vineri, 28 octombrie 2016

Tenisul, o parabolă a vieții

    Englezii de altădată, care au inventat aproape toate sporturile, erau niște nebuni frumoși. Bețivi și geniali, cum a fost și Dylan Thomas, în onoarea căruia laureatul Nobel Bob Dylan și-a luat pseudonimul.  Dar preocupările cu pricina pot fi psihanalizate. Mingi rotunde sau ovale trebuie să fie introduse în cavitățile unor porți, în coșuri sau prin spațiul dintre niște bare înalte. Nu întâmplător Ronaldo își face freza ( ca și cum ar merge la femei! ) înainte de a intra pe teren. Ceva e băgat în altceva. Trasul la țintă, cu arcul sau cu armele moderne, e și mai sugestiv.
Dar ce ne facem cu tenisul, singurul sport care mă mai interesează, dacă exceptez meciurile de fotbal în care joacă Lionel Messi? Vi se pare că există ocupație mai absurdă? Să lovești din răsputeri și cât mai plasat o minge micuță, într-un spațiu bine delimitat e o muncă mai grea decât a vâslașilor de la galere și decât a tăietorilor de lemne de odinioară. Ești robul unor pătrate și al unor dreptunghiuri. Dacă ne uităm însă cu mai multă atenție, vedem că nu câștigă cel mai puternic, nici cel mai talentat. Triumfă cel care își cunoaște limitele și știe să se întindă cât îi este plapuma. Cu alte cuvinte, învingătorul e jucătorul care comite cele mai puține greșeli. Tenisul devine astfel o ilustrare vie a moralei omenești, o parabolă a vieții de zi cu zi. Nu poți fura, nu poți cerși, cum face bravul Cristiano, care se agață de picioarele adversarilor și solicită penalty.  Mingea e în teren sau afară și discuțiile în contradictoriu nu încap. E drept că unii servesc ca fulgerul, arbitrii nu văd mingile, iar câte un jucător ghinionist nu mai are dreptul să ceară reluarea secvenței, ieșind deseori în pierdere. Singurul lucru evident imoral în tenis este forța disproporționată cu care pălesc găliganii micile ghiulele păroase. Echipamentul poartă 90% din vină.
    În fine, am văzut-o pe Dominika Cibulkova pierzând meci după meci, deși era de fiecare dată mai bună decât adversarele ei. M-am mirat de lentoarea loviturilor lui Kerber, care pare îndopată cu Diazepam, de când a devenit numărul 1 mondial. Și a câștigat mereu! Contează și cerebelul. De pildă, jucătoarele cu cele mai mari posibilități, Muguruza și Pliskova, gândesc foarte puțin.
     Îmi dau însă seama că marile performanțe au fost realizate chiar și în acest sport cu ajutorul substanțelor interzise și mi se face lehamite. Borg și McEnroe au recunoscut că s-au dopat cu cocaină. Nadal a fost tot timpul umflat cu felurite stimulente. Parcă și Djokovici ar fi luat ceva ( sau n-a luat nimic și a ajuns la epuizare), încât a ajuns să nu mai aibă practic deloc masă musculară, ca un bolnav de cancer. M-am speriat efectiv când am văzut că sub tricoul făcut praf n-avea decât piele și os. Nici pe sârb nu-l dă mintea afară din casă. Dacă ar fi fost așa, și-ar fi luat un antrenor ca lumea, cum a făcut Murray, băiat modest, însă bine sfătuit. Asul din mâneca scoțianului este legenda cehă Ivan Lendl. Lendl va face din Murray primul jucător al lumii. În rest bate vântul norocului și al întâmplării.

P. S. Mă gândesc să scriu un articol despre Ștefan Agopian și să arăt că armeanul este o variantă a scriitorului perfect. Se va supăra oare pe mine autorul Manualului întâmplărilor?

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Inconfundabilele șoproane românești

  *Cauți cu disperare un film care se poate vedea. Dacă dai peste un cadru din Fellini, Wajda, Mihalkov, Konchalovski sau Luis Buñuel, îți înțepenește mâna și nu mai poți muta pe alt canal. Îți dai seama că ai privilegiul de a vedea o capodoperă. E un sentiment unic, inconfundabil. Așa s-a întâmplat când am descoperit Acel obscur obiect al dorinței sau Pianistul. ( Văzând Lista lui Schindler și Pianistul, pot spune că Spielberg este un mare cineast, dar Polanski este un geniu.) Dacă însă îți vor cădea ochii pe un șopron făcut din scânduri, ponosit și plin cu obiecte risipite aiurea, poți fi sigur că e cel mai bun cadru dintr-un film românesc prost. Când stau la masă, se plimbă sau se ceartă, personajele n-au pic de haz, iar scenelor le lipsește orice notă de inefabil. Așa învățăm noi : orice ficțiune trebuie să fie reportajul unei experiențe strict personale.  ( Sigur, când se manifestă un mare talent, orice produce acesta urcă imediat în cerul valorilor generale. Dar nu e totdeauna cazul.) Povestea se va prăfui, e deja ternă, dar noi avem tăria opiniunilor! Observația este valabilă pentru mai multe domenii artistice. Dacă ar fi fost români, Faulkner, Fellini, Buzzati, Canetti ar fi fost socotiți niște criminali de netolerat, artificiali și inautentici. Păi ce, ne jucăm? În multe privințe, mulți își închipuie că literatura/cinematografia e doar un șopron mirosind a cuie și a ciocane ruginite, a bălegar și a opinci sparte, dar cu etichete de firmă, vizibile de la o poștă. 
* Un eseu despre aroganță ar aduce multe revelații. Îmi plăcea un tânăr promițător, chiar dacă nu eram de acord cu opțiunile sale artistice. La un moment dat mi-am dat seama, fără dubiu, că omul e un amator în ale literaturii. Habar n-avea de una sau de alta. Ulterior, conformist și realist fiind, și-a schimbat din mers domeniul de activitate. Dar tot comentează cărți. E o treabă să-ți dai cu părerea, țanțoș, despre lucruri care îți vor rămâne pe veci străine.
 Aroganța duce la promovarea incompetenței și chiar la fraudă. Dacă ți se cuvine totul, poți face/scrie orice, nu-i așa? Ce mai contează ceilalți, etica și alte mofturi? Uneori însă îngâmfarea este expresia prostiei pure. Am avut un oarecare talent literar-actoricesc ( puțin a trecut și în paginile cărților mele!) și am influențat modul de a gândi al multor prieteni. Ei s-au prins în jocul meu și au acceptat să joace diferite roluri, purtând cu plăcere nume care nu erau ale lor. ( Cândva voi povesti mai multe pe această temă.) Unul dintre ei, sportiv de performanță, ajunsese să-l citeze pe Nichita Stănescu  când luau o pauză de antrenament și își mai trăgeau sufletul.
- Dă unde știi tu, mă? a auzit el, la un moment dat, replica unui prostovan cu mustăți.
Intonația era, ca și șoproanele, inconfundabilă.
- Am citit și eu niște cărți, a răspuns amicul meu, peste măsură de surprins.
- Ai citit... Astea e prostii dă... te doare capul
- Noroc că pe tine n-are ce să te doară.

P.S. Există și filme românești bune, sper că nu s-a înțeles că aș susține contrariul.


Ce mi-a spus fiica mea în ianuarie 2010

Oamenii obişnuiţi sunt minunaţi.
Oamenii mari sunt nefericiţi.
Oamenii foarte mari sunt fericiţi."

O proză de Charles Bukowski în traducerea poetului Romulus Bucur

Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de 
Romulus Bucur 
 
 
 
Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor.
 
Era o chiuvetă mică în cameră.
 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
 
Era în 1943.
 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
 
“Ooo, uite!”
 
“Doarme!”
 
“Să-l trezim?”
 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
 
“Uite, e frumos!”
 
Chicotiră, rîseră, fugiră.
 
Harry închise ochii la loc.
 
Despre ce fusese vorba?
 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
 
Dar n-or să se mai întoarcă.
 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
 
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
 
“HEI, TICĂLOSULE!”
 
“CHIULĂULE!”
 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
 
“LAŞULE!”
 
“POPONAR NENOROCIT!”
 
“FRICOSULE!”
 
Era un convoi foarte lung şi încet.
 
“HAI CU NOI!”
 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
 
“PRINDE-L, TATAIE!”
 
“ARATĂ-I TU LUI!”
 
Apoi convoiul dispăru.
 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
 
“Hei, amice, ai un fum?”
 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
 
“Nu cu... tine!”
 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
 
“NU CU... TINE!”
 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
 
colo-colo fără rost.
 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
 
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
 
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
 
Ceata obişnuită.
 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
 
“Ce mai faci, Harry?”
 
“Aştept ploaia.”
 
“Ce-ai zice de o bere?”
 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
 
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
 
“Nu m-am gîndit la asta.”
 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
 
“Deci o faci?”
 
“Nu cred.”
 
“Hai, nu vrei să încerci?”
 
“Nu pot, Monk.”
 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
 
Harry nu răspunse.
 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
 
“Hai…”
 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
 
Harry şi Paul şi Monk.
 
Monk şi Paul şi Harry.
 
Harry, Monk, Paul.
 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
 
“Ai luat mult, Monk?”
 
“Nimic, Paul.”
 
“Pe-asta n-o cred…”
 
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
 
“Nu din ce aud.”
 
“Cum ar fi?”
 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
 
Timpul suna ca un clopot alb.
 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
 
Era fără respect, un cîine ghinionist.
 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
 
Lui Monk nu-i păsa.
 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
 
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
 
Monk se privi.
 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
 
“Fireşte, Monk...”
 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
 
“Poate, Monk...”
 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
 
Dar era ceva. Era o mulţime.
 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
 
“Nu,” răspunse Harry.
 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
 
“Am,” răspunse Harry.
 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
 
Se aplecă peste tejghea.
 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
 
“Care-i genul tău de muncă?”
 
“Sînt arhitect.”
 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
 
Apoi Harry termină.
 
Bucătarul încă se zgîia la el.
 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
 
“Mai vrei o dată toată chestia?”
 
“Da.”
 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
 
Rita veni cu berea.
 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
 
“Am de gînd să ridic ceva.”
 
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
 
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
 
Apoi ieşi.
 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.

luni, 17 octombrie 2016

Cât timp durează o iubire? ( II )

      După ce n-am mai văzut-o pe M., am suferit de depresie ani în șir. În armată mă mișcam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime și nu puteam adormi, oricât de obosit aș fi fost. Văzând că nu mă pot liniști, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea poezii, dar și prozele care vor intra mai târziu în volumul În livada de cremene. (O vreme mi-am petrecut și eu nopțile într-un pat suprapus. Când se dădea deșteptarea, nu știu cum se făcea că săream cu picioarele direct pe grumazul și pe pieptul celui care dormea pe patul de dedesubt, un băiat numit Stoica, care ieșea la interval în același moment. Într-o dimineață mi-am amintit fulgerător de tortura la care îl supuneam pe camaradul meu și am sărit pe la celălalt capăt al patului metalic. Numai că Stoica se gândise și el la treaba asta, mutase punctul de ieșire și m-am trezit din nou cu picioarele pe el, sufocându-l.) Primii doi ani de facultate au fost un tunel cenușiu, prin care m-am târât indiferent, animat când și când de colegii care organizau câte un chef. Reîncepusem să scriu, la îndemnurile repetate ale lui Stratan, când am fost anunțat că sunt urmărit de Securitate. Aveam prea mulți prieteni printre africani, sud-americani, arabi, unguri și alți orientali și europeni! Niște mașini negre se țineau pe urmele mele când ieșeam în oraș și într-o bună zi m-am trezit cu capul umflat. Medicii de la Spitalul Studențesc nu știau ce diagnostic să-mi pună. Aveam fesele umflate de sutele de doze de penicilină care mi se injectaseră. Probabil că m-ar fi salvat niște antiinflamatoare. Dar nimeni nu se gândea la soluția asta. Opt luni m-am chinuit cu dureri și cu temperatură. Ieșeam din spital să-mi dau sesiunile de examen, eram terminat. Am încheiat cu scrisul și cu multe altele. Dar obsesia pentru M. a rămas cuibărită confortabil în sufletul meu.
     Sunt aproape 50 de ani de când am văzut-o pe M. Într-una din nopțile trecute, neputând să adorm, am văzut, pe un canal de televiziune, un film cu un terorist operat și ținut ostatic de niște sud-americani dubioși. Fata șefului îl îngrijea pe rănit și mi-am dat seama că semăna cu cea care îmi fusese cândva colegă. După ce am adormit, am visat-o din nou pe M., dar avea alt chip și se profila pe un decor diferit. Visul s-a terminat când o rugam pe o doamnă să-i spună fetei - căci asta era în vis - că îmi pare nespus de rău că n-o voi mai vedea niciodată.
       Sunt oameni și oameni. Se pare că ideea lui Gabriel Garcia Marquez este valabilă pentru o parte din umanitate. Iubirea poate dura toată viața și, vorba lui Marin Sorescu, toată moartea.

duminică, 16 octombrie 2016

Ursuleții atacă băncile de brânză și paranoicii n-au șanse să facă depresie

* "Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. ... ” Așa scria regretatul poet Cristian Popescu.  Acum, de mâna cealaltă, românii au legat o pușcă. Miticii, Piscupeștii, Protopopeștii și Georgeștii joviali și inconștienți ai lui Caragiale au devenit niște criminali veninoși. Și-au luat puști și au omorât cele mai multe viețuitoare care rabdă de foame și de sete pe câmpuri și prin păduri, în viscole, sub ploi reci și în arșița verii. Oameni inteligenți și toleranți cum suntem, acceptăm tot ce ni se bagă pe gât, inclusiv nobelizarea unei variante a lui Ștefan Hrușcă, dar, lucru stupefiant,  încercăm chiar să justificăm porcăriile pe care le înghițim. Mai puțin crimele comise cu sânge rece, pe bani buni. Un ursuleț a fost adus în centru Sibiului și împușcat fără milă, ca un spărgător de bănci de pe vremuri.  Sunt, vezi Doamne, prea mulți urși și ar trebui să mai omorâm din ei. Pe niște euro, firește. Structura genetică a românului s-a schimbat, arăta Neagu Djuvara. Acum e mâncău și puhav. Nicio problemă, nu e un defect, aș zice eu. Nenorocirea e că personajul caragialian a devenit rău, răzbunător și are apucături criminale. Cum să omori niște ființe create de Dumnezeu, doar pentru a băga niște gologani în buzunar? Să fiu iertat, dar mi-e rușine cu asemenea compatrioți, ca și cu cei care îi aleg în fruntea țării. Parlamentarii nu sunt prea mulți? N-am putea să atârnăm în juvăț măcar jumătate dintre ei? Poate că așa am fost mereu. Nu mâncau și nu beau boierii români fără măsură? Nu-i duceau slugile de subsuori, fiindcă nu puteau merge pe propriile picioare? Nu era în aceeași situație Mateiu Caragiale, după ce s-a boierit? Nu l-a tăiat un neisprăvit în bucăți pe Vladimirescu, pentru o jumătate de țuică? ( Tudor era, evident, legat.) În multe țări au funcționat regimuri comuniste, dar orori ca în închisorile politice românești doar în China lui Mao s-au mai petrecut.
* Nu sunt la curent dacă s-a scris o istorie a brânzei, mi-a spus un filosof popular, vechi amic al meu, originar din Făgăraș. Acest aliment falsificat la greu pe piață a avut un mare rol de-a lungul secolelor. Se conservă ușor, e sănătos și armate întregi și-au tras energia din cunoscutul produs lactat, pentru a-și putea apoi nimici adversarii. Răzeșii lui Ștefan cel Mare nu cred că mâncau ceva mai bun. Poate mai adăugau ceva ceapă, că slănină n-aveau, precum ardelenii. Colegii de școală  care aveau acasă butoaie cu brânză erau mai solizi decât ceilalți, mai rumeni la față, aveau mai multă forță fizică și altă trecere în fața profesorilor. Mulți și-au făcut studiile până în pânzele albe și au devenit domni, grație zecilor de putini cu brânză pe care le-au distribuit în dreapta și-n stânga. Înainte de 1989, brânza era dolarul nostru, veritabilă valută națională. Cei crescuți cu caș și având cariere făcute pe brânză se deosebesc de restul cetățenilor , a mai glăsuit prietenul meu.  Sunt mai sănătoși, mai siguri pe ei, căpoși cât încape, oportuniști și nesimțiți. Cum ar suna un eseu intitulat Influența brânzeturilor asupra vieții sociale din România?
*Același gânditor, care-și bate capul din greu cu problemele vieții, mi-a încredințat ultimele sale reflecții. Iată-le : ” Pisicile cu nasul galben sunt cele mai afectuoase. Felinele negre nu știu să-și folosească ghearele și te înțeapă una-două. Nu munci pe degeaba, orice ar fi : recunoștința s-a transformat în invidie și prilej de dușmănie. Cu alte vorbe, trudești ca să-ți câștigi dușmani. Las la o parte că te vor urî și cei cărora nu le prestezi munci gratis. De ce să îi avantajezi numai pe unii? ” În materie de conflicte, de recunoștință și de invidie, nu mă pot pronunța. Cât despre muncă, sunt gesturi care te răsplătesc infinit mai mult decât orice sumă de bani. Iar pisicile sunt afectuoase fără excepție, numai că își manifestă în mod diferit iubirea față de stăpâni.
* Ceea ce nu știu medicii este că depresia este provocată unui bolnav nu de factorii identificați până acum, ci de paranoicii și scandalagiii care îl înconjoară pe nefericit. Asta se întâmplă în proporție de 99, 999999%. Unde vedeți un depresiv, căutați-i  și pe paranoicii care l-au îmbolnăvit. Paranoicul, un tip literar insuficient cunoscut! Dar ce se întâmplă când un paranoic devine el însuși depresiv? Face prăpăd, mai ceva decât uraganul Matthew, care a băgat groaza în Haiti! E o temă de roman și ar trebui să găsim o nouă denumire pentru boala cu pricina. Zilele trecute, un farmacist mi-a mărturisit că un cunoscut al nostru își ia medicamentele, pe rețete compensate, de la o farmacie din altă localitate. De ce oare? m-a întrebat omul, nedumerit. Să nu-l ia proștii de nebun, i-am răspuns. N-ai văzut ce spune câte un gospodar despre depresivi? După ce mi-a explicat că un procent ridicat din populația globului suferă de afecțiunea menționată, farmacistul mi-a dat această replică memorabilă :
- Auzi? Până la coadă, unde ai văzut tu vreun retardat care a făcut depresie? Numai oamenii deștepți fac așa ceva!

P.S. Sunt absolut emoționante imaginile cu ursul rănit care mergea în două labe, căutându-și hrana în New Jersey. Părea un om necăjit. Firește că s-a găsit un troglodit care i-a luat zilele. Criminalul l-a urmărit doi ani - doi ani, doamnelor și domnilor! - și, deși a văzut că animalul e pașnic, l-a ucis cu niște săgeți. Dumnezeule, cum poți permite așa ceva?

joi, 6 octombrie 2016

Cât timp durează iubirea?

   Voiam să scriu despre medicul Andrei Bâlbâie și despre isprăvile mele din studenție.
   O prietenă mult dragă mie mi-a amintit însă că am spus, într-un interviu luat de Constantin Piștea, că dragostea nu e veșnică, cum credea Marquez. Se știe că, în Dragostea în vremea holerei, Florentino o așteaptă pe Fermina cincizeci de ani și se căsătorește cu ea, la adânci bătrâneți, după ce soțul ei, doctorul Juvenal, moare, căzând dintr-un copac în timp ce încerca să-și recupereze papagalul scăpat din colivie. Florentino și Fermina au fost îndrăgostiți, unul de celălalt, în tinerețe. Și-au scris zeci de scrisori înflăcărate, dar tatăl fetei nu l-a acceptat pe tânăr din cauza sărăciei acestuia și a obligat-o pe Fermina să se mărite cu doctorul Juvenal. Florentino n-o uită pe iubita sa și așteaptă o jumătate de secol ca medicul să moară, pentru a-și reînnoi propunerea de căsătorie. În acest timp, el are 622 de femei, deși este chel și urât. Trăiește chiar și cu o minoră, dar memorabilă e scena în care e violat de o necunoscută, în cabina întunecoasă a unui vapor. Iubirea adevărată n-ar ține, sugerează Marquez, doar de plăcerea fizică și rămâne nealterată de timp.
      În ceea ce mă privește, am avut o experiență atipică. ( Cam așa a fost toată viața mea : nu se încadrează în niciun tipar cunoscut.) Am fost îndrăgostit, în liceu, de o fată căreia n-am îndrăznit să-i mărturisesc sentimentele mele. Am văzut-o ultima dată în 1976, dintr-un troleibuz care mă purta către Universitate, unde urma să dau admiterea. Se plimba pe trotuarul de la Cotroceni, însoțită de un coleg de clasă al nostru, care purta, în mod straniu, un nume asemănător cu al meu. El trecuse, în fiecare an, clasa la matematică, datorită cecității profesorului care mă asculta pe mine și îi punea lui o notă maximă. Mai încălța apoi note de patru cu duiumul, dar avea acces în anul școlar următor. Am visat-o pe M. fix douăzeci și cinci de ani. Alexandru Mușina a fost cel care a remarcat că fata mi-a paralizat viața, un sfert de veac. Și m-am trezit, într-o zi, jefuit în mod barbar de timpul nostru cinic, nemilos. Chipul ei era difuz și nu-mi mai aminteam nuanțele glasului cu care își citea temele. M-am simțit sărac și singur. Trăiam nefericirea de a nu mai fi torturat de gândul că, în unica mea viață trăită pe pământ, o văzusem pe femeia visurilor mele și nu îndrăznisem să întind mâna. Sălile castelului pe care îl gândisem pentru M. erau acum pustii. Apoi s-au șters și decorurile. Am scris unul dintre cele mai... marqueziene texte ale mele, Timpul e un mare hoț, inclus în romanul Călugărul Negru. În aceeași carte, personajul Ioana mi-a fost inspirat de iubita mea platonică. Am aflat mai târziu că s-a măritat cu un bărbat dintr-o localitate vecină cu cea în care am copilărit și că are doi copii. Cu unul dintre ei sunt prieten pe Facebook. Iubirea, mă refer la treapta erosului, nu e veșnică, din nefericire, așa cum nu suntem nici noi. Alte zile, alte culori, alte ape care curg ne ispitesc perpetuu. Și va veni o vreme când vom fi niște vulcani stinși, cu mult înainte de a închide pentru totdeauna ochii.
      Straniu ori logic e că sentimentele pentru altă iubită, cunoscută în facultate, căreia nu i-am fost în cele din urmă alături, s-au păstrat și s-au nuanțat, deși n-au fost, la vremea respectivă, la fel de intense ca obsesia pe care o aveam pentru M. Dacă n-ar fi o imensă banalitate, aș spune că sentimentele ancorate prea mult în aspectele fizice durează mult mai puțin decât realele afinități spirituale.

P.S. Am uitat multe, dar nu și ziua de naștere a celei care mi-a inspirat romanul Călugărul Negru : 22 noiembrie. ( Pe ea, fostă colegă de liceu, n-am mai văzut-o, cum spuneam, din 1976.) De obicei, în ziua aceea începea să ningă, iar în noaptea de dinainte visam ninsoarea.