Nu cu multă vreme în urmă am asistat la cea mai impresionantă scenă văzută de mine vreodată. Un câine fusese lovit pe o autostradă mexicană şi nu se mai putea ridica, fiind în pericol să fie terciut de celelate maşini, căci traficul era foarte intens. Un alt câine îl apucase cu gura şi încerca să-l salveze, târându-l către marginea drumului şi ocolind grijuliu maşinile care goneau înainte, şoferii ignorând incredibila solidaritate care se manifesta sub ochii lor. Am văzut, în alte împrejurări, femele care adoptau spre îngrijire pui aparţinând altor specii, aflaţi în situaţie critică, fiindcă mama lor fusese ucisă. Ideea este că animalele, deşi acţionează din instinct, fac lucruri prin care arată că sunt superioare majorităţii oamenilor. Atitudinea lor - cum să o caracterizăm ? - depăşeşte barierele speciei din care face parte fiecare şi chiar ale condiţiei de animal. Din nefericire, cei mai multi oameni nu fac nici măcar gesturi care să se înscrie în codul de onoare al conditiei umane. Fiecare exemplar uman nu se gândeşte decât la propriul buzunar şi la propria burtă. Fac o excepţie cu sexul, preocupându-se intens şi de zestrea şi activitatea în domeniu a semenilor săi. Din punct de vedere moral, mai avem puţin şi ajungem ca în secolul al XVIII-lea francez, când Casanova a fugit din Italia - tocmai evadase din faimoasa închisoare de la Piombi - şi a ajuns la Paris. În Franţa secolului al XVIII-lea fiecare bărbat avea copii făcuţi în alte familii, recunoscuţi de ei înşişi, totul făcându-se cu ştirea soţiei respective, dar şi a soţului încornorat, care avea şi el doi-trei copii într-o altă familie... Nici măcar lui Casanova nu-i venea a crede ochilor, căci marele seducător era obişnuit cu climatul puritan din Italia, unde erai ciomăgit dacă te uitai mai atent la o femeie care trecea pe lângă tine. Să nu se înţeleagă că eu "condamn" sau "înfierez" acest păcat, în fond atât de mărunt. Ştiu că înainte de a "vedea" pe altul, trebuie să ne privim în oglindă. Şi am mai învăţat, din cărţi şi din viaţă, că nu trebuie să judecăm pe nimeni. Chiar dacă suntem judecaţi şi de ultimele gunoaie umane. Acesta e adevărul : când "judeci" sistematic oamenii, fără să fii Platon sau Hegel, cobori sub condiţia de om. Nu evaluez pe nimeni, căci nu sunt moralist, ci scriitor şi îi privesc cu dragoste "pe păcătoşi". Îi simpatizez profund : ei reprezintă viaţa adevărată, bogată, diversă. Cine se crede imaculat să ia primul piatra şi să dea ! Consider că fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui ( sau, dacă n-are niciuna, de "păsărica" lui ! ).În definitiv, aşa cum îmi este străină noţiunea de ură, nu prea înţeleg nici ce este păcatul. Dar să nu creadă cineva că mă consider fără pată. Sunt convins că fiecare poate face orice doreşte, cu condiţia să nu aducă prejudicii celor din jur. Sau cum spunea nu cu multă vreme în urmă o "intelectuală" : "E p... mea şi fac ce vreau cu ea ! " Just ! Fiecare valorifică ce are. Şi "păsăricile" au, în mod evident, mai multă căutare decât ideile. De ce să ne necăjim ? Însă nici nu trebuie să acceptăm să fim scuipătoarea oricărui căpos plin de fumuri. E clar că dimensiunea etică lipseşte societăţii în care trăim. Să fi devenit vechea morală- care a asigurat evoluţia rasei umane de-a lungul mileniilor - desuetă ? Să fie nevoie de o nouă mentalitate ? Îm orice caz, corect ar fi ca fiecare să-şi asume propria condiţie, propriiile "păcate" şi nimeni să nu mai facă figură de sfânt exterminator care-i priveşte pe ceilalţi cu ură, invidie şi resentimente. ( Sfinţii adevăraţi contemplă umanitatea cu iubire şi înţelegere.) Toate lucrurile fiind de vânzare, ar trebui ca fiecare să spună, râzând : " Sunt negustor de idei, de sex, de terenuri, de case, de cărţi, de minciuni şi bărfe, de maşini sau de ochelari, fiindcă asta vând şi cumpăr." Sigur că unii prosperă, iar alţii dau faliment. Situaţia devine gravă când sexul devine principalul criteriu de apreciere a individului. Ceea ce face mass-media este o crimă psihologică, culturală, religioasă, socială, economică, umană... Şi nu e nevoie să insist. Nu-l consider pe cineva bun pedagog sau detectiv de elită doar pentru că e negru, e femeie frumoasă, e gay sau se închină zeului Priap. Văd fotbalişti al căror singur merit este acela că sunt de culoare. În filmele poliţiste americane, negrul este totdeauna şef, este cel mai puternic, mai inteligent, mai tolerant, mai înţelept şi-l găseşte, de unul singur, pe criminal. De altfel, filmele de piaţă americane reînvie, în subconştientul tuturor, modelul primitivului care, după ce-şi omoară duşmanii cu bâta, le ia vănatul din cămară şi femeia şi este fericit. Bâta este înlocuită de armele de foc, vânatul şi fructele au devenit valiza cu bani şi numai femeia a rămas aceeaşi, urmându-l pe masculul dominant... În rest, Dumnezeu cu mila. Guvernanţii mint, fură şi înşală, în contrast cu numeroşi inşi care sunt muritori de foame. Cel mai mult mă deranjează însă faptul că sunt incompetenţi şi proşti. Un ministru, chiar hoţ şi mincinos, dacă este competent şi inteligent reuşeşte să mulţumească pe toată lumea. Sau cea mai mare parte din ea. Dar când tu nu ştii nici să faci o adunare şi ajungi, ca în răposatul guvern, ministru de finanţe, ce mai e de zis ? Şi ce căuta Hârdău la Ministerul Educaţiei şi Cercetării ? Şi cine dracu, Doamne iartă-mă, era Anton Anton ? Iar Tăriceanu, modest comentator de curse automobilistice, devenise prim-ministru. Să te ferească Dumnezeu de prostul învestit într-o funcţie de mare insemnătate ! Ce merite avea ăsta ? A reuşit să dea o gaură în buget - pomenile electorale ! - de peste şapte miliarde de euro, iar noi achităm deficitul. E bine aşa ? Prin contrast, marele scriitor Radu Aldulescu primeste un salariu de 100 de lei pe lună ... Şi atunci nu trebuie să ne mirăm că iubirea a ajuns să fie echivalată cu sexul. Până şi animalele se împreunează din instinct, dar numai pentru a perpetua specia ! Diferiţi sunt cimpanzeii care seamănă cu noi şi au un comportament pervers.
Nu, nu sunt deloc revoltat pentru ceea ce văd. Aproape că mi-e indiferent. Voiam, de fapt, să spun că iubirea adevărată este supusă, ca şi pe vremea lui Camil Petrescu, unei puternice eroziuni : a fost înlocuită cu sexul care este o marfă foarte căutată. Sunt mulţi dispuşi să cumpere şi să vândă. Se spune că lucrurile care nu pot fi cântărite, măsurate şi vândute sunt de natură spirituală : credinţa, iubirea, lumina, apa din izvoare şi mări. Credinţa şi iubirea sunt însă mărfuri de mii de ani, iar apa şi lumina produsă de energia electrică fac obiectul unor tranzacţii comerciale care îi îmbogăţesc pe mulţi.
Unde este "iubirea care mişcă aştrii" despre care vorbea Dante în "Divina Comedie" ? Unde este iubirea ca principiu universal ? Gravitaţia şi atracţia universală a corpurilor era văzută ca forma supremă de iubire. Să te bucuri de iubirea unei stele, a unei galaxii sau a lui lumii supraceleste... Platon vorbea despre mitul androginului, fiinţă legendară care avea patru mâini, patru picioare şi se deplasa prin rostogolire. Androginii se simţeau atât de puternici, încât i-au sfidat pe zei. Aceştia s-au mâniat şi au poruncit ca insolentele fiinţe să fie tăiate în două. Din fiecare androgin au ieşit un bărbat şi o femeie, condamnaţi să-şi caute toată viaţa cealaltă jumătate. Unii şi-o găsesc, alţii nu. Ideea este că un bărbat sau o femeie care nu şi-a găsit marea iubire nu este decât o jumătate de om. Numai prin iubire putem fi întregi. Grecii considerau că sunt trei trepte ale iubirii : filia - iubirea maternă şi filială -, amor - dragostea dintre un bărbat şi o femeie - şi agape, care este forma supremă de iubire şi este de origine divină : ajungând în acest stadiu, simţim o nesfârşită iubire faţă de tot ce ne înconjoară. Un filosof german a formulat şi o "lege" a atracţiei între sexe. După opinia lui, orice individ posedă un număr de elemente care ţin de principiul masculin şi un număr de entităţi aparţinând principiului feminin. Bărbaţii au mai multe elemente masculine, femeile sunt posesoarele a mai multor elemente feminine. Un bărbat foarte viril are, să zicem, zece elemente masculine şi două feminine. El va fi atras de o femeie foarte... "feminină", care deţine zece puncte feminine şi două masculine, în aşa fel încât sumele celor două tipuri de elemente să fie, într-un cuplu, egale. Numai astfel se asigură armonia în cuplu. Urmând această regulă, un bărbat efeminat - 7 m + 5 f - va fi atras de o femeie cu aspect bărbătos - 7 f + 5 m. Această interesantă ecuaţie pare să se confirme în viaţa reală... În sfârşit, orientalii consideră că iubirea te scoate din tine însuţi, din perimetrul propriului egoism, şi te reuneşte împreună cu fiinţa iubită sub semnul unui principiu sublim. Citiţi "Maitreyi" de Mircea Eliade. Dar cine îşi mai depăşeşte acum propriul egoism, mai prejos decât cele mai animalice acte ? Cine mai ajunge în stadiul de agape ? Poate doar în glumă, când spui că iubeşti o femeie în agape, adică nu vrei să o atingi.. Copii şi părinţi se sfâşie între ei, infidelitatea e în floare, "creştinii" se manifestă anticreştinesc, idealul tuturor este să se împreuneze porceşte, la nimereală, cu cine se nimereşte, cu cine are punga plină şi o poziţie convenabilă social şi să ia pâinea de la gură celor care nu se pot adapta şi nici apăra.
Nu, nu mai cred de mult în iubire - vândută şi cumpărată pe doi lei -, nici în solidaritate, nici în gesturile de bunăvoinţă ale "prietenilor". Oamenii şi-au pierdut una dintre însuşirile lor definitorii : puterea de a iubi sincer, cu tot sufletul, în mod dezinteresat, o fiinţă sau un domeniu spiritual, nobleţea de a cultiva o prietenie în mod dezinteresat, de dragul de a fi în preajma unui om de valoare, cu haz şi cu har. Au pierdut şi capacitatea de a-şi privi semenii cu înţelegere şi cu bucuria unei bune comunicări, într-o existenţă pământească mult prea scurtă pentru a mai fi otrăvită cu conflicte şi sentimente negative. Noi iubim obiectele scumpe, banii şi plăcerile epidermice - ştiinţa frecării se numeşte tribologie : o piatră intră în interacţiune cu altă piatră -, iar multe animale ne-au depăşit prin acţiunile lor nobile. Am recăzut în stadiul de subanimalitate. Adio, Mihai Eminescu, adio, Serghei Esenin !
P.S. În "Cel mai iubit dintre pământeni", Marin Preda îl parafrazează pe Sfântul Pavel : "Dacă dragoste nu e, nimic nu e..." Sfântul scrisese : "Dacă dragoste nu am, nuimic nu sunt ! " Necazul este că existăm în continuare, dar nu mai suntem oameni. De aceea nu mă mai interesează politica, viaţa socială, pornirile afective ale oamenilor, prieteniile, duşmăniile, iscoadele care pândesc pe la uluci, nesimţiţii, inculţii, frustraţii, psihopaţii şi "vedetele". Încă mă fascinează cărţile, oamenii de cultură,ideile, pădurile, zăpezile, fluturii, florile, bibliotecile şi arta, în general. Aici s-a refugiat toată frumuseţea lumii şi s-a sublimat iubirea divină.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
joi, 29 ianuarie 2009
Risipirea frumuseţii
Una dintre raţiunile existenţei noastre pe pământ este frumuseţea. Omul este şi o fiinţă estetică. Aştrii luminând bezna şi frigul cosmic, nopţi argintate de lună, râuri sclipind în soare, iarba crescând, zăpezi de poveste, mugurii ridicându-se pe ramuri, munţi atingând cerul, păsări scăldându-se în azur, privighetori cântând, orhidee colorându-ne retina, trandafiri înmiresmând aerul, fluturi, femei surâzând... Lumea pe care o privim reflectă starea noastră de spirit, frumuseţea noastră interioară. În ceea ce mă priveşte, sunt fascinat de biblioteci, păduri, zăpezi şi fluturi. În copilăria mea, lumea era stăpânită de fluturi şi libelule. Fluturii erau de toate culorile, dar cei albi dominau peisajul. Fiecare zi de vară era animată de zborul lor vioi, de ninsoarea lor miraculoasă. În preumblările mele prin grădinile aproape sălbăticite ale ţăranilor, am descoperit, într-o bună zi, o poiană acoperită cu iarbă verde, grasă şi cu flori albastre. Abia peste treizeci de ani aveam să-mi dau seama că erau flori de lavandă ! Am început să mă duc zilnic acolo şi să citesc. Mă întindeam în iarbă, printre flori şi mă cufundam în lumea "Cireşarilor". Fluturii zburau în jurul meu, se aşezau pe flori, pe cartea deschisă şi chiar pe faţa mea. Mă simţeam minunat. Singurul meu tovarăş de joacă de atunci nu ştia nimic despre descoperirea mea şi mă căuta impacientat. M-a zărit printr-o spărtură a unor tufe compacte de gard viu şi a năvălit în poiană. Ţin minte că a rămas câteva momente uluit, privind zborul graţios al fluturilor. Şi-a revenit însă repede, şi-a scos basca de pe cap şi, pradă unui impuls bestial, de neînţeles, a început să ucidă, ca turbat, fluturii. A călcat şi florile în picioare şi nu s-a oprit decât în momentul în care a fost înţepat de o albină. A luat-o la goană urlând, lăsând devastată poiana albastră a lecturilor mele. Locul acela magic n-a mai fost niciodată ceea ce fusese. Mai rămăseseră câteva flori care nu fuseseră zdrobite şi cinci-şase fluturi. Am trăit un alt episod cu fluturi în clasele primare. Bătrânul învăţător de la clasa alăturată a venit într-o zi mânios la şcoală şi ne-a adunat pe toţi elevii în careu. Omizile distruseseră frunzişul a doi pruni care aparţineau gazdei sale - stătea cu chirie la o familie din sat - şi, în consecinţă, el ne trasa sarcina ca până a doua zi să omorâm fiecare câte o sută de fluturi pe care să-i punem într-o pungă de plastic. După-amiază toată comunitatea a ieşit la vânătoare de fluturi. Copii, părinţi şi bunici alergau bezmetici prin grădini, în urmărirea fluturilor. Înarmaţi cu mături lungi, cu căciuli şi cârpătoare cu care se băga pâinea în cuptor bătrâni şchiopi sau chiori ţopăiau de zor, ca apucaţi. Îmi amintesc cum, a doua zi, învăţătorul a numărat fluturii morţi aduşi de fiecare şi cum, încruntat, a dat sarcină dublă celor care nu-şi făcuseră norma. Tămbălăul acela a durat vreo săptămână. În sfârşit, în primul meu an în învăţământ - eram profesor la Cartojani - am asistat la cea mai neobişnuită invazie de fluturi care a existat vreodată. Pomii erau încărcaţi cu miliarde de înaripaţi care pătrundeau în vârtejuri, prin sălile de clasă, unde îşi găseau sfârşitul. Îi măturau copiii şi îi depozitau în coşurile de gunoi, care se umpleau de câteva ori pe zi şi în grămezi mari, nefireşti. Într-o zi, la ora de compunere, un copil mi-a atras atenţia că în livada şcolii se află doi cerbi. Am întors capul, m-am uitat şi am văzut că, într-adevăr, cerbii erau acolo, mişcându-se încet, prin viscolul de fluturi. Erau slabi, scheletici, răbdaseră de foame toată iarna, atunci era primăvară, iar unul dintre ei avea un corn rupt şi sângera.
Sunt oameni înzestraţi cu talent, care creează frumuseţe pură, spre bucuria celorlalţi. Ei reinventează lumea, făcând-o mai frumoasă, mai suportabilă, mai proaspătă. Aceştia sunt artiştii : muzicienii, pictorii, scriitorii, dansatorii, actorii, arhitecţii, cineaştii.
Iubirea şi fericirea noastră sunt legate de frumuseţe şi de posibilitatea de a înfrunta bolile şi timpul. Căutăm şi vânăm frumuseţe. Chiar şi o femeie urâtă are farmecul şi frumuseţea ei, dacă ştii să o priveşti şi dacă ea ştie să se facă plăcută. După cum pot fi femei perfecte din punct de vedere anatomic, dar nu au pic de farmec, ca şi cum ar fi păpuşi de plastic.
Mâna tatălui pe umărul unui copil înseamnă iubire, dar şi frumuseţe.
Mângâierea mamei pe obrazul pruncului este deopotrivă grijă maternă şi frumuseţe.
Mâna întinsă de un prieten, când îţi este mai greu, este solidaritate, dar şi frumuseţe.
Surâsul evanescent al unei femei este comunicare, dar şi frumuseţe.
Egoismul şi răutatea unui părinte care îşi schilodeşte sufleteşte copilul este urâţenie, adică risipirea frumuseţii.
Invidia şi răutatea care înfloresc pe chipul unuia pe care l-ai crezut prieten înseamnă distrugerea frumuseţii.
Scufundarea în noroi, pe bani puţini, a unei femei la care ai ţinut mult înseamnă stingerea frumuseţii. Poate pentru o vreme. Poate pentru totdeauna.
Fără frumuseţe, lumea înconjurătoare este insuportabilă. Ce putem face pentru a nu mai risipi frumuseţea ?
Sunt oameni înzestraţi cu talent, care creează frumuseţe pură, spre bucuria celorlalţi. Ei reinventează lumea, făcând-o mai frumoasă, mai suportabilă, mai proaspătă. Aceştia sunt artiştii : muzicienii, pictorii, scriitorii, dansatorii, actorii, arhitecţii, cineaştii.
Iubirea şi fericirea noastră sunt legate de frumuseţe şi de posibilitatea de a înfrunta bolile şi timpul. Căutăm şi vânăm frumuseţe. Chiar şi o femeie urâtă are farmecul şi frumuseţea ei, dacă ştii să o priveşti şi dacă ea ştie să se facă plăcută. După cum pot fi femei perfecte din punct de vedere anatomic, dar nu au pic de farmec, ca şi cum ar fi păpuşi de plastic.
Mâna tatălui pe umărul unui copil înseamnă iubire, dar şi frumuseţe.
Mângâierea mamei pe obrazul pruncului este deopotrivă grijă maternă şi frumuseţe.
Mâna întinsă de un prieten, când îţi este mai greu, este solidaritate, dar şi frumuseţe.
Surâsul evanescent al unei femei este comunicare, dar şi frumuseţe.
Egoismul şi răutatea unui părinte care îşi schilodeşte sufleteşte copilul este urâţenie, adică risipirea frumuseţii.
Invidia şi răutatea care înfloresc pe chipul unuia pe care l-ai crezut prieten înseamnă distrugerea frumuseţii.
Scufundarea în noroi, pe bani puţini, a unei femei la care ai ţinut mult înseamnă stingerea frumuseţii. Poate pentru o vreme. Poate pentru totdeauna.
Fără frumuseţe, lumea înconjurătoare este insuportabilă. Ce putem face pentru a nu mai risipi frumuseţea ?
luni, 26 ianuarie 2009
Am luat-o către Evul Mediu
Se ştie că Evul Mediu a fost tipul de societate în care contrastele s-au manifestat în modul cel mai violent : sărăcie-bogăţie, desfrâu-virtute, cruzime-milă, nobil-plebeu, învăţătură-ignoranţă, eroism-trădare, iubire-ură, măreţie-mizerie, onoare-promiscuitate, fidelitate-infidelitate, sfinţenie-păcat, sacru-profan etc. Nu sunt acestea şi atributele lumii în care trăim ? Ca şi atunci, majoritare sunt sărăcia, desfrâul, cruzimea, ignoranţa, trădarea, mizeria, promiscuitatea, infidelitatea. Ca şi în Epoca Întunecată, unii muncesc, iar alţii se răsfaţă în lux, escaladând munţi de bani şi jucând cu ipocrizie comedia familiei şi chiar a smereniei. În plus, "modelul" activistului de partid a lăsat urme. Oamenii din fruntea statului sunt non-valori din eşaloanele doi, trei şi patru ale partidului unic. Nulităţi pe care Ceauşescu - cu câtă durere trebuie să constat asta !- nu i-ar fi lăsat nici să-i ducă papucii. Câte speranţe nu aveam toţi, prin 1990 ! Iliescu a avut însă grijă să-şi pună "tovarăşii" în toate funcţiile posibile, aceştia au făcut prozeliţi - ciuma bubonică se ia ! - şi iată-ne azi căzuţi cu mult sub 1989 ! E inimaginabil cât de mult rău a putut să facă acest om cumsecade şi cinstit unei întregi naţiuni ! A scăpat repede de Petre Roman care începuse să promoveze oameni de valoare şi de Stolojan care intenţiona să reformeze economia şi s-a făcut un fel de punte pentru colhoznici. Abuzuri inimaginabile, încălcări ale drepturilor omului, festivism, munţi de hârtii, credinţa nestrămutată că putem rezolva totul prin şedinţe interminabile şi că ne putem urmări şi controla în totalitate semenii, răutatea, intoleranţa şi prostia ne trag pe fundul gropii Marianelor. Suntem o ţară care nu produce decât hârtii şi încearcă să-şi asasineze cetăţenii, intoxicându-i cu ură, invidie şi răpindu-le orice urmă de speranţă şi ultimele rămăşiţe de timp liber. O adevărată puşcărie în care resursele umane sunt, pur şi simplu, distruse. Sunt firme in care tinerii muncesc 14-16 ore pe zi, pe salarii modice.
Guvernanţii au alergie la ideea de valoare. Probabil că nu întâmplător vor să scoată din Adrian Năstase ţap ispăşitor pentru toate hoţiile care au secătuit ţara. Năstase nu este un oarecine ( apropo, citiţi-i blogul : nastase.wordpress.com ) : e un intelectual adevărat, fin, un om competent, care însă a căzut pradă unei lăcomii incredibile şi inexplicabile. Dacă aş fi fost sărac în tinereţe, l-aş fi înţeles : foamea şi setea nu se astâmpără niciodată, umilinţa nu se răscumpără, ce-ai pierdut e bun pierdut. Dar omul acesta a huzurit totdeauna. Şi atunci ? S-ar putea ca el să joace rolul porcului sacrificat pentru sărbătorirea Crăciunului Alianţei. Mai nou, guvernul s-a gândit să termine şi cu drepturile de autor. ( În treacăt fie zis, China medievală era cu mult nai evoluată decât societăţile de tip capitalist din mileniul al treilea, fiindcă atunci şi acolo indivizii erau promovaţi după merite. Ca să promoveze în ierarhia socială, oamenii susţineau examene în faţa unei comisii formate din cei mai învăţaţi oameni. Cei mai valoroşi deveneau astfel şi cei mai bogaţi. Acum inşii care sunt suspectaţi că n-ar fi idioţi sunt chiar terorizaţi. ) Nici n-ar trebui să existe autori ! Şi dacă există, nenorociţii ăştia nu merită niciun drept ! Produsul muncii lor aparţine poporului suveran. Ce, ei n-au auzit de muncă patriotică ? De autori avem nevoie noi ? Nu, ci de pietre, praştii, pistoale, bâte şi proşti care să-i aleagă pe demnitari. Autorii ar trebui să dispară şi să rămână "cititorii" de clondire, "cititorii" printre uluci, "cititorii" pe gaura cheii, "cititorii" de pe marginea şanţului, "cititorii" în palmă, în cărţi, în bobi şi în zodii şi "cititorii" soartei noastre triste... Halal ! Putem spune, fără riscul de a greşi, că România de acum este un mare bordel în care unii fac treaba "ruşinoasă" care se face într-un asemenea păcătos stabiliment, iar ceilalţi... plătesc distracţia primilor. La preţuri mult umflate....
P.S. A murit şi sensibilul poet Grigore Vieru într-un accident. Cam multe "accidente" de maşini, în care dispar oameni de mare valoare, dar incomozi pentru regimurile totalitare, în timp ce toţi ceilalţi pasageri scapă nevătămaţi. Curios, nu ?
Guvernanţii au alergie la ideea de valoare. Probabil că nu întâmplător vor să scoată din Adrian Năstase ţap ispăşitor pentru toate hoţiile care au secătuit ţara. Năstase nu este un oarecine ( apropo, citiţi-i blogul : nastase.wordpress.com ) : e un intelectual adevărat, fin, un om competent, care însă a căzut pradă unei lăcomii incredibile şi inexplicabile. Dacă aş fi fost sărac în tinereţe, l-aş fi înţeles : foamea şi setea nu se astâmpără niciodată, umilinţa nu se răscumpără, ce-ai pierdut e bun pierdut. Dar omul acesta a huzurit totdeauna. Şi atunci ? S-ar putea ca el să joace rolul porcului sacrificat pentru sărbătorirea Crăciunului Alianţei. Mai nou, guvernul s-a gândit să termine şi cu drepturile de autor. ( În treacăt fie zis, China medievală era cu mult nai evoluată decât societăţile de tip capitalist din mileniul al treilea, fiindcă atunci şi acolo indivizii erau promovaţi după merite. Ca să promoveze în ierarhia socială, oamenii susţineau examene în faţa unei comisii formate din cei mai învăţaţi oameni. Cei mai valoroşi deveneau astfel şi cei mai bogaţi. Acum inşii care sunt suspectaţi că n-ar fi idioţi sunt chiar terorizaţi. ) Nici n-ar trebui să existe autori ! Şi dacă există, nenorociţii ăştia nu merită niciun drept ! Produsul muncii lor aparţine poporului suveran. Ce, ei n-au auzit de muncă patriotică ? De autori avem nevoie noi ? Nu, ci de pietre, praştii, pistoale, bâte şi proşti care să-i aleagă pe demnitari. Autorii ar trebui să dispară şi să rămână "cititorii" de clondire, "cititorii" printre uluci, "cititorii" pe gaura cheii, "cititorii" de pe marginea şanţului, "cititorii" în palmă, în cărţi, în bobi şi în zodii şi "cititorii" soartei noastre triste... Halal ! Putem spune, fără riscul de a greşi, că România de acum este un mare bordel în care unii fac treaba "ruşinoasă" care se face într-un asemenea păcătos stabiliment, iar ceilalţi... plătesc distracţia primilor. La preţuri mult umflate....
P.S. A murit şi sensibilul poet Grigore Vieru într-un accident. Cam multe "accidente" de maşini, în care dispar oameni de mare valoare, dar incomozi pentru regimurile totalitare, în timp ce toţi ceilalţi pasageri scapă nevătămaţi. Curios, nu ?
duminică, 25 ianuarie 2009
Culori, miresme, anotimpuri
Anotimpurile care ne oferă cele mai variate şi încântătoare culori şi miresme sunt primăvara şi toamna, adică anotimpurile de trecere. Renaşterea naturii şi amurgul ei. Vara prezintă o prea mare vitalitate, iar iarna este feerică, prin modificarea radicală a peisajului. Nu ai senzaţii olfactive sau legate de cromatică, dar ai impresia că te-ai mutat într-o ţară de vis. Trăieşti în imaginaţie, în ficţiune. Din persoană, devii personaj. Trăieşti în visul cuiva sau între filele unei cărţi de Andersen. De aceea am socotit, decenii în şir, că iarna este cel mai frumos anotimp. Acum mă gândesc la iepuraşi şi la bietele căprioare care nu-şi găsesc hrana şi sfârşesc sub gloanţele vânătorilor. Nu voi înţelege niciodată ce plăcere poţi simţi atunci când foloseşti, pe post de ţinte, fiinţe vii, care au afectivitate, comunică între ele şi simt durerea. Un prieten care vânează, dar care, spune el, respectă toate regulile, mi-a spus că într-o zi s-a apropiat de o căprioară care fusese doborâtă de altcineva şi care îşi dădea duhul. Graţioasa făptură plângea ca un copil, având lacrimi adevărate în ochi... Nimic nu este mai urât însă decât o iarnă fără zăpadă, cenuşie, sufocată de noroaie. Tablou cu ciori înfometate şi copaci negri, care îţi provoacă astenii şi nevroze. Până la urmă, nimic nu ne mulţumeşte.
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Stăpânul cuvintelor şi Marele Nord
Călin-Andrei Mihăilescu este azi o legendă vie. Dicţionarele ne spun că el este scriitor şi profesor de spaniolă şi literatură comparată, la University of Western Ontario din London, Canada. Scrie în câteva limbi şi se mişcă în voie pe toate continentele culturale ale lumii. Călin-Andrei Mihăilescu a emigrat în ţara frunzei de arţar, după cum afirmă Magda Bărăscu, deoarece „este singurul spaţiu aleatoriu care îl lasă să se reinventeze aşa cum simte.” Dorinţa de a depăşi limitele umane cunoscute, de a trece dincolo de toate barierele spaţiului şi timpului în care trăim este lesne vizibilă şi în acest autoportret pe care fabulosul nostru personaj şi-l face, cu ocazia acordării unui interviu : „ Călin-Andrei Mihăilescu e un tip care fumează, joacă fotbal, dansează, are doi copii, scrie în câteva limbi, predă cursuri universitare în Canada, conduce repede, se mişcă uşor, ironizează nepedepsit, călătoreşte mult, mai fumează... Îmi plac multe şi pe multe dintre ele le fac. Sunt hedonist, dar nu amoral ; sunt înalt, dar nu excesiv ; mă rad în cap, dar nu zilnic.”
L-am cunoscut în septembrie, 1977, când directorul nostru de studii, regretatul profesor Ion Rotaru, ne-a adunat, în amfiteatrul Odobescu, pe toţi studenţii din anul I, pentru a ne da bibliografia şi a ne ţine o predică, oarecum înspăimântătoare, în care ne-a explicat că, din momentul acela, va trebui să petrecem aproape tot timpul în bibliotecă... Călin era un tânăr strălucitor, frumos, un prinţ plictisit, în superbia sa, de inepţiile care i se îndrugau, de truismele care i se debitau. Un om venit parcă din altă lume. Avea o aură nobilă, care îl însoţea în tot ce făcea : o ţigară aprinsă, un zâmbet – rar ! – aruncat Ariadnei Berbinski, gestul de a-şi scutura părul lung, bogat, revărsat peste gulerul puloverului, detenta uimitoare cu care se ridica la fileu, în meciurile noastre de volei, şi puncta necruţător. Cât timp a vorbit Ion Rotaru, am tras cu coada ochiului la neobişnuitul meu coleg. Avea un farmec inefabil, care mă fascina. Omul de la catedră vorbea gros, prevestind nenorociri pentru cei care nu vor citi suficient şi ameninţându-i cu repetenţia pe leneşi. Nici nu începuse bine anul universitar şi bătrânul discipol al lui Călinescu ne speria că nu vom putea face faţă înaltelor exigenţe ale lăcaşului de învăţământ în care ne aflam ! Niciun muşchi nu a tresărit pe faţa tânărului de lângă mine. Ba parcă avea o expresie uşor dispreţuitoare. Asculta totul absent, cu un aer grav, deloc impresionat de enormităţile care ni se spuneau. La un moment dat, mi s-a părut că întrezăresc, în ochii lui, o uşoară umbră de ironie. Peste câteva zile eram în Dobrogea, la ferma viticolă de la Cochirleni. Toţi studenţii erau obligaţi, pe atunci, să facă, timp de două săptămâni, „practică pedagogică”. Ni se puneau şi note pentru asta şi ele erau luate în calcul la medie. „Practica pedagogică” consta în a culege, zilnic, 40 de lădiţe de struguri albi, brumaţi, de masă. Ţin minte că erau două soiuri : Hafuz-Ali şi Muscat de Hamburg. La sfârşitul zilei de muncă ni se numărau lădiţele şi eram trecuţi într-un tabel. Conducerea fermei insista ca studenţilor care nu-şi făceau norma să nu li se mai servească masa, spre consternarea profesorilor nostri . Mâncam într-o cantină infectă şi dormeam în camere mizerabile, locuite de obicei de muncitorii sezonieri. Nu mai vorbesc de instalaţiile sanitare, că mi se face rău şi acum... După-amiezile şi nopţile erau ale noastre şi le petreceam după cum credeam de cuviinţă. Plimbări, discuţii nesfârşite, idile, beţii cu vin cumpărat de la ţăranii dobrogeni. Într-o seară am auzit că Eugen Simion a descins la Cochirleni, venind direct de la Paris. Fireşte că, inconştienţi cum eram, am năvălit toţi peste el, în dormitor, pentru a-i afla opiniile în legătură cu problemele care ne frământau pe noi. Eugen Simion era derutat de elanul tinerilor, de ideile lor radicale. A fost un alt moment când Călin a ieşit puternic în evidenţă, prin părerile sale originale, mature, excelent fundamentate. În contrast cu el, un tânăr student de la fizică era mereu pe lângă subiect, neînţelegând practic despre ce se vorbeşte. Dar nu se lăsa cu niciun chip şi îşi relua asalturile aberante, cu şi mai mare furie. Necunoscutul era... Horia-Roman Patapievici. Mai târziu, am avut ocazia de a-l urmări pe Călin la cursuri şi seminarii. Îi umilea, pur şi simplu, pe toţi, deopotrivă profesori şi studenţi, prin volumul cunoştinţelor sale şi prin ideile incendiare pe care şi le expunea cu o voce inconfundabilă, cu o dicţie desăvârşită, de mare actor. Toţi păreau că se bâlbâie atunci când vorbeau, în comparaţie cu el. L-am auzit, într-un rând, pe un tânăr lector de pedagogie, răbufnind şi apelând la un ultim argument, după un seminar în care Călin îl făcuse, subtil, cârpă de şters pe jos : „ Până la urmă, dumneata, tovarăşe Mihăilescu, vii cam rar pe la seminarii !” „Rar, dar bine !”, a sunat răspunsul nemilosului Călin. El ştia tot şi eclipsa, alături de Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, pe oricine. Eclata pretutindeni, consumând cota de glorie a tuturor ! La orele de sport, era cel mai bun la baschet, la volei, zbura cu adevărat pe deasupra fileului şi pe sub coşul cu plasă şi juca excelent fotbal. Organizam meciuri cu cei aflaţi în anul superior şi îmi atrăgea atenţia, ferm, de câte ori intram ceva mai viguros la un coleg mult prea fragil şi, pe deasupra, lipsit de umor. „Fii atent, Şerbane !”, răsuna sec, în sala de sport, avertismentul şi aveam impresia că îl aud pe Dan Nuţu furios la culme sau pe fermecătorul Gabriel Oseciuc, într-un film cu ilegalişti revoltaţi. Pe atunci înţelesesem una dintre coordonatele esenţiale ale existenţei lui Călin : pentru colegul meu nu exista ideea de limită, iar spaţiul şi timpul erau nişte noţiuni de care aproape că se putea face abstracţie. Putea face orice, oricând. Nu că ar fi fost obsedat de libertate, dar era un om absolut liber în toate actele pe care le săvârşea. Nu am fost foarte apropiaţi în perioada studenţiei, dar nu-mi dau seama care erau motivele. În orice caz, când s-au făcut repartiţiile, Călin a făcut un gest care i-a perpetuat imaginea de nobil dezinteresat, de aristocrat gata să întindă o mână semenului său aflat în dificultate. În ziua în care s-au afişat posturile vacante în învăţământ, ne-am adunat cu toţii la secretariat, făcându-ne îngrijoraţi calcule. Oraşele mari fuseseră blocate pentru absolvenţi, din ordinul Elenei Ceauşescu, după ce cu un an în urmă, când terminaseră Romulus Bucur şi Mircea Cărtărescu, se intrase în Bucureşti şi cu media 8,50. Acum cele mai bune posturi erau la Crevedia – fiindcă era aproape de Bucureşti ! -, Breaza, Naipu-Ghimpaţi, Cartojani, Sulina, Alba-Iulia... Am văzut pe listă postul de la Cartojani şi i-am anunţat pe colegi că acela e al meu. „Să nu vă speriaţi de ceea ce va urma !”, ne avertizase, la ultimul său curs, neuitatul acad. prof. Ion Coteanu, decanul facultăţii în acel moment. Din greşeală, academicianul ne-a anunţat că repartiţia va avea loc în aula Facultăţii de Drept, la ora 8 dimineaţa. În schimb, facultatea era plină de afişe care spuneau că evenimentul va avea loc la ora 7 ! M-am sculat devreme, foarte stresat, dar am intrat într-o discuţie în contradictoriu cu Nino Stratan , colegul meu de cameră, pe tema orei la care ne vom afla destinul. El susţinea sus şi tare că toată afacerea va începe la 8, căci aşa cum ne anunţase decanul şi că n-avea rost să mergem mai devreme. Eu o ţineam pe a mea, că este bine să fim din vreme la locul "crimei". Până la urmă am făcut un compromis şi am mers la 7,30. Când am intrat în sală, am avut un şoc : trecuseră de poziţia mea ! Colega mea de bancă de la seminarii, acum o ziaristă cunoscută şi soţia unui critic literar valoros, decedat prematur, tocmai mă contesta ! Primisem postul fără să fiu în sală. Văzând că s-a ajuns la poziţia mea şi că n-am ajuns în aulă, Călin s-a dus la decan, cu care era prieten, i-a explicat situaţia şi a solicitat postul, în numele meu, dar pe răspunderea sa. Să nu uităm că ne aflam în 1981, când toate unităţile de învăţământ şi de cultură din ţară gemeau de securişti şi de turnători. Călin s-a apropiat de mine, fluturând triumfător hârtia prin care eram angajat profesor. „Te-am auzit la secretariat când ziceai că îţi doreşti postul ăla şi ţi l-am luat !”, mi-a spus şi s-a întors şi a plecat, fără să mai aştepte mulţumirile mele.
Acum Călin-Andrei Mihăilescu este departe, în Marele Nord. A găsit, în sfârşit, spaţiul fără limite, care să nu-l împiedice în zborurile sale intelectuale şi de tot felul şi la care a visat mulţi ani. Poate a reinventat şi infinitul timpului. Trăieşte, la modul sublim, ideea de libertate. Scrie dumnezeieşte, devastând gratiile dicţionarelor şi lăsând cuvintele să leviteze, în numele unei eliberări absolute, pe care a transferat-o, iată, şi cărţilor scrise de el. Din textele sale, îmi dau seama acum şi de un alt aspect al spiritului său : ludicul. Pentru Călin-Andrei Mihăilescu, literatura este un joc superior, o terapie celestă pentru spirit : „Literatura a început să-mi placă, dar tot ca joc. Şi acum cred că singurul lucru limpede şi constant în viaţă este jocul. Mi-a plăcut să fiu jucător, să fac joc din te miri ce şi cred că m-am maturizat atunci când, mulţi ani mai târziu, competiţia, obsesia de a câştiga la orice, chiar la mesul pe jos sau la băutul unui pahar cu apă, a fost complet înlocuită de gratuitatea jocului.” Paradoxurile lui Călin-Andrei Mihăilescu fac ca ideile să aprindă cuvintele, iar acestea, fulgerate, scapără, ridicându-se în jerbe de sensuri, în jocuri fastuoase de artificii ucigătoare, draperii de lumină şi uluitoare aurore boreale : „Veneau odată din viitor profeţii ; acum viitoru-i împinge în trecut prea repede, ca să nu mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea în calculatoare şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de scenarişti ( analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor şi ai guvernelor, un numeros public).” Parodia şi ironia sunt la ele acasă. Jocurile de cuvinte sunt revelatorii, iar enunţurile reverberează de sensuri, cu efecte extraordinare pentru cititor : „Criză potrivită la lume potrivită, că global la global trage.” Sau : „Altminteri, c-o privire largă, laşă ( şi cu alta drăgălaşă ) vedem cum capul ce se pleacă, pe-aici nu se trece !” Despre fiecare propoziţie a sa s-ar putea spune ceea ce a zis el odată despre vodcă : „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini !” Mobilitatea extraordinară de a stârni curcubeie în cuvinte îmi aminteşte de Stratan, numai că la Călin-Andrei Mihăilescu fenomenul se petrece pe spaţii mult mai ample. Stilistic, Călin-Andrei Mihăilescu şi-a construit propriul imperiu sintactic şi lexical, aidoma lui Şerban Foarţă şi Luca Piţu. Parcurgând textele acestui scriitor, cititorul are impresia că receptează simultan mai multe registre stilistice. De fapt, unele dintre ele sunt sugerate printr-o abilitate de exprimare unică. Preocupat de libertate, Călin descoperă captivitatea limbii : „Limba nu exprimă totul... Suntem închişi şi limitaţi de concepte... Limbajul captivează – şi, făcând-o, capturează – gândirea. Ceea ce, în limbaj, se numeşte gândire.” Formulările memorabile abundă : „Pe scurt, pentru a captura realul, omul este silit să fie capturat de real... Nu avem idei. Ideile ne au pe noi, ca prisme, nu ca atribute, cu fragilitatea intensă a fulguraţiilor : viaţa trece prin şi pe lângă ele, lipsitele de trup, dar nu de suflet, focul enigmatic din care corpurile şi spiritul se iscă. Această emergenţă nu poate fi povestită decât prin absenţa surogatelor sale. Ideile sunt multiplicităţi în care diferenţa dintre singular şi plural este trecătoare. Ideile platonice strălucesc în mutismul mitului ; prin jocurile lor de cuvinte, sîntem infanţii ideilor. Farmecul despotic al acestui peisaj nu s-a epuizat încă. Lumea poate să se des-cînte, dar cadrul generic desenat de Platon, căruia istoria filosofiei occidentale îi este un fir de note de subsol, nu. Jocul de cuvinte se pliază asupră-şi, baroc. El îşi dă astfel fundamentul la şi ca fiecare volută, în nisipurile mişcătoare ale limbajului. Aruncând zarul Atenei şi Ierusalimului, jocul de cuvinte este ludaic. Jocul de cuvinte ne are ca prisme : noi nu îl facem, ci el pe noi ( ca să îl facem ). Luneta ideologilor vede în jocul de cuvinte o necuviinţă, căci nu poate pătrunde prin luminile reflectate prin prisma lui. Jocul de cuvinte este strategia evitării capturii, este corporalitatea liberă a limbii. Gândirea aceasta e prisma ideilor şi a jocurilor de cuvinte. Ambiguitatea – ce doar învăluie structurile binare spre a le ascunde instinctul de putere - îi e străină, dar nu indiferentă. Spaţiul său de joc, de la o limită la altă, e un tunel limpede ca aerul în care totul poate fi exprimat – dar nu şi spus.” În asemenea pagini, Călin-Andrei Mihăilescu este un eseist scânteietor, de mare anvergură intelectuală, mişcându-se în cerul unor mari idei. Nu m-ar mira ca autorul să ne dăruiască, într-o zi, un sistem filosofic temeinic şi original.
Călin-Andrei Mihăilescu este un acut observator al realităţilor româneşti. Dă însă totdeauna, observaţiilor sale, o rezonanţă culturală : „România tinereţii mele era o ţară egal împărţită de Caragiale şi Stalin. Viaţa mea diasporică s-a împărţit între acelaşi Caragiale şi Borges, amândoi oameni de o generozitate inaparentă, dar certă.” Ca orice scriitor mare, Călin-Andrei Mihăilescu este preocupat nu numai de limbaj în general, ci şi de soarta limbii române : „Până acum un an-doi, doar la PROTV se vorbea răstit. Acum toate televiziunile îşi exhibă o limbă dubioasă, întâmplătoare şi agresivă, îşi protuberează mandibulele, ecranele se umflă şi se apropie de ochiul tău de legumă, telespectatorule...” Este vizată aici mutilarea violentă a limbii de către fenomenul mass-media, dar şi schilodirea spirituală a telespectatorului.
Gândirea şi textele lui Călin-Andrei Mihăilescu, complexe, ludice, histrionice, animate de taifunurile aspiraţiei către ilimitat, ne încântă şi ne vindecă de multe angoase. Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, Călin-Andrei Mihăilescu ar fi fost alchimist sau conducător de cruciade. Astăzi îl văd scriind sclipitor şi ţinând conferinţe de neuitat. Îl mai văd explorând ţinuturi necunoscute şi planete îndepărtate, dincolo de barierele galaxiei noastre. Deocamdată o face cu gândul, călătorind, cu egală plăcere, prin deşerturi şi printre stele.
L-am cunoscut în septembrie, 1977, când directorul nostru de studii, regretatul profesor Ion Rotaru, ne-a adunat, în amfiteatrul Odobescu, pe toţi studenţii din anul I, pentru a ne da bibliografia şi a ne ţine o predică, oarecum înspăimântătoare, în care ne-a explicat că, din momentul acela, va trebui să petrecem aproape tot timpul în bibliotecă... Călin era un tânăr strălucitor, frumos, un prinţ plictisit, în superbia sa, de inepţiile care i se îndrugau, de truismele care i se debitau. Un om venit parcă din altă lume. Avea o aură nobilă, care îl însoţea în tot ce făcea : o ţigară aprinsă, un zâmbet – rar ! – aruncat Ariadnei Berbinski, gestul de a-şi scutura părul lung, bogat, revărsat peste gulerul puloverului, detenta uimitoare cu care se ridica la fileu, în meciurile noastre de volei, şi puncta necruţător. Cât timp a vorbit Ion Rotaru, am tras cu coada ochiului la neobişnuitul meu coleg. Avea un farmec inefabil, care mă fascina. Omul de la catedră vorbea gros, prevestind nenorociri pentru cei care nu vor citi suficient şi ameninţându-i cu repetenţia pe leneşi. Nici nu începuse bine anul universitar şi bătrânul discipol al lui Călinescu ne speria că nu vom putea face faţă înaltelor exigenţe ale lăcaşului de învăţământ în care ne aflam ! Niciun muşchi nu a tresărit pe faţa tânărului de lângă mine. Ba parcă avea o expresie uşor dispreţuitoare. Asculta totul absent, cu un aer grav, deloc impresionat de enormităţile care ni se spuneau. La un moment dat, mi s-a părut că întrezăresc, în ochii lui, o uşoară umbră de ironie. Peste câteva zile eram în Dobrogea, la ferma viticolă de la Cochirleni. Toţi studenţii erau obligaţi, pe atunci, să facă, timp de două săptămâni, „practică pedagogică”. Ni se puneau şi note pentru asta şi ele erau luate în calcul la medie. „Practica pedagogică” consta în a culege, zilnic, 40 de lădiţe de struguri albi, brumaţi, de masă. Ţin minte că erau două soiuri : Hafuz-Ali şi Muscat de Hamburg. La sfârşitul zilei de muncă ni se numărau lădiţele şi eram trecuţi într-un tabel. Conducerea fermei insista ca studenţilor care nu-şi făceau norma să nu li se mai servească masa, spre consternarea profesorilor nostri . Mâncam într-o cantină infectă şi dormeam în camere mizerabile, locuite de obicei de muncitorii sezonieri. Nu mai vorbesc de instalaţiile sanitare, că mi se face rău şi acum... După-amiezile şi nopţile erau ale noastre şi le petreceam după cum credeam de cuviinţă. Plimbări, discuţii nesfârşite, idile, beţii cu vin cumpărat de la ţăranii dobrogeni. Într-o seară am auzit că Eugen Simion a descins la Cochirleni, venind direct de la Paris. Fireşte că, inconştienţi cum eram, am năvălit toţi peste el, în dormitor, pentru a-i afla opiniile în legătură cu problemele care ne frământau pe noi. Eugen Simion era derutat de elanul tinerilor, de ideile lor radicale. A fost un alt moment când Călin a ieşit puternic în evidenţă, prin părerile sale originale, mature, excelent fundamentate. În contrast cu el, un tânăr student de la fizică era mereu pe lângă subiect, neînţelegând practic despre ce se vorbeşte. Dar nu se lăsa cu niciun chip şi îşi relua asalturile aberante, cu şi mai mare furie. Necunoscutul era... Horia-Roman Patapievici. Mai târziu, am avut ocazia de a-l urmări pe Călin la cursuri şi seminarii. Îi umilea, pur şi simplu, pe toţi, deopotrivă profesori şi studenţi, prin volumul cunoştinţelor sale şi prin ideile incendiare pe care şi le expunea cu o voce inconfundabilă, cu o dicţie desăvârşită, de mare actor. Toţi păreau că se bâlbâie atunci când vorbeau, în comparaţie cu el. L-am auzit, într-un rând, pe un tânăr lector de pedagogie, răbufnind şi apelând la un ultim argument, după un seminar în care Călin îl făcuse, subtil, cârpă de şters pe jos : „ Până la urmă, dumneata, tovarăşe Mihăilescu, vii cam rar pe la seminarii !” „Rar, dar bine !”, a sunat răspunsul nemilosului Călin. El ştia tot şi eclipsa, alături de Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, pe oricine. Eclata pretutindeni, consumând cota de glorie a tuturor ! La orele de sport, era cel mai bun la baschet, la volei, zbura cu adevărat pe deasupra fileului şi pe sub coşul cu plasă şi juca excelent fotbal. Organizam meciuri cu cei aflaţi în anul superior şi îmi atrăgea atenţia, ferm, de câte ori intram ceva mai viguros la un coleg mult prea fragil şi, pe deasupra, lipsit de umor. „Fii atent, Şerbane !”, răsuna sec, în sala de sport, avertismentul şi aveam impresia că îl aud pe Dan Nuţu furios la culme sau pe fermecătorul Gabriel Oseciuc, într-un film cu ilegalişti revoltaţi. Pe atunci înţelesesem una dintre coordonatele esenţiale ale existenţei lui Călin : pentru colegul meu nu exista ideea de limită, iar spaţiul şi timpul erau nişte noţiuni de care aproape că se putea face abstracţie. Putea face orice, oricând. Nu că ar fi fost obsedat de libertate, dar era un om absolut liber în toate actele pe care le săvârşea. Nu am fost foarte apropiaţi în perioada studenţiei, dar nu-mi dau seama care erau motivele. În orice caz, când s-au făcut repartiţiile, Călin a făcut un gest care i-a perpetuat imaginea de nobil dezinteresat, de aristocrat gata să întindă o mână semenului său aflat în dificultate. În ziua în care s-au afişat posturile vacante în învăţământ, ne-am adunat cu toţii la secretariat, făcându-ne îngrijoraţi calcule. Oraşele mari fuseseră blocate pentru absolvenţi, din ordinul Elenei Ceauşescu, după ce cu un an în urmă, când terminaseră Romulus Bucur şi Mircea Cărtărescu, se intrase în Bucureşti şi cu media 8,50. Acum cele mai bune posturi erau la Crevedia – fiindcă era aproape de Bucureşti ! -, Breaza, Naipu-Ghimpaţi, Cartojani, Sulina, Alba-Iulia... Am văzut pe listă postul de la Cartojani şi i-am anunţat pe colegi că acela e al meu. „Să nu vă speriaţi de ceea ce va urma !”, ne avertizase, la ultimul său curs, neuitatul acad. prof. Ion Coteanu, decanul facultăţii în acel moment. Din greşeală, academicianul ne-a anunţat că repartiţia va avea loc în aula Facultăţii de Drept, la ora 8 dimineaţa. În schimb, facultatea era plină de afişe care spuneau că evenimentul va avea loc la ora 7 ! M-am sculat devreme, foarte stresat, dar am intrat într-o discuţie în contradictoriu cu Nino Stratan , colegul meu de cameră, pe tema orei la care ne vom afla destinul. El susţinea sus şi tare că toată afacerea va începe la 8, căci aşa cum ne anunţase decanul şi că n-avea rost să mergem mai devreme. Eu o ţineam pe a mea, că este bine să fim din vreme la locul "crimei". Până la urmă am făcut un compromis şi am mers la 7,30. Când am intrat în sală, am avut un şoc : trecuseră de poziţia mea ! Colega mea de bancă de la seminarii, acum o ziaristă cunoscută şi soţia unui critic literar valoros, decedat prematur, tocmai mă contesta ! Primisem postul fără să fiu în sală. Văzând că s-a ajuns la poziţia mea şi că n-am ajuns în aulă, Călin s-a dus la decan, cu care era prieten, i-a explicat situaţia şi a solicitat postul, în numele meu, dar pe răspunderea sa. Să nu uităm că ne aflam în 1981, când toate unităţile de învăţământ şi de cultură din ţară gemeau de securişti şi de turnători. Călin s-a apropiat de mine, fluturând triumfător hârtia prin care eram angajat profesor. „Te-am auzit la secretariat când ziceai că îţi doreşti postul ăla şi ţi l-am luat !”, mi-a spus şi s-a întors şi a plecat, fără să mai aştepte mulţumirile mele.
Acum Călin-Andrei Mihăilescu este departe, în Marele Nord. A găsit, în sfârşit, spaţiul fără limite, care să nu-l împiedice în zborurile sale intelectuale şi de tot felul şi la care a visat mulţi ani. Poate a reinventat şi infinitul timpului. Trăieşte, la modul sublim, ideea de libertate. Scrie dumnezeieşte, devastând gratiile dicţionarelor şi lăsând cuvintele să leviteze, în numele unei eliberări absolute, pe care a transferat-o, iată, şi cărţilor scrise de el. Din textele sale, îmi dau seama acum şi de un alt aspect al spiritului său : ludicul. Pentru Călin-Andrei Mihăilescu, literatura este un joc superior, o terapie celestă pentru spirit : „Literatura a început să-mi placă, dar tot ca joc. Şi acum cred că singurul lucru limpede şi constant în viaţă este jocul. Mi-a plăcut să fiu jucător, să fac joc din te miri ce şi cred că m-am maturizat atunci când, mulţi ani mai târziu, competiţia, obsesia de a câştiga la orice, chiar la mesul pe jos sau la băutul unui pahar cu apă, a fost complet înlocuită de gratuitatea jocului.” Paradoxurile lui Călin-Andrei Mihăilescu fac ca ideile să aprindă cuvintele, iar acestea, fulgerate, scapără, ridicându-se în jerbe de sensuri, în jocuri fastuoase de artificii ucigătoare, draperii de lumină şi uluitoare aurore boreale : „Veneau odată din viitor profeţii ; acum viitoru-i împinge în trecut prea repede, ca să nu mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea în calculatoare şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de scenarişti ( analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor şi ai guvernelor, un numeros public).” Parodia şi ironia sunt la ele acasă. Jocurile de cuvinte sunt revelatorii, iar enunţurile reverberează de sensuri, cu efecte extraordinare pentru cititor : „Criză potrivită la lume potrivită, că global la global trage.” Sau : „Altminteri, c-o privire largă, laşă ( şi cu alta drăgălaşă ) vedem cum capul ce se pleacă, pe-aici nu se trece !” Despre fiecare propoziţie a sa s-ar putea spune ceea ce a zis el odată despre vodcă : „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini !” Mobilitatea extraordinară de a stârni curcubeie în cuvinte îmi aminteşte de Stratan, numai că la Călin-Andrei Mihăilescu fenomenul se petrece pe spaţii mult mai ample. Stilistic, Călin-Andrei Mihăilescu şi-a construit propriul imperiu sintactic şi lexical, aidoma lui Şerban Foarţă şi Luca Piţu. Parcurgând textele acestui scriitor, cititorul are impresia că receptează simultan mai multe registre stilistice. De fapt, unele dintre ele sunt sugerate printr-o abilitate de exprimare unică. Preocupat de libertate, Călin descoperă captivitatea limbii : „Limba nu exprimă totul... Suntem închişi şi limitaţi de concepte... Limbajul captivează – şi, făcând-o, capturează – gândirea. Ceea ce, în limbaj, se numeşte gândire.” Formulările memorabile abundă : „Pe scurt, pentru a captura realul, omul este silit să fie capturat de real... Nu avem idei. Ideile ne au pe noi, ca prisme, nu ca atribute, cu fragilitatea intensă a fulguraţiilor : viaţa trece prin şi pe lângă ele, lipsitele de trup, dar nu de suflet, focul enigmatic din care corpurile şi spiritul se iscă. Această emergenţă nu poate fi povestită decât prin absenţa surogatelor sale. Ideile sunt multiplicităţi în care diferenţa dintre singular şi plural este trecătoare. Ideile platonice strălucesc în mutismul mitului ; prin jocurile lor de cuvinte, sîntem infanţii ideilor. Farmecul despotic al acestui peisaj nu s-a epuizat încă. Lumea poate să se des-cînte, dar cadrul generic desenat de Platon, căruia istoria filosofiei occidentale îi este un fir de note de subsol, nu. Jocul de cuvinte se pliază asupră-şi, baroc. El îşi dă astfel fundamentul la şi ca fiecare volută, în nisipurile mişcătoare ale limbajului. Aruncând zarul Atenei şi Ierusalimului, jocul de cuvinte este ludaic. Jocul de cuvinte ne are ca prisme : noi nu îl facem, ci el pe noi ( ca să îl facem ). Luneta ideologilor vede în jocul de cuvinte o necuviinţă, căci nu poate pătrunde prin luminile reflectate prin prisma lui. Jocul de cuvinte este strategia evitării capturii, este corporalitatea liberă a limbii. Gândirea aceasta e prisma ideilor şi a jocurilor de cuvinte. Ambiguitatea – ce doar învăluie structurile binare spre a le ascunde instinctul de putere - îi e străină, dar nu indiferentă. Spaţiul său de joc, de la o limită la altă, e un tunel limpede ca aerul în care totul poate fi exprimat – dar nu şi spus.” În asemenea pagini, Călin-Andrei Mihăilescu este un eseist scânteietor, de mare anvergură intelectuală, mişcându-se în cerul unor mari idei. Nu m-ar mira ca autorul să ne dăruiască, într-o zi, un sistem filosofic temeinic şi original.
Călin-Andrei Mihăilescu este un acut observator al realităţilor româneşti. Dă însă totdeauna, observaţiilor sale, o rezonanţă culturală : „România tinereţii mele era o ţară egal împărţită de Caragiale şi Stalin. Viaţa mea diasporică s-a împărţit între acelaşi Caragiale şi Borges, amândoi oameni de o generozitate inaparentă, dar certă.” Ca orice scriitor mare, Călin-Andrei Mihăilescu este preocupat nu numai de limbaj în general, ci şi de soarta limbii române : „Până acum un an-doi, doar la PROTV se vorbea răstit. Acum toate televiziunile îşi exhibă o limbă dubioasă, întâmplătoare şi agresivă, îşi protuberează mandibulele, ecranele se umflă şi se apropie de ochiul tău de legumă, telespectatorule...” Este vizată aici mutilarea violentă a limbii de către fenomenul mass-media, dar şi schilodirea spirituală a telespectatorului.
Gândirea şi textele lui Călin-Andrei Mihăilescu, complexe, ludice, histrionice, animate de taifunurile aspiraţiei către ilimitat, ne încântă şi ne vindecă de multe angoase. Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, Călin-Andrei Mihăilescu ar fi fost alchimist sau conducător de cruciade. Astăzi îl văd scriind sclipitor şi ţinând conferinţe de neuitat. Îl mai văd explorând ţinuturi necunoscute şi planete îndepărtate, dincolo de barierele galaxiei noastre. Deocamdată o face cu gândul, călătorind, cu egală plăcere, prin deşerturi şi printre stele.
luni, 19 ianuarie 2009
Ziua lui EMINESCU
Ştiaţi că Eminescu, membru al Partidului Conservator, a scris foarte frumos despre trupele române când acestea au trecut Dunărea, în 1977, pentru a lupta pentru independenţa ţării ? Un alt membru al aceluiaşi partid i-a reproşat poetului tonul sărbătoresc al articolului. Nu trebuia să scrie aşa, fiindcă la putere era Partidul Liberal. Eminescu i-a replicat că interesul naţional este mai presus de interesele mărunte de partid. De altminteri, se ştie că marele om şi poet n-a împărţit niciodată cu nimeni masa lui de brad : a scris numai din inimă, din convingeri adânci, urmărindu-şi marile idealuri. Niciodată pentru bani. Niciodată la comanda altora. Este o lecţie de care majoritatea ziariştilor de azi şi toţi politicienii nici măcar n-au auzit. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este supremul nostru model moral.
Îi datorăm însă şi alte lucruri minunate. În primul rând, el a creat limba română literară, oferindu-ne cel mai preţios dar şi dând acestui popor o identitate inconfundabilă în timp şi spaţiu. Muzicalitatea, frumuseţea şi structurile în care ne exprimăm au fost intuite prima dată de Eminescu. În al doilea rând, Eminescu ne-a învăţat să simţim frumos şi să apreciem sublimul. Ne-a scos din sălbăticia simţurilor, fiindu-ne maestru în iniţierea estetică. El a exprimat cele mai înalte sentimente şi cele mai profunde gânduri în versuri cu străluciri de cristal în care se oglindeşte focul îndepărtatelor stele. A compus adevărate simfonii din vocalele şi consoanele limbii române. Temele poeziei sale - natura, iubirea, filosofia, istoria, condiţia creatorului - sunt visate de toate generaţiile care au urmat după el. Eminescu a creat un univers poetic original, în care şi-au găsit locul luna, teiul, nuferii, lacul, marea, codrul, aştrii, izvoarele... Dacă a atins, prin poezia sa, sublimul, în viaţă a dus-o greu. A trăit trist, în sărăcie. A locuit toată viaţa cu chirie, la oameni inferiori lui. Răbda deseori de foame, umbla cu un palton fără nasturi şi nu avea bani să-şi cumpere un bilet la teatru. Îşi dădea tot sărăcăciosul său salariu de ziarist pe cărţi. Citea şi scria zi şi noapte. Ar putea fi exemplu pentru copii, căci a iubit cărţile şi a fost însetat de cunoaştere. A avut depresie şi a fost tratat - Dumnezeule ! - cu injecţii cu mercur, pentru o presupusă infecţie luetică. A murit singur şi nefericit într-un spital de nebuni, cu dureri de cap îngrozitoare. După ce a murit, idioţilor le-a venit ideea să-i cântărească creierul şi să-l cerceteze, pentru a vedea de ce era el aşa de deştept ! I l-au cântărit, dar o femeie de serviciu - sau un servitor al doctorului - l-a uitat într-o farfurie, pe pervazul ferestrei, în bătaia soarelui şi materia cenuşie a celui care scrisese "Luceafărul" a intrat în descompunere. L-au aruncat la gunoi, dezgustaţi, fără să-l mai examineze... Ce mai contează că la înmormântarea lui s-au dus numai câţiva oameni, dar că aceştia erau nişte persoane foarte importante, în frunte cu primul-ministru ? Nimeni nu l-a ajutat în viaţă aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi acum îl sărbătorim prin serbări şi recitaluri... Cu ce îl mai ajută pe el ? De aceea am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua lui de naştere. Cumva, este o poziţie asemănătoare cu cea pe care a avut-o el în timpul Războiului de Independenţă. În timp ce Alecsandri a scris un întreg volum, "Ostaşii noştri", Eminescu nu a scris nicio poezie despre marele eveniment. Ştiţi de ce ? Fiindcă, după entuziasmul iniţial, a văzut cum corpuri întregi de armată au murit de foame - la propriu ! - în faţa Plevnei şi Griviţei, în timp ce alimentele destinate soldaţilor erau vândute, la suprapreţ, pe piaţa neagră ! E posibil aşa ceva ? Să-ţi dai sufletul, de foame, în timp ce lupţi pentru ţara ta, iar alţii să se îmbogăţească, furându-ţi pâinea de la gură ? Numai nouă, românilor, ni se putea întâmpla asta... Eminescu a fost atât de scârbit şi atât de dezamăgit, încât n-a scris un rând despre războiul acela tragic. La fel de scârbit sunt şi eu astăzi de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua de naştere a lui Eminescu, care a murit ucis de prostia şi indiferenţa semenilor săi.
Îi datorăm însă şi alte lucruri minunate. În primul rând, el a creat limba română literară, oferindu-ne cel mai preţios dar şi dând acestui popor o identitate inconfundabilă în timp şi spaţiu. Muzicalitatea, frumuseţea şi structurile în care ne exprimăm au fost intuite prima dată de Eminescu. În al doilea rând, Eminescu ne-a învăţat să simţim frumos şi să apreciem sublimul. Ne-a scos din sălbăticia simţurilor, fiindu-ne maestru în iniţierea estetică. El a exprimat cele mai înalte sentimente şi cele mai profunde gânduri în versuri cu străluciri de cristal în care se oglindeşte focul îndepărtatelor stele. A compus adevărate simfonii din vocalele şi consoanele limbii române. Temele poeziei sale - natura, iubirea, filosofia, istoria, condiţia creatorului - sunt visate de toate generaţiile care au urmat după el. Eminescu a creat un univers poetic original, în care şi-au găsit locul luna, teiul, nuferii, lacul, marea, codrul, aştrii, izvoarele... Dacă a atins, prin poezia sa, sublimul, în viaţă a dus-o greu. A trăit trist, în sărăcie. A locuit toată viaţa cu chirie, la oameni inferiori lui. Răbda deseori de foame, umbla cu un palton fără nasturi şi nu avea bani să-şi cumpere un bilet la teatru. Îşi dădea tot sărăcăciosul său salariu de ziarist pe cărţi. Citea şi scria zi şi noapte. Ar putea fi exemplu pentru copii, căci a iubit cărţile şi a fost însetat de cunoaştere. A avut depresie şi a fost tratat - Dumnezeule ! - cu injecţii cu mercur, pentru o presupusă infecţie luetică. A murit singur şi nefericit într-un spital de nebuni, cu dureri de cap îngrozitoare. După ce a murit, idioţilor le-a venit ideea să-i cântărească creierul şi să-l cerceteze, pentru a vedea de ce era el aşa de deştept ! I l-au cântărit, dar o femeie de serviciu - sau un servitor al doctorului - l-a uitat într-o farfurie, pe pervazul ferestrei, în bătaia soarelui şi materia cenuşie a celui care scrisese "Luceafărul" a intrat în descompunere. L-au aruncat la gunoi, dezgustaţi, fără să-l mai examineze... Ce mai contează că la înmormântarea lui s-au dus numai câţiva oameni, dar că aceştia erau nişte persoane foarte importante, în frunte cu primul-ministru ? Nimeni nu l-a ajutat în viaţă aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi acum îl sărbătorim prin serbări şi recitaluri... Cu ce îl mai ajută pe el ? De aceea am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua lui de naştere. Cumva, este o poziţie asemănătoare cu cea pe care a avut-o el în timpul Războiului de Independenţă. În timp ce Alecsandri a scris un întreg volum, "Ostaşii noştri", Eminescu nu a scris nicio poezie despre marele eveniment. Ştiţi de ce ? Fiindcă, după entuziasmul iniţial, a văzut cum corpuri întregi de armată au murit de foame - la propriu ! - în faţa Plevnei şi Griviţei, în timp ce alimentele destinate soldaţilor erau vândute, la suprapreţ, pe piaţa neagră ! E posibil aşa ceva ? Să-ţi dai sufletul, de foame, în timp ce lupţi pentru ţara ta, iar alţii să se îmbogăţească, furându-ţi pâinea de la gură ? Numai nouă, românilor, ni se putea întâmpla asta... Eminescu a fost atât de scârbit şi atât de dezamăgit, încât n-a scris un rând despre războiul acela tragic. La fel de scârbit sunt şi eu astăzi de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua de naştere a lui Eminescu, care a murit ucis de prostia şi indiferenţa semenilor săi.
vineri, 16 ianuarie 2009
Critică şi creaţie
Pe vremea generaţiei ’60 era oarecum descalificant ca un critic literar să scrie numai despre valori consacrate. Fiecare comentator căuta, în cărţile citite, noutate, originalitate, prospeţime. Era un titlu de glorie să scoţi din anonimat un autor. Valeriu Cristea chiar scria cu ostentaţie despre scriitori ignoraţi pe nedrept. Şi făcea un lucru extraordinar. De ce cotă se bucura Emil Brumaru când Nicolae Manolescu scria despre el în „România literară” ? Nu-l numea Mihai Ursachi pe Brumaru, în derâdere, poetul-bulion ? Exemplele de acest fel sunt cu zecile. Dimpotrivă, erau foarte aspru taxaţi criticii care scriau numai despre autori unanim recunoscuţi. Se spunea, pe bună dreptate, că nu au simţul valorii, ceea ce, pentru un recenzent, este o obiecţie ucigătoare. Adrian Marino şi Nicolae Balotă n-au fost socotiţi niciodată critici literari propriu-zişi, ci doar universitari elevaţi şi autori de sinteze savante. Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii lui Tudor Cristea, „De la clasici la contemporani”, Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, Târgovişte, 2008. Întâmplarea face să fi parcurs, înainte de a citi cartea lui Tudor Cristea, două cronici extrem de elogioase. În ambele însă i se reproşa criticului interesul pentru autori „puţini cunoscuţi”, „de mică rezonanţă” sau de „semnificaţie locală”, scriitori despre care un critic de mare prestigiu mărturiseşte a nu fi auzit. Să fie notorietatea acelaşi lucru cu valoarea ? Las la o parte faptul că un critic este liber să scrie despre ce pofteşte, dar surpriza mea este să constat că tocmai criticii „de la centru” au complexul provinciei, în timp ce Tudor Cristea, locuitor al oraşului Găeşti, nu pare a avea nicio inhibiţie, scriind cu egală competenţă şi cu un viu interes despre Ion Neculce, Mircea Cărtărescu şi Mihai Stan. Anticipând parcă obiecţiile care i se vor face, Tudor Cristea face precizări utile într-un inteligent şi foarte bine justificat „Argument”, cu care se deschide cartea şi care ar merita citat în întregime : „Nu doar faptul că, îndeosebi în ultima vreme, preocuparea mea critică vizează, pe lângă activitatea de cronicar al literaturii prezentului, întoarcerea către cea a trecutului mai îndepărtat ori mai recent şi nici faptul că, scriind la o revistă care apare în provincie, încerc să îmbin interesul pentru orizontul literar naţional cu cel pentru literatura zonală, influenţează demersul de acum. Fiind şi autor de beletristică, eu am considerat întotdeauna activitatea de critic literar ca pe o parte a discursului meu scriitoricesc. Nu văd, cu alte cuvinte, niciun conflict între poetul, romancierul şi criticul care am fost ori sunt. Critica- am mai spus-o –este un alt fel de literatură, criticul nu este altceva decât un scriitor care vorbeşte despre cărţi, aşa cum le înţelege, le gustă şi le situează el ; este un poet sobru şi un romancier de idei.” Şi mai jos : „Pentru mine literatura este un tot, un organism viu. Operele întreţin un dialog permanent : cele de azi le vorbesc celor de ieri, celor de ieri – celor de astăzi. E rolul criticii de a le face să comunice astfel. Tot aşa, în prezent (dar şi în trecut) orizontul aşa-zicând naţional dialoghează ( sau ar trebui să dialogheze ) cu cel local. Problema este că, discutând un autor sau altul, este necesar să ne bazăm pe acelaşi standard valoric.” Trebuie să facem observaţia că afirmaţiile lui Tudor Cristea excelează prin claritate, precizie şi siguranţă a tonului. Într-adevăr, este trist că fenomenul literar naţional e fracturat în mai multe „orizonturi”, care provoacă existenţa unor „ierarhii paralele”, după cum bine remarcă Tudor Cristea, şi multă confuzie, din pricină că numeroşi critici literari nu aplică aceleaşi criterii de valoare pentru toţi creatorii şi sunt total lipsiţi de interes pentru scriitorii care nu intră în orizontul lor de interes cultural şi social. Nu înseamnă că un autor nu există, dacă n-a auzit despre el cutare sau cutare critic literar. Ideea este că Tudor Cristea ar trebui lăudat tocmai pentru ceea ce i se reproşează în mod delicat : interesul, rar astăzi, pentru scriitori aparţinând tuturor „orizonturilor” literare. El încearcă să unifice, într-un întreg coerent şi viu, ceea ce este risipit în mai multe fragmente independente. Şi reuşeşte. Oglinda spartă a literaturii de azi este refăcută, în mod firesc, şi prin efortul critic al lui Tudor Cristea.
Se ştie că Tudor Cristea este deopotrivă poet, romancier şi critic literar. Acest lucru nu se simte însă, în sensul bun, în articolele sale. Marin Sorescu, de pildă, scria nişte eseuri care uneori nu aveau nicio legătură cu opul comentat. Tudor Cristea seamănă mai degrabă, până la un punct, cu G. Călinescu şi, mai ales, cu Nicolae Manolescu, care nu amestecă lucrurile. Poate doar gustul fin şi intuiţia sigură a criticului să îl trădeze cumva pe scriitor. Nu însă şi mijloacele, Tudor Cristea scriind „frumos”, cu formulări memorabile, dar fără zorzoane şi analogii deplasate. Este o critică pură, adică fără portrete, evocări şi biografie, Tudor Cristea neagreând alexandrinismul critic. El nu încurcă niciodată planurile. Textele sale sunt cronici literare adevărate sau eseuri extraordinar de interesante, nu glose disparate pe marginea operelor. Criticul lasă doar opera să vorbească şi acest lucru sporeşte impresia de obiectivitate, de tratament egal pentru toţi scriitorii analizaţi. Dacă adăugăm simţul acut al valorii, abundenţa ideilor originale, o mobilitate care îi permite să scrie, cu egală dezinvoltură, despre poezie, proză sau critică literară, argumentaţia fără cusur şi spiritul critic care-l face să nu se îmbete cu apă rece şi să afişeze o exigenţă binevenită, am surprins câteva trăsături ale tipului de critică practicată de Tudor Cristea. Dar nu pe toate. În fond, textele lui Tudor Cristea, în primul rând ele, fac ca revista „Litere” să fie o publicaţie de interes naţional. Deşi comentează autori arhicunoscuţi, criticul găseşte mereu o nouă cale de acces către inima operei, o cărare pe care n-a mai mers nimeni, dar pe care el înaintează cu siguranţă. Nu există scriitor comentat în a cărui operă Tudor Cristea să nu găsească lucruri noi, surprinzătoare, pline de miez. El pune totdeauna, cu eleganţă, lucrurile la punct, acolo unde alţii s-au hazardat în afirmaţii neconvingătoare. Are dreptate Gheorghe Grigurcu : Tudor Cristea, el, este mereu convingător. Autorul găseşte de fiecare dată formulările cele mai fericite : „Structural, poetul ( Arghezi – n. m. )era un rustic, aşadar un sămănătorist şi chiar un eminescian – adică un romantic sentimental.” Şi încă : „Arghezi nesocoteşte legea nescrisă a poeziei de până la el şi atrage în spaţiul poemului toate registrele limbii, de la graiul ţărănesc la argou şi de la limbajul religios ori filozofic-sentenţios la cel infantil. Statistic, imaginarul său e tradiţionalist. Valoric, e novator şi modern, lărgind aria poeticului, spărgând prejudecăţi şi convenţii, în afară de una singură : versul clasic. Căruia, totuşi, aliajele lexicale surprinzătoare rezultate dintr-o alchimie poetică explicită sau implicită, îi impun modulaţii noi, care marchează un stil inimitabil...” În opera lui Blaga este urmărit expresionismul, cu demonstraţii de o rară subtilitate. Tudor Cristea descoperă „un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, <>, elegiace, neangajate şi, mai ales, nedeturnate către tonaliatea <>, militantă sau implicată în social. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil, deşi cu discrete ecouri din Voiculescu sau Arghezi şi cu ceva din poza gravă şi matură, dar asumată, a lui Esenin...” Maliţiozitatea îl „prinde” pe Tudor Cristea, concluziile sale pline de răutate fiind delicioase: „ Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu şi cititor se afla un singur mare obstacol : << fenomenul Păunescu >>. De curând a mai apărut unul : Cartea cărţilor de poezie.” Sau : “Traducătorul ( Constantin Frosin – n.m. ) foloseşte o bizară franceză de dicţionar, cu rezultate demne de Coana Chiriţa…. Se spune că traducerile sunt ca femeile : cele fidele nu sunt frumoase,, iar cele frumoase nu sunt fidele. A lui C. Frosin nu e nici fidelă, nici frumoasă. “ În urma fiecărei demonstraţii impecabile, concluzia cade firesc, fără pic de didacticism : “Poezie lucidă a singurătăţii fără remediu, a durerii de a fi, de a trece şi de a muri fără speranţă, creaţia Martei Petreu este, în esenţa ei, cioraniană. Dar ( cel puţin în intenţie ) fără << estetica disperării >> pe care uneori comentatorii i-o atribuie lui Cioran, găsind în aceasta sensul pozitiv al viziunii sale negative, cinice şi neiertătoare.” Sau : “În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.”În cazul fiecărui autor trecut în sumarul volumului, Tudor Cristea are contribuţii fundamentale, dar despre unii scriitori scrie, probabil, cele mai frumoase pagini de care s-au bucurat creatorii respectivi. De exemplu, George Geacăr. Alături de Al. Cistelecan, Tudor Cristea a scris cele mai reuşite şi substanţiale pagini despre poetul târgoviştean : “Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect… Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor… Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.” Este admirabilă fermitatea cu care criticul taie nodul gordian în problemele controversate legate de creaţia câte unui poet mai mult sau mai puţin controversat. El temperează, cu ironie, entuziasmul cam dezarticulat al unor critici faţă de poezia lui Mihail Gălăţanu : “Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărţii, colecţie de banalităţi sau de elucubraţii… Înţeleg ( deşi poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos aşa ) că peste noaptea veşnică. Dar n-ar fi mai bun un blocnotes ? Tot cu două camere !... Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedeşte o competenţă indiscutabilă în materie de sticle plate şi de basamace… Şi totuşi, se află în carte, pe lângă atâtea şi atâtea inepţii şi câteva poeme adevărate . Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul.” Când vine vorba de Dimitrie Cantemir, Tudor Cristea este un excelent evocator al unor timpuri apuse. Povesteşte frumos, cu şart, posedând simţul dramei omeneşti dintr-o epocă dispărută. Experienţa romancierului îi este criticului de mare ajutor. De altfel, studiul despre Dimitrie Cantemir este unul dintre cele mai profunde şi mai inspirate care au fost consecrate învăţatului roman. Tudor Cristea constată faptele, le analizează, elimină prejudecăţile şi erorile, apoi propune propria interpretare, pertinentă, sprijinită pe raţionamente admirabile: “Operă greoaie, precară epic, rătăcită în amănunte fastidios prezentate, lungind nepermis monologurile personajelor, Istoria ieroglifică are numeroase pasaje remarcabile… Până la urmă, Istoria ieroglifică poate fi văzută, pe de o parte, ca un splendid eşec : al trecerii istoriei în ficţiune, care nu găseşte altă cale decât alegoria dintr-o fabulă extravagantă cu mari şi izbutite accente pamfletare, cu elemente de epopee şi chiar de roman, pigmentată de o sentenţiozitate adesea plină de savoare. Pe de alta – o tristă biruinţă a unui om de geniu cultivat în spirit sincronic, înzestrat cu talent literar, dar apărut într-o cultură prea tânără.” Tudor Cristea este un cititor atent, înarmat cu multă răbdare. El nu formulează o judecată de ansamblu decât după ce a cercetat opera respectivă în toate articulaţiile sale : “În opera lui Neculce, pusă poate în prea mare măsură în relaţie cu stilul lui Creangă, ale cărui efecte sunt reperabile la tot pasul, dar nu impun viziunea lui destinsă, lipsită de intenţii satirice, ci, dimpotrivă, instituie una pamfletară, critică şi deloc senină, marcată de un umor acid şi nu o dată corosiv, discursul cronicăresc se subiectivizează şi se lasă invadat de literatură. Ea reprezintă, din această pricină, un sfârşit şi un început.” Tudor Cristea caută noutatea chiar şi în operele vechi. Observaţiile sale, proapete, nervoase, inteligente, pline de acuitate, propun, implicit, o scară de valori. Rareori mi-a fost dat să citesc un critic literar atât de principial şi de ferm : în nicio situaţie nu face rabat de la ideea de valoare. Este aici o demnitate a criticului, rară printre comentatorii de literatură, care-l aşează pe autorul volumului „De la clasici la contemporani” printre cronicarii de prim-plan ai literaturii noastre de azi. La Kogălniceanu este separată sămânţa de neghină, validându-se ceea ce are semnificaţie literară. Paginile despre Slavici, Agârbiceanu şi Brătescu-Voineşti sunt printre cele mai dense şi mai relevante din carte. S-ar părea că Tudor Cristea are o priză foarte bună la textele prozatorilor ardeleni. Aceste comentarii, ca şi cel despre Camil Petrescu, evidenţiază faptul că , în mod evident, critica lui Tudor Cristea este una de anvergură, autorul nostru fiind capabil de sinteze ample, construite pe sisteme de idei coerente şi originale. Dacă ar trebui să situez critica lui Tudor Cristea, m-aş gândi la o filiaţie Călinescu, Manolescu, Tudor Cristea : tăietura modernă şi fină a frazei, gustul urban, elevat, preocuparea de a-i trata pe scriitori cu egală atenţie şi obiectivitate, un aplomb specific în abordarea operei, tonul peremptoriu în judecăţile critice şi o indiscutabilă imaginaţie a ideilor. Personal, îl trec pe Tudor Cristea printre criticii literari pe care îi citesc pentru ei înşişi, nu pentru autorii analizaţi. Iată cum găseşte criticul o altă modalitate de a sublinia „intelectualitatea” romanelor lui Camil Petrescu : „Dincolo de toate, personajele par, în acest roman ( Patul lui Procust – n.m.), mai mult decât în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, travestiuri ale autorului, astfel că însăşi doamna T. este, cum afirmă D. Micu, varianta lui feminină. În orice caz, el le transmite toată fervoarea lor intelectuală, vibraţia interioară, gândul filozofic, nervozitatea, amestecul de cerebralitate şi senzualitate, odată cu opţiunea pentru << sinceritatea laminară >> şi pentru fraza despodobită, anticalofilă,, stendhaliană. Prin acest transfer, care nu are nimic artificial şi nu diminuează nicidecum credibilitatea personajelor sale, Camil Petrescu ridică romanul românesc pe culmi de intelectualitate ( şi, prin aceasta, de modernitate )greu de atins, fără a priva cititorul de vreunul dintre elementele de seducţie caracteristice speciei.” Cu dreaptă măsură şi cu rafinament sunt judecaţi Mircea Horia Simionescu şi Dumitru Ungureanu. Iată ce afirmă Tudor Cristea despre primul : „Un joc de maestru, aş zice din nou, şi nimic mai mult. Dacă n-ai sesiza efortul secret şi plin de dramatism de a recupera în el, dintr-un vălmăşag de fragmente pierdute, disparate, absurde, adevărul propriului trecut şi măcar o adiere a sensului vieţii.” Dumitru Ungureanu este elogiat fără rezerve : „Dumitru Ungureanu este, în cele 350 de pagini ale romanului său, un prozator pe deplin stăpân pe mijloace, posesor al unui stil plastic, variat şi riguros. Construieşte cu răbdare, matur, îşi pune în valoare lecturile şi cultura, dar şi experienţa de viaţă, se mişcă liber prin medii diverse, îşi transferă meditaţiile în eseistica subtilă a unor personaje...”Augustin Buzura este executat fără milă, dar Mircea Cărtărescu se bucură de respect şi de multă înţelegere. Opinia mea e că dincolo de valoarea indiscutabilă a autorului „Levantului”, excelent poet şi eseist, aglomerările sale descriptive, de factură romantică, fără relevanţă în plan psihologic sau măcar uman erau prăfuite încă de pe vremea lui Eminescu. E doar o chestiune de gust şi nu am motive să mă îndoiesc de priceperea şi de flerul lui Tudor Cristea. Altminteri, e o modă printre critici, la care, în mod surprinzător, se aliniază şi Tudor Cristea, ca Mircea Cărtărescu să fie privit cu o exagerată pioşenie. Având o încredere totală în verdictele lui Tudor Cristea, aş fi fost curios să aflu ce părere are el despre romanele de mahala, de coloratură periferică şi etnică, bogate oral, ale lui Radu Aldulescu.
Ajungând la capitolul dedicat criticilor, este de remarcat modul în care Tudor Cristea pune, de fiecare dată, degetul pe rană. Sunt nevoit să constat din nou că, pentru Tudor Cristea, celebritatea unor condeieri nu influenţează cu nimic evaluarea operei. La Eugen Simion este evidenţiată „o seriozitate dusă uneori până la afectare”. „În Eugen Simion s-a ascuns întotdeauna un moralist”, afirmă Tudor Cristea, exprimând un adevăr indiscutabil. Marian Popa este, pe bună dreptate, desfiinţat :”De fapt, Marian Popa este un istoric literar fără talent critic şi care nici n-a trecut prin faza cronicii literare.” Foarte bine receptat este Nicolae Manolescu căruia i se recunoaşte, în mod just, statutul de „mare critic”. În schimb este, după gustul meu, excesiv de dur cu prozele, în fond frumoase, ale aceluiaşi. Lui Mircea Mihăeş i se reproşează excesele şi faptul că suferă de unele dintre metehnele pe care le urăşte cel mai mult : obsesia „Tătucului” şi metoda stalinistă de a-i judeca pe oameni nu după opera şi viaţa lor, ci luând în calcul păcatele părinţilor. În sfârşit, articolul consacrat lui Patapievici este deosebit de expresiv, având un tulburător relief ideatic.
Îmi pare rău că încă n-am reuşit să-l citesc pe poetul şi romancierul Tudor Cristea. O voi face în mod sigur. Criticul însă este impresionant : n-am găsit, în cele aproape 370 de pagini ale cărţii de care mă ocup, nicio stridenţă, niciun ton fals, nicio inadvertenţă. Tudor Cristea operează ca un chirurg care extrage, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, chiar şi cele mai înspăimântătoare tumori. „De la clasici la contemporani” este un volum excepţional de critică literară adevărată, reconfortantă prin valoare şi maturitate, care evidenţiază un talent critic ieşit din comun.
P.S. Între timp am terminat de recitit toate romanele lui Breban şi mi-am dat seama de ce scriitorul a devenit plictisitor. Un romancier adevărat, cum este şi autorul în cauză, excelează prin arta amânării, adică a redării scenelor cu încetinitorul, surprinzând reacţiile psihice şi gesturile personajelor, dar şi toate amănuntele semnificative. Breban abuzează de acest stil, iar excesele se văd în toate cărţile sale, dar mai ales în ultimele. Naraţiunea devine dezlânată, şleampătă, uneori neinteresantă, bălteşte, exasperează, plictiseşte. Şi acest defect se simte foarte puternic chiar şi în "Bunavestire". Mă tem că nu va lua niciodată Nobelul. În altă ordine de idei, mă întreb de ce marii noştri romancieri nu ştiu efectiv să scrie : o fac greoi, împiedicat, de parcă ar sparge bolovani de piatră sau ar tăia lemne. Exemple : Rebreanu, Preda, Breban, Aldulescu. Sadoveanu nu se pronunţa despre tinerii scriitori, dar cu Marin Preda a făcut o excepţie. A spus că... sălbăticeşte limba. Despre Cărtărescu, eminent poet şi eseist, se poate spune că scrie extraordinar, stăpânind limba mai bine decât oricine, dar nu este romancier autentic... E povestitor.
Se ştie că Tudor Cristea este deopotrivă poet, romancier şi critic literar. Acest lucru nu se simte însă, în sensul bun, în articolele sale. Marin Sorescu, de pildă, scria nişte eseuri care uneori nu aveau nicio legătură cu opul comentat. Tudor Cristea seamănă mai degrabă, până la un punct, cu G. Călinescu şi, mai ales, cu Nicolae Manolescu, care nu amestecă lucrurile. Poate doar gustul fin şi intuiţia sigură a criticului să îl trădeze cumva pe scriitor. Nu însă şi mijloacele, Tudor Cristea scriind „frumos”, cu formulări memorabile, dar fără zorzoane şi analogii deplasate. Este o critică pură, adică fără portrete, evocări şi biografie, Tudor Cristea neagreând alexandrinismul critic. El nu încurcă niciodată planurile. Textele sale sunt cronici literare adevărate sau eseuri extraordinar de interesante, nu glose disparate pe marginea operelor. Criticul lasă doar opera să vorbească şi acest lucru sporeşte impresia de obiectivitate, de tratament egal pentru toţi scriitorii analizaţi. Dacă adăugăm simţul acut al valorii, abundenţa ideilor originale, o mobilitate care îi permite să scrie, cu egală dezinvoltură, despre poezie, proză sau critică literară, argumentaţia fără cusur şi spiritul critic care-l face să nu se îmbete cu apă rece şi să afişeze o exigenţă binevenită, am surprins câteva trăsături ale tipului de critică practicată de Tudor Cristea. Dar nu pe toate. În fond, textele lui Tudor Cristea, în primul rând ele, fac ca revista „Litere” să fie o publicaţie de interes naţional. Deşi comentează autori arhicunoscuţi, criticul găseşte mereu o nouă cale de acces către inima operei, o cărare pe care n-a mai mers nimeni, dar pe care el înaintează cu siguranţă. Nu există scriitor comentat în a cărui operă Tudor Cristea să nu găsească lucruri noi, surprinzătoare, pline de miez. El pune totdeauna, cu eleganţă, lucrurile la punct, acolo unde alţii s-au hazardat în afirmaţii neconvingătoare. Are dreptate Gheorghe Grigurcu : Tudor Cristea, el, este mereu convingător. Autorul găseşte de fiecare dată formulările cele mai fericite : „Structural, poetul ( Arghezi – n. m. )era un rustic, aşadar un sămănătorist şi chiar un eminescian – adică un romantic sentimental.” Şi încă : „Arghezi nesocoteşte legea nescrisă a poeziei de până la el şi atrage în spaţiul poemului toate registrele limbii, de la graiul ţărănesc la argou şi de la limbajul religios ori filozofic-sentenţios la cel infantil. Statistic, imaginarul său e tradiţionalist. Valoric, e novator şi modern, lărgind aria poeticului, spărgând prejudecăţi şi convenţii, în afară de una singură : versul clasic. Căruia, totuşi, aliajele lexicale surprinzătoare rezultate dintr-o alchimie poetică explicită sau implicită, îi impun modulaţii noi, care marchează un stil inimitabil...” În opera lui Blaga este urmărit expresionismul, cu demonstraţii de o rară subtilitate. Tudor Cristea descoperă „un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, <
Ajungând la capitolul dedicat criticilor, este de remarcat modul în care Tudor Cristea pune, de fiecare dată, degetul pe rană. Sunt nevoit să constat din nou că, pentru Tudor Cristea, celebritatea unor condeieri nu influenţează cu nimic evaluarea operei. La Eugen Simion este evidenţiată „o seriozitate dusă uneori până la afectare”. „În Eugen Simion s-a ascuns întotdeauna un moralist”, afirmă Tudor Cristea, exprimând un adevăr indiscutabil. Marian Popa este, pe bună dreptate, desfiinţat :”De fapt, Marian Popa este un istoric literar fără talent critic şi care nici n-a trecut prin faza cronicii literare.” Foarte bine receptat este Nicolae Manolescu căruia i se recunoaşte, în mod just, statutul de „mare critic”. În schimb este, după gustul meu, excesiv de dur cu prozele, în fond frumoase, ale aceluiaşi. Lui Mircea Mihăeş i se reproşează excesele şi faptul că suferă de unele dintre metehnele pe care le urăşte cel mai mult : obsesia „Tătucului” şi metoda stalinistă de a-i judeca pe oameni nu după opera şi viaţa lor, ci luând în calcul păcatele părinţilor. În sfârşit, articolul consacrat lui Patapievici este deosebit de expresiv, având un tulburător relief ideatic.
Îmi pare rău că încă n-am reuşit să-l citesc pe poetul şi romancierul Tudor Cristea. O voi face în mod sigur. Criticul însă este impresionant : n-am găsit, în cele aproape 370 de pagini ale cărţii de care mă ocup, nicio stridenţă, niciun ton fals, nicio inadvertenţă. Tudor Cristea operează ca un chirurg care extrage, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, chiar şi cele mai înspăimântătoare tumori. „De la clasici la contemporani” este un volum excepţional de critică literară adevărată, reconfortantă prin valoare şi maturitate, care evidenţiază un talent critic ieşit din comun.
P.S. Între timp am terminat de recitit toate romanele lui Breban şi mi-am dat seama de ce scriitorul a devenit plictisitor. Un romancier adevărat, cum este şi autorul în cauză, excelează prin arta amânării, adică a redării scenelor cu încetinitorul, surprinzând reacţiile psihice şi gesturile personajelor, dar şi toate amănuntele semnificative. Breban abuzează de acest stil, iar excesele se văd în toate cărţile sale, dar mai ales în ultimele. Naraţiunea devine dezlânată, şleampătă, uneori neinteresantă, bălteşte, exasperează, plictiseşte. Şi acest defect se simte foarte puternic chiar şi în "Bunavestire". Mă tem că nu va lua niciodată Nobelul. În altă ordine de idei, mă întreb de ce marii noştri romancieri nu ştiu efectiv să scrie : o fac greoi, împiedicat, de parcă ar sparge bolovani de piatră sau ar tăia lemne. Exemple : Rebreanu, Preda, Breban, Aldulescu. Sadoveanu nu se pronunţa despre tinerii scriitori, dar cu Marin Preda a făcut o excepţie. A spus că... sălbăticeşte limba. Despre Cărtărescu, eminent poet şi eseist, se poate spune că scrie extraordinar, stăpânind limba mai bine decât oricine, dar nu este romancier autentic... E povestitor.
Să te ferească Dumnezeu de ambiţia prostului
Prostul nu ştie să uite sau să ierte. Nu ştie să dea înapoi şi crede că are totdeauna dreptate. Dacă intră într-un conflict, o ţine lungă, toată viaţa. E plin de venin, răzbunător, resentimentar. La aceste lucruri mă gândeam când am auzit că guvernul Boc intenţionează să elaboreze proiectul unei legi, după ce Curtea Constituţională i-a respins ordonanţa ruşinoasă pe care tocmai o dăduse. Dar băieţii nu se lasă ! Cum să te laşi când ai de umilit nişte amărâţi care nu se pot apăra ? Să vadă şi ei cine este jupân ! Celelalte guverne au făcut şi rău, şi bine. Ăştia par însă hotărâţi să radă totul, în numele unei crize economice pe care trebuie să o suporte tot muritorii de foame.
P.S. Fac, încă o dată, câteva precizări. Nu fac parte din niciun partid politic şi nu fac politică. Marea mea dezamăgire este PNL: o doctrină ideologică şi politică foarte evoluată a încăput pe mâna unor neisprăviţi. Am pornit cu simpatie faţă de actualul guvern, în care sunt şi oameni de valoare, pe care îi preţuiesc. Mă aşteptam însă la cu totul altceva din partea dlui Boc. Cum spuneam, e ca atunci când eşti îndrăgostit de o femeie căreia i-ai da şi luna de pe cer, iar ea face exact lucrurile pentru care n-ai putea să o ierţi niciodată.
P.S. Fac, încă o dată, câteva precizări. Nu fac parte din niciun partid politic şi nu fac politică. Marea mea dezamăgire este PNL: o doctrină ideologică şi politică foarte evoluată a încăput pe mâna unor neisprăviţi. Am pornit cu simpatie faţă de actualul guvern, în care sunt şi oameni de valoare, pe care îi preţuiesc. Mă aşteptam însă la cu totul altceva din partea dlui Boc. Cum spuneam, e ca atunci când eşti îndrăgostit de o femeie căreia i-ai da şi luna de pe cer, iar ea face exact lucrurile pentru care n-ai putea să o ierţi niciodată.
Un Nobel pentru SIEGFRIED LENZ
Germanii H. Boll şi Gunter Grass au luat Premiul Nobel pentru literatură. Nu şi Siegfried Lenz, care ar fi meritat în mai mare măsură decât ceilalţi, după opinia mea, suprema recompensă. Dar nici Borges, nici Malraux, nici Celine n-au fost recompensaţi cu faimosul premiu. Şi nici mulţi alţii. Probabil că nici Marquez n-ar fi fost răsplătit de nordici, dacă n-ar fi fost un om de stânga. Lenz are cel puţin un roman de audienţă mondială : "Ora de germană". La noi s-a tradus şi "Modelul", foarte bun, dar nu la nivelul celuilalt.
joi, 15 ianuarie 2009
De ce se imită oamenii unii pe alţii ?
Într-un fel, existenţa noastră se desfăşoară între două principii esenţiale : a fi original şi a imita pe alţii. Cei mai mulţi oameni se iau unii după alţii. respectă legile, se îmbracă într-un anumit fel - cuviincios sau scandalos, depinde pe cine imită -, încearcă să pară oameni normali sau cool. Pentru o mentalitate de tip totalitar, aparţinând acelor inşi formaţi sub dictatură - oameni care cred că-i pot controla şi dirija pe alţii ca pe nişte marionete -, acest aspect este definitoriu pentru om. Ce ne facem cu cei care nu vor să semene cu nimeni, fluieră în templu, scuipă pe idoli, ies din rând, sunt nonconformişti, nu vor să accepte comanda nimănui ? Pentru mine, aceştia sunt adevăraţii oameni. Ei au contribuit la evoluţia umanităţii şi la dobândirea tuturor libertăţilor cetăţeneşti. Au făcut revoluţii, au murit pe baricade - de multe ori pentru cauza altora -, au înnoit arta universală ( Monet, Rimbaud, Poe, Brâncuşi, Picasso, Dali, Van Gogh, Modigliani, Joyce, Proust, Kafka, etc), ştiinţa ( Einstein ), gândirea ( Socrate, Platon, Aristotel, Hegel, Kant) şi au ridicat ideea de om la rangul de zeu. De ce foarte mulţi dintre ei au fost blamaţi de contemporanii lor ? E drept că apoi urmaşii i-au imitat. Ce era nebunie a devenit normalitate. Nu înseamnă că tocmai oamenii aparent responsabili şi la locul lor sunt, în fond, inconştienţi ? Oamenii se imită unii pe alţii din spirit de turmă, din prostie şi din laşitate. Marii inovatori au fost dezaprobaţi pentru că au avut curajul de a rupe lanţurile unei vieţi banale, în timp ce laşii acceptau robia de a-i asculta pe ceilalţi. Una peste alta, cei revoltaţi au demonstrat că a fi tu însuţi, a sparge tiparele consacrate, a ieşi din monotonia unei existenţe normale înseamnă un pas pe scara evoluţiei ( dacă există aşa ceva ). Când eram elev, aveam un profesor care avea pretenţia să reproduci, cuvânt cu cuvânt, tot ce-ţi dicta el. Cine schimba măcar o virgulă era bătut crunt. Luam numai note de zece, fiindcă eram un papagal perfect. Abia acum îmi dau seama că eram un prost. Aveam un coleg care insista, în ciuda bătăilor încasate, să-şi spună şi el părerea. Şi era căsăpit în continuare şi primea note mici. Astăzi înţeleg că acel copil era mai inteligent decât noi, premianţii, dar a fost atât de mult discreditat de profesorul respectiv - care ne era şi diriginte - încât n-a reuşit să facă o carieră de intelectual. Deşi este instalator, fostul meu coleg pricepe o carte mai bine decât oricare cunoscut de-al meu şi este un adevărat intelectual. Revenind la inşii rebeli, putem spune că ei sunt nişte oameni liberi, liberi, liberi... Au înţeles sensul existenţei, intuiesc adevărata frumuseţe a lumii şi aidoma lui Ghilgameş, eroul sumerian, bat la poarta zeilor, pentru a afla secretul nemuririi. Ca să poţi face asta, îţi trebuie însă talent, geniu...
miercuri, 14 ianuarie 2009
NICOLAE BREBAN, cel mai bun
Din raţiuni profesionale, am recitit toate romanele româneşti importante ( 120 de volume ) din ultima jumătate de secol. Îi las la o parte pe Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, Paul Georgescu, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Cărtărescu, care au un statut aparte. Nu-l iau în discuţie nici pe Petru Popescu care a emigrat până să atingă apogeul carierei sale literare. Ca romancier propriu-zis, mi s-a părut că Nicolae Breban este de departe cel mai puternic autor. Nici vigurosul Marin Preda nu se compară cu el. Ca să nu mai vorbesc de Radu Aldulescu... Nu toate romanele sale sunt valoroase, dar "În absenţa stăpânilor", "Animale bolnave", Îngerul de gips " şi "Bunavestire" sunt realizări memorabile. În mod ciudat însă, după 1989 Nicolae Breban n-a mai scris decât nişte "cărămizi" plictisitoare. De ce oare ?
P.S. Celebrul violonist Joshua Bell a cântat muzică de Bach timp de 45 de minute, în staţia de metrou din Washington D C, la iniţiativa ziarului "Washington Post". În afară de câţiva copii care au părut interesaţi de ceea ce făcea el, nu l-a ascultat nimeni. A strâns 32 de dolari de la 20 de persoane care nu s-au oprit o clipă din drumul lor. Cu două zile înainte cântase în sala de concert din Boston, unde biletele erau de mult epuizate, deşi cel mai ieftin costase 100 de dolari. Care este morala acestei întâmplări ?
P.S. Celebrul violonist Joshua Bell a cântat muzică de Bach timp de 45 de minute, în staţia de metrou din Washington D C, la iniţiativa ziarului "Washington Post". În afară de câţiva copii care au părut interesaţi de ceea ce făcea el, nu l-a ascultat nimeni. A strâns 32 de dolari de la 20 de persoane care nu s-au oprit o clipă din drumul lor. Cu două zile înainte cântase în sala de concert din Boston, unde biletele erau de mult epuizate, deşi cel mai ieftin costase 100 de dolari. Care este morala acestei întâmplări ?
marți, 13 ianuarie 2009
Un guvern de tinichea
După ce miniştrii au depus jurământul, mulţi dintre noi se vor fi întrebat ce fel de guvern avem. Se vor fi iluzionat că, oricum, un executiv mai slab decât guvernul Tăriceanu nu poate apărea în România. Slab, adică alcătuit din oameni incompetenţi... Şi, totuşi, câtă naivitate ! Cine n-a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă ştie că, în logica creaţiilor artistice realiste, în final triumfă elementul de cea mai joasă speţă. Şi exact asta s-a întâmplat. Nu mă interesează dacă Ardelean este sau nu omul lui Băsescu. Important este că el este un profesionist recunoscut. Oprea a încercat să facă, în primul rând, o treabă în interesul naţiunii. Legăturile, dacă vor fi existând, cu Băsescu ţin de planul secund al afacerii. Dar cum putea un ministru competent ( Gabriel Oprea) să numească, într-o funcţie cheie, încă un om competent ? Imposibil ! Lupta pentru ciolan este cu mult mai importantă decât interesele poporului... Cine au sărit ca arşi ? Bătrânul Iliescu şi "arogantul" lui locotenent ! Ei, imaculaţii, incoruptibilii, olimpianii... Este aici şi vina lui Băsescu care are talentul, deloc rar în România, de a-şi face duşmani în mod gratuit. Se ştie că un prost te duşmăneşte şi fără motiv, dacă miroase că eşti un ins de oarecare valoare. Dar pe Băsescu îl urăsc şi indivizi de o înaltă ţinută morală şi profesională. Şi atunci ? Cert e că putem numi neruşinare lupta pentru funcţii şi privilegii, în condiţiile în care mulţi oameni nu au ce pune pe masă şi se confruntă cu spectrul şomajului. Adevărul este că mi-am dat seama ce fel de guvern avem, când l-am văzut, printre demnitari, pe şmecherul de doi lei, incompetentul şi nesimţitul Gheorghe Pogea. Vi-l amintiţi de la negocierea unui fost guvern cu sindicatele din învăţământ ? Ţineţi minte cu câtă obrăznicie vorbea şi cu câtă viclenie minţea ? Halal ! Aşa că m-am lămurit de la început cu cine avem de-a face . A fost o găleată cu apă rece care mi s-a aruncat în cap. E ca atunci când admiri o femeie inteligentă şi drăguţă, dar afli că întreţine relaţii intime cu un boschetar. Oricât de larg ai fi în vederile tale, n-o vei mai înghiţi niciodată. Ca să nu mai vorbim de admiraţie... Chiar nu s-a mai găsit, în ţara asta amărâtă, un finanţist mai bun decât Pogea ? Concluzia este că nu ne putem aştepta la lucruri de ispravă din partea acestui guvern care şi-a început glorios seria de prostii cu care s-ar putea să ne aducă în sapă de lemn. Numai un tâmpit poate crede că se pot economisi bani pe seama pensionarilor, în timp ce magnaţii beneficiază de cota unică de impozitare...
luni, 5 ianuarie 2009
Complexul lui Leonardo da Vinci
Leonardo n-a terminat cele mai multe lucruri pe care le-a început. Dacă ar trăi astăzi, proştii ar spune că este un ratat. În termeni psihologici, ideea de ratare ar putea fi numită complexul Leonardo. Ceea ce nu se ştie este că "ratat" nu este acelaşi lucru cu "prost", după cum cred adevăraţii proşti... Ca să fii ratat, trebuie să ai ce rata. Nu orice cretin se poate rata, după cum un ins care are zece porci în cocină şi cincisprezece rânduri de fini nu este un om realizat... Ratare înseamnă neatingerea unor idealuri ( sau scopuri, sau ţinte ) foarte înalte pe care şi le-a fixat un om foarte valoros. Din felurite pricini, s-a oprit la jumătatea drumului sau s-a înecat la mal, precum personajul din poveste. Sunt interesante câteva aspecte :
1. Cei mai valoroşi oameni nu se realizează niciodată. De ce oare ? Unii simt zădărnicia vieţii, alţii sunt urmăriţi de neşansă ( dar o neşansă constantă, insistentă), mulţi se plictisesc, cei mai mulţi nu au disciplina muncii, cu alte cuvinte, sunt leneşi...
2. Se realizează numai marii truditori sau marii norocoşi. Şi aceştia nu sunt deloc interesanţi. Ei sunt foarte aproape de regnul animal, bucuroşi de reuşitele lor, râgâind după mesele copioase, ducându-şi viaţa într-o permanentă inconştienţă... În general, sunt inşi răi şi imorali.
3. Marii rataţi sunt cei mai interesanţi ( şi ca oameni, şi ca personaje ), cei mai fascinanţi indivizi care există. Sunt culţi, fini, civilizaţi.
4.Părerea mea este că toţi marii oameni au ratat cate ceva. Orice om are un proiect esenţial pe care nu l-a realizat. Fiecare dintre noi are o ţintă minunată, la care a visat ani în şir şi pe care nu a atins-o niciodată. Artiştii, oamenii de ştiinţă, medicii, matematicienii, prin faptul că s-au dedicat muncii şi pasiunii lor, au ratat farmecul vieţii de care se bucură ceilalţi oameni. Oamenii obişnuiţi, prin faptul că nu au respirat aerul ozonat al marilor idei, au ratat toată frumuseţea şi măreţia lumii. În concluzie, toţi oamenii sunt, într-un fel, rataţi, într-o mai mare sau mai mică măsură. Cineva spune că ar fi putut fi general, altcineva zice că ar fi putut juca în filme, al treilea mărturiseşte că i-ar fi venit la îndemână să devină inventator... Şi ei nu mint, nu se laudă, spun, fără excepţie, adevărul. Toată problema e ca nerealizările noastre să nu se transforme în resentimente, ură, invidie...
5. Există însă o specie de rataţi care inspiră compasiune. Sunt cei care nu-şi pot procura pâinea zilnică sau, mai rău, au slujbe cu mult sub demnitatea lor. De aceea, când aud vreun ghiolban îmbuibat zicând "Ăla ? E un ratat nenorocit !", mă încearcă o mare milă nu pentru ratat, ci pentru prostul care nu ştie nici măcar ce înseamnă acest lucru. Sartre era de părere că este preferabilă tovărăşia unui ratat, decât a unui dobitoc plin de sine, fără nicio idee.
1. Cei mai valoroşi oameni nu se realizează niciodată. De ce oare ? Unii simt zădărnicia vieţii, alţii sunt urmăriţi de neşansă ( dar o neşansă constantă, insistentă), mulţi se plictisesc, cei mai mulţi nu au disciplina muncii, cu alte cuvinte, sunt leneşi...
2. Se realizează numai marii truditori sau marii norocoşi. Şi aceştia nu sunt deloc interesanţi. Ei sunt foarte aproape de regnul animal, bucuroşi de reuşitele lor, râgâind după mesele copioase, ducându-şi viaţa într-o permanentă inconştienţă... În general, sunt inşi răi şi imorali.
3. Marii rataţi sunt cei mai interesanţi ( şi ca oameni, şi ca personaje ), cei mai fascinanţi indivizi care există. Sunt culţi, fini, civilizaţi.
4.Părerea mea este că toţi marii oameni au ratat cate ceva. Orice om are un proiect esenţial pe care nu l-a realizat. Fiecare dintre noi are o ţintă minunată, la care a visat ani în şir şi pe care nu a atins-o niciodată. Artiştii, oamenii de ştiinţă, medicii, matematicienii, prin faptul că s-au dedicat muncii şi pasiunii lor, au ratat farmecul vieţii de care se bucură ceilalţi oameni. Oamenii obişnuiţi, prin faptul că nu au respirat aerul ozonat al marilor idei, au ratat toată frumuseţea şi măreţia lumii. În concluzie, toţi oamenii sunt, într-un fel, rataţi, într-o mai mare sau mai mică măsură. Cineva spune că ar fi putut fi general, altcineva zice că ar fi putut juca în filme, al treilea mărturiseşte că i-ar fi venit la îndemână să devină inventator... Şi ei nu mint, nu se laudă, spun, fără excepţie, adevărul. Toată problema e ca nerealizările noastre să nu se transforme în resentimente, ură, invidie...
5. Există însă o specie de rataţi care inspiră compasiune. Sunt cei care nu-şi pot procura pâinea zilnică sau, mai rău, au slujbe cu mult sub demnitatea lor. De aceea, când aud vreun ghiolban îmbuibat zicând "Ăla ? E un ratat nenorocit !", mă încearcă o mare milă nu pentru ratat, ci pentru prostul care nu ştie nici măcar ce înseamnă acest lucru. Sartre era de părere că este preferabilă tovărăşia unui ratat, decât a unui dobitoc plin de sine, fără nicio idee.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)