a II-a, Sibiu, 2008
Luna 9 a Bucureștiului în Praga - I.C.R. Praga, Cehia, 2009
Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
COSMIN PERȚA
HOAX
dragă cititorule
te rog trimite poezia aceasta la toţi prietenii tăi
şi spune-le ca la rândul lor s-o trimită la toţi prietenii
negreşit
această poezie cu 77 de versuri e miraculoasă şi sacră şi dacă
timp de 14 zile o vei trimte la cel puţin 77 de oameni
o mare minune se va lăsa
peste viaţa ta
şi-a celor dragi ţie
dacă dimpotrivă vei zvârli poezia la coş
sau vei întrerupe-n vreun fel acest lanţ poetic ce ne leagă de-acum
mare urgie va fi peste tine zbaterea limbii şi oaselor nor
de lăcuste ronţăind toată lumina
ochilor
tăi
preşedintele nichard rixon a primit această poezie prin poştă
a râs şi-a catalogat-o drept junk dar şase zile mai târziu
pe când se afla la toaletă i-a-nţepenit mâna pe penis
n-au reuşit să i-o descleşteze cu toată tehnologia
aşa c-au vrut să ţină toată povestea ascunsă până găseau antidotul
i-au zis preşedintelui să-şi ţină mâna sub haină la apariţii
dar ieşi un scandal de proporţii părea că se masturbează
în timp ce vorbea despre terorism încălzirea globală sau alte minuni
ale omenirii scăpă de linşaj fugind într-un mare
deşert şi-acum bântuie în genunchi cu mâna lipită
acolo
într-o dimineaţă josephitz stigl viceseniorul băncii mondiale
primi această poezie ştia care-i mersul
cu lanţul aşa că i-a dat-o imediat secretariei
cerându-i să o multiplice şi s-o treacă-n anexele acordurilor stand-by
toate bune
doar că secretara vărsă
din greşeală cafeaua peste original şi-apoi încercă
să o şteargă frecă ce frecă
până nu se mai înţelese nimic
şi-a zis că nu-i mare pierdere nu părea
cine ştie ce poezea aşa că a căutat ea pe net
ceva mai de soi ceva să meargă la inimă la semnarea acordurilor
găsi ceva tare frumos ceva de-al lui mircea
cărtărescu părea celebru
multiplică şi făcu imediat anexele necesare
şase zile mai târziu pe când semna memorandumul tehnic de înţelegere
suplimentar pentru aranjamentul stand-by cu o ţară
din africa
stiloul viceseniorului începu să curgă
n-ar fi fost mare lucru
doar că-n loc de cerneală stiloul lui vărsa sânge
încercă să-l ascundă la piept dar cămaşa
i se înroşi imediat iar sângele-acela ţâşnea
tot mai puternic curgea pe podea stropea sala
în câteva clipe trecu tuturor de genunchi
valuri roşii îi izbeau de pereţi rupeau strada josephitz
fu luat pe braţe săltat în elicopter evacuat
de urgenţă în zare toţi îşi vor aminti
cerul acela ca un cd zgâriat de palele roşii
însângeratul amurg de elicopter în ocean
dispărut fără noimă
tânăra oki wshima-ylpon e moştenitoarea unei averi fabuloase
tatăl său un afacerist nepalezo-nordcoreean valora
potrivit publicaţiei vorbes 1,4 miliarde şi asta
la începutul anului căci averea n-a încetat
să crească să crească fireşte că
vorbes nu divulgă sursa miracolelor n-aţi fi aflat niciodată
că-n primăvara trecută tânăra oki wshima primise o poezie misterioasă
de la tânărul ylpon – muzician şi compozitor de succes
după ce făcuse avere din imobiliare – a fost pe loc cucerită
a citit-o la toate prietenele şi la scurt timp după asta
toate-au luat-o în sus
iubirea averea iubirea averea
s-au căsătorit
acum tu prietene ştii că tot rodul acesta
toată roua şi pulberea aurie
de la poezie vine prietene iar tu nu vei trăda
nu vei rupe lanţul acesta
nu vei trăda nu vei rupe
lanţul iubirii aşa
leagă-te şi dă-l mai departe dă-l mai departe dă-l mai departe
aparent astea erau numele tuturor lucrurilor
copiii strânşi în jurul bradului cântau o, albastră meduză
iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune
high heel, high hell
melancolie
întunericul din cinematograful lumina
interzisă copiilor sub 12 ani, genul dramă
genul teroare
genul feminin
high heel, high hell
tatăl prizonier e ocolit de temă
copia infidelă se va descurca singură
pe picioarele sale
să plece
să se prelingă
ca o dâră ruşinoasă de sânge
în acea perioadă a lanului crud încolţit
de ce ruşinoasă?
un etaj mai sus priveliştea deşi bestială
nu muşcă
apoi şi mai sus monstruos de calm mă înalţ
mă încalţ
nu ştiu cine s-a mutat dedesubt
parterul ronţăit de tramvaiele tot mai mici care chiţcăie
şi deci cine
va mai găsi cadavrul pivniţei de sub tine
high heel, high hell
melancolie
fetiţă adulterină
ce mai faci tu
în ce pat te mai strecori pe-nserat când răsar liliecii
din perne
fără gâfâieli mă-ndepărtez de mister urc
spre nord
să verific propriul meu alibi până-n vârf
îmi voi umple pantofii
aş putea să-ţi fiu tată acum
aş putea să-ţi fiu eu marsupiu acum într-un cinema finlandez
într-o cadă de marmură să-ţi aduc fulgere oblice mici
de-ntuneric
de dorul tău m-aş zvârli crocodililor
în chip de lacrimă
de ce lacrimă?
Din volumul grossomodo -Ed. Tracus Arte, 2011.
Cartea poate fi comandată online pe site-ul editurii: http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/grossomodo
Abonați-vă la:
Postări (Atom)