Despre Mircea Nedelciu, cu dragoste

     Îl văd, întâmplător, pe Ion Bogdan Lefter la televizor, vorbind, cu reconfortanta-i inteligență, despre reeditatea operei lui Mircea Nedelciu, mare prozator și primul lider al generației '8o. Și cred că a rămas lider și acum, la atâția ani după moarte. Dar nimeni nu se înghesuie să-l comenteze, să-l traducă, să-i sublinieze valoarea.
    Îi înțeleg și pe critici : nu pot muri de foame, analizând un scriitor mort și fără nicio influență în peisajul literar de azi. Decedat fiind, Nedelciu nu poate ocupa funcții de conducere, nu conduce reviste și nici nu girează edituri. Totuși, parcă e prea mult la capitolul minus. Mircea Nedelciu este un prozator strălucitor, modern, mobil, mustind de talent. Zmeura de câmpie este aproape o capodoperă și pare o evidență că toate cărțile lui reprezintă reușite certe. De ce Nedelciu n-a fost tradus și promovat în străinătate de ICR? Sau a fost și nu știu eu? De ce scriitorii de valoare și cu coloană vertebrală n-au făcut scandal că autorul Provocării în stil Moreno și al Tratamentului fabulatoriu este ignorat cu voioșie?
    Adevărul e ca dacă nu are prieteni fideli, un scriitor, oricât de valoros ar fi, rămâne mereu pe partea nevăzută a lunii. ( De aceea, ziceam eu, există mai multe canoane literare paralele, dintre care numai unul se face vizibil, grație criticilor literari. Dar despre asta voi scrie cu alt prilej. ) Din păcate, mulți autori n-au prieteni și, în general, n-au nimic - nici loc în antologii sau în istoriile literare -, în afară de talent și de pasiunea pentru literatură. Dar unora, morți fiind, chiar nu le mai pasă. Culmea e că tradușii și lăudații pe toate drumurile, până la sfidarea limitelor bunului-simț, nu prea au loc de periferici, care sunt, în fond, cele mai interesante figuri ale fiecărui moment literar.
      Sigur că nu acesta este cazul lui Mircea Nedelciu, care a lăsat în urmă amici precum Bogdan Lefter, oameni foarte competenți, de o probitate morală ireproșabilă și care păstrează vie memoria celor ale căror minți și mâini au construit cărți excepționale, dar care au trecut între timp la odihna definitivă.
       Mulțumim, Ion Bogdan Lefter!

Un articol de Andreea Iulia Toma

„Maimuțe în haremul nopții”, Șerban Tomșa

DE ANDREEA IULIA TOMA ÎN 20 MAI 2015RECENZIE

De regulă, nu rezonez cu cărțile ancorate în actualitatea cotidiană, simțind o sațietate față de ceea ce văd oricum în jurul meu, în carne și oase, și față de cuvintele ce zboară de-a valma prin aer. În cărți, caut o altă realitate, o altă lume, cu accente și imagini diferite, care să nu se constituie într-o oglindă fidelă a societății prezentului. De aceea, am fost uimită de maniera în care romanul de față zugrăvește această actualitate apelând la imagini alegorice suprapuse peste altele de un pur realism, astfel încât rezultatul este o proză delicioasă și captivantă, ce atinge, totuși, probleme importante ale societății. Linia epică este bogată, populată de personaje hilare, rupte din cotidian, dar atinse de o undă a fantasticului strecurată cu abilitate în text.

Multe dintre momentele și scenele acestui roman prefigurează construcția și temele din Gheţarul (Cartea Românească, 2009), în care autorul și-a perfecționat mult stilul și discursul narativ. Totuși, Maimuţe în haremul nopţii are o substanță de sine stătătoare, un alt fundal, iar abordarea are nuanțe distincte. Romanul tratează condiția scriitorului sau, general vorbind, a intelectualului, într-un mediu proaspăt intrat în capitalism – un capitalism adaptat mentalității de turmă, în care valorile sunt dificil de descoperit. Scriitura îmbracă forme de pamflet, sunt criticate cu mult umor metehnele societății abia intrate în valurile economiei de piață, dar și jocurile politice, care găsesc în Ulpia Silvana Dacica, satul devenit peste noapte oraș, un cadru propice pentru a-și etala punctele forte – lăcomia, orgoliile, prostia, incultura, parvenitismul. Caracterul ludic împresoară capitolele ce se succed cu repeziciune, înfățișând felurite întâmplări, împărțite în câteva planuri narative ce alternează într-un ritm la fel de alert.

Lectura este captivantă, nimic de zis, chiar dacă frazele ar mai necesita, pe ici, pe colo, mici îmbunătățiri. Privită însă în ansamblu, viziunea autorului, dublată de stilul scriiturii, aduce un suflu proaspăt și inedit. Poți simți pulsațiile imaginației, dar și melancolia ce ia naștere viizavi de viață, de destinul omului care găsește în literatură un scop în sine al vieții, și care se regăsește pe sine între paginile cărților, neînțeles de cei din jur, incompatibil cu meschinăriile ce abundă în societate.

Cel mai mult mi-au plăcut firele care îi urmăresc pe profesorul Tehur și pe Dante, ambii intelectuali, subapreciați de restul locuitorilor, adesea luați în derâdere, visând în taină la împlinirea lor spirituală, strâns legată de literatură. În timp ce Dante se căznește să-și scrie cartea, profesorul Tehur și-a părăsit ambițiile literare, dar nu și pasiunea pentru cărți, și încearcă să-și recupereze, din amintiri, armonia interioară, în asfințitul unei vieți din care nu s-a ales mare lucru, dacă nu punem la socoteală avuția primită în dar și care, din păcate, nu-i poate ostoi sufletul.

Personajele apar în text cu nume de împrumut – poreclele primite de la cei din sat, inspirate din istorie, literatură sau filosofie, fapt care înrâurește suflul fantastic al prozei, îndepărtând-o de realism. Cartea este plină de întâmplări, unele firești, altele pline de haz, altele ieșite din comun, iar altele de-a dreptul fabuloase. Nu m-am putut abține a privi textul în paralel cu Gheţarul, datorită punctelor comune. Stilul și ideile sunt puse la dospit în paginile acestui roman, pentru ca, mai târziu, să se cristalizeze într-o creație net superioară.

M-am regăsit cumva în ipostaza profesorului Tehur atunci când acesta se retrage într-un loc mai izolat și își duce zilele într-o dulce și binefăcătoare singurătate, dorindu-și o cameră care să găzduiască o imensă bibliotecă și să nu fie tulburat de nimeni. Comunitatea gălăgioasă, insensibilă și neștiutoare îl obosește pe Tehur. Pădurea și râul îi oferă, în schimb, starea de spirit pe care și-o dorește. Astfel, pe final, efervescența epică lasă loc unei atmosfere tihnite, împăciuitoare.

Șerban Tomșa este posesorul unei voci inedite și interesante în literatura română contemporană, o voce mai puțin cunoscută, dar care merită din plin să fie descoperită și savurată în toată splendoarea sa. Autor a patru romane – Biblioteca lui Noe (Ed. Mondocart Pres, București, 2003), Maimuţe în haremul nopţii (Ed. Andreas, București, 2006), Gheţarul (Ed. Cartea Românească, București, 2009) și Călugărul Negru (Ed. Tracus Arte, București, 2013) – dintre care am citit până acum doar trei.

Editura: Andreas;

Anul apariţiei: 2006;

Nr. de pagini: 258;

ISBN: 978-973-83575-6-0.

http://bookhub.ro/maimute-in-haremul-noptii-serban-tomsa/

P.S. Mulțumesc, Andreea! Ș. T.

Mâinile și vorbele

    Sunt fascinat de mâinile oamenilor care fac ceva. Sapă, îngrijesc flori, altoiesc pomi, mângâie alte ființe, ridică locuințe, fac acoperișuri, construiesc vapoare și mașini, tencuiesc, zugrăvesc, lustruiesc, vopsesc, netezesc, desenează, proiectează, scriu, tratează oameni și animale. Pe micul ecran îi văd mai ales pe cei care dau din gură. Nu se pricep la nimic și n-au nicio treabă : ciorba lor fierbe tot timpul prin oalele celorlalți. Sunt puhoaie de inși conflictuali care latră, latră, latră și nu se opresc decât pentru a încasa niște cecuri și a linge, pe moi sofale, câte o rodie sau o banană,  ca să alunge mirosul persistent de rahat, pe care îl emană cuvintele lor. Suntem, vorba unui fost coleg de serviciu, ”un popor cu o exprimare eminamente orală.”

Gesturi frumoase

    Fiul unui polițist primește în dar mașina de patrulare a tatălui său, mort la datorie. Donatorul a achiziționat-o la o licitație, pentru 60 000 de dolari.
    Prezenți la premiera unui film, George Clooney și Hugh Laurie își fac declarații de admirație. Oamenii siguri de valoarea lor nu sunt torturați de răutate și nu se comportă ca niște catâri care au uitat drumul  către casă, adică spre omenescul din ei. Când eram student și locuiam în București, vedeam zilnic scene care mă făceau să fiu mândru că sunt om. Acum mi-e jenă că sunt profesor și mă prefac că n-am scris nimic.

Spioni cu mize mici ( din însemnările unui medic de provincie)

  Târziu de tot, la câțiva ani după ce-mi deschisesem un cabinet în orășelul C., am observat că localnicii nu se ocupau decât cu spionatul vecinilor, tovarășilor de palavre ori a necunoscuților care poposeau în localitate. Toată lumea urmărea pe toată lumea. Un amic, profesor, mi se plângea de același lucru. Când un cetățean vine la școală, îmi spunea el, o face numai pentru a-i reclama pe profesorii și pe colegii copilului său. Cutare elev a dat foc unei hârtii. Dacă ardea școala? Cutăriță înjură, fumează. Fiul lui I. a zis despre profesorul X că... Bine, bine, lăsați-i pe ăștia în grija mea. Să vorbim despre fiul dumneavoastră. Știți că are 2 pe linie? Că atunci când vine, pereții se mânjesc instantaneu cu noroi, iar tablourile din clasă sunt dărâmate cu mătura? Aaaaa, nu-i adevărat. N-a făcut el asta. Îl pârăsc pe nedept băieții, fiindcă au pică pe el. Îi vorbesc urât, îl marginalizează etc.
   Dădeam regulat consultații bolnavilor și încasam sume simbolice.  (Supraviețuiam cu ceea ce-mi trimiteau părinții, pensionari în buricul capitalei.) Pe cei mai săraci îi tratam gratis. Pe măsură ce actele mele de caritate se înmulțeau, se intensifica și mânia cu care mă priveau unii băștinași cu care mă întâlneam pe stradă. Am început să fiu mai atent la ceea ce făceam. Așa am descoperit că provincialii mei -  ah, unde ești tu, Ștefan Bănulescu? - erau niște spioni de meserie. Păreau că n-au nimic altceva de făcut decât să iscodească toată ziua ce fac ceilalți. Știau despre oricine mai multe decât știa acela despre propria persoană și  toți dădeau impresia că au binocluri speciale, cu care vedeau prin zidurile caselor și ale instituțiilor. Am descoperit că eram spionat de trei generații : copii, părinți și bunici. Dimineața se foiau la gardul meu bătrânii. Se învârteau pe acolo vreo două-trei ore, apoi erau înlocuiți de copiii lor. După-amiază veneau nepoții de la școală, mâncau în grabă și se puneau la pândă. Ajunsesem să închid ferestrele pe căldurile cele mai mari - nu aveam aer condiționat, că eram sensibil la curent -, fiindcă urmăritorii nu scăpau niciun cuvințel din spovedaniile bolnavilor. Într-o zi am ocolit cu dibăcie clădirea și l-am surprins pe un puști stând cu urechea la încheietura cercevelelor de la geamul meu. Ce faci acolo? l-am întrebat. Nimic, a răspuns el cu seninătate. Cum nimic? De ce mă spionezi? Nu făceam nimic rău, a spus el. ( Mi-am amintit brusc de un mujic din prozele lui Cehov. Omul furase o bucată de șină de pe calea ferată și era sincer uluit că autoritățile făceau atâta tămbălău pentru un fleac! ) A dat să se îndepărteze. Ce dorești? am întrebat. De ce nu mă lăsați în pace? Păi, pe noi de ce nu ne consulți? a venit imediat replica. E vreunul dintre voi bolnav? Nu, da' pe unii îi faci bine pe de-a moaca, a spus băiatul, privindu-mă cu ciudă.
  Din ziua aceea am început să-i consult zilnic pe membrii familiei de spioni. Nu le luam nimic și venea fiecare într-o anumită zi, exact în ordinea în care mă monitorizau ei pe mine. Luni se înființa unul dintre bătrâni. Marți era rândul babei și așa mai departe. Le ascultam plămânii, le pipăiam ficatul, abdomenul, îi puneam să tușească, le verificam reflexele. Erau sănătoși tun. Asta le și spuneam în timp ce se îmbrăcau. Nu părăseau totuși cabinetul. Ce mai e? întrebam. Păi, nu-mi dați niște nasturi? De ce să-ți dau nasturi, din moment ce n-ai nimic? E, am eu, da' vreți să-mi spuneți. Și  nu-mi dați rațetă, că n-am gologani s-o cumpăr. N-auzi, bre, că ești sănătos? De ce, dracului, să-ți dau rațetă, dacă n-ai nevoie de ea? Ieșea clătinând din cap a nemulțumire. Sunt sigur că mă înjura cu foc, când ajungea acasă. Pe urmă am cumpărat niște vitamine chinezești și le ofeream iscoadelor mele câteva tablete, la finalul evaluărilor medicale. Se îngrășaseră, le mergea bine, dar tot îmi mâncau jumătate din timpul de muncă săptămânal. Și continuau să fie, neîntrerupt, cu ochii pe mine.
      Peste ani, când mă mutasem în alt oraș și lucram la un spital, i-am povestit unui coleg, chirurg de prestigiu, prin ce trecusem. Mare greșeală ai făcut, a zis el. Trebuia să-i ții la distanță din prima clipă când te-ai prins că te benocleză și să nu le îngădui să pășească în casa ta. Ți i-ai făcut și mai mari dușmani. Chiar dacă le-ai fi dat bani de buzunar, le-ai fi plătit analize medicale lunare, le-ai fi dăruit din lucrurile tale - mi-a fost rușine să-i spun amicului meu că-i împrumutasem cu bani pe care nu-i mai văzusem înapoi -, tot n-ar fi fost mulțumiți și te-ar fi furat cum ar fi putut. Dacă te-au văzut că ești de treabă, te-au considerat neghiob și probabil că au râs de tine. Dacă ai fi fost rău și neam prost, te-ar fi respectat. Așa e în multe locuri. Oamenii mizează pe hoție, cerșetorie, minciună, lene și lipsă de loialitate. Cum să construiești o țară civilizată cu ăștia? Cu toate că unii dintre ei ajung oameni de afaceri și, dând tun după tun, fac avere într-un an cât alții într-un secol, urmașii lor pierd totul mai repede decât s-au îmbogățit babacii. Au stofă de spioni, am spus eu timid. Au pe dracu' să-i ia, s-a amuzat doctorul.  Dacă i-ai pune să urmărească pe cineva, s-ar da de gol imediat, fiindcă i-ar fura ăluia și batista din buzunar. Chiar și tu, cât ești de bleg, ți-ai dat seama că se țin după tine.

P. S. 1. În fotbal, aranjamentele se fac mai ușor ca niciodată. Te uiți la un meci și vezi că doi dintre flăcăii unei echipe le dau pase adversarilor, faultează în careu, pun mâna pe minge, adică joacă pentru ceilalți. Sumt mulți bărboieni în fotbalul românesc.
        2. Nu știu dacă Simona Halep va ajunge sau nu nr. 1 mondial. Îi lipsesc multe : un antrenor bun, un serviciu eficient, constanță pe parcursul unui meci. Nu joacă la fileu și nu simte când trebuie să pună un stop. Nu-i poți bate adversarele numai prin voință și printr-o prestație în forță. Vei găsi totdeauna pe cineva care lovește mai puternic decât tine.

Semnal editorial : Kocsis Francisko, Arta de a evita necazul

       Cunoscutul poet Kocsis Francisko publică, la Editura Ardealul, volumul Arta de a evita necazul, 2014. Este o carte care conține idei, reflecții și viziuni foarte interesante, instructive, frumoase și de o profunzime cu care autorul ne-a obișnuit de multă vreme. Însemnările își au începuturile în 1980, când, mărturisește Kocsis Francisko, ”am făcut primele note, în caietul de matematică...” Prezentarea se încheie astfel : ”O vibrație, o culoare, o fâșie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poți atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.”

Hai cu cerșitul, hai cu păcăleala!

      Echipele de cotonogari mă deprimă. Aseară nemții intrau mai mult la tibia adversarilor decât la minge - lovindu-i pe catalani cu palma ori cu pumnul! -, acum îi văd pe madrileni făcând același lucru în fața italienilor. Mai mult chiar, jucătorii echipei spaniole au cei mai mulți cerșetori și simulanți din fotbalul mondial. Deschisesem televizorul să mă delectez cu un meci interesant, dar mă izbește aceeași mizerie care m-a făcut mereu să nu-i suport pe cei de la Real Madrid, sportivi mizând insistent pe înșelătorie. Arbitrul joacă și el pentru băieții lui Ancelotti - cine mai are bani ca ăștia? -, fluieră la întâmplare un penalty ( omul trebuie să-și merite simbria ), iar oportunistul Ronaldo trage pe centru, ca în campionatul sătesc, și înscrie.
Mi se face scârbă și mut pe un alt canal.

P.S. Până la urmă s-a făcut dreptate, dar stilul ăsta de joc, situat între fotbal și luptele libere, ar trebui să nu fie tolerat de forurile competente, iar simulanților să li se refuze orice distincție. Messi își vede de fotbal și e busculat ca un iepure de câte un ghiolban, în timp ce alții își trec în cont, cu ghiotura, goluri înscrise fraudulos.

Semnal editorial

N-am uitat că, din motive care nu țin de voința mea, am rămas dator cu completarea micului comentariu pe care l-am făcut la memorabilul roman Apă neagră de Nicolae Stan.
În fine, semnalez două excepționale cărți de poezie pe care le-am primit în ordinea următoare și care vor fi, probabil, ultimele opuri de poeme despre care voi scrie :
Raul Bribete, să nivelezi un munte cu tăvălugul, Brumar, Timișoara, 2014;
Andrea Hedeș, Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015.

Un citat

“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale” (Emil Cioran, 1932) 

Messi, unicat printre produse de serie

   Prin antrenamente inumane, pastile dătătoare de energie, strategii computerizate și aranjamente urât mirositoare, talentul sportiv e alungat definitiv din competiții și, în locul artiștilor de odinioară, apar roboții. Dacă ar fi jucat astăzi, Ilie Năstase n-ar mai fi putut ține mingea în joc. El chiar s-a lovit de primul produs de serie din lumea tenisului, Bjorn Borg. Acum, în majoritatea sporturilor, jucătorii-mașină câștigă toți banii.
   În fotbal vedem unul dintre ultimele miracole : Lionel Messi.  Spuneam mai demult că atunci când Mourinho va ajunge antrenor la Munchen, vom asista la sfârșitul fotbalului ca artă. Din fericire, evenimentul nu s-a produs. Încă există jucători iubiți de Divinitate, precum Messi și Neymar. Argentinianul e mic de statură, fragil și fără multă forță, dar  poate trece prin păduri de adversari și decide aproape de unul singur soarta unor meciuri de cel mai înalt nivel. Avea dreptate Pițurcă să spună că ”nici n-a existat jucător care să se compare cu Messi.” E rapid cât trebuie, are inteligență cu vagonul - picoarele lui gândesc, pur și simplu! -, pasează, driblează, șutează, înscrie. Sincer vorbind, sunt convins că și tacticile abordate de jucătorii Barcelonei sunt tot ale lui. Din păcate, echipa nu-l prea ajută. Cu excepția lui Neymar - care reprezintă viitorul în fotbalul-spectacol - și a lui Suarez, catalanii defilează cu o echipă îmbătrânită și obosită. Îi pot încurca pe madrileni, dar nu au nici pe departe valorile acelora, adevărată colecție de pantere, în frunte cu Ronaldo, fotbalist mai rapid, mai puternic, dar și mai imprecis decât o mașină Ferrari, de serie limitată.  Să nu uităm totuși că, dacă prinde o zi de grație, lui Messi îi este la îndemână să ridiculizeze orice sistem defensiv.
    Mă întreb însă ce s-ar întâmpla dacă Jugen Klopp s-ar duce antrenor la Barcelona. Și chiar Johan Cruyff, deși e bătrân, ar realiza lucruri mărețe acolo. E e cel care a făcut din Barcelona o echipă mare.
 

Pentru cine joacă Bărboianu?

     Sunt dinamovist de peste o jumătate de secol, dar ceea ce se întâmplă acum la clubul respectiv întrece orice imaginație. Echipa a fost falimentată de Borcea, care a câștigat bani buni din vânzarea jucătorilor și a readus, aproape gratis și aruncând praf în ochii suporterilor, foste glorii ale echipei, acum pensionari, pentru a se antrena... ”pentru Liga Campionilor”. Pe toți jucătorii buni care ar fi vrut să semneze pentru Dinamo i-a redirecționat către Steaua, acționând ca un veritabil agent al lui Gigi Becali.  Dinamo n-avea cum să facă performanță în condițiile astea și mă mir că nu retrogradează.
    Aseară am urmărit a doua repriză a meciului, fiindcă am vrut să-mi menajez mintea. Am văzut mai întâi o galerie de idioți care ținea cu tot dinadinsul ca Steaua să câștige cu 3-0, la masa verde. Au urmat secvențe de fotbal de nivel comunal. Un jucător îmi sărea în ochi prin entuziasmul său : Bărboianu.  Făcea exces de zel, dar centrările lui erau pase la adversar și pierdea mingea, ca din întâmplare, în situații cheie, punându-i pe steliști în situații favorabile. Pe scurt, Bărboianu juca pentru Steaua, iar colegii săi continuau să-i dea pase și antenorul paria pe el. Știam că, într-un alt meci cu Steaua, înscrisese în propria poartă, aducând trofeul foștilor militari. Și nu s-a dezmințit nici de data asta. I-a lăsat pe adversari să treacă pe lângă el ca pe lângă un stâlp de telegraf și să intre în careu, apoi s-a năpustit asupra lor și a faultat, pe rând, doi dintre ei! Ca să nu fie niciun dubiu!  Chiar orb dacă ar fi fost, arbitrul ar fi dat penalty. De aici meciul s-a rupt. Același Bărboianu bătea cornere, arunca mingea și strica fazele de atac ale dinamoviștilor, cu mare elen și în admirația tuturor.  În fine, văzând dincotro bate vântul și că unii dintre dinamoviști îi vor învingători pe flăcăii din Ghencea, arbitrul Cristi Balaș a vrut să-și aducă și el contribuția la mascaradă, fluierând un penalty mai mult decât dubios. Și uite așa s-a mai încheiat o maimuțăreală de meci, numită de mulți derby!
    Dinamo ar trebui să fie preluată urgent de un om care se pricepe la fotbal și care să aducă un antrenor bun. De exemplu, pe Grigoraș. Să vedem ce va face Dinu Gheorghe.

P.S. Încerc să scriu ceva, dar cei care furnizează curentul electric mă întrerup din trei în trei rânduri. Să înțeleg că asta e o formă de cenzură? :)

De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Un text de Dumitru Augustin Doman

vineri, 1 mai 2015

Criza criticii? Criza literaturii!

              În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:

         „La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.

        

         Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.

         Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!

         Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.

        

         La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.