luni, 26 aprilie 2010

Din partea poetului Marius Aldea

Un prieten de reţea, poetul Marius Aldea, m-a rugat să postez pe blog următorul anunţ :


FUNDATIA MULTICULTURALA ORIZONT CONTEMPORAN
Echipa redactionala a revistei Orizont Literar Contemporan face un apel calduros la sustinatorii si cititorii sai din Romania si din intreaga lume sa contribuie prin donatii banesti la infiintarea Fundatiei Multiculturale ORIZONT CONTEMPORAN. Donatorii din tara si din strainatate vor putea deveni membri fondatori ai viitoarei Fundatii, cu drepturile care vor fi prevazute de Statut.
Scopul Fundatiei Orizont Contemporan este de a promova valorile culturale si spirituale ale lumii contemporane, de a incuraja schimburile culturale si apropierea intre tari, popoare, etnii si continente, in baza principiilor umaniste universal acceptate si de a contribui in acest mod la progresul spiritual, cultural si moral al lumii contemporane.
Fundatia Orizont Contemporan va fi o organizatie non-profit, neinregimentata politic si care va pune pe primul plan intersele si aspiratiile de ordin cultural si spiritual ale societatii.
Donatiile in lei pot fi facute prin mandat postal, pe adresa: Dragomirescu Daniel, str. N. Balcescu, no 77, bl. 77, sc. B, et. 4, ap. 32; of. postal nr. 1 Vaslui; cod postal 730131, mun. Vaslui, jud. Vaslui
Donatiile in dolari si in euro pot fi facute prin sistemul PayPal, la adresa: miron.alina@yahoo.com
sau via Western Union la adresa: Dragomirescu Daniel (a se vedea mai sus adresa completa)
De asemenea, donatii pot fi facute si prin contactarea directa a redactorului-sef al revistei (e-mail: drgdaniel@yahoo.com) sau prin contactarea directa a secretarei de redactie, Alina-Olimpia Miron (e-mail: miron.alina@yahoo.com)
Donatorii vor primi un document doveditor pentru donatiile facute.

Din partea Grupului de Initiativa,
Daniel Dragomirescu, scriitor si publicist, redactor-sef al revistei Orizont Literar Contemporan
Mihai Cantuniari, poet si hispanist, director al revistei
Ion Lazu, scriitor si artist
Lidia Lazu, poet si actrita
Elisabeta Isanos, poet si romancier
Marius Stefan Aldea, poet
Alina-Olimpia Miron, translator, secretar general al revistei

duminică, 25 aprilie 2010

Biblioteca orbului

Porţile sunt larg deschise, în bătaia vântului. Brazii bătrâni scriu cu răşini sofisticate pe aer. Cireşi plictisiţi şi străzi cu un aer dezamăgit. La intrare au fost montate becuri de cauciuc pentru orbii înalţi.
Uşile sunt închise şi nu a întârziat nimeni. Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, dar nimic nu este îngrozitor. Prin încăperi, linişte şi ceaţă. Murmure sub podea.  Nici lumină, nici întuneric. Un motan se uită incredul în oglindă şi mestecă chewing gum.  Un înger mut pluteşte prin încăperi, încercând să nu atingă rafturile cu tomuri sclipitoare.
Încă nu se poate citi nimic.Cărţile sunt plecate într-un alt ev.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Medici şi câini

Sunt prieten cu câţiva medici minunaţi. Pe alţii, profesionişti desăvârşiţi şi caractere deosebite, doar îi cunosc. Îi voi fi mereu recunoscător doctorului Andrei Bâlbâie, de la Spitalul "Dimitrie Gerota",  care m-a ajutat dezinteresat, în cele mai grele momente ale vieţii mele. La fel, chirurgului Dumitru Toma, de la spitalul Videle, Teleorman.
Despre alte unităţi sanitare aud însă lucruri teribile : numai în ultimele zile trei oameni au murit la uşa unor cabinete medicale din Bucureşti şi din provincie. Nu comentez.
Unui foarte bun prieten de-al meu, Costel Chiriac, i-a murit socrul la o vârstă la care unii se consideră tineri. Ce credeţi că a avut ?  I-a venit de hac o... măsea. Câinele său s-a culcat pe mormântul proaspăt câteva săptămâni încheiate. Acum a murit şi soţia omului, iar acelaşi câine nu se dezlipeşte de locul în care femeia a făcut atac de cord. Undeva în grădină, printre straturile de zarzavat...
Un alt câine, al unui văr care a murit în urmă cu câţiva ani, se ducea zilnic în staţia de autobuz, la ora la care ştia că stăpânul său venea de la lucru. Chiar dacă bărbatul nu cobora din maşină, fiind de mult la cimitir, câinele se ducea şi a doua zi şi îl aştepta răbdător pe tânăr. A făcut asta timp de două luni până când un automobil l-a strivit pe asfalt.
Da, câinii sunt foarte grijulii cu oamenii şi îşi fac multe probleme când cineva moare.

Un Coriolan Drăgănescu în variantă feminină

Până acum un an admiram o ziaristă între două vârste, foarte inteligentă şi combativă, cu vocea veşnic răguşită din pricini care îmi rămâneau necunoscute, apărând frecvent pe ecranele televizoarelor şi criticând devastator sistemul de învăţământ. Programe, reforme, examene, meditaţii, teze cu subiect unic, olimpiade şcolare, capacitate, teste naţionale, nimic nu era bun. Găsea peste tot erori, inadvertenţe, tâmpenii, corupţie, hoţie, incompetenţă. Ea, ziarista simpatică , devenise spaima mai marilor din învăţământ. A făcut multe pentru a "trata" bolile de care suferă educaţia în ţara noastră. ( Mai e oare "a noastră" ? Şi de ce s-o fi numind cea mai înaltă instituţie din domeniu Ministerul Educaţiei ?  În România, educaţia s-a făcut - şi mai ales nu s-a făcut ! -  în familie : la şcoală s-a făcut numai învăţământ... Văd că "reforma" bravilor guvernanţi încearcă să inverseze lucrurile : un fel de educaţie distractivă să se facă în şcoli, iar învăţământ să nu se mai facă deloc...) Numai la statuia lui Mihai Viteazul nu ne-a dus...
Iată că timpul a trecut şi puterea, în înţelepciunea ei, şi-a dat seama că un os de ros e cel mai bun mijloc pentru a-i potoli pe cei mai aprigi lătrători. Aşa că ziarista noastră fu numită la minister, "într-un post însemnat". ( Tot aşa se întâmplase cu vajnicii sindicalişti Victor Ciorbea şi Miron Mitrea .) Pe loc, tot ce criticase deveni valoros, iar cei care îndrăzniră să mai cârâie la adresa guvernanţilor şi a reformei fură luaţi în primire de noua funcţionară : din duşman inflexibil, ziarista deveni câinele de pază al ministerului. Tot ce fac guvernanţii e bun, minunat, sublim, profund, indispensabil pentru viitorul copiilor noştri. Iar ce spun proştii pe margine nu are niciun temei ! Cu ţinuta mult îmbunătăţită, dar cu aceeaşi voce afectată de o eternă răceală, ziarista noastră apare pe posturi, tună şi fulgeră, dar dintr-o perspectivă schimbată cu o sută optzeci de grade.
Curat verticalitate românească !
Unde eşti, nene Iancule ?

miercuri, 21 aprilie 2010

Întrebarea torţionarului ( din carnetul unui bătrân gardian )

Puşcăria funcţiona după reguli stricte. Deţinuţii nu aveau niciun drept. Îndatorirea lor era să muncească până la epuizare, fără pretenţia de a le fi recunoscute eforturile, talentele sau bruma de valoare. Gardianul era cel care hotăra ce merite are fiecare. Regulamentele de ordine interioară îi obligau pe oameni să se toarne unii pe alţii, să-l laude pe administrator şi să presteze munci în folosul acestuia. Gardianul îi ura pe toţi. I-ar fi prăjit cu aruncătorul de flăcări şi i-ar fi făcut bucăţi cu flacăra de sudură , dar legile Republicii în care funcţiona închisoarea îl împiedicau. Zadarnic îi implora el pe superiori, pupându-le pingelele şi elogiindu-le actele de eroism, să-l lase să le facă proştilor de petrecanie. "Sunt nişte beţivi", vocifera el, care se îmbăta până ajungea să-şi conducă maşina mai mult prin şanţuri decât pe şosea, îşi făcea nevoile pe el şi adormea, beat mort, în timp ce îşi primea musafirii. Fiind alcoolic, vedea peste tot numai beţivi pe care îi critica straşnic, căci se temea că ăia se vor întinde la băutura lui . "Exagerezi", spuneau cu jumătate de gură şefii, care nici ei nu-i suportau pe condamnaţi, dar nu-l înghiţeau nici pe el. "Şi mai şi minţi... Trebuie să ştii că toţi cetăţenii Republicii noastre au dreptul de a trăi. " "Puşcăriaşii mei nu ţin deloc la ordine şi disciplină", continua zelos delatorul, cunoscând bine slăbiciunea mai marilor pentru cuvintele care nu aveau nicio acoperire în realitate. "Aşa ?" sărea ca ars câte unul dintre ei.  Păi, nenică, ăsta e un motiv serios să te iei de ei. Ai mână liberă să-i faci cârpe de şters pe jos... Păcat că nu poţi să-i mătrăşeşti..." Şi atunci zbirul prindea aripi şi năvălea peste amărâţi cu noi şi noi constrângeri. La un moment dat îi veni în minte şi ideea izbăvitoare : va scăpa de ei prin nenumărate predici zgomotoase şi traumatizante. Le făcea morală de trei-patru ori pe zi şi găsea mereu motive să le ţină : dacă ploua, dacă ningea, dacă un subordonat nu-l saluta îndeajuns de respectuos, dacă visa urât noaptea, dacă se culca târziu, dacă avea insomnii, dacă vreunuia îi pleca nevasta, dacă altuia i se năzărea că se pricepe la ceva, dacă nu i se scula burghiul, dacă un imprudent spusese că el, micul dictator, a fost văzut afumat la carceră, în timp ce încerca să-l violeze pe un deţinut care tocmai împlinise o sută de ani... Urla, îi porcăia, îi acuza de crime îngrozitoare, le arăta că n-au făcut nimic pe lumea asta în comparaţie cu el, care muncea necontenit şi se gândea numai la binele celorlalţi, făcea spume la gură, îi stropea cu salivă, ochii i se boboşau, îşi dădea jos pantalonii, le arăta dosul, şi-l bătea în faţa lor şi într-un târziu, epuizat, se uşura peste feţele admiratorilor săi. Fiindcă erau vreo două putori care îl informau zilnic în legătură cu nenorociţii care îl vorbeau de rău : adevărate conducte de mizerii omeneşti... "O să le vin de hac, or să crape toţi, pe rând", se gândea el bucuros, în timp ce bea cu găleata şi îşi turna şi în cap, căci i se părea că are beregata prea mică.
I se dusese buhul în toate privinţele, iar protectorii săi ameninţau să nu-l mai ţină în braţe, aşa că el se îmbătă, de supărare, ca un porc şi îi adună din nou pe puşcăriaşi pentru a le face morală pentru ultima oară .
- Eşti un nenorocit, ţipă un vieţaş, întrerupându-i cazania de adio.
- Ceee ? strigă gardianul ca turbat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Ce ai auzit ! Eşti un dobitoc ! Te comporţi ca şi cum ar fi puşcăria ta !
- Păi, chiar..., dădu el să zică.
Acuzatorul îi înşiră un milion de motive pentru care el, gardianul principal al închisorii, ieşea din rândul oamenilor.
Şi atunci torţionarul rosti, tot zbierând, nişte cuvinte care îi ului pe toţi, îi lăsă muţi şi îi făcu să încerce o teribilă milă faţă de el :
- Aşadar nu mă iubeşti ! DE CE NU MĂ IUBEŞTI, MĂ? DE CE ?
Şi îşi scrâşnea dinţii şi se agita. Dar întrebarea rămase fără răspuns.

duminică, 18 aprilie 2010

Plopul lui Bolintineanu

Cu câţiva ani în urmă, un cetăţeam mai ameţit a nimerit în curtea unei bătrâne sperioase. O rudă a babei a dat telefon la ANTENA 1 şi au năvălit reporterii. Am văzut reportajul. O fătucă îngrozită relata că în localitatea în care trăiesc, un violator în serie îşi face de mai multă vreme mendrele. Douăsprezece femei căzuseră pradă obsedatului. Două muriseră de ruşine, iar altele două fugiseră din sat. Tot de ruşine...
Teiul lui Eminescu, bradul lui Sadoveanu, salcâmul lui Marin Preda... Ne-am obişnuit cu aceste clişee. Iată că a mai apărut unul : plopul lui Bolintineanu. Pentru cine nu ştie, poetul Dimitrie Bolintineanu ( 1819-1872) a avut o casă în Bolintin-Vale. Locuinţa se afla în mijlocul unui parc, fiind înconjurată de copaci şi a servit multă vreme drept cămin pentru elevele liceului care purta ( poartă ? ) numele ilustrului om de litere. Era plasată chiar în spatele aşezământului de învăţământ, aflat peste drum de biserică, iar fetele se plângeau că fostul conac era un adevărat rai al şobolanilor care cutreierau, în fiecare noapte, încăperile locuite de interniste, croindu-şi drum peste paturi şi noptiere, în adevărate expediţii de jaf şi intimidare. Localitatea Bolintin-Deal e la câţiva kilometri mai departe, către Bucureşti. Acolo s-a prăbuşit recent un plop despre care se spune că ar fi avut peste 150 de ani. Aaaa, s-au dumirit unii. Păi, ăsta e de pe vremea lui Bolintineanu. Înseamnă că poetul ( născut în Bolintin-Vale într-o familie de mici moşieri macedoneni ) venea şi citea sub plopul ăsta ! Se putea altfel ? Nu contează că autorul Legendelor istorice ar fi trebuit să parcurgă o distanţă apreciabilă, lăsând în urmă satul natal - oraşul de azi era pe atunci un cătun ! - şi parcul umbros din jurul casei, pentru a ajunge la copacul miraculos. Nici că în ultimele decenii de viaţă nu prea i-a mai ars de citit şi şi-a făcut veacul mai mult prin Bucureşti. Cu voia sau fără voia lui, Bolintineanu trebuia să ajungă la plopul izbăvitor, pentru o lectură la marginea drumului ! Sunt unii care îşi amintesc că l-au văzut negreşit pe cărturar când acesta citea liniştit, la umbra plopului în floare ! Iată cum se confecţionează o ştire de presă. Bolintin-Vale, Bolintin-Deal, tot aia e !
Şi, în fond, nu avem de ce să ne mirăm : de douăzeci de ani trăim, ca şi în epoca bronzului, în plină mitologie...

joi, 15 aprilie 2010

Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineaţă

Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineaţă, aşezat pe marginea patului meu. Nu ne spunem mare lucru. Flecărim despre beneficiile aduse organismului de legumele proaspete şi despre cât de rar sunt spălate maşinile în Danemarca.  El fumează tot timpul şi îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la uşă îl aşteaptă un alt domn, pare-se şoferul său. În poartă staţionează un Lincoln argintiu cu care proaspătul meu amic îşi conduce muşteriii, contra cost, prin cluburi de noapte. Ştiu că e proprietarul unei firme, Nunţi, botezuri, înmormântări. Ceva matrimoniale, ceva funerare. E foarte ocupat. Dar nu pleacă niciodată înainte ca eu să adorm din nou. Mai târziu găsesc scrumiera plină şi o ultimă ţigară fumată numai pe jumătate.

miercuri, 14 aprilie 2010

Şi caii se împuşcă... A murit George Vasilievici

Când moare un scriitor e ca şi cum mi s-ar smulge limba şi aş fi lipsit de mâna cu care scriu.

Mai mult, pe blogul poetului Mugur Grosu.


P.S. Oricât aş refuza să-i caracterizez pe alţii, trebuie să constat că există destui cretini pe lumea asta. Altfel cum i-am putea numi pe ipochimenii care îi vorbesc de rău pe cei care mor, indiferent dacă aceştia din urmă sunt oameni obişnuiţi sau scriitori foarte talentaţi ? Opinia mea este că fiecare individ are dreptul să trăiască aşa cum îi dictează propria conştiinţă şi nu trebuie să fie judecat pentru asta . Alcoolul şi alte ingrediente care fac viaţa suportabilă ( în viziunea lui Baudelaire, dar şi a lui Jack Kerouac )  nu decid nici asupra valorii, nici asupra caracterului unui om. Sunt miliarde de proşti care nu au pus picătură de vin în gură şi nu s-au drogat, după cum au existat nenumărate genii care au băut temeinic... Să bei sau să nu bei nu este nici calitate, nici defect. Iar cine face din asta un criteriu de valorizare este un prost... E o banalitate să spun că nu ne putem judeca decât pe noi înşine.
Din păcate, unii "ziarişti" dau tonul în această direcţie. M-am obişnuit să ascult, la televizor, "comentatori" care nu se pricep deloc la fotbal, "reporteri" cărora le curge mucul pe la uşa lui Becali, dar nu-mi închipuiam, de exemplu, că nişte asemenea dobitoace vor încerca să facă haz pe seama faptului că Osman N'Doye este îmbrăcat fistichiu şi din această cauză nu ar merita să fie căpitanul echipei Dinamo... Ce oameni serioşi, domnule ! În legătură cu o conduită corespunzătoare, a fost consultat chiar Cornel Dinu, fostul mare fotbalist care, pe vremuri, bea până la leşin şi era pus în avion cu braţele... Spre onoarea lui, Dinu nu l-a condamnat pe jucătorul african şi a scăldat-o, spunând că este adeptul unui oarecare echilibru...

luni, 12 aprilie 2010

Elogiu nebuniei

Am avut un profesor pe care îl iubesc mult şi căruia îi voi fi recunoscător toată viaţa pentru ajutorul dezinteresat pe care mi l-a oferit în repetate rânduri... S-a purtat de fiecare dată ca şi când aş fi fost fiul lui. (Are doi băieţi . Unul e compozitor şi profesor de muzică la o şcoală din Bucureşti, iar celălalt, medic militar, este doctorul care răspunde de arestul poliţiei din capitală.  Pe cel mic nu l-am mai văzut de când era puştan, dar compozitorul este cel care m-a scos din spital în 2006, după operaţia pe care am suportat-o atunci. Am dat aceste amănunte - uite că nu-mi găsesc cuvintele când am mai multă nevoie de ele ! - ca să se ştie despre cine vorbesc.) Un lucru pe care nu l-am mai văzut în alte familii este că el şi soţia sa - profesoară de română - vedeau totdeauna numai ce era frumos la ceilalţi... Găseau aspecte sublime chiar în comportamentul unor turpitudini...
Profesorul este un bucovinean neconvenţional, cu un limbaj frust şi un comportament pitoresc. În drumul meu spre Bucureşti, făceam un popas la apartamentul lui din Bolintin şi petreceam acolo, de fiecare dată,  o noapte.
- E, ai dormit bine ? mă întreba el dimineaţa.
- Sigur...
- Sigur... dar poate că tu ai fi vrut şi nişte curve să le... Da' tu crezi că la mine e bordel ?
Râdeam în hohote...Deseori, când mergeam pe stradă cu el şi ne aflam în apropierea vreunei femei, iar magistrul începea să-şi expună, cu voce tare, părerile despre sexul slab, mă îndepărtam panicat, ca lumea să nu-şi dea seama că suntem împreună...Alături de el am trăit multe momente demne de a fi povestite nepoţilor. Tatăl său a fost vicar de Cernăuţi şi a murit în mijlocul credincioşilor, în timpul unei epidemii de ciumă. Faptul că a făcut parte din familia unui preot a atârnat mult la dosarul său şi a fost dat afară din două facultăţi (Facultatea de Filosofie şi IATC-ul de atunci, unde a fost coleg cu Dichiseanu şi Margareta Pognat ), înainte de a termina istoria. Şi-a finalizat, în cele din urmă, şi studiile filosofice. Bunicul său, Miron, este o figură legendară : fost cazac pe graniţă, ajunsese să stăpânească peste două sute de hectare de pământ şi a trăit peste o sută de ani...
Profesorul, cu origini atât de suspecte pentru regimul comunist şi cu un frate în Elveţia ( medic şi acela ! ), îşi pierdea foarte des permisul de conducere, dar nu se supăra niciodată. " Îmi place că învăţ iar drăciile alea de reguli pe care le uit mereu..." A rămas de pomină scena când, trebuind să completeze la poliţie un anumit formular, a ieşit până în stradă pentru a citi numărul de înmatriculare al propriei maşini şi a-l scrie pe hârtie, sub ochii uluiţi ai miliţienilor...
Intrasem la facultate şi am trecut pe la el. Din vorbă-n vorbă îi spun că la literatură veche îl am ca profesor pe M.
- Pe cine, mă ? Pe prostul ăla ? E un dobitoc ! Îl ştiu de când eram student la Istorie. Ia întreabă-l despre mine, vezi ce zice !
Şi l-am întrebat pe M.
- Dom' profesor, l-aţi cunoscut cumva pe domnul profesor Ş. ?
- Pe roşcatul ăla ? Da, îl ştiu din facultate, dar ce-ţi veni ? Ăla era nebun, frăţioare...
Mă întâlnesc din nou cu Ş.
- E, l-ai întrbat pe M. despre mine ?
- Da, am spus ruşinat.
- Şi ce-a zis ?
- Că... sunteţi nebun...
Profesorul a stat puţin pe gânduri, apoi a spus :
- Bă, trebuie să recunoşti şi tu că una e să fii nebun şi alta e să fii prost...
Nebunii, mi-a explicat el, sunt de mai multe feluri. Într-un fel, chiar marii creatori sunt nebuni, dacă îi judecăm după standardele comune. Ei văd raporturile ascunse dintre elementele acestei lumi, trăiesc în virtual şi imaginar, iar comportamentul lor e special...Deviant, după criteriile unui papă-lapte...
- Când un nebun te face nebun, e cazul să-ţi reevaluezi comportamentul. Când un om obişnuit te face nebun, să ştii că te afli pe drumul cel bun... Iar dacă un prost te face nebun, e cazul să nu-ţi mai încapi în piele de fericire...


P.S. Voi reveni cu o postare despre tânărul scriitor recent dispărut...

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Supravieţuirea, adaptarea şi decăderea

Pe Discovery se dă un serial, Tehnici esenţiale de supravieţuire, în care un flăcău simulează supravieţuirea în diferite medii, care de care mai ostile. Imaginile sunt însă dezgustătoare, fiindcă omul înţelege să măcelărească toate vieţuitoarele pe care le întâlneşte - reni, scorpioni, şerpi, păsări, varani, maimuţe, etc -, să le bea sângele şi să le mănânce crude, date prin nisip sau prin noroi, în funcţie de locul în care se află. I-aş reaminti viteazului - căruia îi lipsesc nişte doage ! - că supravieţuirea este dictată numai de necesitate şi constituie o experienţă extremă, unică, irepetabilă, cu consecinţe dramatice în existenţa celui care o trăieşte. Nu e în regulă să-ţi faci o profesiune din ipostaza în discuţie.  Când îl vom vedea sacrificând nişte exemplare umane, trăitoare în junglă, pentru a se hrăni ? Sincer, mi-aş dori să-l văd înconjurat de nişte lupi canadieni, fiindcă, nu-i aşa, supravieţuirea protagonistului nu e totdeauna obligatorie ... Altminteri, totul miroase a aranjament şi tânărul omoară degeaba nişte vietăţi nevinovate...
Ceea ce face omul respectiv m-a dus cu gândul la ceea ce spunea un medic : un copil va face toată viaţa ceea ce este obişnuit să facă în copilărie. Dacă un copil e obişnuit să mănânce fără sare şi amar, în loc de dulce, aşa va proceda şi mai târziu, trăind după înalte precepte medicale. ( Dintre pisicile mele, Maya a fost culeasă de pe un maidan, unde executa supravieţuirea şi se hrănea cu gândaci... Şi astăzi, după ani buni, preferă gândacii celei mai suculente fripturi...) Un om se poate adapta la orice, atât în sens superior, cât şi invers. Marii Maeştri Spirituali din Orient au ajuns la o condiţie care transcede limitele umanului, fiind adevăraţi zei. Cei care au executat o supravieţuire necontrolată spiritual  au ajuns sub limita condiţiei umane : sunt într-o continuă derivă şi nu respectă nicio regulă.
Am fost obişnuiţi, în regimul Ceauşescu, să ştim numai de frică. Era singurul reper. Când această barieră a căzut, a venit haosul. Cei mai mulţi  au devenit sălbatici. Ce educaţie ? ( Şi mă refer la educaţia în familie, care lipseşte cu desăvârşire sau este orientată în direcţii vindicative şi infracţionale...) Ce autoritate ? Judecătorii joacă în aceeaşi echipă cu bandiţii... Care legi ? Nu sunt respectate nici de cei din fruntea ţării, care devin cei dintâi infractori...
În asemenea condiţii de preistorie, oamenii care suferă cel mai mult sunt cei care lucrează tot cu oameni şi care n-au ajuns ei înşişi mafioţi : poliţiştii.  La drept vorbind, poliţistul incoruptibil este adevăratul erou al vremurilor noastre. Fiindcă în cazul profesorilor şi medicilor, lucrurile sunt mai complicate. Asistăm uluiţi la situaţii incredibile : poliţiştii - care au familii şi îşi riscă viaţa - prind nenumăraţi criminali pe care judecătorii îi eliberează pe motiv că asasinii nu prezintă... pericol social. Dacă un individ e descoperit cu capul sfărâmat, decapitat şi aruncat de la etajul al şaptelea, concluzia anchetatorilor e rapidă şi fără dubii : e vorba de sinucidere.
Groaznica sinucidere din strada... Pacienţei !

luni, 5 aprilie 2010

Nume de străzi

Am văzut, în Bucureşti, o stradă cu un nume care m-a lăsat visător : Strada pe care am sărutat-o pe Dana... Fiica mea îmi spune că a văzut, tot în Bucureşti, o stradă numită Strada pe care am alergat după Ana... Mai sunt şi alte plăcuţe cu inscripţii neconvenţionale : Strada unde băteam mingea cu băieţii, Strada pe care mergeam la şcoală, Strada pe care stă bunica, Strada pe care am buşit maşina lui tata, Strada unde am pupat-o pe Mimi... Poezie şi umor. Ne putem imagina : Strada pe care l-am altoit pe Georgel, Strada pe care am prins-o pe Stana ...
Privesc cu jind străzile din localitatea învecinată : Strada Trandafirilor, Strada Lalelelor. Strada Zambilelor, Strada Garoafelor, Strada Micşunelelor, Strada Panseluţelor, Strada Ficusului şi tot aşa...
Când au fost botezate "străzile" din localitatea mea, m-am aşteptat să fiu consultat. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ştiţi pe ce stradă locuiesc ? Pe Intrarea Îngustă... Străzile vecine se numesc Strâmta, Ciocnari, Strada Vrejului, Strada Prazului... La o primă impresie te întrebi cine ar trebui să meargă la psihanalist : cei care au propus aceste denumiri sau chiar norocoşii care locuiesc pe aceste uliţe...Lăsând însă gluma la o parte, oamenii care au botezat străzile din jurul meu cu nume pitoreşti au avut o logică : să menţină tradiţia locală, veche de sute de ani. Aşa că, dacă vrem să fim corecţi, ar trebui să-i psihanalizăm pe strămoşi... Ei au inventat numele respective.

duminică, 4 aprilie 2010

Micul dejun la Tiffany

Am revăzut în această seară o ecranizare după Micul dejun la Tiffany de Truman Capote. Ştiam filmul din timpul liceului. Atunci îmi plăcuse. Acum sunt dezamăgit.
N-am numărat cărţile pe care le-am citit şi despre care cred că le-aş fi scris mai bine decât autorii lor. Le ştiu pe cele pe care aş fi vrut să le pot scrie eu.
N-am numărat ecranizările slabe, după opere literare celebre. Dar sunt destule. Uneori cred că aş fi făcut o treabă mai bună decât regizorul. Desigur, e numai o impresie.
Sunt sigur de câteva lucruri :
1. Gabriel Garcia Marquez nu se poate ecraniza. Sau s-ar putea - Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, Dragostea în vremea holerei -, dar numai îndepărtându-te mult de spiritul său.
2. Marin Preda a fost ecranizat foarte prost. Mai puţin Moromeţii.
3. Hemingway a pus umărul la o ecranizare după Bătrânul şi marea, iar ce a ieşit mi s-a părut incredibil de prost.
4. Fitzgerald, ecranizat, mi s-a părut siropos.
5. Pe Faulkner şi pe Thomas Mann îi văd foarte greu adaptaţi pentru ecran. În schimb, pe Steinbeck şi pe Caldwell, da. Au dialoguri vii şi miza artistică este deseori comică.
6. Lăsând la o parte banalitatea potrivit căreia literatura şi cinematografia sunt două arte cu modalităţi de reinventare a lumii total diferite, se poate spune că un mare scriitor nu poate fi ecranizat decât de un regizor de geniu, compatibil cu viziunea lui. De asemenea, esenţial este rolul scenaristului.
Exemple : Lampedusa-Visconti, Cehov-Nikita Mihalkov, Cehov-Emil Loteanu, Gorki-Emil Loteanu, Margaret Mitchell-Victor Fleming.


P:S. Mă gândesc cine ar putea să facă un film foarte bun după Fraţii Karamazov sau Demonii ?

Sărbători, obiecte şi oameni. Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi !

Un prieten m-a felicitat cu ocazia Paştelui şi mi-a spus că acum avem mai multe obiecte, dar suntem mai săraci pe dinăuntru. Mi-am amintit de fascinaţia pe care Învierea o exercita asupra mea. Dinspre cimitirul aflat în apropiere - unul dintre locurile mele de joacă preferate ! - veneau arome grele de tămâie şi adulmecam momentul când crinii şi liliecii aveau să dea în floare. Aveam mâncăruri simple care sfârâiau pe plită, aceleaşi dintotdeauna, dar care mi se păreau din an în an mai ispititoare... Într-un an, de Paşte, m-am apucat să citesc Fraţii Jderi de Sadoveanu, într-o ediţie de lux, tipărită pe hârtie scumpă şi legată în piele roşie. ..
S-ar părea că pe măsură ce oamenii sunt mai avuţi şi trăiesc în belşug, cu atât sunt mai goi spiritual. Pentru mulţi creştini, evenimentele legate de sărbătorile creştine au devenit nişte treburi mondene, nişte automatisme care n-au nicio atingere cu lumea lor interioară. Să vedeţi agresivitate şi limbariţă la babele care se duc la slujbă ! Pline de venin, cele mai multe nu ştiu decât să-şi discute prietenele la foc continuu şi să se îmbrâncească la greu cu copiii cu care se află într-un război necurmat... Nu voi uita niciodată expresia pe care o avea pe faţă liber-cugetătorul Ion Iliescu - faţă de care am, ca om, o oarecare simpatie - , când se închina plin de evlavie... Şi nici ipocrizia lui Emil Constantinescu - faţă de care n-am nici stimă, nici antipatie -, atunci când făcea pe smeritul... E bine că n-am mai asistat la scenele groteşti în care hoarde de pelerini - era să zic... sălbatici... - se băteau, ca la Mărăşeşti, pe apa sfinţită ! Trebuie să subliniem însă un lucru extraordinar : Patriarhul Daniel, o personalitate extrem de inteligentă, încearcă să explice marile sărbători creştine cu o anumită logică, pe înţelesul tinerilor şi al intelectualilor. În mod sigur, şeful bisericii noastre îi va aduce pe mulţi în lumina iubirii şi a iertării. Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi, l-a citat el pe Iisus, explicând că toată Creaţia Divină va învia... Toată admiraţia mea pentru Preafericit !
Zilele acestea am fost urmărit de o scenă incredibilă pe care am văzut-o la televizor. Am râs în hohote şi nu mă pot opri nici acum. Aflat într-o ţară africană, în scopuri umanitare, fostul preşedinte al SUA, George W. Bush a dat mâna cu un localnic, apoi, simţindu-şi degetele unsuroase, s-a întors plin de elan şi ...s-a şters pe cămaşa însoţitorului său, un alt fost preşedinte, Bill Clinton... Am fost totdeauna sigur că Bush şi-a ratat cariera : scenele provocate de el fac parte dintr-o grandioasă epopee comică, mult superioară filmelor în care au jucat Chaplin sau Louis de Funès...


P.S. Bucuria Învierii este umbrită de tristeţea pe care mi-o provoacă imaginile date la ştiri. Din ce am văzut la televizor, majoritatea celor care "iau" Lumina Sfântă nu înţeleg nimic din credinţa în Dumnezeu. Se luptau pe Lumină, ca şi cum aceasta ar fi ceva care se poate termina într-un moment sau altul : un fel de ciorbă de burtă din care trebuia să apuce primii şi, dacă se poate, cât mai multă...