miercuri, 5 mai 2021

O cronică a lui Marius Miheţ

 

Două cărți de proză

Marius Miheț
România literară nr. 40/2020

·         Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa, Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag

 

 

Un thriller rural

        Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”

La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.

Avem destule romane despre apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași, care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și Mallarmé.

Totuși, Șerban Tomșa anulează apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici, critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii. Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului provincial.

Suntem ultimii și primii oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis, caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta, îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare, sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.

Suntem în stepa României care nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu, traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor. Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.

Poetic, toți se întâlnesc în imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe, insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile colective și le concretizează.

Fotograme autodistructive

Inegale și activând în registre diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață), povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc. Încremenită.

Tot ce scrie Șerban Tomșa are de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent – protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul, grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că, neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare „Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană – cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa, ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie, iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării (O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).

Prozele lui Șerban Tomșa vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.

După cum se vede, lumea lui Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.

·          

·          

·          

·          

 0

 

duminică, 4 aprilie 2021

Liviu G. Stan despre "Casa noastră cea de toate zilele"

 Liviu G. Stan

Întâmplări din locul nimănui. Radiografia unei ruinări politice

Când eram mic, am mers cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.

Casa lor era situată pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea, venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră, așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.

Atmosfera de rit funerar (pe alocuri à la „Satantango”-ul lui Laszlo Kraznahorkai) din „Casa noastră cea de toate zilele” mi-a readus în memorie acest episod. Şerban Tomşa manevrează mecanismele coșmarescului cu o teribil de firească agilitate. Iar aici se simt antrenamente îndelungate cu fatalismul total al mexicanului Juan Rulfo, regele neîncoronat al realismului magic sud-american – mă gândesc în special la „Câmpia în flăcări”. Dar sunt și niște fascicule de acid western, pe care satul românesc de câmpie ți le furnizează ca pe un topos inevitabil.

Romanul este montat din monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru, bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit cu beții porcești și mitomanie sexuală.

Șerban Tomșa este un excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele” dă un tur de forță.

Pătrundem subit într-o lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma, simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice, marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui. Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri dintre cele mai perplexe.

Fiecare istorisire poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea lor socială într-o transparență comună.

În „matematica” violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.

Dacă, de pildă, în proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră, efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian, dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.

În montajul narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.

Creionând pe marginea urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul PSD) și a șocului demografic.

Fidel moștenirii nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de exclamare.

Cât privește frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o aventură sută la sută privată. 

 

 


Literatura poliţistă şi cititorii. Răspunsuri la o anchetă literară

 Ancheta Neuma. Rafturile doi și trei ale literaturii

 

Chiar și persoanele cu gusturi literare educate și rafinate, între care se disting, firesc, autorii de literatură, au avut ocazia și plăcerea unor lecturi care nu fac parte din lista de aur a canonului literar, nu se studiază în școli și universități, iar persoanele atente la imaginea lor neagă uneori că le citesc sau le-ar provoca bucurie și destindere. De aceea vă întrebăm:

 

1.      Care sînt cărțile și autorii de-al doilea și al treilea raft, dar eventual de succes la publicul larg, pe care îi citiți și recitiți cu plăcere, în chip de divertisment, deși le recunoașteți lipsurile literare? Aveți un gen preferat din afara main-stream?

2.      Ați scris sau v-ați propus să scrieți texte literare mai facile, dar mai accesibile publicului? De ce și, dacă da, din ce categorie?

 


Literatura poliţistă şi cititorii

1. Un prozator român de azi, foarte apreciat, spunea că literatura română este de mâna a treia spre a patra. Altfel spus, orice autor recitit s-ar încadra în răspunsul la întrebarea lansată de ancheta dumneavoastră. Dar asta e o glumă, desigur. Mi se întâmplă să recitesc microromanele lui H. Bonciu şi Bizu de E. Lovinescu. Dar nu sunt sigur că e literatură de raftul al doilea. Din literatura universală recitesc cu mare plăcere romanele lui Erich Maria Remarque ( Obeliscul negru e foarte bun) şi Friedrich Durrenmatt. Câtă solidaritate umană e în textele lui Erich Maria Remarque! Mi-e teamă însă că Pe frontul de vest nimic nou, Trei camarazi şi Pana de automobil sunt literatură de primul raft. Judecătorul şi călăul şi Făgăduiala sunt însă naraţiuni bune, dar de raftul al doilea. Cu această ocazie am aflat că o scenă a fost împrumutată de Camil Petrescu de la Remarque: în timpul unui atac, un obuz retează capul unui soldat care continuă să înainteze câţiva paşi, decapitat.

Cu cea mai mare plăcere recitesc însă romane poliţiste scrise de Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald, James Hadley Chase, Peter Cheyney şi, în general, cărţile apărute în colecţia Enigma a Editurii Univers. Cred că primii doi autori sunt mari scriitori şi nu înţeleg de ce literaturii poliţiste nu i se acordă statutul de literatură veritabilă. Somnul de veci, Doamna din lac, Şoimul maltez sunt cărţi de valoare, nu doar nişte texte de divertisment. Autorii au stil, iar personajele lor sunt vii, cu o psihologie bine conturată.

 

2. Deosebirea dintre un scriitor român şi unul străin este că al doilea ştie să-şi prezinte şi să-şi vândă marfa. Cu puţine excepţii – Caragiale era conştient că scrie pentru a putea fi citit de oricine ─, autorul român a scris multă vreme pentru a câştiga critica literară de partea sa. Scriitorii noştri au învăţat de la Thomas Mann că arta amânării, adică a învârtirii în jurul propriei cozi, este aducătoare de valoare. De aceea uneori se scrie încâlcit, descriptiv până la saturaţie, cu aglomerare de obiecte, fără relevanţă umană. La Thomas Mann erau zeci şi zeci de personaje vii, fiecare cu individualitatea sa, iar stilul nu făcea decât să le reliefeze complexitatea. Dacă aş fi realist, aş spune că, oricum, scriitorul român nu mai are public. Piaţa de carte e moartă – mai sunt vreo-trei două edituri care îşi promovează cu insistenţă autorii -, iar cronicarii literari sunt din ce în ce mai puţini.

N-am încercat să scriu facil, dar am vrut să fiu accesibil cititorilor ( de la un timp inexistenţi, cum spuneam). Inspirat de tehnica lui Faulkner (din Pe patul de moarte) şi a lui Kurt Vonnegut, romanul Casa noastră cea de toate zilele are capitole foarte scurte, limpezi, percutante, care se citesc uşor. Fiecare capitol reprezintă vocea distinctă a unui personaj. Scurtimea şi limpezimea stilistică sunt principii pe care le-am aplicat şi în volumele Supraveghetorul şi alte povestiri şi Ninge la Iasnaia Poliana.

Jovi Ene despre "Ninge la Iasnaia Poliana"

 Jovi Ene

Ninge la Iasnaia Poliana. Povestiri”, de Șerban Tomșa

Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca românească, Pitești, 2020

O parte din povestirile lui Șerban Tomșa le citisem pe blogul său, Colivii pentru idei; majoritatea au fost, pentru mine, inedite și mă bucur că le-am (re)găsit pe toate într-un volum închegat de proză scurtă, care oferă mici surprize plăcute, instantanee surprinzătoare, o oarecare doză de fantastic și multă apropiere de cititor.

Povestirile lui Șerban Tomșa sunt situate undeva la granița între realitate și ficțiune, între real și fantastic. Sunt ”exerciții”, sunt reintrepretări, sunt un miraj scurt (majoritatea au câteva pagini) care vrăjește cititorul. Cum altfel putem privi o superbă proză ”foarte scurtă” precum ”Jim cel îndrăgostit de albastru”, în care, pe o singură pagină, autorul imaginează o lume colorată și foarte sensibilă, unde o simplă  schimbare de cromatică determină o transformare implacabilă a condiției protagonistului. Nu este așa de sofisticat precum am scris eu, este o povestire simpatică, amuzantă și plină de sensibilitate.

Sigur, ca în orice proză scurtă de calitate pe care o citesc (nefiind specialist, așa cum argumentez de fiecare dată), există premise pentru texte mai lungi, pentru nuvele sau chiar romane. Un astfel de exemplu este ”O vizită la 1925”, care oferă o istorie alternativă a perioadei interbelice, imaginând o perioadă în care Puterile Centrale au câștigat Primul Război Mondial și România (mică!) a fost transformată într-o colonie, iar relatarea acestei perioade este făcută în stil caragialesc și cu persoanejele imaginate de maestrul românesc al comediei și schiței. Iar rezultatul este o splendoare, care îi are ca protagoniști pe Goe, Mița, Protopopescu, deloc diferit de cel care i-a inspirat scrierea.

Că tot vorbeam mai sus despre faptul că multe dintre aceste povestiri sunt ”exerciții”, un exemplu edificator este ”Insula (un exercițiu cinematografic)”, un amestec între literatură de călătorie de tipul Robinson Crusoe și repovestire a realității imediate, de vreme ce un personaj important este un senator plin de ifose, ajuns pe insula pustie la brațul unei amante ”starlete”. Finalul este și ironic, și amuzant, și realist, așa cum îi stă bine unei povestiri de calitate:

”Ani în șir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligații, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, întins pe spate, cerul și să respire. Să nu vadă, mulți ani, pe nimeni.” (pag. 25)

 Sigur, Șerban Tomșa, scriitor și om de litere de atâția ani, nu oferă nimic gratis și nu se dezvăluie prea ușor cititorului neexperimentat, este nevoie de oarece lecturi pentru a pricepe sensul, continuarea sau finalul unor povestiri. În același timp și tocmai de aceea, acestea sunt străbătute de intimitate, de parcă autorul s-ar adresa prin textele sale unor prieteni, mai cunoscuți sau ”mai ascunși”: unii au nume comune, alții sunt poartă nume precum Juan Martin Del Potro. Așadar, este nevoie de puțină intimitate (nu neapărat personală, ci și în relație cu anumite subiecte sau personaje) pentru a înțelege substratul acestora.

”Ninge la Iasnaia Poliana” este un volum care oferă surprize cititorilor pasionați la fiecare pagină. Autorul simte personajele, le conferă atmosferă și le imaginează în situații inedite, care sunt uneori bazate pe realitatea imediată, iar alteori pe marile opere ale literaturii universale. Din astfel de povestiri, nu avem decât de învățat.


Liviu G. Stan despre Ninge la Iasnaia Poliana

                                              

Liviu G. Stan

                                                Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii.

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit.

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii.

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș *machiguenga. *

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea.

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică.

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste.

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse.

 

 


duminică, 12 iulie 2020

A douăzeci şi doua scrisoare de la Manuel Angelescu


22. Drumul de la „a cunoaște” la „a înțelege”
Ciclul "Aspiratie, inspiratie si iluminare", care, dupa impresia mea, a aparut intamplator sau, cumva, "de la sine", trebuie sa aiba si un sfarsit. Il inchei cu senzatia ca m-a purtat el pe mine, si nu invers. Dar, daca unii cititori au gasit ceva bun de luat din tot ce s-a adunat pana acum, ma simt si eu rasplatit, la fel cum cineva care priveste de pe margine este fericit ca a fost prins si el in imaginea peisajului.
Am citit undeva (Iesirea din intuneric - Steve Taylor) despre un om de succes, care era foarte activ si ducea o viata de lux. Dupa o confruntare cu  moartea, in urma unui atac de cord, si-a schimbat radical viziunea si modul de viata, incercand sa le transmita si altora ceva din invatatura sa. "Acum stiu ce inseamna sa fii viu, cat de minunat este. Uneori, oamenii ma cred nebun, dar eu stiu ca ceva a ajuns si la ei. Atata timp cat le dau de gandit, nu ma deranjeaza. Poate ca plantez in mintea lor o samanta care o sa rasara mai tarziu." Sunt cunoscute multe cazuri asemanatoare.
Transformara lor este mirobolanta, ca si povestea destinului lor, care i-a aruncat de pe culmile succesului in cea mai neagra decadere, in suferinte atroce si in ghearele mortii, pentru a-i intoarce la o viata iluminata, in care extazul si empatia cu tot ce-i inconjura nu i-a mai parasit niciodata. Suferinta este inseparabila de viata, dar atunci cand vine nu trebuie vazuta numai in termeni negativi. Acestor oameni, pe care i-asi numi "Transformatii", le-as dedica urmatoarele povestiri, daca se va intampla.Poate, peste cursul ireversibil si totusi statornicit al unui nou anotimp,cu bunavointa si sprijinul prietenului nostru, Serban Tomsa, care sustine si administreaza blogul, vom putea reveni cu inca un ciclu – dupa parerea mea, mai interesant
          Pentru ca ceea ce avem pana acum sunt aceste "scrisori", as vrea sa mai aruncam o privire asupra unor lucruri pe care au incercat sa le spuna si, mai ales, sa ne dea de gandit. Pentru ca nu putem ramane, la sfarsit, cu ceva care sa merite importanta, daca nu vom realiza diferenta dintre "a cunoaste" si "a intelege". Calatoresc si eu pe acest drum de la aparente catre adevar si sunt pe deplin constient ca fara a intelege unele lucruri care transcendputerea cuvintelor si logica gandirii rationale, nu se va intampla nicio transformare, niciun progres autentic. Intelegerea de care vorbesc vine din tacerea mintii, sub incidenta intuitiei si gratia starii de constienta. Mintea – zeul la care ne inchinam si cu care cucerim spatiul cosmic, este mult mai limitata si mai inselatoare decat ne inchipuim. Si, asa cum sugeram intr-o scrisoare, se poate transforma usor intr-un monstru – este un miracol ca planeta noastra supravietuieste cu conflictele si cu puterea distructiva pe care deja o avem. Fara a mai vorbi de zgomotul ei permanent, de care nu scapam nici cand vrem sa ne odihnim.
Prin urmare, pentru a putea intra in rezonanta cu inteleptii aureolati de nimbul iluminarii, cam ce interogari sa ne punem si, in cele din urma, sa accedem la dizolvarea lor, gasind linistea, libertatea si pacea imperturbabila,pentru care am fost proiectati?
Voi incerca sa sugerez cateva – daca pot eu sa dau sfaturi –, pe care le-as considera material de lucru atunci cand o chemare metafizica se aprinde in destinul si in sufletul nostru. Multa vreme, ele m-au framant si pe mine.
Intrebarea cu care as incepe este de unde stim ca intelegereaunui fenomen de natura transcendentalaeste corecta si cum o putem demonstra? Trebuie sa fim de acord ca exista un nivel comprehensiv care nu are nevoie de validare sau de justificari, si nu este posibil sa-l demonstram.A afla raspunsuri la intrebarile existentiale care se nasc in procesul cercetarii interioare nu inseamna a gasiargumente cerebrale, de maniera stiintifica, pentru ca lucrurile sunt de alta natura. Insasi stiinta se sprijina, ab initio, pe un cadru de referinta care nu poate fi ales decat prin ceea ce numim bunul simt sau vocea intuitiei.
A intelege astfel de fenomeneinseamna a le percepe intuitiv, a simti, dintr-o data, ca este asa si asa trebuie sa fie, fara indoieli si fara nevoia de a primi aprobari. Esti linistit, ai senzatia adevarului si nu simti nevoia sa-i convingi pe ceilalti. Asa cum faptul ca exist nu trebuie sa mi-l confirm sau sa-l demonstrez celorlalti. Ceva de genul acesta.Redau un moment dintr-un interviu BBC din 1959, cu reputatul psihiatru Carl Gustav Jung:
"- Credeati in Dumnezeu? (Este vorba de educatia primita in copilarie)
- O, da.
- Acum credeti in Dumnezeu?
- Acum?! E dificil de raspuns. Eu stiu. Nu am nevoie sa cred. Eu stiu."
O alta precizare cu care ma simt dator este si ceea ce inteleg prin "dizolvarea" unei probleme. Uneleintrebari  nu pot avea raspunsuri in acelasi mod in care le cautam, pentru ca originea lor este falsa. Cand observam acest lucru, sunt eliminate. Multi savanti pretinsi in cunoasterea scripturilor fondatoare pentru diferite religii si multi discipoli atinsi de setea dezvoltarii spirituale vin cu intrebari la inteleptii validati de faima iluminarii, dar cand intra sub incidenta linistii si acuitatatii perceptive pe care acestia o iradiaza in jurul lor, neclarittile, framantarile si orgoliile cautatorilorse dizolva. Cum povestea Paul Brunton, la intalnirea lui cu Ramana Maharshi: "Maruntele mele probleme s-au retras tiptil, rusinate." Astfel sunt intrebarile insolubile pe care mintea le genereaza la frontiera cu infinitul sauin coexistenta contrariilor care par ca se exclud reciproc. Spre exemplu, spatiul si timpul sunt categorii ale mintii si apoi mintea se intreaba ce a fost inaintea oricarui inceput, si ce urmeaza dupa orice sfarsit. Cand mintea tace, aceste nebulozitatidispar in asa-numitul "aici si acum", sau asa-numita "prezenţă". In ce priveste intelegerea unor contrarii care par ca se exclud reciproc, pe care mintea nu le poate concepe, intuitia le poate percepe sensul si rostul. Sa le urmarim pe cele predominante:
Carvazatorii afirma transant ca nu exista liber arbitru, dar vorbesc deseori despre responsabilitate, consecinte si ce ar fi bine sa facem. Vorbesc de predestinare, de acceptare si abandon, dar neaga fatalitatea si dezaproba pasivitatea. Spun ca nu exista bine si rau, pacat, eroare sau judecata de apoi, si tot ei spun ca nimic nu se pierde, faptele sunt inregistrate si determina viitorul si evolutia noastra. Deseori neaga raiul si iadul, alteori le admite existenta. Unor discipoli le spun cu fermitate ca nu exista reincarnare, altora le confirma existenta unui lung sir al revenirilor in diferite planuri existentiale, pana la eliberarea suprema. Uneori aproba existenta unor lumi populate cu zei, zane si tot felul de spirite, la fel de reale ca fiintele pamantene, alteori spun ca toate sunt doar inchipuiri. Egoul este considerat, fara dubii, sursa nefericirii si ignorantei dar, totodata, el nu exista – daca il cauti nu-l vei gasi nicaieri. El este necesar pentru evolutie si maturizare, dar tot el este iluzia care trebuie, prin toate mijloacele, sa dispara. Acesti oameni empatizeaza cu suferinta si cu toate dramele lumii si totusi, ei spun ca lumea straluceste de frumusete si armonie. In pofida acestor aparente labilitati, superluciditatea si acuitatea spiritului lor de observatie nu pot fi puse la indoiala. Aparentele contradictii sunt datorate incapacitatii limbajului si adresarii lor in contextul si la nivelului de intelegere al celor care intreaba. Am putea crede ca sunt capriciosi, incoerenti sau nu stiu ce spun, am putea folosi logica comuna ca sa argumentam ca sunt impostori. Dar nu este deloc asa. Toti cei a caror minte se linisteste si reusesc sa asimileze intuitiv aceste invataturi, leinteleg adevarul si evidenta. Cum spunea Anthony de Mello, "Tot ce trebuie sa faceti, este sa intelegeti. Trebuie sa te trezesti, ca sa intelegi ce zice sfanta Scriptura. Cand te trezesti cu adevarat, ea capata inteles."
Pana la un oarecare nivel, lucrurile pot fi explicate in termenii de care dispunem, insa demersurile teoretice si constructiile intelectuale nu pot inlocui asa-numita "stare de intelegere".Nu degeaba psihiatrul Richard Maurice Bucke, prezentat in scrisoarea a nouasprezecea, spunea ca a invatat in momentul straluminarii descrise acolo, mai mult decat in toti anii de studiu. Daca am fi mai atenti, am observa ca viata este plina de paradoxuri si ca traim impreuna cu ele. Ca sa iau un exemplu, succesul dupa care alergam este uneori lucrul cel mai rau care ni se poate intampla, el ne poate transforma in cineva care nu am vrut niciodata sa fim. Este bun, sau este rau succesul? Uneori, da, alteori, nu. Cand am gresit si cand am spus adevarul? Dar suferinta, pe care nimeni nu si-o doreste? Nu putem spune ca este buna, scopul vietii este sa fim fericiti. Si totusi, suferinta este maestrul care a trezit la iluminare cei mai multi oameni. Este inseparabila de viata si atunci cand vine nu trebuie vazut numai in termeni negativi. Toate lucrurile pamantesti poarte in ele un da si un nu, un potential pozitiv si un potential negativ.Ne-am obisnuit sa acumulam cunostinte,sa tinem predici, sa interpretam si mai putin sa intelegem. Cred ca la acelasi lucru se gandea Maica Tereza cand spunea ca atunci cand ii judecam pe oameni nu mai putem sa-i iubim. Cand judecata si analiza iau locul intelegerii, oricat ne-ar indemna morala si religiile sa iubim si sa iertam, nu o putem face cu adevarat. In Shinjinmei (cel mai vechi si cel mai important text al budismului Zen), se spune: „Daca ne ramane cea mai mica reprezentare despre corect si incorect, spiritul nostru se va nimici din cauza confuziei".Nisargadatta Maharaj le spunea celor care il ascultau: "Tot ce va pot invata este intelegerea, restul vine de la sine." Alteori mai adauga: "Despre ceea ce este incognoscibil, numai tacerea vorbeste."
Cred ca nu mai este nimic de zis.Daca mai sunteti cu mine, as vrea, la sfarsit, sa ne despartim de aceste scrisori cu cuvintele psalmistului David:“Pentru numele tău, Doamne, dăruiește-ne viață!”


marți, 7 iulie 2020

A douăzeci şi una scrisoare de la Manuel Angelescu


21. Sa se schimbe lumea, sau sa te schimbi tu?
          "Priviti suferinta de pretutindeni, priviti singuratatea, teama, confuzia, contradictiile din inimile oamenilor, de la conflictul launtric, la conflictul exterior." (Anthony de Mello)Viata este un mister, nicio minte rationala nu-i poate descifra intelesul. Nu exista o explicatie savanta care sa justifice toata suferinta si raul din lume. Lumea evolueaza, dar problemele ei raman. Suntem la fel de nelinistiti, nemultumiti si vulnerabili, viata ne ia planurile si le face bucati.
          Cum sa intelegem, atunci, ceea ce Leibniz ne-a lasat ca "teorema fundamentala a optimismului" (pe care a ironizat-o, rastalmacind-o, Voltaire, in romanul picaresc Candid, sau Optimismul - Candide, ou l'Optimisme). Considerat un geniu universal la vremea sa, Leibniz ar fi spus, in acord cu filozofia sa optimista, ca "Totul este pentru mai bine, in cea mai buna dintre lumile posibile" ("Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles" ). Misticii spun si ei: Universul este in armonie, lumea este stralucitoare si glorioasa (in sanscrita, ritambhara - starea suprema a mintii, in care domneste armonia universala). Din experienta lor, ne-au lasatsi o cale de acces catre aceasta perfectiune – una simpla, dar greu de aplicat. Inainte de o afla, sa urmarim o istorisire pe care am impumutat-o de la inteleptul Anthony de Mello (Constienta. Capcanele si sansele realitatii).
          "Un baietel, care mergea pe malul unui rau, vede un crocodil prins intr-o plasa.   Crocodilul se tanguieste:
– Fie-ti mila de mine! Nu vrei sa-mi dai drumul, te rog? Poate ca sunt urat, dar nu-i vina mea, stii prea bine. Asa am fost creat. Dar, indiferent de infatisarea mea exterioara, am si eu o inima de mama. Am venit in dimineata asta in cautare de hrana pentru puii mei si am fost prinsa in aceasta capcana.
Asa ca baiatul spuse:
– Poate, dar daca ar fi sa te ajut sa scapi din capcana, ai sa ma inhati si ai sa ma omori.
Crocodilui se apara:
– Crezi ca i-as putea face asa ceva binefacatorului si salvatorului meu?
Baiatul se lasa convins sa traga plasa afara, iar crocodilul il inhata.Prins intre falcile crocodilului, el protesta:
– Va sa zica, asta e raplata pe care o primesc pentru fapta mea buna?
Dar crocodilul isi motiva gestul:
– Ei bine, n-o lua ca pe un afront personal, baiete, asa e lumea, asta este legea vietii.
Baiatul, insa, nu era acord cu asta, asa ca zise:
– Vrei sa intrebam si pe altcineva daca este asa sau nu?
Vazu o pasare asezata pe ramura unui copac si-i spuse:
– Pasare, e adevarat ce zice crocodilul?
Iar pasarea ii raspunse:
– Crocodilul are dreptate. Uite-te la mine. Intr-o zi, veneam acasa cu mancare pentru puisorii mei. Imagineaza-ti groaza mea cand am vazut un sarpe care se urcase in copac si se indrepta tinta spre cuibul meu. Eram cu totul neajutorata. Nu s-a oprit pana nu mi-a inghitit toti puii, unul cate unul. Am tot tipat si strigat, dar a fost in zadar. Crocodilul are dreptate, aceasta este legea vietii, asa stau lucrurile pe lume.
– Vezi?, spuse crocodilul. Dar baiatul insista:
– Lasa-ma sa mai intreb pe cineva.
– Bine, intreaba.
Pe malul fluviului tocmai trecea un magar batran.
– Magarule, i se adresa baiatul, crocodilul zice asa si asa. Are dreptate crocodilul?
Magarul confirma si el:
– Crocodilul are deplina dreptate. Uitat-te la mine. Eu am muncit si am slugarit toata viata la stapanul meu si abia de-mi dadea cat de cat sa mananc. Acum, ca sunt batran si nefolositor, m-a alungat si iata-ma ratacind prin jungla, asteptand vreo fiara salbatica sa ma sfasie si sa-mi puna capat vietii. Crocodilul are dreptate, aceasta este legea vietii, asa este lumea asta.
– Vezi?, spuse iar crocodilul. Hai sa megem!
Baiatul, insa,nu se lasa:
– Mai da-mi o sansa, o ultima sansa. Lasa-ma sa mai intreb inca o fiinta. Aminteste-ti cat de bun am fost cu tine.
– Bine, e ultima ta sansa, se indupleca crocodilul.
Baiatul vede un iepure trecand si il intreba si pe el:
– Iepure, crocodilul are dreptate?
Iepurele se aseza in doua picioare si-i zise crocodilului:
– Asa i-ai spus tu baiatului?
– Da, asa i-am spus.
– Stai putin, continua iepurele. Trebuie sa discutam chestia asta.
– Bine, fuse de acord crocodilul.
Dar iepurele mai spuse:
– Cum putem sa stam de vorba, cand tu tii baiatul intre falci? Da-i drumul; trebuie sa ia si el parte la discutia noastra.
– Esti un smecher, protesta crocodilul. Daca-i dau drumul, o va lua la fuga.
– Am crezut ca ai mai multa minte, zise iepurele. Daca ar incerca sa fuga, cu o singura lovitura de coada il poti omori.
Crocodilul accepta si il elibera pe baiat. Imediat, iepurele il indemna pe acesta sa fuga. Baiatul fugi si scapa. Apoi, iepurele il intreba:
– Nu-ti place carnea de crocodil? Oamenilor din satul tau nu le-ar placea o masa buna? Nu l-ai eliberat complet pe crocodil. De ce nu te duci in sat sa-i aduci pe toti si sa faceti un ospat?
Asa si facu baiatul, se duse insat si-i chema pe toti barbatii. Acestia venira cu topoare, bate si sulite si-l omorara pe crocodil. Cainele baiatului venise si el si zarind iepurele, l-a urmarit sil-a sugrumat pe loc. Baiatul ajunse prea tarziu, si vazand cum moare iepurele, ii spuse:
– Crocodilul avea dreptate, asa este lumea, asta este legea vietii."
          Ne catifelam potecile si suntem mereu in competitie cu lumea si cu viata, ca sa ne fie mai bine.Ne imaginam cat de bine ar fi daca lumea s-ar schimba: ce minunata ar fi viata daca vecinul, seful sau sotia mea ar fi asa cum vreau eu. Intotdeauna vream ca altcineva sa se schimbe pentru ca noi sa ne simtim bine.Asta facem cu totii, dar nu functioneaza. Ceea ce vrem noi, este imposibil. Inteleptul Adyashanti, spunea dupa ce experimentase iluminarea: "Cearta cu realitate este o cale sigura catre suferinta. Este reteta perfecta. Mai rau decat atat, ne atasam de lucrurile pe care le respingem. Ne legam de lucrurile cu care suntem in conflict si retraim aceeasi durere in mod repetat."         Noi nu vedem lucrurile asa cum sunt ele, ci asa cum suntem noi. Doi oameni care se uita la ceva sau la cineva, inseamna doua reactii diferite. Uneori, insa, atunci cand suntem intr-o stare inaripata, parca si lumea arata mai bine. Daca am observat asta, suntem aproape de rezolvarea pe care au gasit-o inteleptii timpurilor – despre care vorbeam la inceput. Ei spun ca  procesul schimbarii trebuie realizat invers: sa ne schimbam noi, si lumea se va schimba odata cu noi.Schimbarea trebuie sa inceapa cu noi – este atat de simplu!  Asta ne spune si Anthony de Mello:"Ma simt bine cand lumea este in regula. Gresit! Lumea este in regula pentru ca eu ma simt bine." Si mai spunea: "Sentimentele negative sunt in tine, nu in realitate. Asadar, inceteaza sa mai incerci sa schimbi realitatea. Ar fi o nebunie. Noi ne irosim timpul si energia in incercarea de a-i schimba pe partenerii nostri, pe sefii nostri, pe prietenii nostri, pe dusmanii nostri, si pe toti ceilalti. Dar nu trebuie sa schimbam nimic. Sentimentele negative sunt in voi. Nici o persoana de pe Pamant nu are puterea sa va faca nefericiti. Nu exista niciun eveniment pe pamant care sa aiba puterea sa va tulbure sau sa va raneasca. Nimeni nu v-a spus asta; toti v-au spus contrariul. De aceea sunteti acum intr-o asemenea situatie incurcata. De aceea sunteti adormiti. Nu vi s-a spus asta, desi este mai mult decat evident... Nu exista nicio situatie pe lume care sa justifice un sentiment negativ. Asta este ceea ce s-au tot caznit sa ne spuna misticii nostri. Dar nimeni nu asculta. Ceea ce iti trebuie este sa iubesti. Asta este realitatea si asta este natura ta. Dar ceea ce-mi spui, de fapt, este catu vrei sa fii dorit. Vrei sa fii aplaudat, sa fii atragator, vrei ca toate maimuticile sa alerge dupa tine. Iti irosesti viata. Trezeste-te! Nu ai nevoie de asa ceva. Poti fi fericit pe deplin si fara asta."
          Cand schimbareavine din interiorul nostru, perceptia corecta si eficientasunt consecinte imediate. Dar cat de greu este sa acceptam si, mai ales, sa punem in practica acest adevar!Spuneti-i cuiva, care se lamenteaza, ca atunci cand i s-a intampla ceva neplacut a fost si el prin preajma, ca ar trebuie sa lase lumea in grija celui care a facut-o si sa se ocupe mai mult de el insusi. Veti vedea cum isi cauta argumentele si cat de repede se supara cand aude asa ceva. Oamenii vor continua sa creada ca marile afaceri, politica si stiinta sunt mai practice, desi inteleptul de Mello se mai intreaba: "Ce folos avem trimitand oameni pe Luna, daca noi nu putem trai pe Pamant?"
          Dar poate ca totusi, in momentele noastre extreme, cele mai inalte – cand suntem in al noualea cer –, sau cele mai deprimante – cand ne vine sa spunem "opriti lumea, vreau sa cobor!" –, vom rezona cu o cugetare transmisa in versuri:
"Ieri am fost destept,
De aceea am vrut sa schimb lumea.
Astazi sunt intelept,
De aceea vreau sa ma schimb pe mine."
Si, in sfarsit, daca suntem in spiritul acestei intentii, ne vom intreba cum sa ne schimbam si care este acea schimbare care ne transforma pe noi si transforma, in mod miraculoas, lumea pe care o percepem.Sa-l mai ascultam putin pe de Mello: "Ne ramane, totusi, o mare intrebare: Ce trebuie sa fac pentru a ma schimba?Nu trebuie sa faceti nimic. Cu cat faceti mai mult, cu atat mai rau devine totul."
Asa ajungem in fata unei frontiere intr-adevar profunde, pe care nu o putem depasi decat atunci cand o descoperim si o metabolizam pe cont propriu. Nu te schimbi prin eforturi, prin agresiune si dictatura interioara. Te schimbi cand ai senzatia adevarului. Atunci vei intelegesi faptul ca nu este suficient sa-l cunosti doarcu mintea. Sfantul Ignatiu de Loyola (1491 - 1556), principalul fondator al Ordinului Iezuit, spunea ca "Te schimbi atunci cand ai gustat si ai simtit adevarul. Cand il cunosti doar cu mintea, nu te schimbi."Voi incerca sa sugerez cam despre ce adevar este vorba.
Unul dintre cei mai devotati discipoli ai faimosului intelept Ramana Maharshi, i-a spus intr-o zi maestrului sau: "Cred ca am inteles esenta invataturii tale, pe care o urmaresc de multi ani. De fapt, este singurul lucru pe care ni l-ai spus, in atatea moduri: Doar El Este, in vreme ce orice altceva doar pare ca este, in realitate, insa, nu este." Si Maharshi l-a aprobat.