Moromețianismul lui Faulkner?

Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.

Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Stan V. Cristea a descoperit că în Siliștea-Gumești există o uliță pe care locuiau numai familii cu numele Moromete. Exista și un Ilie Moromete, căruia istoricul literar îi publică fotografia. Așadar aceasta e originea personajului lui Preda : modelul a fost Tudor Călărașu, dar numele a fost luat de pe altă uliță. Până acum se considera că Ilie Moromete vine de la Ilya Muromets, un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru părea a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-i fin pe consăteni. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.

Despre mandalaci, cu tristețe

Am avut un prieten care nu suporta mandalacii. Am aflat târziu că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.

    Acțiunea se petrece prin anii '60 ai secolului trecut. Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din Bolintin-Vale.  Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l lase fără porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. (Un deceniu mai târziu, în clasa a IX-a, am încercat și eu experiența asta doar două săptămâni și m-am îmbolnăvit.) În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor de matematică, fost teolog îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda și, desigur, nici cu teologia.  Era slab, pleșuv, vânăt la față, cu o gură de sadic și foarte vioi pentru vârsta sa. Ca să aveți idee de înfățișarea sa, gândiți-vă la Dan Voiculescu. Directorul trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :

— Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?

— Glăsuiți, tovarăși elevi!

Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, urâtă, mocirloasă.

Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor. Era o traistă cu pilde de doi bani și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.

— Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?

Ei se codeau.

— Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!

Atunci S., viitorul meu coleg și amic, a prins curaj :

— Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!

— Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”

Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.

— Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.

Adunarea s-a însuflețit.

— Vrem friptură de porc!

— Și șorici!

— Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?

— Cârnați!

— Sos de roșii!

— Pastramă!

— Sarmale cu mămăligă!

— Scrie, tovarășe Z.!

— Piftie!

— Tobă!

— Costițe prăjite!

— Plăcintă de mere!

— Dulceață de căpșuni!

— Prăjituri!

— Scrie, tovarășe Z.!

După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :

— Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!

A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat sprinten, cu pas elastic.

Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?

A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.

— Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.

— Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!

— Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...

— Hai, mută măgaru'! Următoru'!

Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? Își frământau băieții mintea. S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune?

La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat fasole bătută, au crezut că sunt în rai.

Critici și prozatori

    Mă număr printre scriitorii care cred că în istoria literaturii române am avut puțini critici buni de proză. Paul Georgescu a fost unul dintre ei. Din generația 60, Valeriu Cristea a avut antene fine cu care îi depista pe prozatorii de valoare. Scriind Arca lui Noe, Nicolae Manolescu ne-a dat o sinteză de nivel european. Dar, ca și Lovinescu, nu-i agreează pe rurali. Are meritul de a-i fi promovat fără rezerve pe Alexandru Ivasiuc și pe Nicolae Breban. În generația tânără avem, în fine, critici competenți pe proză și dintr-o listă de mai multe nume n-ar trebui să lipsească Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț și Oana Purice. Rămâne de studiat faptul că prozatorii rurali și periferici au rămas, în timp, liderii incontestabili ai mai multor generații : Liviu Rebreanu ( cine i-ar fi putut contesta supremația în perioada interbelică?), Marin Preda, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Sorin Stoica, Radu Aldulescu etc. Breban și Țoiu par excepții.
Am avut și avem, în schimb, foarte buni critici de poezie : Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Cistelecan, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu ( poet de mare originalitate el însuși), Ion Pop ( de asemenea, poet), Eugen Negrici, Dan Cristea, Valeria Manta Tăicuțu( poet și prozator) și atâția alții. Pentru cei tineri, o puzderie, mi-ar trebui o pagină întreagă. Mai mult, poeții înșiși sunt foarte buni critici de poezie și uneori chiar de proză. Ei sunt cumva adevărații stăpâni ai unei limbi.
S-ar zice că e o tradiție ca prozatorii importanți să nu prețuiască decât propria operă. Putea scrie Rebreanu o cronică despre Camil Petrescu? Lui Eugen Barbu îi plăceau poeții, dar nu și Preda ori Fănuș. Sadoveanu ar fi zis despre aceluiași Preda că a sălbăticit limba. Marin Preda nu-l gusta pe Bănulescu etc. Și despre cine ar fi putut scrie Fănuș Neagu? Excepțiile, excelenți prozatori, dar și critici de anvergură, confirmă regula : Paul Georgescu, Dumitru Augustin Doman, Tudor Cristea. I-aș adăuga pe Radu Aldulescu și pe Liviu G. Stan, care au o percepție vie, mobilă asupra literaturii, datorită culturii lor literare și empatiei necesare înțelegerii oricărui tip de proză.
O categorie aparte este reprezentată de scriitorii polivalenți, care practică toate genurile literare, cu egal succes. Primele nume care îmi vin în minte sunt Horia Gârbea și Mircea Cărtărescu. Ultimul nu face critică de întâmpinare și nu este dramaturg.
În ceea ce mă privește, nu sunt critic literar, chiar dacă am produs câteva texte valabile. O spun pentru ultima dată. Nu voi publica volume de critică și nu voi scrie despre cărți care nu-mi plac. Când scriu despre o carte - și o fac din ce în ce mai rar, din motive obiective -, încerc să împărtășesc cu alții bucuria de a fi descoperit încă un scriitor talentat, un om care privește lumea prin lentilele boreale ale cuvintelor. Sunt romancier : nici mai mult, dar nici mai puțin, ca să-l imit și eu pe Lovinescu.
Criticul literar se deosebește de prozator prin opțiuni, mijloace și obiective. A fi critic literar presupune elaborarea unor studii sistematice, având o anumită perspectivă asupra fenomenului literar, pe fondul unui tablou de valori bine conturate. Sigur că o cronică făcută de un scriitor poate fi foarte bună, foarte interesantă, respectând toate rigorile genului.Un prieten, mare scriitor, îmi spunea că prozatorul și poetul se pricep mai bine la literatură decât criticul, dar chestiunea e discutabilă. Criticul are consecvență în urmărirea fenomenului literar, ceea ce nu găsim la un prozator. Cel mai adesea problema nu e de competență, ci de opțiune. Alegi să faci prunci sau să le oferi educație. ( În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Copiii prost-crescuți le pot sparge capetele deopotrivă părinților și educatorilor. Aceștia din urmă o pot încasa și de la părinți. De aceea meseria de critic este extrem de grea. ) Să fabrici păpuși vii sau să le controlezi calitatea. Mijloacele și obiectivele urmărite de critic și de prozator diferă considerabil. Prozatorul operează cu personaje și întâmplări, criticul folosește concepte și valorizează chiar atunci când spune că îi place/displace o carte. Uneori fac amândoi același lucru sau își inversează sarcinile, însă asta se produce întâmplător. A fi critic presupune și un ritm diferit de a scrie. Poetul/prozatorul scrie critică ocazional și după cum îi este firea. Pozitivă, dacă e un tip fair-play, sau descurajatoare, dacă are polițe de plătit. Criticul e obligat să fie echidistant, pentru a nu-și pierde credibilitatea. Scriitorul are libertatea de a fi subiectiv. Tocmai aici voiam să ajung. Fiind eu subiectiv și tolerant, n-am pretenția de a lua pâinea de la gură criticilor veritabili. N-am scris și nu voi scrie negativ despre nimeni. (Cândva am răspuns principial, dar foarte dur, la un atac la persoană urât și, să mi se ierte, prostesc, însă regret și acum replica aceea nemiloasă. Renunțasem chiar să mai public textul și numai un accident a făcut ca acesta să intre totuși în sumarul unei reviste.) Și mai sunt și alte diferențe. De pildă, un critic - și aici mă apropii și eu de condiția sa - are un gust artistic foarte diversificat, deschis către formule stilistice variate. De obicei, prozatorului român îi place, după cum am arătat deja, doar registrul în care se încadrează el.  O excepție memorabilă a fost G. Călinescu, care a strălucit în mai multe ipostaze, fiind de fiecare dată întruchiparea subiectivității. Dar pe el nu-l încântau prozatorii moderni, oprindu-se la balzacianism, ca o ultimă cucerire estetică a romancierilor.
Am expus aici niște opinii și am simplificat mult lucrurile. Și nu uit să precizez că îi consider și îi citesc pe critici tot ca pe niște scriitori care concep cărți ale căror personaje sunt alte cărți și autorii acestora.

P.S. Într-o operă literară, tema este, se spune,  mai puțin importantă decât scriitura. Părerile sunt unanime în această direcție. Dar scenele din Moromeții sau din Groapa ar mai avea aceeași anvergură fără ideea generală de naștere sau de dispariție a unei lumi? Ce s-ar întâmpla dacă Cicikov al lui Gogol ar cumpăra grâu și nu, ca un adevărat diavol, „suflete moarte”? Și de ce noi, românii, nu putem trece de barierele unei limbi provinciale, așa cum au făcut polonezii, sârbii, grecii etc.? (Nici rusa nu e o limbă de circulație internațională.) Fiindcă punem prea mare preț pe un limbaj oral, argotic, periferic, dialectal și popular, adică exclusiv pe expresivitate?