duminică, 15 august 2021

Profesorul de matematică

 

În revista Caligraf, august 2021, un fragment din Amintirile unui optzecist întârziat

Şerban Tomşa

                 Profesorul de matematică

 

                Cât timp locuisem în bojdeucă, îl avusesem tovarăş de joacă pe Momoc. Era un copil cu multă personalitate, nu respecta nicio regulă. Fura pepeni de la ţărani şi, lucru rarisim pe vremea aceea, fuma. Făcuse pneumonie din cauza fumatului. Acum, locul lui Momoc era ocupat de Badea, dar mai aveam trei fete cam de vârsta noastră, Mery Iuga, Aurelia Leafu şi Mariana Măican, plus Gioni, Tite Măican, Nelu Gheorghe, Marin Roşu şi Nelu Florea, devenit mai târziu medic veterinar şi primar al localităţii.

Mai era un băiat oarecum pervers, Bibiloi, care îi punea pe cei mai mici s-i facă felaţii şi umbla după femei măritate.

Era urât sufleteşte.

Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.

Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.

─ Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.

─ Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.

─ Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.

─ Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?

─ Bine, dar...

─ Iar începi? A doua oară nu te mai iert!

Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.

S-a întors de acolo foarte nemulțumit.

─ Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?

─ Cum naiba să te păcălească?

─ Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!

─ Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!

─ Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!

Pe Bibiloi nu l-am văzut de patruzeci de ani.

Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.

 Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!

Printre profesori, în afară de doamna Lazăr, mai aveam unul foarte bun: Muscalu Octavian.

În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)

Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.

Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.

─ Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?

─ Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.

Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :

─ Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.

Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 

─ Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?

Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :

─ Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!

─ Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.

Într-o zi trebuia să ajungă în Bucureşti, la o anumită adresă. Cineva i-a spus:

─ Ţine-te şi tu după tramvaiul 15!

Profesorul s-a ţinut după tramvai două ore, până când l-a auzit pe unul că-i strigă:

─ Ce faci, bă? Eşti nebun? Nu vezi că tramvaiul intră în depou?

Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.

─ Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.

─ Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.

─ Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!

Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.

Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :

─ Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.

Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :

─ Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?

─ Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.

Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.

Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.

─ Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.

Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.

─ Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...

─ O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.

Și a scos ștampila din buzunar.

─ Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.

Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.

De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.

Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.

Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparatem casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :

─ Oprește mașina, să cobor!

─ De ce? s-a mirat șoferul.

─ Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?

Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.

Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

 

                  (Fragment din Amintirile unui optzecist întârziat)

 

marți, 10 august 2021

Bojdeuca

 

Şerban Tomşa

 

Bojdeuca

 

Decorul se schimbă. Stau acum într-o bojdeucă formată dintr-o singură cameră și acoperită cu carton gudronat. Era făcută din pământ lipit între niște lanți. Aș putea să o desenez, minusculă, cu o prispă sprijinită pe câțiva pari. Mie mi se părea însă un adevărat conac. Toate erau mici în curtea aceea: un soc, un dud pitic și doi pruni. Doar un salcâm se înălța mai mult către cer, cu frunzele scuturate de aripile uliilor păsărari care dădeau târcoale pe sus, speriind găinile și în special cloștile cu pui. Într-o zi, prietenul Ion Momoc a venit la mine cu o rândunică pe care o mutilase. O prinsese în cuibul ei și îi jumulise penele, așa că biata pasăre nu mai putea zbura. I-a dat drumul în curtea mea și tentativele păsării de a-și lua zborul îmi inspirau o milă intensă. Stăteam pe lutul uscat al prispei și mă simțeam neputincios. Brusc, ca de nicăieri, pisica mea a țâșnit către rândunică, a înhățat-o și a dispărut în bălăriile din fundul grădinii. (Peste mulți ani aveam să mai scap câte o pasăre din gura blândelor mele pisici. Dar atunci n-am putut face nimic.) Mama nu se înțelegea cu bunicul, așa că a ales să-și construiască un fel de bordei pe un loc lăsat de părinții ei, decedați când ea avea doar trei ani. Curtea avea niște mărăcini în loc de gard și de la primărie primea somații să văruiască scaieții aceia, plini de ghimpi. Apoi, tata a făcut un gard de uluci. În curte erau un salcâm, un dud alb, un soc și vreo doi pruni. Tata muncea la oraș, mama se ducea la muncă și rămâneam închis în spațiul acela toată ziua. Asta se întâmpla vara. Iarna mergeam în vizită la o vecină, pentru a economisi rumegușul pe care îl foloseam în loc de lemne. Iarna mă înfofoleam și plecam la săniuș, împreună cu prietenul meu Ion Momoc. Ne dădeam cu săniile pe șosea ori mergeam pe lacurile înghețate din spatele conacului boieresc. Unul se numea Lacul Briții. Pesemne că, printre moșieri, fusese o doamnă sau o fată numită Brita. Nu simțeam nici frig, nici foame. Mă întorceam seara acasă și cădeam într-un somn adânc, de multe ori fără să mai apuc să mănânc. Uneori făceam cu Ion câte un om de zăpadă chiar în fața porții. Curtea era mai jos decât șoseaua pe care nu trecea nicio mașină, așa că aruncam o găleată de apă pe podișca înclinată și făceam un derdeluș ca de sticlă. Când veneau popa și dascălul cu botezul, îi vedeam pe fereastră în capul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi grămadă până în gard, cu coșnița plină de împărțituri peste ei. Părintele Ruse era însă un om bun și nu-mi reproșa niciodată nimic. Ba chiar îmi dădea mie bănuțul de metal pe care i-l întindea mama. Era un bărbat gras, cu cearcăne la ochi, pe care toată lumea îl respecta. Pentru toată lumea, el era o figură luminoasă și influența pozitiv morala comunității. Se numea Ruse Ionescu și l-am făcut personaj, cu numele său real, în „Casa noastră cea de toate zilele”. Vara, mama se ducea la muncă și rămâneam singur acasă. Hrăneam porcul și cele câteva găini, apoi mă urcam în dud. Petreceam toată ziua singur, închis în curte. În față era o tânără de o seamă cu mama, care trăia cu un tip gras și roșu. Era un bărbat care putea să mănânce un porc în câteva zile. Când trăia, sforăia de se speriau trecătorii și iuțeau pasul. Dimineața ne trezeam amândoi la ora zece și deschideam în același timp ușile. Mă întreba totdeauna cât era ceasul. Tata lucra pe un șantier, venea sâmbăta și aducea diferite lucruri pe care ceilalți vecini nu le aveau, cu toate că locuiau în case mari: ceas deșteptător, autosifon și jucării pentru mine. Ahtiat după jucării era și omul mai în vârstă din spatele casei noastre, unchiul Stan. Avea tot felul de lanterne și sfârleze, iar în odaia în care nu locuia pusese un imens iepure împăiat. Iarna ne chema pe la el și fierbea țuică. Era atât de slabă, că îmi turna și mie și mi se părea că e ceai. Făcuse tot războiul, dar nu omorâse pe nimeni. Comandantul îl înjura și îl trimitea să culeagă morții și răniții. La trageri nu nimerea ținta. ─ Ai trimis gloanțele în pizda mă-tii! Ai ochit luna și ai merita să te trimit în fața plutonului de execuție, ca pe un trădător. Trecuse Donul pe gheață, dar aceasta s-a rupt și a scăpat în apă. Tot rupând marginea gheții, a ajuns pe malul celălalt. A mers ud prin ger zile întregi până când a ajuns în casa unui rus. Când rusoaica i-a tras bocancii din picioare, i s-au descărnat degetele. Carnea degerată rămăsese în ciorapi. Lângă case cultiva niște tigve. Am furat una, dar mama m-a bătut și m-a pus să o pun la loc, ceea ce am făcut cu mare rușine. Făcând șanț în fața curții, mama a găsit niște nasturi galbeni cu un blazon pe partea exterioară. Unchiul Stan i-a luat să-i cerceteze și abia peste patruzeci de ani mi-am dat seama că nasturii aceia puteau fi de aur. Într-o vară a fost cât pe ce să mă mănânce porcul. Înfometat, m-a pus jos și a încercat să-mi spargă burta cu dinții. Am scăpat cu greu, rostogolindu-mă disperat într-o parte. O primă imagine este o plimbare pe o tricicletă a cărei șa a cedat brusc sub mine. În 1965, un coleg de joacă m-a chemat la gard și mi-a zis: ─ A murit Gheorghe Dej. SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 17 Aveam doar câțiva colegi de joacă: Ion Momoc, Ion al lui Chialalau, Leana, Tudor al lui Cucu. Prietenul de care nu mă despărțeam niciodată era Momoc, care îmi era și coleg de clasă, la școală. Era un tip care nu asculta de nimeni. Nu știa ce era teama. Fura cireșe de la învățătorul Pescaru (personajul Vânătoru din „Casa noastră cea de toate zilele”), intra în pepenăria unuia și ieșea cu doi pepeni sub braț ─ Și dacă te-ar fi văzut cineva, mă? ─ Aș fi spus că i-am cumpărat și mă căram repede de acolo. Fuma și făcuse bronșită, iar la fotbal și la bătaie era primul. Era stângaci și avea un dribling năucitor. Într-un rând ne jucam la el în grădină și am văzut niște excremente ieșite dintr-un maț gros. ─ Aici s-a căcat tuțu. Mănâncă două pâini o dată și vine în fiecare seară cu geanta plină de bani. Momoc n-o știa de frică pe maică-sa, dar tatăl lui era foarte autoritar. Organiza adevărate ședințe de judecată. Într-o zi, Momoc sărise gardul la un vecin să fure prune și și-a agățat cămașa în pârleaz. Când a venit taică-său, seara, ne-a luat pe amândoi și ne-a dus în bucătăria de vară. Tatăl lui Momoc stătea pe un scaun, Momoc era în picioare în fața lui, iar de o parte și de alta, tot în picioare, ne aflam eu și mama lui Momoc. Judecătorul încuiase ușa care dădea afară, dar fereastra era deschisă. Tatăl lui Momoc avea în mână un băț de corn. ─ E, acu să-mi spui tu mie cum ți-ai rupt cămașa. ─ De, măi tuțule, mergeam pe o potecă și am auzit pârrrr! Când m-am uitat, se rupsese cămașa. ─ Fire-ar sămânța ta a dracu, mai ești și mincinos! striga tatăl. Și începea să-l croiască aprig cu ciomagul. Călăul dădea până obosea, dar mai multă bătaie încasam eu și mama lui Ion, fiindcă acesta din urmă sărea pe fereastră și tatăl își descărca furia pe noi. De atunci s-a mai întâmplat să-mi zică taică-său: ─ Vino, bă, să-ți arăt cum îl judec eu pe Ion. O luam la fugă și nu mă opream decât acasă. Petre Ion, zis al lui Chialalau, era un băiat timid pe care Momoc îl ademenea în curtea sa și îl punea să-i golească closetul ori îl supunea unor torturi greu de imaginat. Tudor al lui Cucu ne ducea să o spionăm pe mătușa lui, care făcea amor cu șeful de post. Unul dintre cei doi fii ai milițianului avea să facă o carieră politică considerabilă, dar va face și pușcărie. Încă din primii ani de viață am fost îngrozit de cruzimea cu care oamenii tratează animalele. Le-am socotit pe acestea din urmă niște copii lipsiți de apărare. Într-o iarnă, în drum spre școală, am trecut pe lângă curtea unui gospodar, unde mai mulți inși dădeau ocol unui cal, care sângera abundent. Sângele înroșea zăpada din care ieșeau aburi. Mi s-au muiat picioarele și nu am mai fost bun de nimic câteva zile. Și mai rău a fost când l-am văzut pe vecinul de peste drum, Moțodel, tăind un miel. Îl ținea între picioare și îl înjura, tăindu-i gâtul, în timp ce biata viețuitoare se zbătea să-și salveze viața. După ce omul i-a tăiat jugulara, bietul miel s-a muiat și a căzut la pământ. Ciobanul l-a mai înjurat o vreme înainte de a-l jupui. Tot așa erau omorâți iepurii. Se zbăteau o vreme, în înjurăturile casapului, apoi se muiau brusc și cădeau nemișcați. Omul cu cuțitul îl mai înjura o dată cu satisfacție și se apuca să-l jupoaie. Mai târziu am văzut un nemernic care tăia câini și își punea cuțitul între dinți în timp ce îi jupuia. M. avea grijă de oile oamenilor. Îi cășuna pe câte o oaie și o bătea până îi spărgea capul, apoi o tăia. Tot pe acest om l-am văzut cum a omorât un cățel. L-a luat de un picior și l-a lovit peste cap pe câine până i-a făcut capul o masă amorfă de oase și creier. Gospodăriile țăranilor nu aveau gard decât în partea dinspre șosea. Grădinile erau delimitate cu tufișuri de gard viu, cu mărăcini, corcoduși și salcâmi. În fiecare colț al satului, în fundul grădinilor, era câte un loc unde oamenii aruncau păsările sau animalele mici muribunde. În colțul grădinii mele, cineva aruncase doi căței fără ochi. Unul murise, celălalt a țipat vreo două săptămâni și, cu toate că nu era hrănit de nimeni, a continuat să crească până a murit. Cu cruzimea mă întâlneam și la școală. Învățătoarea ne bătea cu un ciomag de nu mai puteam deschide ușa cu mâinile umflate de atâta tăbăceală. Auzind de bătăile astea, încă înainte de a merge la școală, am făcut hepatită și o jumătate de an am lipsit de la masacrele zilnice. Pe urmă, de frică, am refuzat să mai merg la școală. Mama s-a dus și a vorbit cu învățătoarea. Cumpăra zilnic bomboane, eugenii, biscuiți și spirale cu cremă, le dădea învățătoarei, iar aceasta mi le oferea ca fiind din partea ei. În timp ce îi bătea pe ceilalți, mie îmi surâdea cu dulceață. Când se suna de pauză, mă chema la ea și îmi umplea brațele cu dulciuri. ─ Îți dau și mâine bunătăți, dacă vii la școală. Într-o zi, Momoc m-a întrebat: ─ De unde ai, bă, alea? ─ Mi le-a dat tovarășa învățătoare, am răspuns eu bucuros. ─ Bă, a dracu cu căpățâna ei, mie de ce nu-mi dă, bă, bunătăți? Acasă, mama mă bătea din orice. Mi-a spart ochelarii și lentila înlocuită mi-a afectat ochiul stând: cu ochiul liber, văd stelele ca pe niște cuie. În drum spre școală trebuia să trec prin mai multe încercări, precum Harap-Alb. Eram cu Momoc. Mai întâi intram pe o uliță unde ne aștepta gâscanul pădurarului Manole. Ne apuca de picioare și trebuia să fugim cât ne țineau picioarele. Ieșeam la strada mare și din curte ne pândea un băiat roșcovan care țâșnea pe poartă, ne dădea câțiva pumni și se refugia în curte. Când ajungeam la primărie, ne reuneam cu un alt grup de băieți. Intram pe strada pe care se afla școala. Unde sunt acum cabinetele medicale era o școală primară. Acolo ne aștepta viitorul cântăreț de muzică lăutărească, Costică Boieru. Reuniți îi făceam față și chiar îl puneam pe fugă, cu toate că era mai înalt decât noi. În fine, ajungeam la școală și acolo ne aștepta SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 18 cu indicatorul în mână profesorul Ion Angelescu. Avea studii de învățător, făcuse Școala Normală, dar obținuse o adeverință că poate funcționa ca profesor. Nu scria nimic pe tablă. Orele se desfășurau după același tipic. Întâi îi bătea bine pe cei care ieșiseră din bănci. Folosea palma, pumnul, cureaua, rigla (ne pocnea peste obraji de se lipea de piele!) și ciomagul. Răsucea și dumica urechile copiilor până dădea sângele. Unii băieți nu puteau sta jos, fiindcă aveau fundul umflat de la loviturile de ciomag ale dirigintelui. Punea o întrebare, apoi ne spunea: ─ Cine nu știe să iasă afară din bancă. Unii ieșeau și se aliniau la perete. Dascălul începea să-i verifice pe cei din bănci. O lua de la cel mai slab la cel mai bun. Cum eram printre ultimii doi pe care îi ridica în picioare, uneori deduceam răspunsul din bâlbâielile celorlalți. Cei care se încurcau sau nu știau răspunsul standard erau aliniați la ușă. Începea măcelul. Cei care ieșiseră de bunăvoie primeau o porție de bătaie, iar ceilalți două. Urma altă întrebare. Și tot așa. Erau băieți care mâncau zilnic zece bătăi. În pauze îi cunoșteam pe cei care avuseseră româna sau istoria. Aveau fețele aprinse și umflate de lovituri, iar urechile le atârnau zdrențuite. Mai era un profesor de română, Silviu Nodiș, dar noi nu făceam cu el decât desenul. Era un ardelean onest și informat. Cei mai buni profesori erau Maria Lazăr, care preda biologia, și Octavian Muscalu, cu care făceam matematica. Doamna Lazăr asculta trei elevi, îi nota, pe urmă ne făcea o schemă pe tablă cu lecția nouă, ne explica noțiunile și toată lumea asimila din clasă noile cunoștințe. Ultimul sfert de oră îl păstra pentru a ne povesti din literatura universală. Ne istorisea, de pildă, „Mizerabilii” lui Victor Hugo. ─ Unde am rămas? ne întreba. ─ Am rămas când îl pândea Javert pe Jean Valjean la podul ăla, săream noi, entuziasmați. Ea, doamna Maria Lazăr, este cea care a aprins în mine dragostea de literatură și îi mulțumesc. Spunea totdeauna că sunt cel mai bun elev al școlii. Poate vede ce scriu, deși este de multă vreme printre îngeri. Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide ușa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citește din ce în ce mai puțin. În liceu, toți colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, și cărți pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Știu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner și fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărților citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privințe, râdeam, ne bucuram de propriile idei și de ale celuilalt. Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalți… „De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băiețel cu moțul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă așa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseții literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Și le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit „Tom Sawyer” sub un prun bătrân, același sub care așteptam, în primii ani de viață, să-mi pice bomboane și bucățele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniștit și venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte și nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu știam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei și de iazurile din curțile unor țărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spațiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărțile mă ocroteau! Am început să citesc „Frații Jderi” într-o dimineață de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediție scumpă, legată în piele roșie și apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi și sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii și am făcut cunoștință cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, stânjenei, tufe de liliac și fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari și corcoduși uriași, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens și cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă! Era o adevărată junglă cu salcâmi și corcoduși. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu am văzut într-o zi cum licăre o poiană albastră. Luminișul era plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întindeau flori violete de lavandă. Erau peste tot și miresmele făceau ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îmi plăcea să mă întind printre flori și să urmăresc albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii veneau și se așezau pe părul meu, de culoarea miezului de dovleac. Descoperisem fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, ne-a ordonat să prindem fiecare câte o sută de fluturi. „Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și ne-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 19 trecuseră de optzeci de ani. Voiau să facă norma ordonată de dascăl. Mă duceam zilnic în luminișul acela, mă întindeam pe iarbă și începeam să citesc. Exploram lumea „Cireșarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi și colorați se așezau pe flori, pe iarbă și chiar pe fața mea. Atâția fluturi n-am mai văzut decât peste mulți ani, în primul an de apostolat, când aceștia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediați de viscolul lor și atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninși, doi cerbi – unul era rănit și de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei școli sau mă mișc între filele unei cărți. Mă simțeam împăcat și singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi, când un tovarăș de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînțeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit și derutat, a început să omoare fluturii și să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înțepat în obraz și el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu și-a mai revenit niciodată. Treceam și priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze. O secvență îmi stăruie îmi memorie. Mergeam pe lângă gard cu o tricicletă minusculă. M-am lăsat pe spate și șaua s-a rupt. Îmi mai amintesc cum noi, cei câțiva copii de acolo, mâncam zmeură și dude de la ciobanul cel hain. Dudele cădeau și pe bălegar și e posibil să fi făcut hepatită fiindcă fructele nu erau spălate. Țin minte cum le întreba mama pe asistentele de la Vadu-Lat: ─ De unde, doamnă, se ia microbul ăsta? ─ Nu se știe de unde! Nici doctorii nu știu. Iarna, în gura serii, făceam cu Momoc un om de zăpadă la poartă. Apoi aruncam apă pe podișca înclinată și făceam un ghețuș ca oglinda. Dimineața găseam totdeauna omul de zăpadă dărâmat. Într-un rând, m-am prefăcut că intru în casă și m-am pus la pândă. Ion a făcut cinzeci de metri către casa lui, apoi s-a întors și a dărâmat momâia de zăpadă. Am deschis poarta și l-am surprins în plină acțiune. A luat-o la fugă către casă. Dacă a doua zi veneau popa și dascălul cu botezul, mă veseleam strașnic. Îi vedeam pe cei doi în capătul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi, grămadă, până în gard, cu coșul de colaci peste ei. Popa Ruse era un om blând și nu se supăra niciodată. Când mama îi dădea un bănuț pentru botez, el mi-l dădea mie și mă binecuvânta. Îmi mai amintesc cum în niște zile de primăvară, cu vânt puternic, citeam „Viața lui Alexandru Macedonski” de Adrian Marino. M-a marcat mult uciderea câinelui. Aveam un câine, Azorică, foarte inteligent. Când tata venea acasă și parcurgea cei zece kilometric care ne despart de localitatea Roata de Jos, se pomenea cu câinele că-i sărea în brațe. Doctorul veterinar însoțit de câțiva inși trecea din gospodărie în gospodărie, prindea câinii și le făcea injecții cu benzină în inimă. Îmi amintesc că ascunsesem câinele în grajdul unui vecin, împreună cu cățelușa acestuia. Când călăii au bătut în ușă, cățelușa a început să schelălăie. Au fost ucise amândouă patrupedele. L-au ținut pe Azorică, i-au făcut injecția și l-au eliberat. Animalul, cel mai bun prieten al meu, a mai fugit cincisprezece metri, apoi s-a prăbușit. Ucigașii au luat cadavrul și l-au aruncat într-o căruță plină de câini morți. Erau și două fete care se jucau cu noi. E ciudat că ne preocupa sexul încă de la opt ani. Fetele se lăsau pătrunse de băieții mai mari, dar eu fusesem instruit de mama să nu fac așa ceva, fiindcă fetele rămân gravide. Ele se întindeau pe pământ, băieții le desfăceau picioarele și peste puțin se auzeau tânguiri de copil ars cu ceva, în timp ce băieții dădeau din fund și le acopereau fetelor gura cu mâna. ─ Auuuu! Auuuu! 

(Fragment din „Amintirile unui optzecist întârziat”)

În revista Spaţii culturale, nr. 77

joi, 29 iulie 2021

Prieteni pentru totdeauna: Marin Neagu

 

Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care i-am avut şi îi am.

Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni nedespărţiţi.

Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.

Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice - Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la 20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn, dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...

Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.

- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat să-l văd până acum ?

Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea, "Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins, tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a întrebat pe Marin :

- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?                                                                        

Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.

Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi riscat o straşnică bătaie de joc.

- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim bibliografia, a precizat Marin.

Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul, s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit. Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...

Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de "poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.

- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de vodcă.

Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios ! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am zis lui Marin :

- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se întâmplă.

În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul bidonului...

- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea tare...

Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus, plescăind din buze :

- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul

Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6 Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...

Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă, iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.

Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate : discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă "Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin. Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe, undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte prin împrejurimi.

 

marți, 27 iulie 2021

Amestecate

 

*Marinică Preda, nepotul lui Marin Preda, îl întreabă pe scriitor:

- Ce părere ai despre Ion Lăncrănjan?

- Ăla, monşer? E un prost! Un prost şi un... Alatăieri m-am întâlnit cu el în curtea editurii. Era însoţit de un amic şi mă arăta cu degetul:

- Uite-l, bă, pe Marin Preda, zice. Hă, hă, hă, hă, hă, hă, hă!

Spune şi tu dacă ăsta e om!                                           


*19 iulie, 2013. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.


*Îmi plac mult povestirile lui Nicolae Velea (1936-1987). Îmi pare a fi un Vasili Şukşin român. Ca şi scriitorul, actorul, regizorul și scenaristul rus, Velea a murit prematur.

 

*Jairzinho şi Tostao m-au făcut să ţin cu echipa de fotbal a Braziliei, în toate meciurile susţinute de aceasta, din 1970 încoace. Cruyff şi Maradona m-au determinat să pun Olanda şi Argentina, în preferinţele mele, imediat după Brazilia. În fine, Messi m-a convins să trec definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra argentinienilor. Păcat că, în afară de Messi, oamenii din pampa nu prea mai au fotbalişti de mare valoare. La ultimul mondial au fost penibili. Mă mir că acum au câştigat Copa America.

 

*Primul volum al lui Nino Stratan, Ieșirea din apă, apărut la Cartea Românească în 1981, a fost drastic cenzurat. Nino îmi arăta volumul și se minuna. Uite, bătrâne, mi-au schimbat „o ikebana de sexe” în „o ikebana”, pur și simplu. Ce vor spune cititorii? „Ăsta, săracul, a auzit și el de ikebana și s-a repezit să bage cuvântul într-o poezie.” Alte versuri i-au fost tăiate fără milă, fiindcă ar fi criticat, chipurile, nivelul de trai al românilor : „astă-seară la cină/ în farfuria albă/ ne vom mânca mâinile”. Era, de fapt, exprimată ideea barbiană de lume suficientă sieși: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.„

P.S. În cartea sa, Nino mi-a dedicat una dintre cele mai frumoase poeme : Între două respirații ale perdelei.

Am constatat că tot pierzându-mi vremea pe aici, am uitat să mai scriu pe blog. E bine, e rău?

 

*În familiile de ţărani, bătaia era principala metodă de educare. Dacă la şcoală te ologea vreun profesor, acasă te cafteau şi părinţii. Dascălului i se acorda credit total: "Te-a bătut el cu un motiv, n-a făcut-o degeaba. Ai minţit, ai furat, ai făcut ceva necuvenit." Aveam însă un prieten ( luat ca model pentru personaje din Nu există ţară pentru artişti şi Casa noastră cea de toate zilele) pe care nu reuşea să-l bată nimeni din familie. Se întindea repede pe spate şi începea să dea din picioare, făcând o adevărată morişcă. Pe taică-său l-a făcut k.o., cu un călcâi expediat în bărbie, pe bunică-sa a trimis-o la un vraci care i-a dat să bea pietre roşii, iar maică-sii i-a rupt nasul. Straşnic îi mai bumbăcea!

 

*La opera şi la valoarea lui, Nicolae Breban n-ar trebui să se mai ploconească în faţa nimănui. Un ziarist s-a dus să-i ia un interviu venerabilului scriitor. ( E un ziarist cult, cu gust literar infailibil. Mi-a luat şi mie un interviu pentru aceeaşi publicaţie.) Breban a cerut o mie de lei, drepturi de autor. Ziaristul l-a sunat pe şeful său şi i-a spus despre cererea romancierului. Radactorul-şef a refuzat să plătească. Atunci ziaristul i-a zis lui Breban:

- Dacă tot am venit, putem să stăm puţin de vorbă?

- Sigur, de ce nu? s-a arătat amabil prozatorul.

Rugat să numească un prozator (mai tânăr decât el) pe care îl apreciază, Breban a rostit un nume. Peste două luni, într-un interviu publicat în altă revistă, la exact aceeaşi întrebare, Nicolae Breban a dat numele unui alt autor, mai influent şi cu relaţii mai bine plasate. Ce să înţelegem din asta?

 

*În anii '60 ai secolului trecut, la liceul din Bolintin, un profesor care ţinea la disciplină îşi făcea ora. În ultima bancă, doi elevi jucau table. Unul dintre ei se numea Neagu. ( Mai târziu, când va deveni colegul meu de serviciu, el va avea alt nume.) Câştigând rapid confruntarea, Neagu a uitat unde se află, a sărit în sus, şi-a ridicat mâinile şi, în liniştea aceea de mormânt, a tras un urlet. Şocat, profesorul şi-a bulbucat ochii şi bâiguit precipitat:

- Tovarăşe Neagu...Tovarăşe Neagu... Fire-ai al dracu', tovarăşe Neagu!

 

*Unele cuvinte sunt purtătoare de energii negative. Când aud de "Portocala mecanică", am o stare de disconfort, gândindu-mă la romanul lui Anthony Burgess. În tinereţe nu puteam folosi cuvintele "prost" şi "prostie". Când le-am citit într-o revistă studenţească, am fost şocat. Autorul articolului era Sorin Şerban, un tânăr bolnav de poliomielită. ( Ce s-o fi ales de el?)

În şcoala gimnazială, dirigintele meu îşi bătea elevii cu o ură greu de imaginat. Îl snopea în special pe un prichindel, Bairam. Îl cotonogea şi dacă băiatul era bolnav şi lipsea câte o zi. Îl lua la palme şi îi spunea:

- Te căsăpesc!

Nu aveam dicţionare, dar cuvântul îmi suna sinistru, chiar fără să-i cunosc sensurile.

Am citit articolul lui Caragiale despre Eminescu, În Nirvana. Dramaturgul scrie că două versuri din Scrisoarea a II-a arătau, în prima versiune, aşa: "De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda." Ulterior, la rugămintea unei doamne, Eminescu a schimbat "famenii" cu "oamenii". Mai găsisem cuvântul şi în alte lecturi şi bănuiam cam ce înseamnă, dar am vrut să-l pun la încercare pe dascăl şi l-am întrebat ce înseamnă "famen". S-a uitat atent la mine şi m-a întrebat unde întâlnisem termenul. I-am spus. Atunci el a ordonat:

-Toate fetele să iasă afară din clasă!

După ce uşa s-a închis după ultima elevă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un aer misterios:

- "Famen" înseamnă un om care n-are organe genitale.


vineri, 23 iulie 2021

O cronică de Cristina-Claudia Ciobotaru

 

Atunci când happy-endingul nu e necesar

Rețeta unui short story de succes e ca finalul să fie total neașteptat și șocant pentru cititor, iar Șerban Tomșa, în volumul său de povestiri Ninge la Iasnaia Poliana (Editura Paralela 45, 2020, Colecția Biblioteca românească) o respectă întru totul. Fiecare piesă componentă are un singur element comun: nu au happy-ending.

Cele nouăsprezece povestiri sunt bucăți rupte dintr-un univers straniu, asemănător cu cel al realității cotidiene, aducând aminte de proze psihedelice cărtăresciene, la limita dintre real și ireal incandescent. Sunt cât se poate de picturale, fiecare dintre miniaturile literare inspirând o culoare, o cromatică ce parcă predomină pe tot parcursul lecturii: unele se scaldă în tonuri reci (Jim cel îndrăgostit de albastruNinge la Iasnaia PolianaNoiembrie, iepuri mecaniciVizitatorul nocturnStrada morților), altele în tonuri calde, predominant roșiatice (Fata de la orașArena nr. 4).

Debutul volumului este de efect, prin proza Jim cel îndrăgostit de albastru, care nu e mai lungă de o jumătate de pagină, dar care, prin obsesia personajului pentru culoarea rece, ne ține atenți până la finalul tragic al acestuia: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. (…) Într-o seară, când traversa strada la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viață își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” (p. 10). Ceea ce iubește, ajunge să-l omoare și abia când ultima fărâmă de viață se scurge din el, conștientizează și existența altor culori – un final cu teză, ascunzând, în metafora cromatică, un adevăr universal: întreaga viață alergăm unidirecțional, fără a mai observa și celelalte drumuri din jurul nostru.

În proza Ninge la Iasnaia Poliana autorul transformă domeniul tolstoian într-un loc idilic, un paradis unde ninge ca-n povești, pe care fiecare personaj îl dorește cu jind: „ – Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatură rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e ca fleoșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme./ – De ce nu putem să fim și noi acolo, bătrâne? întreabă Luigi înciudat” (p. 11). Una dintre trăsăturile definitorii ale acestor proze este intertextul, interpretat și variat de autor în diverse moduri. În short story-ul O vizită la 1925 avem o reinterpretare a stilului caragialesc din schițe precum Vizită…Dl. GoeLanțul slăbiciunilor ori Două loturi și regăsim, fără doar și poate, în persoana personajului principal, alter-ego-ul mizantropului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce simte enorm și vede monstruos. Acțiunea este situată cronologic după Primul Război Mondial, într-o Românie care nu mai este Mare, ci o colonie a sistemului opresiv german învingător: „Se știe că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate și regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucție e acolo foarte redus. Nemții au constatat că numeroase familii românești nu știu să respecte reguli minime de civilizație: să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă.” (p. 47).

În Ninge la Iasnaia Poliana avem inserată o expresie care ne aduce aminte de milionarul Gatsby, cu al său „bătrâne”, rostit de unul dintre personaje; în Insula (exercițiu cinematografic) ne aflăm în fața unei reinterpretări a poveștii lui Robinson Crusoe, dar aici, ca și în alte proze din volum, politicienii corupți și lipsiți de umanitate distrug destinul refugiatului care, salvat din ghearele canibalilor, nu poate scăpa și de sistemul egoist și orb la nevoile semenilor.

Volumul lui Șerban Tomșa este unul complex, fiecare proză fiind o adevărată delectare pentru imaginația cititorului. Finalul acestuia este marcat tot de un short story de efect, Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață, în care imaginea Morții devine cea a unui distins domn, care are ca tabiet conversația frecventă cu naratorul despre nimicuri. Pe scurt, moartea e alături de noi în fiecare zi și în fiecare lucru pe care-l facem, viața fiind o iluzie. Dar portretul său este absolut fascinant: „Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineață, așezat pe marginea patului meu. (…) El fumează tot timpul și îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la ușă îl așteaptă un alt domn, pare-se șoferul său.” (p. 97).

Ninge la Iasnaia Poliana nu numără mai mult de o sută de pagini, însă simetria structurii, scriitura puternic descriptivă, creând imagini ce ne aduc aminte de tablourile expresioniștilor și ineditul finalurilor fac un întreg desăvârșit, dovadă că less is more.

 

joi, 22 iulie 2021

Un fragment din memoriile mele

 

Omul-perete

    M-am întâlnit cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău. „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc. Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum? E o nebunie. Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese pe cap. Sau poate că și căderea părului vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o treabă care nu suferea amânare, ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap.

Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu-mi dădeam seama ce căuta el în şcoala noastră. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul cuvintelor terminate în anumite vocale, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.

─ Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Sunt maistru't de practică't... Eu sunt șefu't!

Ne urmărea tot timpul şi era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea, întrerupându-ne.

─ Despre't ce't vorbiţi voi acolo't?

─ Despre fotbal. Ziceam de Dobrin.

─ Ehe't, și eu am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...

Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.

─ Despre't ce't vorbiți?

─ Despre tenis.

─ Am jucat și eu tenis.

─ Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...

─ Păi stați să't vă't zic eu, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv. Avea't și diabet.

─ Eminescu.

─ Eminescu't avea't vreo treizeci de't bube't pe't picioare't. Și l-au tratat cu mercur. Hi, hi, hi, hi, hi!

─ Despre femei.

─ Pe't femei nu't le-am iertat niciodată't. Am tras bine't de’t tot pe't ele't. Și acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't. Hi, hi, hi, hi! Efectuam găurirea't!

          Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există. Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea:

─ Du-te't, bă't, și ia-mi un kil de't lapte't. Că't eu am ulceru't și trebuie't să beau lapte't.

Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua, potrivindu-şi ochelarii şi dibuind ca orbul, printre bancurile din atelier, unde noi pileam, în prostie, diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el, pentru că îmi lovea colegii. Unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul”: „Autorule în sus, Autorule în jos”. În momentul în care pășea printre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte şi îi puneam în el pilitură de fier. Câte o mână bună, să-i ajungă. Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.

─ De't unde't, draculu't, ai luat laptele't ăla't, bă’t? îl apostrofă el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't! Era't să mor azi-noapte't! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii atent! Nu mai lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't!

Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.

─ Despre't ce't trăncăniți?

─ Despre volei.

─ Și’t eu am făcut volei't.

Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare:

─ Dar parașutism ați făcut?

M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.

─ Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el într-un târziu și toți am răsuflat ușurați.

miercuri, 5 mai 2021

O cronică a lui Marius Miheţ

 

Două cărți de proză

Marius Miheț
România literară nr. 40/2020

·         Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa, Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag

 

 

Un thriller rural

        Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”

La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.

Avem destule romane despre apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași, care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și Mallarmé.

Totuși, Șerban Tomșa anulează apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici, critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii. Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului provincial.

Suntem ultimii și primii oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis, caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta, îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare, sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.

Suntem în stepa României care nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu, traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor. Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.

Poetic, toți se întâlnesc în imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe, insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile colective și le concretizează.

Fotograme autodistructive

Inegale și activând în registre diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață), povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc. Încremenită.

Tot ce scrie Șerban Tomșa are de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent – protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul, grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că, neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare „Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană – cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa, ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie, iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării (O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).

Prozele lui Șerban Tomșa vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.

După cum se vede, lumea lui Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.

·          

·          

·          

·          

 0