luni, 30 aprilie 2012

Fascinaţia statului degeaba

Johan Bojer ar fi trebuit să se nască în România. Să vezi atunci romane despre minciuni şi degradarea demnităţii umane ! La noi se minte mult. Mitomania este o trăsătură definitorie a neamului nostru şi voi povesti cândva nişte scene aiuritoare, greu de crezut pentru un om sănătos la cap.
Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre fascinaţia tândălelii.
Când am citit prima dată Cătunul lui William Faulkner, am fost uimit de cei câţiva pierde-vară care îşi făceau veacul pe lângă prăvălia lui Will Varner, fascinaţi de ideea de a nu face nimic.
Pe urmă am început să fiu mai atent la ce spuneau oamenii despre statul degeaba. Nu era vremea trândăvelii, fiindcă autorităţile nu permiteau nimănui să nu aibă serviciu : dacă îţi pierdeai slujba, statul îţi găsea imediat alta. Şomajul nu era tolerat de o societate care voia să-i hrănească pe toţi membrii săi. Totuşi, îi auzeam pe unii cum oftau de plăcere la gândul că atunci când vor ieşi la pensie, vor sta degeaba şi vor primi bani pentru asta !
Copil fiind, când eram întrebat ce face mama, răspundeam după tipicul ţărănesc, evocat şi de Marin Preda.
Ce face mă-ta, Mărine ?
Şade.
În zilele noastre cetăţenii fascinaţi de leneveală şi-au văzut visul cu ochii. Oamenii responsabili, care nu fac nimic concret, sunt cel mai bine plătiţi ! Sunt cu ochii unii pe alţii, se fofilează pe ici, pe colo, se mai înjură între ei, mai agită steagul patriotismului şi al cinstei. Şi atât. Ei seamănă cu o babă care stă la poartă de când o ştiu. Şi o cunosc de peste treizeci de ani ! Pe soare, pe ploaie, pe vând, pe viscol, bătrâna e nelipsită de la postul ei şi se desfată ca la teatru. Într-o zi a plouat atât de mult, încât teritoriul cotoroanţei a fost inundat. Să vezi că găseşte ea o soluţie, m-am gândit. Şi, când am ajuns în dreptul ei, am văzut că se descurcase. Îşi pusese o pereche de cizme  de cauciuc şi se aşezase pe un scaun înalt chiar în mijlocul bălţii, de unde îi privea triumfătoare pe trecători !
O săptămână am avut programul Şcoala altfel.
Ce vreţi voi să facem în perioada asta ? a întrebat un profesor cu mare experienţă la catedră.
Nimic ! au răspuns copiii.
Cum, nimic ? Nu vreţi să jucaţi fotbal, handbal sau tenis ?
Nuuuuu !
Bun, a înghiţit în sec, uluit, bunul dascăl. Dar atunci ce doriţi să faceţi ?
Să stăm degeaba ! au urlat toţi, în cor.
A sta cu burta la soare înseamnă a contempla lumea, iar aceasta este o condiţie a creaţiei. De aceea Sadoveanu spunea că lenea este mama artei.
Iar despre noi nu degeaba se spune că suntem un popor de artişti.

vineri, 27 aprilie 2012

Lumea mea, lumea ta, lumea altora

L-am revăzut recent, la televizor, pe John McEnroe. Nu era jucătorul meu favorit, ţineam cu Borg, dar el mi-a reamintit de lumea mea. Cu meciuri de tenis organizate pe şosea sau pe iarba de la cotul râului. Rachete de lemn, improvizate uneori din cârpătoarele cu care bunicile introduceau pâinea în ţest. Cei trei tovarăşi de confruntări, atât de diferiţi unul de celălalt : Nelu, Badea şi Gioni.  Zăpezi care mă vindecau de melancolia în care, în mod straniu, intram de câte ori mă îndrăgosteam. Plimbări prin ceţurile iernii.
Citeam înainte de a pleca la şcoală. Citeam la şcoală când vreun profesor lipsea. Citeam tot timpul şi discutam cu prieteni. Despre Ivan Karamazov. Despre Gavin Stevens şi Marmeladov.
Din lumea mea făceau parte Faulkner şi Dostoievski.
Şi Cehov.
Dumas şi Ştefan Bănulescu.
Şi Nichita Stănescu.
Badea şi Pavel.
Şi Alexandru.
Şi profesorii mei.
Citeau şi ei. În fiecare zi.
În lumea mea, când te îndrăgosteai de o fată, îi scriai poezii. ( Scriam ziua şi noaptea, pentru toţi băieţii din liceu. ) Îi trimiteai flori. Te duceai la librărie, pentru a o vedea. Doi ani n-am îndrăznit să-i adresez cuvântul unei fete ai cărei paşi i-aş fi sărutat ritmic, lingând noroiul de sub pantofii ei. Ştiam că şi ea mă iubeşte, dar timiditatea a fost mai puternică. Pe urmă a fost prea târziu şi ne-am pierdut unul pe celălalt.
Văd cum băieţii de clasa a VIII-a negociază cu fetele prin boscheţi sau, Doamne-Dumnezeule, direct la closet. Pe micile ecrane, politicienii îşi bat cururile plesnind de venin şi de grăsime, împachetate în stofe scumpe. Fate frumoase îşi mângâie şi ele părţile moi, dezvelite.  La început, au fost două-trei. Apoi mai multe. Din ce în ce mai multe. Milioane de sexe, măcinând şi pompând.
Se mai citeşte, se mai scrie.
Un băieţel mi-a înmânat o poezie compusă de Domnia Sa :

          Să facem sex

După tine tot tânjesc
Trupul mult eu ţi-l doresc
Vreau în braţe să te strâng
Pe buze să te sărut
Cu săruturi gâtul să-l dezmierd
Prin păr mâinile să mi le pierd
Sutienul să ţi-l rup
Sânii cu gura să-i apuc
Uşor spre pat să ne îndreptăm
Reciproc să ne dezbrăcăm
Trupurile goale să ni le dezmierdăm
Şi de sex să ne apucăm.

P.S. Bulevardul Elisabeta şi Universitatea fac parte din lumea mea, deşi le-am părăsit cu peste treizeci de ani în urmă. S-a întâmplat să trec din nou pe acolo, într-o noapte a anului 1994. La un moment dat m-am oprit, fiindcă văzusem lumină la demisol. Nişte boschetari cu figuri sinistre, bărboşi şi flenduroşi, jucau cărţi, marcându-şi reuşitele prin chiote de cotoi în călduri. Mai târziu, prin 2005, păşind din nou pe trotuarul mitic, am constatat, uluit, că acesta era tocit de parcă ar fi fost frecat cu şmirghel de zeii timpului, părând mai vechi decât ruinele de la Machu Picchu.
În 2009, cu puţin înainte de apariţia Gheţarului, îmi dădusem întâlnire cu Călin Mihăilescu în faţa Librăriei Eminescu. Aşteptându-l pe profesorul universitar româno-canadian, am făcut câţiva paşi în direcţia Universităţii. Am rămas trăsnit de aspectul intrării de la Matematică : prăfuită, ponosită, uitată de Dumnezeu, ca şi cum nimeni n-ar mai fi păşit pe acolo de secole întregi.
Şi atunci m-am gândit că, pentru a-mi proteja lumea, ar trebui să o închid sub un clopot de sticlă.

joi, 26 aprilie 2012

Un prieten adevărat : MERY DILEA

Astăzi am aflat, cu durere, că un bun prieten, Mery Dilea, trece prin momente dificile.
Pe puţini oameni îi poţi numi prieteni. Să te sprijini pe ei când îţi este greu, să petreci momente frumoase cu ei, să nu mai ţii cont de ceea ce este al tău şi ce este al lor, să le fii şi să îţi fie fideli - ah, prietenii care abia aşteaptă să închizi uşa , ca să deschidă gura şi să reverse torente de mizerii la adresa ta ! -, pe scurt nişte oameni fără de care miracolele lumii ţi-ar rămâne pe veci închise. Mery este un prieten adevărat, un bărbat care sare totdeauna în sprijinul tuturor celor care îi solicită ajutorul. Fire generoasă şi tolerantă, Mery posedă multiple talente artistice şi muzicale, fascinându-şi tovarăşii prin cântece şi vorbe de duh, care trădează imensa iubire pe care o poartă semenilor săi, vizibilă şi în privirea vie, icoditoare, pe care o aruncă asupra lumii. Inteligent şi instruit, el n-a făcut niciodată caz de superioritatea sa asupra altora,  învăluindu-ne cu vocea-i caldă, vibrantă, inconfundabilă. Pe Mery nu l-am auzit niciodată vorbind de rău pe cineva ! Despre câţi dintre noi s-ar putea afirma acelaşi lucru ?
Acum, când el are nevoie de gândurile noastre bune, îl asigurăm că suntem alături de el.
Te iubim, Mery, şi aşteptăm să ne revedem cât mai repede !

luni, 23 aprilie 2012

Cel mai mare GHEORGHE

Cel mai mare Gheorghe din România se mai numeşte şi Tudor.
Tudor Gheorghe.
Încă nu s-au inventat cuvintele care să-i poată aproxima arta.
Poem pur, purtându-şi versetele printr-un astral astral brăzdat de curcubeiele unor game muzicale nemaiuzite, inventate de el.
Triluri de ciorcâlii violete pe deasupra salcâmilor înnebuniţi de alb.
Cascadă evanescentă de cântec fără început şi fără sfârşit.
Merită să trăieşti pentru a scrie un poem pe care el să îl cânte.
Dar Dumnezeu l-a trecut de mult printre Îngerii care vor vesti Reînvierea.
La mulţi ani, Maestre !

duminică, 22 aprilie 2012

Charles Bukowski, un scriitor adevărat

Făcându-mi curaj să-l abordez pe scoţianul Alasdair Gray, citesc De duzină de Charles Bukowski. E o parodie la adresa romanelor poliţiste, dar şi la adresa scrisului, ca ocupaţie, după cum se precizează în prezentarea cărţii. Textul vrea să fie subţire, dar are forţă artistică şi e scris impecabil. Ştim de multă vreme că parodia artei poate fi...o artă de cel mai înalt nivel. Bukowski e scriitor adevărat, care te face să-l citeşti cu plăcere, chiar dacă uneori lasă impresia că promite prea multe şi oferă puţine. Sau poate chiar asta urmăreşte : să te tragă către final, cu puţin fân în mână, ca pe un măgar flămând. Este absolut senzaţional că Bukowski foloseşte cuvinte socotite vulgare, fără să fie trivial. E genială ideea cu Céline.
Mi-a plăcut mai puţin implicarea extratereştilor, dar sunt curios să văd sfârşitul.

Voci din cer şi bunătate românească

În ultimele zile a plouat mai tot timpul şi fost vânt, aşa că n-am apucat să stropesc pomii. Nici albinele n-au avut răgazul să polenizeze florile. O vecină îmi spunea că piersicii ei n-au înflorit deloc. Nici ai mei, i-am răspuns. În alţi ani, pe vremea asta, umblam în cămaşă cu mânecă scurtă. Văd că acum plouă cu soare.
Vine sfârşitul, spun unii. Nişte amici mi-au mărturisit că au văzut, la televizor, imagini acompaniate de vaiete venite din cer. Am tras şi eu cu ochiul la grozăveniile astea şi am rămas impresionat.
Chiar mai mult, o prietenă, Maestru în Reiki şi în Karuna Reiki, mi-a spus că ea a auzit, de pe balconul propriului apartament, ţipete similare, neomeneşti. Omenirea este căzută în păcat, spun iluminaţii, Pământul nu ne mai suportă şi schimbarea nu este departe. Cele mai grave erori sunt făcute de Orient. Sunt lucruri inimaginabile care întrec nu numai graniţele morale între care poate trăi omul, ci depăşesc chiar ideea de monstruos ! Noi, cei de aici, suntem doar nişte mieluşei blânzi, prin comparaţie cu trăitorii majoritari din Orient. Atenţie, nu cu toţi ! Fiindcă acolo îşi duc existenţele Maeştri Spirituali incomparabili. S-a părea că înţelepciunea şi morala e prea puţină ca să ajungă pentru toţi.
Dar, cum spuneam,  în Europa educaţia oamenilor este cumva mai omogenă. Cu diferenţele de rigoare. Mă uit la francezi care îşi pot spune direct opiniile, într-un climat civilizat. Modelul intelectualului rămâne definitoriu în Occident. Am fost impresionat când am citit observaţia unui exeget care susţinea că în imansa operă literară a lui Thomas Mann nu există  niciun personaj negativ ! N-am stat să le număr pe toate, dar sunt convins că în paginile germanului nu există ticăloşi. Când aceştia au ajuns la putere - mă gândesc la Hitler -, intelectualitatea a fost vânată fără milă. Ceea ce nu înţeleg este de ce sudul românesc a fost mereu mai înveninat decât alte spaţii, dând culturii noastre pe cei mai mari pamfletari, de la Radu Popescu la Zaharia Stancu. Pamfil Şeicaru era născut în Buzău. Acum,  din altă zonă a ţării, Mircea Mihăieş ţine sus steagul. Ar fi nedrept, totuţi, să susţinem că suntem oameni răi. Nişte cuvinte sunt doar nişte cuvinte, chiar dacă pe plaiurile mioritice dezbaterea unor idei degenerează repede în cârcoteli şi insulte. Se consideră, în mod infantil, că dacă nu l-ai făcut prost pe adversar, n-ai câştigat disputa. Trebuie să anulăm, în noi, această pronunţată înclinaţie pamfletară care ne strică orice pretenţie de ţinută intelectuală cu ştaif.
De aceea le cer iertare celor pe care i-am lezat prin scrisul meu şi promit, orice s-ar întâmpla, că nu voi mai jigni pe nimeni.
Dar până la Mann mai avem.

luni, 16 aprilie 2012

Au înflorit cireşii

Pomii mei înfloresc în această ordine : caisul ( pe care îl arde totdeauna prima brumă şi nu produce nimic), cireşii, corcoduşii roşii, prunii şi piersicii. Cei mai leneşi sunt cei doi meri pe care i-au devorat, ani în şir, acarienii, până am aflat metodele de combatere a insectelor.
Mircea Dinescu spunea că unui anumit om politic îi place, mai mult şi mai mult pe lumea asta, whisky-ul. E o opţiune pe care trebuie să o respectăm. ( În treacăt fie spus, îndrăznesc să sper că Dinescu este un bucătar pe măsura marelui poet care era/este, nu la nivelul lăutarilor pe care îi invită să-i lălăie la masă ! ) Dacă mi s-ar cere să numesc mâncarea pe o iubesc cel mai mult, aş alege, fără ezitare, pepenii şi cireşele. M-am străduit multă vreme să am cireşi şi tei în curte. Cu cireşii am reuşit, graţie unui prieten care se pricepe la altoit. Nu reuşesc însă să mă bucur de fructele magice, fiindcă am tolerat, în ideea că nu trebuie să trăiesc numai eu, un cuib de grauri care îşi stabiliseră reşedinţa în apropierea casei mele. Păsările astea par să fi instruit sute de surate ale lor, care vin în iureş nebun, la coacerea micilor lampioane roşii, şi mănâncă tot. Fiinţele gureşe mă lasă, toamna, şi fără strugurii produşi de cele câteva viţe pe care le tund şi la ud cu grijă.
Dar de ce să mă plâng ? Îmi rămâne bucuria florilor, care se răsfaţă, în jerbe şi roiuri albe, pe fundalul cerului de primăvară. Mereu schimbător, cum sunt, ştim toţi, şi oamenii.

duminică, 15 aprilie 2012

Alertă de gradul zero în proza scurtă românească


Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală, antologie coordonată de Igor Ursenco, ed. Herg Benet, 2011
Semnalez cu bucurie această apariţie editorială, datorată admirabilului poet Igor Ursenco şi Editurii Herg Benet. Îi mulţumesc lui Igor că m-a introdus în antologia sa. Sunt onorat de gestul său.

vineri, 13 aprilie 2012

PAŞTE FERICIT !

imagini_pasti_14

E timpul să alungăm întunericul din noi şi să ne întindem mâinile.
Avem în fiinţa noastră sădită ideea de bine.
Putem fi buni ! Reamintesc că în Ţara Românească şi în Moldova n-a existat niciodată un călău de etnie română. Fiindcă niciunul dintre străbunii noştri nu s-au angajat să omoare oameni, cu leafă, Ţara Românească a stat patru luni fără gâde.
Ţin, în acelaşi timp, să precizez că şi celelalte făpturi au, ca şi noi, oamenii, dreptul la viaţă.
Cititorilor acestui blog, ca şi foştilor, actualilor şi viitorilor prieteni - aşa îi văd pe cetăţenii din jurul meu, fiindcă duşmani nu am - le urez un Paşte fericit ! Sau, cum ar spune poetul Kocsis Francisko :
 Sărbători fericite ! Paşte luminat ! Binecuvântare şi har !

joi, 12 aprilie 2012

Monstrul Spaghetelor Zburătoare a fugit dintre degetele lui IGOR URSENCO !




Pentru scriitorul și teoreticianul culturii Igor Ursenco se pare că 2012 nu este anul Dragonului de Apă, ci al „Monstrului Spaghetelor Zburătoare”! Urmîndu-și cu fidelitate „CV-ul Prosodic” din volumul său de debut („condamnat deja să port dintotdeauna, / în trupul // meu trecător, funcţiile // estetice şi // valoarea structuratoare // a cezurii”), basarabeanul naturalizat moroșean vrea să ne convingă că suspansul, jurnalul autentic, istoria alternativă, realitatea virtuală, literatura fantasy ori second life au aceeaşi „genealogie”: imaginaţia! Astfel, la Editura „Tracus Arte” a apărut, de curînd, volumul liric „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, o poezie despre care Ioan Es. Pop spunea că „şi-a citit autorul: la propriu şi la figurat”.  Volumul e structurat în cinci părți, intitulate după cum urmează: MEMENTO 1: „I am but Mad from North-North-West” (Hamlet’s monolog), MEMENTO 2: „Tat Tvam Asi” (Upanişadele), MEMENTO 3: „eu mousoi” (Socrate), MEMENTO 4: „All letters form absences” (Edmond Jabès), MEMENTO 5: „Nu ştii încă poemul care te va supravieţui” („Omnes vulnerant, Ultima necat”, text din volumul „apoptosium”). La finele volumului mai apar referinţe critice semnate de Traian T Coşovei, Robert Şerban, Răzvan Țupa și Marius Ştefan Aldea.
( text preluat de pe oradetimis.oradestiri.ro. )
De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” de Igor Ursenco. „De azi înainte Biserica care propovăduiește oficial pe „Monstrul Zburător de Spaghete” va avea un emul serios în persoana „Monstrului Spaghetelor Zburătoare” care, iată-l, a ieșit cu „nota zece” din teascul tipografic al editurii bucureștene „Trakus Arte” și e mai palpabil ca niciodată. Am fost, se pare, un părinte responsabil, dovadă că Monstrulache are și o coloană vertebrală viguroasă ”, a scris autorul.

Igor Ursenco este un rebel temperat de raţiunea care – în cazul lui – nu exclude o sensibilitate remarcabilă. Versurile sale înfiorate şi dure îl aşează convingător în şeaua unei motociclete Harley Davidson alergînd nebuneşte pe autostrada de metafore numită, pînă la urmă, Ideal. Pentru că poemele adunate între cele două coperţi se disting nu­maidecît prin senzualitatea zgomotoasă ce-mi aminteşte de „trupa” de motociclişti rămasă în Istorie sub numele de Hell’s Angels. Trupă care – dacă memoria nu-mi joacă feste – a fost şi subiectul unui film ce a făcut vîlvă la vremea respectivă.
"Monstrul Spaghetelor zburătoare” este o carte care promite, po­etic vorbind, o revoluţie a dicteului suprarealist în formula postmoder­nă a aceluiaşi sentiment perpetuu (teamă, iubire, frică, dezamăgire şi încredere), dar într-o rebeliune totală faţă de formulele poetice deja osificate. Prin şansa acordată Istoriei alternative ca second life, volumul trezeşte la viaţă mumii şi entităţi virtuale dînd naştere unor piramide de spaimă şi îndoieli pe care numai poeţii autentici le trăiesc cuvînt cu cuvînt, piatră cu piatră în insomnia unui veac al „spaghetelor zburătoa­re”.
Igor Ursenco, bine ai venit în „clubul” nostru: cel al mîncătorilor de poezie şi de „spaghete zburătoare” necomestibile! La cea mai înaltă tensiune poetică!” (Traian T. Coşovei)

( text preluat de pe agentiadecarte.ro )

Fărâma de lumină din noi

În România, pensia medie a unui agricultor, adică a celui care produce hrana noastră de toate zilele, este de 311 lei, iar a unui avocat, de 1891 de lei. Nu ştiu exact cât primesc judecătorii şi procurorii, dar şi din datele menţionate se vede clar că, la noi, mâncatul căcatului este un sport naţional, fiind bine remunerat.
Într-un parc din Timişoara, municipalitatea pusese, în ţarcuri frumos amenajate, optsprezece iepuraşi aduşi de la o grădină zoologică. Într-o noapte, toate acle fragile făpturi au fost ucise în bătaie. De cine ?
Am constatat un lucru uimitor. Oamenii nu văd ce prostii fac ei înşişi, dar ştiu precis ce rău comit cei din jurul lor. Cu mulţi ani în urmă am cunoscut inspectori şcolari care făceau observaţii devastatoare la adresa profesorilor pe care îi verificau. Păreau competenţi şi siguri de ei. Evident că vedeau mai mult ce era necorespunzător în activitatea dascălilor. Ei, bine, aceiaşi exigenţi corectori au dovedit, când au trecut la catedră, că sunt incapabili să ţină o lecţie ! Erau cele mai slabe cadre didactice din unităţile şcolare care se procopsiseră cu ei ! Ştiu cel puţin trei asemenea cazuri.
Am văzut, în schimb, la televizor, o scenă care m-a pus pe gânduri. Doi soldaţi torturau un prizonier. Unul dintre militari îl lovea metodic, cu stil, pe captiv, folosind un baston de cauciuc. M-am mirat că prinsul nu mişca. I se auzeau doar urletele. Pe urmă am observat că era legat cu mâinile la spate şi întins cu faţa în jos. Bastonul a fost trecut celuilalt ostaş care a început să-l bată pe încătuşat cu furie,  într-un mod necontrolat. Îl pocnea pe cap şi peste braţe. Strigătele de durere s-au înteţit. Atunci primul torţionar i-a smuls bâta celui de-al doilea şi l-a îndepărtat de inamicul neajutorat. Iată, mi-am zis, cum un călău nu vede caracterul criminal al actului său, dar sesizează anomalia în ceea ce face camaradul său.
Poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia către răul din noi şi să alungăm bestia care s-a instalat confortabil în adâncurile fiinţei noastre.  Iar din existenţa celorlalţi să percepem lumina caldă care ne învăluie deseori, dar pe care o ignorăm. Altminteri cum mai putem spune că suntem creştini şi vrem să ne mântuim ? Sau este şi ăsta tot un tertip de drept civil ?

luni, 9 aprilie 2012

Un romancier de valoare : DAN MIRON

Mă gândeam cu amărăciune la condiţia scriitorului român care trebuie să accepte servicii umilitoare sau să îndeplinească tot felul de corvezi pentru a supravieţui. Tragedia este însă mult mai adâncă. Sunt autori autohtoni total ignoraţi de public şi de confraţi, pentru că nu sunt deloc mediatizaţi.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „  Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei  unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.

P.S.  Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.

Luceafărul de dimineaţă - nr. 4 din 2012

Va apărea în primele zile ale Săptămînii Mari Luceafărul de dimineaţă, nr.4 / 2012. Sumarul cuprinde cronici, recenzii, opinii despre numeroase volume recente de versuri, proză, teatru şi critică. Semnează Dan Cristea, Felix Nicolau, Radu Voinescu, Andrea Hedeş, Adela Vlad, Monica Grosu, Adrian G. Romila, Ana Dobre, Ioan Holban, Emil Mladin, Nicolae Coande, Daniela Firescu, Cristina Ştefan, Ioan Groşan, Geo Vasile. La pagina “Cărţile săptămînii” de cele mai extinse comentarii beneficiază Un Cristian şi Călin Stănculescu.


Interviul lunii este ultimul acordat de regretatul maestru Ion Lucian şi i-a fost luat de Irina Budeanu. Invitatul lunii este Alexandru Muşina cu un fragment de roman. Publică proză Nicolae Stan (tot un fragment de roman) iar poezie Anca Mizumschi, Liviu Capşa, Maria Postu, Valentin Iacob şi Arian Pârvu cu o parodie la Lucian Vasilescu. Despre literatura străină scriu Simona Grazia Dima şi Adrian Costache, iar Peter Sragher prezintă o pagină cu poeţi contemporani din Estonia. Radu Aldulescu semnează obişnuita tabletă.

În continuarea anchetei „Marea dictatură şi micile tiranii” au cuvîntul Paul Aretzu, Şerban Tomşa, Nicolae Coande. Cronicile de teatru, film, artă plastică sînt susţinute de Ana-Maria Nistor, Călin Stănculescu şi Iolanda Malamen iar cea de sport de scepticul Gică Contra.

În concluzie, nu rataţi al patrulea număr din 2012 al revistei Luceafărul de dimineaţă!

( Textul şi imaginea au fost preluate de pe blogul scriitorului Horia Gârbea. )

duminică, 8 aprilie 2012

Totul e ficţiune. Cu sânge rece de Truman Capote

Subintitulat O relatare fidelă a unei crime multiple şi a urmărilor ei, Cu sânge rece a inaugurat, în literatura americană, romanul de nonficţiune. Deschizând într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1959 ziarul New York Times, scriitorul citeşte relatarea unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas. Doi tineri jefuiesc casa unui fermier prosper şi ucid întreaga familie, compusă din patru membri. Capote o roagă pe Harper Lee să-l însoţească la faţa locului şi scrie un reportaj care va fi publicat în săptămânalul The New Yorker.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor - un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era " cel mai strălucit scriitor " al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi "un eşec al scriitorului". Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire : la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir,  cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.

A apărut "Trecutul e o sărbătoare" la Tracus Arte

Vă anunț cu bucurie că mă aflu în posesia primelor exemplare din volumul meu de poezie „Trecutul e o sărbătoare”, apărut la Tracus Arte prin grija directorului acestei edituri, Ioan Cristescu. Volumul este ilustrat cu șapte desene de Vlad Ciobanu și are pe coperta a IV-a o prezentare de Nicolae Manolescu.

Cartea cuprinde două cicluri de facturi diferite: cum se anunță o victorie (21 de texte autonome) și amintiri din închisoare (13 texte monotematice).
Data potențială a primei lansări (dar voi anunța din vreme repere precise): 24 aprilie ora 14.14 la Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor.

                                    *
 În ziua de 23 aprilie se va sărbători Ziua Cărții. Cu acest prilej va avea loc și un recital poetic în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, amfitrioni fiind Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Organizatorii m-au invitat să citesc și eu cîteva texte proprii. Deși onorat de invitație, am cerut permisiunea să prezint publicului, în premieră, nu versurile mele, ci unele dintre cele pe care le-am tradus din opera lui Shakespeare, întrucît pe 23 aprilie este ziua nașterii (dar și a morții) marelui autor. Vă invit de pe acum la acest recital.

( Textul şi coperta au fost preluate de pe blogul cunoscutului scriitor Horia Gârbea. )

vineri, 6 aprilie 2012

Medicii viitorului : Dr. VALERIU FLUERARU

flueraru valeriu ORL
În ciuda faptului că am avut o viaţă plină de ghinioane şi accidente, mă socotesc o persoană norocoasă. Am cunoscut oameni de mare valoare, caractere nobile, ireproşabile, dar şi specialişti de mare clasă.
De pildă, în domeniul medicinii mi-am intersectat paşii cu medici de toată mâna, dar am avut de-a face, cu preponderenţă, cu doctori competenţi. Marele meu câştig este însă că printre ei am găsit altruişti, cu un fond uman impresionant.
Am mai scris despre Dr. Andrei Bâlbâie, care m-a tratat în cea mai grea perioadă a vieţii mele, ascultându-mă zilnic, cu răbdare, în timp ce chirurgul care mă operase cu o jumătate de an în urmă - şi cu care, în treacăt fie zis, fusesem foarte atent din punct de vedere financiar -, a uitat să-mi dea sfaturile necesare în asemenea împrejurări şi mă evita cu măiestrie, zicându-mi când nu mai avea încotro şi se simţea încolţit :
- Dom' profesor, vă rog să mă iertaţi, dar n-am nicio secundă liberă !
Pe Dr. Andrei Bâlbâie l-am făcut personaj în Gheţarul, roman care îi este, de altfel, dedicat.
O părere foarte bună am şi despre Dr. Dumitru Toma, directorul Spitalului din Videle, care îşi aşteaptă rândul pe lista personajelor mele.
Navigând zilele acestea pe net, în căutarea unor informaţii, am dat peste tratamentele prescrise de Dr. Valeriu Flueraru, eminent ORL-ist şi fire nobilă care munceşte zi şi noapte, cu o vocaţie apostolică, pentru a-şi vindeca pacienţii. Citind sfaturile pe care Domnia Sa le oferea dezinteresat unor cetăţeni necăjiţi, am simţit imediat că am de-a face cu o personalitate ieşită din comun, un medic cu o perspectivă holistică, integratoare, asupra organismului omenesc. Dr. Valeriu Flueraru face parte din categoria acelor doctori rari, deschişi către viitor şi către tratamentele alternative, fiind un profesionist desăvârşit căruia orice bolnav i se poate adresa cu încredere. Nu numai că priveşte fiinţa umană ca pe o entitate unică, irepetabilă, ţinând cont, în stabilirea diagnosticului, de fiecare amănunt, dar vede conexiuni şi influenţe acolo unde alţii nu întrezăresc nimic. ( Îmi aduc aminte, cu amuzament amar, că pe vremea când aveam depresie, cineva se străduia să mă convingă că nu există nicio legătură între nervii piciorului şi cei din regiunea anală ! Altcineva dădea din umeri în legătură cu urechile mele, zicând că n-are idee de ce se petrece acolo, dar că e convinsă că voi rămâne toată viaţa cu necazul respectiv ! )
În fond, ceea ce deosebeşte un doctor de calibru de unul obişnuit este, în primul rând, atitudinea pe care acesta o are faţă de propria meserie şi faţă de pacienţi. Atenţia acordată noutăţilor în domeniu, ca şi interesul pentru bolnavi, îl fac pe medic să capete o experienţă utilă, iar anii de practică medicală îl înscriu pe un traseu profesional ascendent, în timp ce alţii se plafonează. Într-un schimb de mesaje, Dr. Valeriu Flueraru mi-a scris : “Pentru mine e o plăcere să ştiu că prezenţa mea pe pământ este necesară şi benefică. Îmi fac meseria cu mare dragoste. “ Sunt convingerile unui mare medic.
Îl recomand pe Dr. Valeriu Flueraru tuturor celor care au probleme cu nasul, gâtul sau urechile. Medicul nostru are un cabinet dotat cu aparatură de ultimă oră. Informaţii suplimentare despre activitatea Dr. Valeriu Flueraru pot fi găsite pe site-ul http://www.orlpascani.ro/ .
Mulţumesc, Domule Dr. Valeriu Flueraru !