duminică, 29 ianuarie 2023

Octavian Soviany : Şerban Tomşa - memorialist. O cronică la volumul Amintirile unui optzecist întârziat

 

Destinul literar al lui Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban) a avut o traiectorie mai puțin obișnuită. Născut în 1956, aparținînd, așadar, din punct de vedere cronologic grupului optzecist, a frecventat cursurile Literelor bucureștene, unde i-a avut colegi pe liderii optzecismului, a participat la ședințele Cenaclului de Luni, iar în perioada studenției a început să publice poezii și eseuri în diverse reviste literare, sub pseudonimul George Vlăsceanu. Această activitate literară ce se anunța promițătoare (autorul obținuse în 1974 Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie „Dimitrie Bolintineanu“) va fi însă întreruptă brusc; o boală misterioasă îl obligă pe Șerban Tomșa să renunțe la scris. Timp de mai bine de două decenii el va rămîne un bun profesor de limba română, revenind în literatură abia în anul 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat apoi de Maimuțe în haremul nopții (2006), Ghețarul (2009), care, încununat cu Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București, îi va aduce consacrarea deplină, Călugărul Negru (2013), Supraveghetorul și alte povestiri (2017), Casa noastră cea de toate zilele (2019), Ninge la Iasnaia Poliana (2020). În cărțile sale de proză de pînă acum, Șerban Tomșa a cultivat un soi de realism magic (comentatorii au vorbit despre anumite „ecouri marqueziene“), în dezvoltarea căruia observația realistă se amestecă cu fantasticul, dar și cu absurdul de sorginte urmuziană.

Cu Amintirile unui optzecist întîrziat, scriitorul trece de la proza de ficțiune la memorialistică; Șerban Tomșa își rememorează aici copilăria, adolescența și anii de studiu, respectiv primii 25 de ani din viață. „Practic, mărturisește el, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului românesc. […] Un gol imens se întinde pe durata unor zeci de ani, în care n-am mai publicat nimic. În acest volum, am încercat să-mi recuperez copilăria și tinerețea.“

Copilăria memorialistului nu are nimic idilic: se desfășoară într-un sat sărac din Teleorman, în anii tulburi ai colectivizării, printre oameni abrutizați de mizerie, unde scenele de violență sînt la ordinea zilei: educația se face cu pumnii sau cu ciomagul („Învățătoarea ne bătea cu un ciomag, de nu mai puteam deschide ușa cu mîinile umflate de atîta tăbăceală“), conflictele se sfîrșesc violent, iar animalele sînt tratate cu o cruzime neobișnuită. În această lume sălbatică, băiatul va descoperi de timpuriu bucuriile lecturii: prima carte care îi place cu adevărat este Aventurile lui Tom Sawyer și devine, în curînd, un cititor neobosit, de cărți, dar și de reviste literare, pe care i le aducea tatăl său de la oraș. Memorialistul nu se referă însă decît în treacăt la aceste lecturi, acordă prioritate experiențelor trăite sau cunoscute numai din auzite, faptului de viață, pe care de obicei îl înfățișează în realitatea lui nudă, fără să-l comenteze sau să-i atribuie vreo semnificație morală, căci întîmplările evocate vorbesc prin ele însele și n-au nevoie de comentarii. 

Adolescența memorialistului este la fel de sumbră precum copilăria: elev al liceului din Bolintin, tînărul inteligent, iubitor de lecturi și pasionat de literatură încape pe mîna unor profesori incompetenți, blazați sau alcoolici, al căror comportament vizează uneori patologicului. Ora de matematică a profesorului poreclit nea Fane, de exemplu, „se compunea din îmbrînceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Fane îi trăgea ghionturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încît să-i zdrobească metatarsienele“. Asemenea apariții, desprinse parcă din lumea marionetelor umanoide ale lui Alfred Jarry, nu sînt cîtuși de puțin singulare în „profesoriada“ lui Șerban Tomșa. Ele se plasează sub semnul absurdului, pentru că agresivitatea lor e lipsită de motivație, vine din lumea tulbure a instinctelor și e semnul unei „barbarii“ native, care face ca lumea memorialistului să semene uneori cu o junglă, în care cel slab e mereu la cheremul celui puternic. Tînărul Tomșa se va simți ceva mai în largul său în timpul studiilor universitare.

Acum (în ciuda bătăilor care se mai încing uneori la sfîrșitul vreunei petreceri) eroul se găsește într-o lume „civilizată“, printre oameni care îi împărtășesc gusturile și preocupările, are profesori străluciți (Paul Cornea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Gelu Ionescu) și colegi sclipitori, dintre care mulți (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu) vor schimba, la începutul anilor ’80, fața literaturii române, se bucură de cîțiva prieteni foarte apropiați, participă la ședințele Cenaclului de Luni, unde păreau să dispară toate constrîngerile ideologice și se inventa o nouă poezie, începe să se afirme ca poet și ca eseist, are două iubite, de care se desparte de teamă că le-ar putea face nefericite. Dar există și o față invizibilă a acestei lumi: libertatea de care se bucură locuitorii ei e doar aparentă, ochiul vigilent al Securității e prezent pretutindeni, iar autorul memoriilor se va simți în curînd amenințat: află că e pe lista neagră a securiștilor din cauza legăturilor sale cu studenții străini, e urmărit prin oraș de niște mașini negre și în cele din urmă se îmbolnăvește de o maladie neobișnuită (bănuiește că a fost radiat), trebuie să renunțe pentru moment la scris, iar după perioada luminoasă a anilor de facultate îl așteaptă calvarul profesoratului. 

Citită într-o altă cheie decît cea memorialistică, cartea lui Șerban Tomșa ar putea fi romanul (cu reminiscențe kafkiene) al unei existențe plasate sub semnul absurdului. Protagonistul său e abătut de la destinul său firesc de o întîmplare imprevizibilă, devine victima acelui „divorț“ dintre lipsa de sens a lucrurilor și nevoia de sens a rațiunii despre care se vorbea în Mitul lui Sisif, cade, dar redescoperă finalmente (poate pe urmele lui Camus) singura soluție cu adevărat viabilă: aceea de a-și accepta condiția de „ființă absurdă“ și de a reveni (ca un nou Sisif) la literatură. Cu sau fără aceste ingrediente existențialiste, Amintirile unui optzecist întîrziat rămîn o bună scriere memorialistică, deoarece Șerban Tomșa e un excelent povestitor, care știe să-și dozeze bine efectele și să capteze atenția cititorului, dar și un admirabil portretist, capabil să redea, de obicei din cîteva linii, o fizionomie și să treacă dezinvolt de la portretul encomiastic la caricatură. 

 Observator Cultural, 27-01-2023, Nr. 114 3

Toate re

 

joi, 19 ianuarie 2023

Horia Gârbea. Un "artist al foamei". O cronică la volumul Amintirile unui optzecist întârziat

 

Horia Gârbea

 

                                                Un „artist al foamei”

 

 

            Numele lui Șerban Tomșa a devenit unul bine cunoscut după anul 2009, odată cu publicarea romanului Ghețarul, pentru care a primit premiul Asociației Scriitorilor București. Consacrarea a venit relativ tîrziu,după vîrsta de 50 de ani, deși scriitorul a fost un optzecist în modul cel mai strict, absolvent al al Filologiei bucureștene și membru al Cenaclului de Luni, coleg de an sau în promoții apropiate cu Ion Stratan, Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Doru Mareș, Daniel Pișcu și alții care s-au afirmat la începutul anilor 80. A debutat cu poezie, dar sănătatea fragilă l-a ținut un timp departe de literatură. Și împrejurarea de a fi mai departe de epicentrul literar constituit de Capitală, ca profesor într-o comună din nordul județului Teleorman, l-a făcut să rămînă un timp în rezervă. Și să se definească drept „artist al foamei”.

Localitatea sa nu e mai departe de o oră de București, dar pare pierdută într-un străfund anistoric. Amintirile din tinerețe și adolescență ale scriitorului mărturisesc despre un timp în care meleagurile acelea echivalau cu Pampasul sau Vestul Sălbatic. Oamenii descriși, unii dintre ei intelectuali sau cu pretenții de inși „cu carte” sînt niște sălbatici, capabili de orice cruzime și abjecție, fără a avea conștiința anomaliei lor. Liceul, adevărat cimitir al tinereții, viitorul prozator l-a făcut la Bolintin, „un sat mai mare, plin de noroaie”. În cămin nu se putea locui. Profesorul de matematică își bate elevii și îi invită cu formula „La tablă, criminalilor!” Cel de filosofie îi arată elevului fotoliul în care meditează la „operele lui” și îi prezintă mîndru numitele opere. Acestea încep invariabil cu „Stimați colegi și îndoliată văduvă”, fiind exclusiv discursuri funebre.

Odată absolvit liceul și trecută admiterea la Filologie, autorul Călugărului negru este luat la oaste împreună cu alți filologi și artiști, între care Liviu Papadima și Tompa Gábor. Viața cazonă, cu episoade din Spitalul Militar cu tot, este un fel de iad vesel, superiorii și medicii sînt niște fiare. Pacientul, ca și soldatul în unitate, este tratat „ca o sălbăticiune”.

Șerban Tomșa are un dar special de a observa în special scenele absurde, de a memora, de la ceilalți, scenele grotești,cu umor negru, și replicile tîmpite. Harul său de povestitor este inegalabil. Este foarte greu de înțeles, de explicat și mai ales de reconstituit mecanismul de funcționare al acestui talent. Povestitorul pur și simplu „duce cu vorba” cititorul. Tot ce relatează este foarte simplu, perfect articulat și de un haz nelimitat.

Nu putem fi siguri că faptele povestite de Șerban Tomșa s-au întîmplat chiar așa, parțial sau deloc așa cum apar în paginile sale. Desigur, lucrul acesta nu are importanță. Ceea ce contează este reconstituirea aerului general al epocii, indiferent că protagoniștii s-au afirmat ulterior în literatură sau, ca profesori, au rămas în memoria generațiilor de studenți. Eu înclin să cred că tot ce povestește autorul s-a petrecut întocmai, dar n-ar avea nicio importanță fără înzestrarea specială a naratorului.

Amintirile de la Cenaclul de Luni sînt foarte vii. Și în ele, Șerban Tomșa pune talentul lui de portretist, dar mai ales cel epic. Oamenii sînt surprinși în acțiune, în faptele lor și în dialoguri. Autorul reușește crochiuri excelente prin surprinderea (ne)mișcărilor sau a atitudinilor și atunci cînd, destul de rar, face cîte-o caracterizare directă. El surprinde „inteligența luminoasă” a lui Nicolae Manolescu, neclintirea  de „figurină de abanos” ca „veritabil mandarin” a lui Mihai Șora, spectacolul vorbirii lui Nino Stratan, „strălucitor, incredibil”, capul de „zeu grec” al lui Bogdan Ghiu și personalitatea de „Don Juan furtunos” a lui Doru Mareș.

Amintirile lui Șerban Tomșa din acest volum se opresc, spre regretul cititorilor săi, odată cu terminarea facultății. Prozatorul, atunci poet, n-a apucat să debuteze la Cenaclul de Luni. Boala misterioasă care i s-a declanșat după ce, la facultate, a participat la deszăpezirea clădirii, l-a făcut să absenteze din literatură pînă în 2003, de fapt pînă în 2009, la apariția Ghețarului, cu ajutorul Mădălinei Ghiu. Din fericire, așa cum știm de pe blogul său, apoi din postările pe facebook, serialul continuă și așteptăm o nouă carte a acestui virtuoz al povestirii. Cred sincer că el este născut pentru a povesti realitatea și nu pentru a construi ficțiuni.

 

Șerban Tomșa Amintirile unui nouăzecist întîrziat, Editura Tracus Arte 2022, 234 pag.


România literară nr. 3, 20 ianuarie 2023

 

 

duminică, 15 ianuarie 2023

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban

 Stimate domnule Anton Holban,

Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

joi, 12 ianuarie 2023

Manuel Angelescu. O carte privită din lumea cifrelor

 Manuel Angelescu

Momente de incantare ale unui cititor de rand.

O carte privita din lumea cifrelor

 

            Nu am cultul si nici cultura cititului sistematic, sunt doar un fost profesor de matematica, acum pensionar entuziasmat inca de lumea abstracta a rationamentului logic. Cu ocazia unei activitati didactice, gazduita cu ani in urma de liceul unde predam, l-am cunoscut pe viitorul meu prieten – profesorul de limba si literatura romana, care in calitate de autor folosea numele Şerban Tomşa. De curand, i-am citit cartea Amintirile unui optzecist întârziat. Si cum spuneam, nu sunt pasionat de literatura si vin dintr-o directie opusa fenomenului artistic, complet nelegitimat pentru aprecieri de valoare. Am simtit, totusi, nevoia sa-mi exprim, in nume personal, incantarea cu care am parcurs fiecare pagina a cartii. O fac pentru ca, banuiesc eu, orice autor este interesat sa afle daca opera sa rezoneaza si cu categoria mai putin reprezentativa, dar poate mai numeroasa, a cititorilor amatori sau ocazionali. Eu sunt unul dintre acestia, care in afara profesiei sale face alegeri dupa gustul personal, neorientat de cunoasterea si indrumarea unor principii competente.

            Am inceput sa rasfoiesc cartea pentru o prima impresie, fara sa stiu daca voi ajunge pana la capat. Aveam, ca punct de plecare, mai vechea prietenie fata de autor si admiratia cu care îi urmaream articolele publicate pe blog. Am fost repede prins in pictura si vraja descrierilor si a momentelor povestite. Citeam pagina dupa pagina, intr-o transa pe care o traiam cand eram cufundat in rezolvarea unei probleme ingenioase sau in armonia si frumusetea unui rationament matematic. Eram surpins in serie de expresivitatea si de puterea evocatoare a cuvintelor puse la locurile potrivite, care transformau fiecare amintire intr-o lume a exclamatiilor, care te prindea in actiunea ei si te lua cu ea pe neobservate. Ma opream din citit, reluam unele propozitii si reflectam in sinea mea: iata ce-nseamna maiestrie si sensibilitate! Cum o fi reusit prietenul meu sa puna atata viata si culoare in lucruri pe langa care cei mai multi dintre noi trecem pierduti in banalitate?

            Ca sa spun de la inceput, in carte nu este vorba despre copilaria si tineretea unui privilegiat al destinului care reconstituie, pentru cititori, minunile unei vieti generoase, care i-a implinit toate visele si i-a oferit toate placerile unui paradis pamantesc. Daca s-ar fi intamplat asa, ar fi fost usor sa ne impresioneze cu lucruri la care noi n-am avut niciodata acces. N-ar fi fost nevoie de cine stie ce talent care sa ne cucereasca prin calitatea si insolitul descrierilor, sedusi oricum de stralucirea lucrurilor la care nu putem ajunge decat cu imaginatia. Ar fi putut conta pe curiozitatea (si probabil invidia) noastra de a afla cate ceva despre lumea paralela a oamenilor fericiti.

            Lumea pe care autorul o reconstituie este o lumea predestinata la polul de jos al realitatii, cu bucurii putine si cu o perspectiva cenusie, descurajanta. Insa viziunea romantica, originalitatea si expresivitatea descrierilor, cu care autorul surpinde fiecare moment, ne captiveaza si ne uimesc la foc continuu. Chiar si cele mai primitive obiceiuri si figuri omenesti, cele mai scabroase atitudini si agresivitati verbale, imbraca forme comice irezistibile si dimensiuni psihologice surprinzatoare si relevante. Autorul ar fi putut sa lase in urma o lume frusta, monotona si neinteresanta, in care tanarul inteligent, absolvent de facultate, sa se declare multumit cu o viata cat de cat confortabila, de cadru didactic in satul copilariei. Insa harul evocator, nelinistile filozofice si spiritul impregnat de umanitate al viitorului scriitor au transfigurat-o, i-au descoperit sensuri, semnificatii si straluciri magice. Proverbul arab care spune ca frumusetea este in ochii privitorului si-a gasit, in aceasta reconstituire, cea mai plauzibila confirmare.

            Inca de mic, autorul a fost un  visator al binelui si frumosului. Casuta stramta si austera, micul prun crescut intr-o curte arida, marginita de garduri improvizate din maracini si buruieni inalte profilau, in proportii magnifice, lumea mirifica a unui suflet de copil in cautarea fericirii. Asprimea si vulgaritatea mediului, imprimate adanc in obiceiurile si comportarea tovarasilor de joaca si de scoala, nu i-au alterat lumea interioara. Indecentele, violentele si obscenitatile verbale pe care copiii le mosteneau de la parintii si fratii lor mai mari isi vor gasi, mai tarziu, locul intr-o viziune noua, reconfigurata printr-un patrunzator simt al umorului si o calda toleranta umana. Cu o imaginatie debordanta a imbracat intr-o lumina originala si empatica toate personajele si intamplarile care i-au populat amintirile.

            Anii de liceu, petrecuti la o gazda marcata si ea de saracia atotcuprinzatoare a unei localitati de provincie, i-au adus multe lipsuri si putine satisfactii scolare. Putini profesori i-au servit ca modele, putine prietenii au fost luminoase si putine au fost momentele care i-au daruit amintiri frumoase. Si totusi, autorul reuseste sa ne uimeasca si sa ne cucereasca cu reconstituiri in care toate ciudateniile, capriciile si viciile personajelor sunt sublimate printr-un umor irezistibil. Talentul de povestitor si ingaduinta intelegatoare fata de slabiciunile omenesti transforma toate faptele si intamplarile intr-o poveste captivanta, pe care o parcurgi cu nerabdare si exclamatii. Vizitat de romantismul specific varstei, timpul liceului a fost pentru autor si timpul marilor iubiri neiubite, al plasmuirilor ingeresti niciodata realizate.

          Stagiul militar, cu termen redus, si-a pastrat si el un loc memorabil printre amintirile autorului. Nu a fost deloc o perioada ocolita de greutati, stupiditati omenesti si probleme de sanatate, transfigurate cu acelasi umor si detasare superioara. Nebuniile si figurile grotesti, de care armata nu a dus niciodata lipsa, pun inca odata in evidenta calitatile de fin observator si iscusit povestitor ale autorului si amplifica placerea lecturii.

         Anii studentiei au fost, insa, anii definitorii pentru personalitatea viitorului scriitor. Viata de student caminist si-a luat si ea tributul de privatiuni si lungi probleme de sanatate, insa verva colegilor si mediul intelectual in care intrase erau stimulative si compensatorii. Ii oferea ceea ce isi dorise cel mai mult un tanar cufundat in mirajul lecturilor si pasiunea scrisului. Tot atunci s-au legat multe prietenii, unele pentru tot restul vietii. In galeria acestor amintiri fabuloase s-au perindat portretele fizice, intelectuale si psihologice ale celor mai reprezentativi profesori si ale unor studenti – viitori mari scriitori. Pe langa acestia, o intreaga diversitate de figuri bahice si personaje bizare au colorat atmosfera si au facut farmecul povestirilor.Toti si-au gasit locul potrivit in tabloul celor mai dragi si mai consistenti ani din viata autorului. Cele mai revelatoare pasiuni si victorii creative si cele mai profunde impresii i-au fost daruite de ceea ce a ramas, in istoria unei mari generatii de viitori scriitori, sub numele Cenaclul de Luni. Sunt zugravite, rand pe rand, vocatia si personalitatea celor mai proeminente figuri si sunt surprinse momente si ipostaze memorabile. Multe nume deja recunoscute sau pe cale sa se impuna in literatura contemporana aveau sa lase urme si influente profunde in viata cenaclului si, mai tarziu, in afirmarea unei literaturi fundamentata pe principii valorice.

            Intr-o lume zgomotoasa, divizata si egoista, comicul de situatie surprins in cele mai inspirate cuvinte si hazul de necaz sunt mijloacele artistice prin care scriitorul Şerban Tomşa ne lasa, cu o maiestrie neintrecuta, un mod prin care binele, frumosul si umanitatea din noi mai pot sa triumfe.

        Si-a retrait, cu intensitate si daruire totala, copilaria si tineretea, sinuozitatile destinului si visele spulberate. I-au ramas toate dragi, asa cum au fost ele, pentru ca toti traim o singura data in desfasurarea lumii si universului. Pentru identitatea autorului, aceste amintiri au insemnat, asa cum marturisea candva si scriitorul Camil Petrescu, "mai mult decat razboaiele pentru cucerirea Chinei, decat sirurile de dinastii egiptene, decat ciocnirile de astri in necuprins."

 

                                                                       


 

 

luni, 2 ianuarie 2023

Manuel Angelescu. O carte care are ceva de spus

 

O carte care are ceva de spus

 

          De la prietenul meu, Manuel Angelescu, am primit cateva impresii si informatii prin care incearca sa arate ca literatura si pasiunea scrisului razbat uneori si prin structurile de beton al matematicii.

          "In cartea Povestea vietii mele. Oameni. Locuri. Amintiri., Manole Neagu, un remarcabil profesor de matematica, dedicat educatiei si invatamatului, isi reviziteaza, cu tandrete si nostalgie, firul vietii personale si istoria tumultuoasa a comunitatii in care a vazut lumina zilei. Ca un glas care a strigat candva in multe inimi si destine, autorul deschide un spatiu de rezonanta si de ecouri, in care evenimentele si emotiile profunde ale unor vremuri framantate si-au gasit cuvintele potrivite. Prin complexitatea si acuratetea reconstituirilor, retraim odata cu el, cronica emotionanta si cutremuratoare a unei lumi care a rasarit, a apus si s-a stins ireversibil in sufletul sau, ca o vibratie unica in anotimpurile vietii, care trec si nu se mai intorc niciodata.Viata autorului, in care au rezonat profund cuvintele mantuitorului Isus, poate fi pilda si pentru tinerii de astazi: "In lume veti avea necazuri, dar indrazniti, eu am biruit lumea. ”Urmandu-si vocea interioara cu tenacitate si pasiune, profesorul Manole Neagu a scris mai multe carti de matematica si a urcat pana sus in ierarhia didactica: director al celui mai bun liceu din judet, inspector de matematica si inspector general al Inspectoratului Scolar al Judetului Teleorman.

In torentul de tehnologie si alienare spirituala care matura lumea de azi, cartea Povestea vietii mele, scrisa la sfarsitul unei lungi cariere didactice, este ca o reintoarcere la origini: imparte cu noi sacralitatea vietii si bucuria fiintarii, ne misca sufletul si ne lasa cu sentimentul regasirii unei cetatenii pierdute.

Inca din prima pagina a cartii, autorul priveste in urma cu nostalgie: "Multe s-au schimbat cu trecerea anilor, au trecut multe anotimpuri şi a crescut multă iarbă peste cărările fără întoarcere ale acestor amintiri, peste tradiţia si obiceiurile care au cedat locul modernitaţii. Toate sunt aceleaşi, şi totuşi, altele."

Mesajul acestui arc peste timp ne duce cu gandul la vechea cugetarea a lui Vergiliu, "Fugit irreparabile tempus", si ne strabate sufletul ca un ecou la cuvintele psalmistului David: "Toate se vor invechi ca o haina, dar tu, Doamne, ramai in veci!"

Prefata adaugata aici ne aduce mai aproape de continutul cartii si de personalitatea autorului."

 

Colindă prin noi amintirile vieții

         În destinul unor comunități sau oameni viața înscrie uneori fapte și întâmplări fabuloase, pe care timpul implacabil le duce cu el în cronica nescrisă și uitată a universului infinit. Puține au șansa consemnării lor în analele istoriei omenești și privilegiul de a fi cunoscute.

Cartea de față este povestea reală a unor oameni de acțiune și caracter, în care Dumnezeu a pus îndrăzneală și har și i‑a făcut învingători peste încercările aspre ale vremii și destinului lor. Urmărindu‑le povestea vieții, cu toate întâmplările ei, ne‑am putea gândi la Maica Tereza – „îngerul pământean al dezmoșteniților” –, care se pare că ar fi spus în momentele grele: "Ştiu că Dumnezeu nu-mi dă mai mult decât pot duce. Uneori, însa, mi-aș dori ca El să nu aibă atâta încredere în mine."

Cu dragoste și dăruire nemăsurate, un profesor cu faimă al județului Teleorman reconstituie firul vieții sale până la vârsta pensionării și readuce la viață, prin amintiri emoționante, satul copilăriei și lumea lui tradițională. Cu devotament și răbdare rar întâlnite, a adunat informațiile prăfuite de vreme și le‑a însuflețit prin mărturii și relatări care, privite de la înălțimea confortului și disponibilităților timpului nostru, par desprinse dintr‑o altă dimensiune a timpului, dintr‑o lume care și‑a trăit până la limita imposibilului puținele ei bucurii și prea multele austerități și necazuri care au bântuit‑o.

Acești anonimi fără piedestal, pe care autorul cărții i‑a zugrăvit empatic în amintirile sale, le‑au lăsat urmașilor pilde de viață și un loc mai bun decât a fost pe vremea lor. Fără titluri și etalări, ei au străbătut evenimente și încercări pentru care ar merita medalii și recunoaștere. Cei mai mulți dintre ei au fost oameni simpli, bătuți de vânt și de ploaie, care nu s‑au realizat prin școli sau prin funcții de răspundere în societate. Cu demnitatea și tenacitatea lor uimitoare, acești anonimi au fost picăturile de apă care au format marea; generația lor a pregătit locul pentru lumea de astăzi, a Internetului și a telefoanelor celulare.

Între lumea legendară de ieri și lumea spectaculoasă de astăzi, viața autorului și‑a urmat cursul destinului propriu și a adunat în apele lui evenimente și întâmplări revelatorii și captivante ca filele unei povești, spre care ne trimite chiar titlul cărții. În tumultul comunității natale, purtată de valurile istoriei, viața autorului a fost o emotionantă vibrație în orchestra lui Tot Ceea ce a Fost, în care au rămas, pentru tot restul vieții, ecouri adânci care i‑au răscolit sufletul. Urmând reconstituirea evenimentelor, frapantă prin acuratețea detaliilor și chimia emoțională a faptelor, viața povestitorului se identifică cu ansamblul locurilor și oamenilor într‑o simfonie empatică, în care se reflectă întregul. Printr-o profundă rezonanță sentimentală, vocea sa poartă mesajul celor de ieri, pentru cei de astăzi și pentru cei de mâine.

Manole Neagu, profesorul pasionat de matematică, își retrăiște tabloul vieții cu o sensibilitate plină de duioșie și nostalgie, cu umor și cu o rară obiectivitate. Deși a lăsat in urmă o activitate profesională proeminentă, a scris cărți și a urcat repede treptele învățământului, ca director al celui mai bine cotat liceu al județului, ca inspector școlar de specialitate și ca inspector general al Inspectoratului Școlar al Județului Teleorman, povestea vieții personale nu este, de fapt, povestea unui om care spune „Uitați‑vă la mine!” Este cronica unor momente de viață, oameni și obiceiuri peste care a trecut o istorie aspră și au lăsat în urma lor motive de admirație și uimire.

Într‑o ordine existențială care pune în scenă lucrurile la timpul și la locul lor, amintirile încep cu primii ani ai copilăriei, pe vremea când se murea de foame și oamenii împinși de nevoi străbăteau pe jos sau, în cel mai bun caz, cu bicicletele sau căruțele, drumul lung de peste 100 de km, de la satul natal până la capitala țării. Autorul însuși, detinat să urmeze treptele superioare ale studiului si responsabilităților sociale, și-a petrecut copilaria și prima tinerețe participând la toate muncile câmpului. A cunoscut, în modul cel mai direct, toate greutățile si austeritățile oamenilor simpli, dar și încântătoarele lor tradiții și obiceiuri. 

Șirul întâmplărilor de tot felul, aventura supraviețuirii în urma războiului, a colectivizării și a dictaturii comuniste, își continuă cursul până în zilele noastre. Printr‑o privire retrospectivă, autorul cărții numește această frământată pagină de istorie povestea unei vieți care are ceva de spus. O viață în care a sădit demnitatea și abnegația personală, i‑a trăit micile bucurii, i‑a primit cu modestie și echilibru succesele, i‑a dăruit eforturile și contribuția sa. A iubit oamenii și a încercat să‑i înțeleagă, așa a reușit să și‑i reamintească cu toleranță și compasiune umană și pe cei care n‑au făcut fapte de laudă, și pe cei care l‑au dezamăgit. A fost fidel îndemnului de credință pe care l‑a mărturisit și l‑a urmat de‑a lungul vieții, „privind înapoi cu iertare și înainte cu speranță”.

S‑a apropiat de oamenii capabili și le‑a urmat exemplul bun, a lucrat neobosit la propria evoluție și a avut puterea să‑i asculte și să învețe și de la cei care l‑au criticat sau au avut alte păreri. Treptele ierarhice pe care le‑a realizat profesional nu i‑au alterat omenia și modul de a privi lumea și viața. Așa l‑am cunoscut în calitatea mea de profesor cu aceeași specialitate didactică.

Nu întâlnim prea des astfel de oameni, mai ales în lumea de astăzi, în care tehnologia și dorința de a avea mai mult au învins de departe moralitatea. Experimentând tot mai puțin viața prin sensibilitate și iubire, plătim tributul marșului spectaculos al civilizației noastre, pe care filosofii și psihologii au numit‑o „epoca anxietății”.  Mult intelect, dar prea puțin suflet își găsesc locul în lumea noastră digitală. Iată de ce, o carte care împarte cu noi sacralitatea și bucuria ființării ne întoarce la condiția noastră umană.

Sper că cititorul va fi repede cucerit de mesajul și personajele cărții. Pentru tinerii zilelor noastre, în care știința și tehnologia au schimbat fața lumii și modul de viață, reconstituirea pe care autorul o face în paginile acestei cărți poate fi tulburătoare și incredibilă, le poate schimbaperspectiva existențială și le poate provoca multe reconsiderări. Suntem picături ale unui întreg dinamic în care, mai mult sau mai puțin conștient, atingem neîncetat viețile celor din jurul nostru. Prin acuratețea și harul cu care și-a evocat amintirile, omul care a iubit cu fidelitate școala și viața aduce mai multă lumină și mai mult spirit în epopeea sacră a existenței umane. Deschide o ușă în inimile cititorilor, ne pune pe gânduri și ne întoarce la esența noastră divină.

Am mai văzut monografii și am mai citit amintiri din istoria unor localități sau oameni, dar nu am fost atât de impresionat de fidelitatea „microscopică” a descrierilor și a faptelor prezentate. M‑am întrebat și continui încă să mă întreb, cum a reușit autorul să surprindă și să adune un univers atât de complex al unor momente și precipitări existențiale, peste care s‑au așternut umbrele implacabile ale timpului. Zeci și sute de nume și fapte și‑au ocupat locul lor, mai mărunt sau mai reliefat în tumultul evenimentelor, au întregit, în timp și spațiu, tabloul unei generații care își câștigă, astfel, dreptul la recunoaștere și recunoștință. Această carte este, mai mult decât orice, vocea reverberantă si revelatoare a unor vremuri apuse, spre care autorul privește cu nostalgie, așa cum privim anotimpurile care trec și nu se mai întorc niciodată la fel. În paginile ei sunt readuse la viață lucruri pe care nu le-am spus destul și nu le-am mulțumit îndeajuns. În albia timpului, alte zile, alte culori și alte ape vor curge peste amintirile noastre, dar povestirile dascălului Manole Neagu își vor găsi singure locul lor în sufletul nostru. Și în cele din urmă, nu vor mai fi cuvinte, doar adâncimi ale cutremurării și uimirii.

                     Manuel Angelescu, coleg de varsta si de profesie cu autorul

 

marți, 13 decembrie 2022

Amintiri de optzecist. O recenzie de Dumitru Augustin Doman la volumul Amintirile unui optzecist întârziat

 

Dumitru Augustin Doman

 

Amintiri de optzecist

 

Șerban Tomșa este un prozator remarcabil al generaţiei ‘80. Pe cât de discret retras în satul lui din Teleorman, pe atât de bun romancier este. Recent, și-a publicat nu o carte de proză, ci memoriile: Amintirile unui optzecist întârziat (Tracus Arte, 2022). Dar, de fapt, e vorba tot de o carte de proză, pentru că volumul e structurat ca o suită cronologică de povestiri  scurte și bine rotunjite. Cartea pornește ca una clasică de memorii, cu nașterea, copilăria, școala din sat și liceul la Bolintin, apoi facultatea de filologie de la București. Și aici se oprește. Restul vieţii, de vreo patru decenii de profesorat de limba română, e atinsă doar tangenţial. O paranteză privind titlul cărţii. „Optzecist întârziat” este un fel de pleonasm. Și asta pentru că generaţia ‘80, cea mai activă generaţie literară de astăzi, s-a închegat cu greu în totalitatea ei în vreo 10-15 ani, în anii de după revoluţie, optzeciștii fiind împrăștiaţi prin ţară în diferite profesii, cu cărţile la sertar, unii urmăriţi de securitate, majoritatea cu destine ingrate, foarte mulţi trecând la cele veșnice în fragedă tinereţe... Astfel că nici Șerban Tomșa, profesor izolat într-un sat din Teleorman, nu putea face excepţie de la un destin apropiat de cel al celor mai mulţi congeneri. Este adevărat că destinul lui este încă o dată atipic. El a fost coleg cu primii membri ai generaţiei, a frecventat Cenaclul de Luni, păstorit de Nicolae Manolescu, și prieten cu Ion Stratan, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Sorin și Marin Preda, nepoţii marelui scriitor, Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu etc., dar a debutat abia peste vreo 25 de ani. Portretele acestora sunt făcute cu empatie, dar și cu obiectivitate, rămânând ca pagini de istorie literară. La fel de savuroase sunt paginile despre profesorii de la Filologia bucureșteană, cu ticurile lor, cu modul  lor de a fi. Iată un fragment despre Al. Piru: „În malaxorul lui Piru, care avea o dicţie apăsată, sacadată, intrau de-a valma poeţi, prozatori și unii colegi ai săi. „Ce mare brânză e Baltagul? Sadoveanu s-a plimbat pe la munte, a auzit niște întâmplări și a scris un roman în două săptămâni. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, să-i ia oile, iar Manolescu scoate din asta niște grozăvenii la care Paleologu îi răspunde cu niște chestii și mai grozave...” Amintirile... lui Șerban Tomșa sunt savuroase, au o importantă dimensiune anecdotică, dar au și meritul de a lăsa pentru istoria literaturii române portrete de scriitori optzeciști și de profesori, care la rândul lor erau scriitori, cunoscuţi în mod direct de autor: Ioan Alexandru, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Ion Rotaru etc. În concluzie, avem de-a face cu o carte importantă, ca document de martor, dar și plăcută la lectură.

 

 Ziarul Argeşul nr. 9077, marţi-joi, 13-15 decembrie 2022

joi, 24 noiembrie 2022

O vizită la 1925. O parodie după I. L. Caragiale

 

O VIZITĂ LA 1925

 

 

Puterile Centrale au câștigat Primul Război Mondial. Nici vorbă de România Mare! Mica Românie a fost ocupată și transformată într-o colonie germană a Marelui Imperiu Germano-Austriac. Membrii familiei Protopopescu, aidoma familiilor din mahalalele capitalei, sunt supuși unui program de reeducare cu caracter militar, menit să ridice nivelul general de civilizație.

 

 În amintirea lui Nenea Iancu

   

 M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită familiei Mari şi Spiridon Protopopescu, cu ocazia onomasticii fiului lor mai mic, Ionel, un băieţel de vreo cinci-şase anişori, blond şi veşnic încruntat. Se ştie că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate şi regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucţie e acolo foarte redus. Nemţii au constatat că numeroase familii româneşti nu ştiu să respecte reguli minime de civilizaţie: să nu fure, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă. Fiecare persoană are o funcţie militară şi unii au căpătat chiar grade. În orice caz, oricine are superiori şi subordonaţi. Cei mai mici în grad sunt copiii care îndeplinesc şi cele mai neplăcute munci: curăţarea toaletelor, frecarea şi ceruirea parchetului, lustruirea cizmelor cazone. Auzisem că pe lonel l-au rebotezat Johan, după cum am aflat de la dl Protopopescu.

─ Neamuri proaste! ar fi decretat Dieter, unul dintre cei doi Unterofizieri repartizaţi să mustruluiască şapte ani familia Protopopescu.

Celălalt instructor este un tip bălai, tăcut şi voinic.  Se numeşte Hans, după cum mi-a zis dl Protopopescu într-o clipă de răgaz.

Programul zilnic este respectat cu stricteţe. Familia e trezită la patru dimineaţa, execută programul de înviorare în jurul casei, fie vară, fie iarnă, apoi se trece la curăţenie generală în casă, urmează un duş cu apă rece, micul dejun, programul de instrucţie, orele de muncă sau de şcoală. I-am prins tocmai când făceau instrucţie, cu toate că este sărbătoare. Îmbrăcaţi în uniforme militare din război, găurite şi cârpite, dl Protopopescu jr., mam’mare, doamna Mari Protopopescu, doamna Miţa Ionescu, mătuşa venită în vizită, şi micul Ionel mărşăluiau cadenţat, în pas de defilare, cu nişte puşti de lemn puse pe umeri, pe platforma de beton din curtea casei, amenajată anume în acest scop. Vremea era neobişnuit de frumoasă pentru această perioadă a anului, nu căzuse un fulg de zăpadă şi familia Protopopescu asuda din belşug, în timp ce un neamţ ţinea ritmul : “Eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei!”

Ca să fiu sincer, nu m-aşteptam ca amicii mei să facă instrucţie şi în zi de sărbătoare. M-a luat în primire, de cum am intrat, unul dintre instructori, despre care am aflat mai târziu că se numea Dieter :

─ Tumneata, porcule, de ce-ai târziat la program?

─ Păi, să vedeţi… eu…musafir…

─ Gura! a urlat Unteroffizierul. Marş în camera te gardă şi echipează la tumneata! Sticla tă-o-ncoa!

Şi mi-a luat sticla de coniac franţuzesc, pe care i-o adusesem dlui Protopopescu. Am intrat repede în vestibul şi am văzut că era amenajat în stil cazon. Birou, rastel pentru arme, dulap pentru uniforme şi bocanci, iar pe perete o hartă a Marelui Imperiu Germano-Austriac, înfiinţat după vicoria germanilor şi a austro-ungurilor în război. Dincolo de o uşă, am auzit nişte glasuri:

─ Hei, care eşti? Care eşti acolo? Ajută-ne!

Am deschis binişor uşa debaralei şi am văzut două feţe dincolo de nişte gratii încuiate cu un lacăt. Erau dl Protopopescu senior şi Miklos, ungurul angajat de nemţi ca bucătar.

─ Ce e cu dumneavoastră aici? am întrebat.

─ Taci şi dă la noi câte un gât de şnaps! Suntem pedepsiţi pe-o lună. Şnapsul e pe masa din bucătărie.

N-am apucat să caut şnapsul, că în vestibul a intrat unul dintre nemţi.

─ Ce-am spus io la tumneata?

─ Să mă echipez de urgenţă.

─ Şi ce făceai?

─ Căutam echipamentul.

─ Căutai tuozeci te beţe la tălpi! Şi ălora, pe care foiai să-i ajuţi, le foi ta patruzeci.

─ Băga-mi-aş... , nu s-a putut stăpâni bătrânul Protopopescu.

─ Cincizeci te lovituri, să te înfeţi minte să nu mai forbeşti ca porcu’! Iar tumneata fă bine şi teschite uşa tulapului cu uniforme.

În două minute, eram în ţinută de militar, cu pantaloni şi tunică prea mari pentru mine şi cu o bonetă care îmi cădea până la mustaţă. Neamţul mi-a dat alta, dar asta abia se ţinea pe vârful capului. Într-un moment de neatenţie a cerberului, mi-am ascuns cu dibăcie portofelul în buzunarul tunicii, însă neamţul nu m-a lăsat să iau şi umbrela, pentru a o folosi în loc de puşcă. Mi-a dat o armă cioplită în lemn de stejar, grea de parcă era de plumb. Am trecut la instrucţie când ajunseseră la partea cea mai grea: flotări şi genuflexiuni. Mam’mare era la înălţime şi se mişca chiar mai vioi decât ceilalţi.

─ De când face instrucţie, a căpătat o sănătate de fier. Umblă, urlă, aleargă şi dă ordine prin casă de parcă ar fi Oberst. Zici că e neamţ deghizat în babă! I-au crescut şi mustăţi, după cum vezi, mi-a mormăit în ureche, cu ciudă, dl Protopopescu.

Instrucţia ar fi continuat, dar după o repriză de rostogoliri pe saltele şi o alta de salturi înainte, doamna Mari Protopopescu a căzut ca lată şi nemţii au ordonat auf der Stelle.

─ Dacă doarme cu ei… Pe mine m-ar fi biciuit cu vâna de bou, dar pe ea… au condus-o pe canapea. Acu e cu Hans.

─ Cum doarme cu ei? Nu e soţia dumitale?

─ E, dar sunt parte supusă şi trebuie să îndur. Mari doarme o noapte cu unul, o noapte cu celălalt. Au rupt două paturi până acu’. Io n-am mai prins-o de…

─ Ce forbeaţ acolo? ne întrebă Dieter şi ne arse peste fese cu vâna de bou.

─ Vorbeam despre măreţia Imperiului şi…

─ Ta, ta. Foarte bine! Forbiţi!

Stătea, putoarea, să ne asculte.

─ E cel mai minunat imperiu care s-a văzut pe pământ, a glăsuit tare dl Protopopescu, frecându-şi şezutul, cu o mutră acră.

─ Aşa este. Măreţia Împăratului este…

Neamţul s-a îndepărtat şi ne-a dat Pause până la cafeaua de la ora cinci. Cu ţigara în gură, mam’ mare a trecut la sala de forţă, iar eu şi dl Protopopescu, frânţi de mijloc, ne-am furişat în magazia din fundul curţii, devenită biroul secret al gazdei. După ce a încuiat uşa şi a tras storurile, a aprins o lampă mică de birou şi a scos, de sub nişte cărţi, un clondir cu pălincă. Am tras câte o duşcă şi dl Protopopescu a oftat:

─ Dacă ar fi învins ruşii şi americanii numai vodcă, whiskey şi icre negre am fi avut în faţă. Dar aşa…

─ Şi dormi aici?

─ Păi, cum? Nu ţi-am spus că ăia dorm, pe rând, cu Mari? Unul dintre ei a ocupat sufrageria, Ionel, pardon, Johan, are odaia lui, ăi bătrâni dorm la baie, numai eu am rămas pe drumuri.

─ Şi ce-ai de gând să faci?

─ Ce-ai vrea să fac? Ăştia m-ar împuşca şi dacă ar afla că am niţică băutură ascunsă aici. Să fug? Unde? Ţara geme de nemţi, austrieci şi unguri. Nu mai pot bieţii oameni de atâta educaţie. Iar p-ăştia îi dor şalele de cât ne educă. Sunt nemiloşi. Pe ăl bătrân şi pe Miklos i-au bătut la tălpi şi le-au dat câte o lună de carceră, fiindcă nătărăii au scăpat la butoiul cu coniac al nemţilor. Au tras pe furtun până au adormit amândoi lângă poloboc, unde i-a găsit Dieter. Şi ce i-a mai bătut! Mamăăăă! I-a topit! Urla moşul ca din gură de şarpe. Dacă află ăştia că socru-meu a fost Kapitan în război, îi vor face felul. Au bătut-o şi pe mam‘mare când a fost cu excursia la Sinaia. Cică a stat pe un geamantan străin şi şi-a aprins ţigara imediat după ce s-a închinat. Ba chiar că l-a acoperit pe Ionel… pardon, Johan… când copilul a tras de manivela care a oprit trenul. Pe Johan au vrut să-l trimită într-un lagăr de reeducare pentru copii, pentru că e un drac şi jumătate. A trebuit să intervenină Miţa, printr-un Oberst, la Allgemeine Armee de la Hauptquartier. S-au mai muiat şi ei când şi-au dat seama că Ionel… ăăăă… Johan seamănă binişor cu Dieter. Ce-am mai păţit!

Mai luă o gură şi îmi întinse şi mie sticla. O umbră trecu prin dreptul storurilor. Speriat, dl Protopopescu ridică un colţ al perdelei şi şopti:

─ E Johan. Se duce să tragă o ţigară în curtea vecină, unde e o casă nelocuită.

─ Dar tobele şi trâmbiţa de unde se aud?

─ E mam’mare. În timpul ei liber încalecă pe calul pe care se juca Johan, bate toba şi suflă în trâmbiţă. Face instrucţie suplimentară, zice ea. Toţi suntem Kadett, numai ea are şanse de avansare. Are pe dracu în ea femeia asta! O să ne vină de hac tuturor! Cred chiar că va ajunge să-i comande şi pe nemţi şi să te ţii atunci! O să fie mai rău! Mi-e că hoaşca o să mă toarne că am intervenit ca băiatul cel mare, Goe, să ia bacalauriatu’. Mă vor împuşca ăştia. Şi m-ar găuri din orice, numai să rămână ei cu Mari! Îţi spun un lucru, dar ţine minte că numai cu tine am discutat chestia asta! Mă gândesc să fug.

─ Ceee? Să fugi? Unde?

─ Să fug din ţară! S-o uşchesc. În Rusia, în Cuba, oriunde e mai bine, unde poate să stea omul într-o cârciumă, să se îmbete cu vodcă sau cu rom, nu cu pişălăul ăla de bere a lor, să umble după femei, să nu facă instrucţie toată ziua ca proştii. Sssssssst!

Uşa scârţâi uşor şi dl Protopopescu sări până-n tavan, de frică, sticla îi scăpă şi se vărsă aproape jumătate din pălincă, până să apuc eu s-o ridic. Pe uşă intră, plângând, madam Mari.

─ Închide repede uşa, şopti dl Protopopescu. Ce s-a-ntâmplat, draga mea? Te-au abuzat din nou amândoi hăndrălăii?

─ Nu, nu, se lamentă madam Mari. E mult mai rău!

─ Dumnezeule te-au sodomizat ăştia! Dacă mă vor lua şi pe mine la...

─ Nu, dragă! Termină cu prostiile! Li s-a pus pata pe soru-mea, Miţa. Le place de ea mai mult decât de mine. Închipuieşte-ţi! E mai tânără şi...

─ Cum să se întâmple una ca asta? se revoltă dl Protopopescu. Dar până la urmă e bine. Rămâi cu mine şi îi lăsăm în plata Domnului.

─ Nu. Miţa va rămâne la noi şi fiecare neamţ va dormi cu una dintre noi în pat. Ne vor schimba la fiecare două zile.

─ Nenorociţii! De ce n-o-ncearcă şi pe mam’mare? Iartă-mă, n-am vrut să zic asta… Să vezi că nemernicii mă vor executa, fiindcă nu vor mai avea loc de mine. Vor aduce tot mai multe femei. Sau îmi vor da să-i citesc pe filozofii ăia nebuni ai lor sau îmi vor pune muzică urlătoare. Trebuie să fug.

─ Ce-ai zis? Să fugi? se sperie madam Protopopescu. Dacă aud ăştia, te omoară pe loc, pentru nesupunere.

Şi a ieşit, dornică să recupereze terenul pierdut în faţa Miţei.

─Mă împuşcă şi dacă află tata mare. Ăla te toarnă şi pentru un gât de şnaps…Da, da, o să facă un bordel condus de soacră-mea şi asta va cere un pistol de cel mai mare calibru şi mă va împuşca ea, cu mâna ei. Nu mai am viaţă pe aici. Era gata să mă bage într-un lagăr de beţivi când am fost surprins într-o cârciumă, band, în timp ce trebuia să fiu la serviciu. Dacă nu intervenea Miţa printr-un amic al ei… Câştigasem la lotărie lozurili ălea mari, dar mi-au luat ăştia beletele. Au încasat banii şi au ieşit cu Mari în oraş, la Iunion. Când s-au întos cu chef, au rupt al doilea pat cu soţioara mea. Tot atunci i-au prins pe ăi doi la butoaie.

─ Te supraveghează şi la canţilerie?

─ E armată curată şi acolo. Toţi şefii mei sunt nemţi. Director e Adolf. Ţine ăsta nişte şedinţe şi urlă la noi, cu ochii cât cepele, până face spume la gură. N-avem voie să întârziem nicio secundă. Noroc că azi e sâmbătă. Ne miroase unul la uşă, să vadă dacă n-am băut seara ţuică. Au tăbărât pe noi, bieţii sărmani din mahala, şi nu ne mai slăbesc!

─ Schimbă-ţi serviciul, domiciliul şi toate celelalte. Fă ca mine. În centru e mai bine. N-avem decât un Major în zonă şi un Oberst la centru. Avem voie în cafenele, să ne umflăm cu bere şi cârnaţi, să tachinăm femei, să mergem la concerte, să ascultăm Wagner, să citim ziarele, să participăm la cursuri despre Nietzsche, să facem ce ne taie capul…

─ N-ai auzit că acu’ s-a dat o lege, că zece ani nu-ţi poţi schimba nici domiciliul, nici locul de muncă? Şi n-am nici bani să-mi cumpăr altă casă. Şi ştii ceva? Nu e mare procopseală să te umfli cu pişălău, să rămâi surd la concertele cu muzică de Wagner sau să ţi se bage pe gât atâta filozofie, cu Niţă ăla sau cum îi ziseşi.

─ Nietzsche.

─ Mă rog…Nică. Treaba e cum să plec eu fără Mari? Mor fără ea, sufleţelul meu! Şi mi-e că-l arestează şi pe Goe, băiatul ăl mare, care termină şcoala de ofiţeri de marină, şi nu va mai ajunge băiatul căpitan de vas. Şi…

─ Să fugă şi el!

─ Egzact! S-o şteargă în Orient, dar numai după ce-o avea nava lui. Aşa ar trebui! Ce viitor are aici? Şi Mari va începe să toarne la Johani şi Friţi şi Hermanni până s-o albi mahalaua. Madam Georgescu e însărcinată a doua oară cu nişte nemţălăi. Are trei în casă. Şi ăia n-o slăbesc nicio clipă. Sunt mai întărâtaţi decât ăştia. Iar pe bărbatu-său vor să-l ducă la balamuc. Şi tot e bine, că nu-l…. Cică vor să ne îmbunătăţească rasa. Să-mi dai şi mie noua ta adresă.

Cuprins de o inspiraţiune subită, m-am făcut că n-auz. Am bănuielile mele. Dl Protopopescu a pus mâna pe sticlă şi a luat două guri bune.

─ Vai de capul tău, am zis. Şi pălinca de unde-o ai?

─ Are ungurul nişte prieteni la aprovizionare, de la care mai ia câte ceva. Să nu uit să-i las şi lui.

Înghiţi iar, uitând să-mi mai dea şi mie şi scoase, dintr-o hârtie de ziar, nişte iarbă frumos mirositoare pe care începu s-o mestece.

─ Ai înnebunit? Rumegi iarbă?

─ Nu e iarbă, e pătrunjel. Taie mirosul de alcool şi îţi face răsuflarea proaspătă. E un truc învăţat de la ungur. Băi, şi ce avem în pivniţă! Butoaie cu coniac, vinuri alese, lichioruri. Da’ poţi să te apropii?

─ Şi acu’ ce urmează?

─ Păi, crez c-o să mă spânzur. Ce altceva să fac? Ăştia nu ştiu de glumă şi habar n-au să râdă. Îmi vine să plâng când îi aud, la masă, făcând pe galanţii şi lansând, cică , vorbe de spirit. Ei mănâncă separat, cu Mari, şi crez că că acu o s-o bage şi pe Miţa în gaşca lor. Iar noi, ăilalţi, mâncăm cu bucătarul şi cu servitoarea. Şi n-am un ban al meu, că îmi iau şi salariul şi-mi dau acolea câţiva leuţi de nu-mi ajung nici... Vai de sufletu’ şi de ficaţii mei!

Dl Protopopescu a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze, ţinându-mă strâns.

─ Stai, frate, că nu eşti femeie! am zis. Eu te întrebasem ce urmează în programul zilnic?

─ Aaaa, tot un chin. Pe noi ne bagă la instrucţie, la un loc cu musafirii, sub comanda ăleia bătrâna, iar ei se retrag cu Mari la un joc de cărţi, la... Acu o s-o bage şi pe Miţa... Pe tine o să te pună să dai o declaraţie şi să completezi un formular: nume, prenume, data şi locul naşterii, unde locuieşti – apropo, nu mi-ai dat adresa!-, unde lucrezi, dacă eşti căsătorit, ce venituri şi bunuri ai, dacă deţii arme, alimente, câte femei ai în casă...

─ Alimente...femei...Am impresia că ai dat peste nişte bolnavi mintal. Şi nemâncaţi pe deasupra.

─ A, ăştia ţin o evidenţă strictă. Tot ce e în plus merge către capitala imperiului. Sau către burţile lor... Iar eu nu mai am nimic...nimic... Vai de sufletul şi de...

Şi iar a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze. M-am îndepărtat puţin şi m-am uitat pe după colţul perdelei. Nu se vedea decât mam’ mare care, profitând de faptul că vremea era caldă, se aşezase pe treptele casei şi trăgea dintr-o ţigară groasă, făcând inele de fum în aer şi având alături o cană din care ieşeau aburi. În vremea asta, dl Protopopescu îşi făcea de lucru cu sticla şi băga ceva în buzunar.

─ Pe Miţa au văzut-o prima dată azi?

─ Nooo, că nu fac ei lucrurile la întâmplare. Pe Miţa pusese laba un Oberst. Da’ ăsta a crăpat de trai bun şi ei i-au trimis vorbă, crez, să vina fata în vizită la noi.

─ Şi eu pe unde scap? am întrebat.

─ Sari binişor pe fereastră, sari şi gardul vecinilor, ieşi pe poarta lor, intri într-o fundătură, faci la dreapta şi dai în bulivar.

─ Şi dacă mă prind ăştia?

─ Te împuşcă, fireşte, că ai nesocotit ordinul de a urma tot programul de instrucţie. Diseară, să ştii, ne pun nişte poze pe perete, să ne distreze. E sărbătoare, de!

─ Lasă asta. Nu vrei să fugi cu mine?

─ Păi, e cel mai sigur lucru că ne vor împuşca în stradă, în văzul tuturor, după ce vor face un careu mare, cu toţi mahalagiii. Şi să vezi ce vor râde ăia! Se vor prăpădi. Au mai fost cazuri. Condamnaţii cereau îndurare şi plângeau, iar oamenii râdeau. Ăia plângeau şi noi râdeam! Păi, cum să ceri îndurare dac-ai fost dovedit ca dizertor? Pân-acu au fost igzecutaţi cinci dizertori şi a fost de fiecare dată câte o petrecere de-a duduit mahalaua. Ne-au dat program de voie, supliment la masă şi nişte deserturi să-ţi lingi degetele. Ne-au pus şi grătare cu mititei şi, drept să-ţi spun, atunci m-a uns pe suflet berea lor. Hai, du-te!

M-a îmbrâncit şi a început să râdă ca un nebun şi iar m-a îmbrăţişat. Apoi mi-a mai dat o îmbrânceală bună.

─ Fugi, m-a îndemnat el. Să vezi ce-o să mai petrecem! Şi ce-o să râdem! Hi,hi, hi, hi, hi, hi!

Înnebunise, fără îndoială. Am sărit repede pe fereastră, am trecut de gard ca un atlet încercat, am străbătut o curte, am dat în fundătură, am dat să fac la dreapta, dar acolo era capătul fundăturii şi aş fi picat chiar în plasa nemţilor – ah, domnule Protopescu! -, m-am reorientat repede, am cotit la stânga, am sărit un şanţ, am alergat două sute de metri şi iată-mă-n bulivar! Am răsuflat uşurat, cu toate că nu mai aveam boneta. Să zic că o ţinusem cu mâna o vreme? Nu sunt sigur, da’ când am trecut de ultima casă a fundăturii, a strigat unul, dintr-o curte, după mine : „H’ăla n-o fi dizertor?” Aşa că iuţisem fuga, în fluierăturile mahalagiilor.

M-am furişat pe străzi lăturalnice, pe după colţuri şi uşi de prăvălii, iar când am ajuns acasă, m-am speriat, vâzându-mă în oglindă fără pălărie, palton, cămaşă, cravată, pantaloni ş.c.l.. Uniforma era găurită în dreptul pieptului şi peticită grosolan. Precis că ăla care-o purtase nu sfârşise bine. Iar portofelul ascuns cu grijă-ntr-un buzunar al tunicii dispăruse.

Acum am înţeles de ce îl apucau pe dl Protopopescu crizele de plâns şi mă lua în braţe şi mă strângea şi mă pipăia. Bine că n-am avut şi actele la mine!

1 ianuarie 2018