S-ar putea spune multe despre Mircea Badea, dar că nu este inteligent, spontan şi plin de umor, nu. În ciuda unor violenţe de limbaj, el are şi un bun-simţ care îl face să judece lucrurile din perspectiva normalităţii. Mie mi se pare şi un om sincer. Însă cel mai important lucru pe care vreau să-l subliniez este că Badea spune adevăruri evidente.
Ieri seară, el a mai exprimat o axiomă :"Băsescu face ceea ce fac şi eu. Este realizator tv, dar pe bani publici." Această idee mi-a trecut şi mie prin cap. Preşedintele ţării face un fel de gazetărie - vezi declaraţiile în legătură cu Adrian Năstase şi bostănăria lui Geoană -, fiind un pamfletar şi un umorist comparabil cu Mircea Badea, Cristian Tudor Popescu, Divertis, Cârcotaşii, Vouă, Vacanţa Mare, Corneliu Vadim Tudor şi... Crin Antonescu. Bănuiesc că pentru a fi Preşedinte, îţi trebuie altceva decât talentul de a-ţi bălăcări compatrioţii... Dintre prezumtivii candidaţi la preşedinţie, unul singur îmi dă impresia că ar putea juca impecabil rolul cel mai proeminent în aproape inexistentul nostru stat. E actor de meserie, dar după cum joacă rolul de prinţ, funcţia de Preşedinte ar fi floare la ureche. Sau mă înşel cumva ? În orice caz, liderii marilor partide pot sta liniştiţi : vor păcăli din nou poporul suveran, iar pe proaspătul prinţ nu-l va vota mai nimeni.
P.S. Noi, românii, nu votăm oameni politici competenţi şi respomsabili în ceea ce aceştia fac. Îi preferăm pe clovni şi actori ! Şi încă pe cei mai proşti. Am putea acum să votăm un actor excelent, care îmi pare şi responsabil în manifestările sale...
vineri, 31 iulie 2009
luni, 27 iulie 2009
Bloguri şi comentarii
Este greu de evaluat câte bloguri există. Ele au devenit un fenomen cultural şi sunt de mai multe feluri, în funcţie de poziţia socio-culturală ocupată de posesor şi de tematica abordată. Comentatorii variază şi ei, condiţionaţi de aceleaşi repere. Ar fi interesant să punctăm câteva aspecte legate de tipurile de comentarii.
1. Bloguri fără comentarii. Citesc blogul unuia dintre cei mai importanţi critici literari de azi. Srălucitele sale studii sale literare, de un profesionalism desăvârşit, descurajează pe cei care ar dori să-şi spună părerea. Asta în cazul, puţin probabil, în care ei au citit cărţile cu pricina. Specializarea excesivă şi un nivel intelectual foarte înalt îi ţin departe pe oameni.Personalitatea criticului şi subiectele abordate îi intimidează pe comentatori. În ceea ce mă priveşte, nu scriu nimic acolo fiindcă, fiind scriitor, orice părere s-ar interpreta. Dacă aş posta ceva "de bine", cum îmi stă în obicei, s-ar zice că îl linguşesc. Dacă l-aş contrazice, aş intra în altele... Observ că nici nici despre blogurile care conţin exclusiv poeme sau proză de foarte bună calitate nu se înghesuie internauţii să-şi exprime opiniile.
2. Bloguri comentate, în care "proprietarul" intră în dialog cu cei care fac diferite observaţii, mulţumeşte pentru aprecieri şi polemizează cu cititorii într-un mod care probează o adevărată civilizaţie a dialogului.
3. Bloguri comentate cu frenezie, unde întâlneşti persoane ieşite din comun, oameni admirabili, cu vocaţii în diferite direcţii. Mă gândesc la "Codul lui Oreste", unde dl. Teodorescu are o atitudine corespunzătoare, iar cititorii formează un fel de parlament în care fiecare intră în dialog cu fiecare. Pentru oricine este un câştig să intre în această "casă".
4. Bloguri comentate de sute de inşi, unde cei care îşi postează producţiile, narcisişti, nu se obosesc să răspundă comentatorilor, nu mulţumesc pentru laude şi-i consideră pe toţi drept doar un public dator să aplaude. "Gazdele" sunt tineri inteligenţi şi talentaţi, cu fumuri de vedetă, foarte cunoscuţi în mass-media şi care ştiu, printre altele, să scrie. Uneori frumos, dar fără toate virgulele de rigoare. ( Acesta nici nu este un păcat ! ) Căzuţi într-o admiraţie patologică faţă de ei înşişi, sar ca arşi numai dacă vreun individ mai sincer îi calcă pe coadă rău de tot. Consider că, în aceste cazuri, nici nu merită să-ţi răceşti ...tastatura, ca să-ţi dai cu părerea.
Desigur, blogurile s-ar putea clasifica şi după alte criterii : literar-artistice, ştiinţifice, jurnalistice, ezoterice, etc. Pe mine m-a interesat, în aceste rânduri, raportul autor-comentator.
1. Bloguri fără comentarii. Citesc blogul unuia dintre cei mai importanţi critici literari de azi. Srălucitele sale studii sale literare, de un profesionalism desăvârşit, descurajează pe cei care ar dori să-şi spună părerea. Asta în cazul, puţin probabil, în care ei au citit cărţile cu pricina. Specializarea excesivă şi un nivel intelectual foarte înalt îi ţin departe pe oameni.Personalitatea criticului şi subiectele abordate îi intimidează pe comentatori. În ceea ce mă priveşte, nu scriu nimic acolo fiindcă, fiind scriitor, orice părere s-ar interpreta. Dacă aş posta ceva "de bine", cum îmi stă în obicei, s-ar zice că îl linguşesc. Dacă l-aş contrazice, aş intra în altele... Observ că nici nici despre blogurile care conţin exclusiv poeme sau proză de foarte bună calitate nu se înghesuie internauţii să-şi exprime opiniile.
2. Bloguri comentate, în care "proprietarul" intră în dialog cu cei care fac diferite observaţii, mulţumeşte pentru aprecieri şi polemizează cu cititorii într-un mod care probează o adevărată civilizaţie a dialogului.
3. Bloguri comentate cu frenezie, unde întâlneşti persoane ieşite din comun, oameni admirabili, cu vocaţii în diferite direcţii. Mă gândesc la "Codul lui Oreste", unde dl. Teodorescu are o atitudine corespunzătoare, iar cititorii formează un fel de parlament în care fiecare intră în dialog cu fiecare. Pentru oricine este un câştig să intre în această "casă".
4. Bloguri comentate de sute de inşi, unde cei care îşi postează producţiile, narcisişti, nu se obosesc să răspundă comentatorilor, nu mulţumesc pentru laude şi-i consideră pe toţi drept doar un public dator să aplaude. "Gazdele" sunt tineri inteligenţi şi talentaţi, cu fumuri de vedetă, foarte cunoscuţi în mass-media şi care ştiu, printre altele, să scrie. Uneori frumos, dar fără toate virgulele de rigoare. ( Acesta nici nu este un păcat ! ) Căzuţi într-o admiraţie patologică faţă de ei înşişi, sar ca arşi numai dacă vreun individ mai sincer îi calcă pe coadă rău de tot. Consider că, în aceste cazuri, nici nu merită să-ţi răceşti ...tastatura, ca să-ţi dai cu părerea.
Desigur, blogurile s-ar putea clasifica şi după alte criterii : literar-artistice, ştiinţifice, jurnalistice, ezoterice, etc. Pe mine m-a interesat, în aceste rânduri, raportul autor-comentator.
sâmbătă, 25 iulie 2009
"Limba noastră-i o comoară.."
Urmăresc în continuare înverşunatele dezbateri pe tema reformei în învăţământ şi sunt din ce în ce mai surprins de năucitoarele greşeli de limbă pe care le fac invitaţii unor emisiuni tv. Nu-mi place să fac pe deşteptul şi nici nu-mi surâde ideea de a-i corecta pe alţii, dar e supărător să constaţi că niciun politician - cu excepţia notabilă a lui Adrian Păunescu care este, în primul rând, un important poet - nu foloseşte prepoziţia "pe" înaintea pronumelui relativ "care", când acesta îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct. Aud enunţuri de tipul : "Dvs. nu cunoaşteţi legile care le-aţi votat..."Corect este : "Dvs. nu cunoaşteţi legile pe care le-aţi votat..." Înainte de 1989 am cunoscut un inspector de limba şi literatura română, dintr-un judeţ învecinat, care vorbea aşa şi care mi-a explicat, după ce am făcut prostia de a-l corecta, că "pe"-ul buclucaş este facultativ ! Aceeaşi persoană rostea "scriţi" şi "plănşi", în loc de "scrieţi" şi "planşe". Consider că nu este o crimă când cineva face, întâmplător, o eroare de pronunţare a unui cuvânt. Când toată lumea greşeşte, incorectitudinea devine normă gramaticală. Se cunoaşte situaţia substantivului plocon a cărui formă corectă a fost cândva poclon. Acordul logic îşi are, de asemenea, originea în greşelile repetate făcute, la un moment dat, de majoritatea vorbitorilor. Marilor scriitori li se tolerează chiar foarte multe abateri : să vedeţi dezacorduri şi anacoluturi în textele lui Creangă şi Marin Preda ! Chiar am la îndemână exemplele, dar nu vreau să lungesc discuţia.
Contextul social face însă ca unele imperfecţiuni de exprimare să devină foarte grave. Pe vremea când simpaticul Mircea Badea dădea examen de admitere la liceu, unul dintre subiecte suna aşa : " Alcătuiţi patru propoziţii în care pronumele relativ care să aibă funcţii sintactice diferite." Pentru cine cunoaşte o brumă de gramatică este evident că pronumele relativ care nu apare decât în frază, iar cel care a elaborat subiectele îl confundase cu pronumele interogativ...care . În altă împrejurare s-a dat un barem de corectare greşit. O subordonată circumstanţială consecutivă a fost luată drept circumstanţială de scop. Unii profesori, ceva mai instruiţi, au luat-o indirectă, fiindcă aşa o văzuseră ei într-o culegere străveche de exerciţii... Au fost elevi care au pierdut o jumătate de punct, deoarece erau mai bine pregătiţi decât membrii comisiei de evaluare şi rezolvaseră fraza corect !
Plecasem însă de la discursurile politicienilor. Am rămas însă consternat să-l aud, în urmă cu câteva minute, pe un distins lider sindical care, după ce îl admonestase pe un senator că a venit la emisiune complet nepregătit, a spus "Noi... ne-am adus aportul..." şi "În ceea ce privesc legile..." Mi-am dat seama că nu este prima dată când îl aud făcând asemenea ghiduşii lingvistice. "Aport" vine din franţuzescul "apport", fiind în strânsă legătură cu verbul "apporter", care înseamnă "a aduce". Cu alte cuvinte, "a-şi aduce aportul" s-ar traduce prin "a-şi aduce adusul", un pleonasm grosolan. Corect ar fi "a-şi aduce contribuţia" sau, şi mai bine, utilizarea verbului "a contribui". "În ceea ce priveşte" este o locuţiune prepoziţională care introduce un complement circumstaţial de relaţie şi nu variază în funcţie de numărul părţii de vorbire prin care este exprimat complementul respectiv. În concluzie, corect este "În ceea ce priveşte legile..."
Cu o lună înainte de a muri, la 17 iulie 1917, când avea numai 29 de ani, Alexei Mateevici a scris poezia "Limba noastră", cea mai frumoasă odă închinată graiului românesc. Prima strofă sună aşa :
"Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată..."
Din păcate, acum limba română este folosită ca o latrină, tot... "înfundată", de către miniştri, parlamentari şi tot felul de "lideri"...
Contextul social face însă ca unele imperfecţiuni de exprimare să devină foarte grave. Pe vremea când simpaticul Mircea Badea dădea examen de admitere la liceu, unul dintre subiecte suna aşa : " Alcătuiţi patru propoziţii în care pronumele relativ care să aibă funcţii sintactice diferite." Pentru cine cunoaşte o brumă de gramatică este evident că pronumele relativ care nu apare decât în frază, iar cel care a elaborat subiectele îl confundase cu pronumele interogativ...care . În altă împrejurare s-a dat un barem de corectare greşit. O subordonată circumstanţială consecutivă a fost luată drept circumstanţială de scop. Unii profesori, ceva mai instruiţi, au luat-o indirectă, fiindcă aşa o văzuseră ei într-o culegere străveche de exerciţii... Au fost elevi care au pierdut o jumătate de punct, deoarece erau mai bine pregătiţi decât membrii comisiei de evaluare şi rezolvaseră fraza corect !
Plecasem însă de la discursurile politicienilor. Am rămas însă consternat să-l aud, în urmă cu câteva minute, pe un distins lider sindical care, după ce îl admonestase pe un senator că a venit la emisiune complet nepregătit, a spus "Noi... ne-am adus aportul..." şi "În ceea ce privesc legile..." Mi-am dat seama că nu este prima dată când îl aud făcând asemenea ghiduşii lingvistice. "Aport" vine din franţuzescul "apport", fiind în strânsă legătură cu verbul "apporter", care înseamnă "a aduce". Cu alte cuvinte, "a-şi aduce aportul" s-ar traduce prin "a-şi aduce adusul", un pleonasm grosolan. Corect ar fi "a-şi aduce contribuţia" sau, şi mai bine, utilizarea verbului "a contribui". "În ceea ce priveşte" este o locuţiune prepoziţională care introduce un complement circumstaţial de relaţie şi nu variază în funcţie de numărul părţii de vorbire prin care este exprimat complementul respectiv. În concluzie, corect este "În ceea ce priveşte legile..."
Cu o lună înainte de a muri, la 17 iulie 1917, când avea numai 29 de ani, Alexei Mateevici a scris poezia "Limba noastră", cea mai frumoasă odă închinată graiului românesc. Prima strofă sună aşa :
"Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată..."
Din păcate, acum limba română este folosită ca o latrină, tot... "înfundată", de către miniştri, parlamentari şi tot felul de "lideri"...
vineri, 24 iulie 2009
Peisaj marin
marea
scară la cer pentru
guvizii
cerşetori de lumină
plutind
într-o luntre de ametist
un câine trece pe plajă
cu o scrumieră
în colţi
nu-mi oferă nimeni
nimic ?
scară la cer pentru
guvizii
cerşetori de lumină
plutind
într-o luntre de ametist
un câine trece pe plajă
cu o scrumieră
în colţi
nu-mi oferă nimeni
nimic ?
miercuri, 22 iulie 2009
Romanul poliţist
În ultimul număr din "România literară", marele critic literar Nicolae Manolescu remarcă un fapt îngrijorător : romanul poliţist " nu are piaţă la noi ". Păi, atunci ne putem întreba pe bună dreptate : dacă nici această specie literară nu se vinde, atunci ce se mai caută ? Nu se mai citeşte, adică, nimic ? Nu mai exită cititori în ţara asta ? Sau aceştia preferă să citească romane de peste 400 de pagini şi ignoră cărţi cu intrigă poliţistă, fiindcă sunt prea... superficiale ? L-am întrebat pe un tânăr prieten, în urmă cu câţiva ani, ce tip de cărţi ar fi interesante pentru generaţia lui. Mi-a răspuns, zâmbind, că el nu prea citeşte şi nici prietenii lui nu o fac. Şi trebuie să mărturisesc că este un tânăr eminent, cu mai merite, inteligent şi cu o carieră de invidiat... Să ne îmţelegem bine :
1. Ca să fii om adevărat, nu e neapărat necesar să citeşti. Există şi alte moduri de a trăi civilizat şi onest. Cunosc un om în vârstă care nu a citit nimic toată viaţa şi se comportă ireproşabil cu oricine intră în contact cu el. E educat şi pare trecut prin lume. E politicos, nu-i jigneşte pe cei din jur şi este solidar cu oamenii aflaţi în suferinţă... Sunt, în schimb, oameni care au citit şi au scris enorm, dar asta nu i-a ajutat să aibă un caracter acceptabil. Vezi Nicolae Iorga, Eugen Barbu... Nu trebuie să generalizăm în nicio direcţie.
2. Exemplul dat de dl. Manolescu, cu Simenon, în cazul căruia o editură a întrerupt seria pe care i-o dedicase nu este relevant. Vă spun cu mâna pe inimă că romanele belgianului sunt plictisitoare, insipide, banale.
Trei întrebări mă preocupă. Se mai citeşte ceva în România ? Romanul poliţist se situează, într-adevăr, într-un con de umbră ? Este romanul poliţist un "gen" lipsit de valoare literară ?
La prima şi a doua întrebare nu pot răspunde decât angajaţii cu difuzarea care lucrează la "Polirom", editura din România care publică şi vinde cele mai multe cărţi. Şi toate de calitate. Nu ştiu cum ocolesc ei o problemă cu care alte edituri de anvergură se confruntă continuu. La noi există o disjuncţie între valoarea unei cărţi şi succesul ei de piaţă. În general, cele mai bune cărţi nu sunt şi cele mai citite. "Cartea Românească" publică numai volume de valoare, dar nu vinde foarte multe exemplare. Mircea Cărtărescu a devenit celebru nu datorită cărţilor sale cu adevărat excepţionale, ci graţie volumului "De ce iubim femeile", care nu spune nimic despre importanţa scriitorului. E o carte pentru oamenii care vor să se relaxeze. Cam cum sunt şi romanele poliţiste. Şi să nu uităm că "Humanitas", editura care îi tipăreşte opurile, a dus o campanie agresivă de promovare a autorului "Levantului".
În ceea ce mă priveşte, pot face afirmaţii doar în legătură cu ultima întrebare. Da, romanul poliţist are valoare literară şi merită să fie citit. Şi nu mă gândesc doar la "Animale bolnave" de Nicolae Breban, la care se referă şi dl. Manolescu. Avem autori de romane poliţiste stimabili, care au dat opere de un nivel artistic ridicat, texte ce se pot citi oricând cu plăcere şi cu folos : Rodica Ojog-Braşoveanu, Horia Tecuceanu, Petre Sălcudeanu, George Arion, Haralamb Zincă. Acesta din urmă ilustrează mai mult romanul de spionaj. Şi mai sunt şi alţii care nu-mi vin acum în minte.
Sigur că sunt şi romane poliţiste proaste, cu tenebre şi pivniţe labirintice, cu intrigi cusute cu aţă albă. Dar adevăratele "polare" ( după anglicismul care circulă acum ) exprimă mari adevăruri despre viaţă, pune mintea la încercare şi dau impresia de viaţă adevărată. Sunt autori de "poliţiste" care creează personaje memorabile sau sunt stilişti de neuitat : Dadhiell Hammett - "Şoimul maltez" figurează printre romanele care... au schimbat America ! -, Raymond Chandler - creatorul unui stil inconfundabil -, Ross McDonald, P. Cheyney, Agatha Christie - "Zece negri mititei" e o capodoperă de intrigă -, Arthur Conan Doyle... Umberto Eco spunea că există o singură schemă după care nu s-a scris un roman poliţist : aceea în care naratorul este şi criminalul. Ei, bine, greşea, fiindcă nu citise povestirea lui Cehov "Dramă la vânătoare"...
Nicolae Manolescu nu se împacă defel cu happy end-ul care caracterizează acest fel de literatură, iar Camil Petrescu scria că romanele poliţiste sunt false, deoarece oferă o ipoteză drept adevăr. Voi ignora observaţiile celor doi - Camil era şi o fire mult prea speculativă şi iubitoare de sofisme - şi voi continua să citesc şi romane poliţiste. Dar numai de o valoare literară certă.
P.S. Să nu uităm că părintele întregii literaturi poliţiste este americanul Edgar Poe, iar un alt geniu, Dostoievski, a scris "Crimă şi pedeapsă". Elemente "polare" ( care nu au nicio legătură cu Polul Nord ) găsim şi la argentinianul Borges : "Tema trădătorului şi a eroului", "Grădina potecilor ce se bifurcă". Elveţianul Friedrich Durrenmatt a găsit însă o formulă epică norocoasă, în care suspans-ul poliţist este bine fundamentat pe un conflict psihologic, în pagini de cea mai bună calitate artistică : "Judecătorul şi călăul", "Justiţie", "Pana de automobil". Din păcate, Borges şi Durrenmatt au murit fără să primească meritatul Nobel, cu care, de altminteri, au fost răsplătiţi destui condeieri neînsemnaţi...
1. Ca să fii om adevărat, nu e neapărat necesar să citeşti. Există şi alte moduri de a trăi civilizat şi onest. Cunosc un om în vârstă care nu a citit nimic toată viaţa şi se comportă ireproşabil cu oricine intră în contact cu el. E educat şi pare trecut prin lume. E politicos, nu-i jigneşte pe cei din jur şi este solidar cu oamenii aflaţi în suferinţă... Sunt, în schimb, oameni care au citit şi au scris enorm, dar asta nu i-a ajutat să aibă un caracter acceptabil. Vezi Nicolae Iorga, Eugen Barbu... Nu trebuie să generalizăm în nicio direcţie.
2. Exemplul dat de dl. Manolescu, cu Simenon, în cazul căruia o editură a întrerupt seria pe care i-o dedicase nu este relevant. Vă spun cu mâna pe inimă că romanele belgianului sunt plictisitoare, insipide, banale.
Trei întrebări mă preocupă. Se mai citeşte ceva în România ? Romanul poliţist se situează, într-adevăr, într-un con de umbră ? Este romanul poliţist un "gen" lipsit de valoare literară ?
La prima şi a doua întrebare nu pot răspunde decât angajaţii cu difuzarea care lucrează la "Polirom", editura din România care publică şi vinde cele mai multe cărţi. Şi toate de calitate. Nu ştiu cum ocolesc ei o problemă cu care alte edituri de anvergură se confruntă continuu. La noi există o disjuncţie între valoarea unei cărţi şi succesul ei de piaţă. În general, cele mai bune cărţi nu sunt şi cele mai citite. "Cartea Românească" publică numai volume de valoare, dar nu vinde foarte multe exemplare. Mircea Cărtărescu a devenit celebru nu datorită cărţilor sale cu adevărat excepţionale, ci graţie volumului "De ce iubim femeile", care nu spune nimic despre importanţa scriitorului. E o carte pentru oamenii care vor să se relaxeze. Cam cum sunt şi romanele poliţiste. Şi să nu uităm că "Humanitas", editura care îi tipăreşte opurile, a dus o campanie agresivă de promovare a autorului "Levantului".
În ceea ce mă priveşte, pot face afirmaţii doar în legătură cu ultima întrebare. Da, romanul poliţist are valoare literară şi merită să fie citit. Şi nu mă gândesc doar la "Animale bolnave" de Nicolae Breban, la care se referă şi dl. Manolescu. Avem autori de romane poliţiste stimabili, care au dat opere de un nivel artistic ridicat, texte ce se pot citi oricând cu plăcere şi cu folos : Rodica Ojog-Braşoveanu, Horia Tecuceanu, Petre Sălcudeanu, George Arion, Haralamb Zincă. Acesta din urmă ilustrează mai mult romanul de spionaj. Şi mai sunt şi alţii care nu-mi vin acum în minte.
Sigur că sunt şi romane poliţiste proaste, cu tenebre şi pivniţe labirintice, cu intrigi cusute cu aţă albă. Dar adevăratele "polare" ( după anglicismul care circulă acum ) exprimă mari adevăruri despre viaţă, pune mintea la încercare şi dau impresia de viaţă adevărată. Sunt autori de "poliţiste" care creează personaje memorabile sau sunt stilişti de neuitat : Dadhiell Hammett - "Şoimul maltez" figurează printre romanele care... au schimbat America ! -, Raymond Chandler - creatorul unui stil inconfundabil -, Ross McDonald, P. Cheyney, Agatha Christie - "Zece negri mititei" e o capodoperă de intrigă -, Arthur Conan Doyle... Umberto Eco spunea că există o singură schemă după care nu s-a scris un roman poliţist : aceea în care naratorul este şi criminalul. Ei, bine, greşea, fiindcă nu citise povestirea lui Cehov "Dramă la vânătoare"...
Nicolae Manolescu nu se împacă defel cu happy end-ul care caracterizează acest fel de literatură, iar Camil Petrescu scria că romanele poliţiste sunt false, deoarece oferă o ipoteză drept adevăr. Voi ignora observaţiile celor doi - Camil era şi o fire mult prea speculativă şi iubitoare de sofisme - şi voi continua să citesc şi romane poliţiste. Dar numai de o valoare literară certă.
P.S. Să nu uităm că părintele întregii literaturi poliţiste este americanul Edgar Poe, iar un alt geniu, Dostoievski, a scris "Crimă şi pedeapsă". Elemente "polare" ( care nu au nicio legătură cu Polul Nord ) găsim şi la argentinianul Borges : "Tema trădătorului şi a eroului", "Grădina potecilor ce se bifurcă". Elveţianul Friedrich Durrenmatt a găsit însă o formulă epică norocoasă, în care suspans-ul poliţist este bine fundamentat pe un conflict psihologic, în pagini de cea mai bună calitate artistică : "Judecătorul şi călăul", "Justiţie", "Pana de automobil". Din păcate, Borges şi Durrenmatt au murit fără să primească meritatul Nobel, cu care, de altminteri, au fost răsplătiţi destui condeieri neînsemnaţi...
duminică, 19 iulie 2009
Bogdan Romaniuc despre "Gheţarul" de Şerban Tomşa
“Haremul imaginar” al lui Tom Kastelka
Bogdan Romaniuc
Lumea se imparte in doua categorii, spune Serban Tomsa in Ghetarul. Exista oameni tacuti si oameni vorbareti. Primii sint macinati de indoieli, introvertiti si singuratici. Ceilalti sint falsi revolutionari, maestri, mentori sau demagogi. Tom Kastelka face parte din rindul celor tacuti, semanind mai mult cu un personaj de roman, decit cu unul de poem, si pentru care cea mai mare miza e supravietuirea in mijlocul unei lumi ce nu il mai reprezinta. Si, nu intimplator, noaptea, Tom “se lansa in lungi discutii cu printul Miskin”. La fel ca si pentru eroul lui Dostoievski, si pentru Tom ceea ce conteaza cu adevarat nu este viata, ci “calea sprea ea, necontenita si eterna, nici intr-un caz descoperirea ei”. Tom este “un anonim, un mare actor”, in spatele caruia destinul unelteste “ghinioane inimaginabile”.
Diavolul, precum in Falsificatorii de bani al lui Gide, il urmareste pe protagonist la tot pasul si ii pune bete in roate: “Tom constatase de multe ori ca forte misterioase il urmaresc, ii citesc gindurile, ii studiaza planurile, pentru ca apoi sa i le strice, sa i le incurce, cu un sadism si cu o inversunare demne de o cauza mai buna”. Cititorul are impresia ca un papusar nebun face toate jocurile dupa bunul sau plac, manipuleaza personajele si isi bate joc de ele. In tot acest circ Tom e “o victima sigura, o papusa din cirpe uzata”, o marioneta. Destinul sau tragic il apropie totusi de protagonistul lui Malraux din Conditia umana, care se simte “ca un felinar pus la colt de strada pe care se pisa toti cei care sint liberi sa faca ce vor pe pamintul asta”. Tom Kastelka nu este departe nici de Joseph K. al lui Kafka: mania persecutiei ii bintuie pe amindoi.
Cit despre ghetarul de pe coperta, in prima parte a romanului autorul ne ofera citeva detalii ce explica intr-un fel alegerea titlului. In permanenta, de-a lungul intregii carti, Tom viseaza la vifore si furtuni, la aerul rece si proaspat de munte. Dincolo insa de toate acestea razbate racoarea ghetarului, “transparent ca o vitrina” toamna.
Personajele lui Serban Tomsa isi deruleaza amintirile intr-un tinut misterios, de unde nu pot iesi decit cu ajutorul imaginatiei si al povestilor. De la oameni obisnuiti, la scriitori si filosofi, care traiesc in afara lumii, toti fac parte din “haremul imaginar” al lui Tom Kastelka.
Serban Tomsa, Ghetarul, colectia “Proza”,
Editura Cartea Romaneasca,
2009, 34.95 lei
Bogdan Romaniuc
Lumea se imparte in doua categorii, spune Serban Tomsa in Ghetarul. Exista oameni tacuti si oameni vorbareti. Primii sint macinati de indoieli, introvertiti si singuratici. Ceilalti sint falsi revolutionari, maestri, mentori sau demagogi. Tom Kastelka face parte din rindul celor tacuti, semanind mai mult cu un personaj de roman, decit cu unul de poem, si pentru care cea mai mare miza e supravietuirea in mijlocul unei lumi ce nu il mai reprezinta. Si, nu intimplator, noaptea, Tom “se lansa in lungi discutii cu printul Miskin”. La fel ca si pentru eroul lui Dostoievski, si pentru Tom ceea ce conteaza cu adevarat nu este viata, ci “calea sprea ea, necontenita si eterna, nici intr-un caz descoperirea ei”. Tom este “un anonim, un mare actor”, in spatele caruia destinul unelteste “ghinioane inimaginabile”.
Diavolul, precum in Falsificatorii de bani al lui Gide, il urmareste pe protagonist la tot pasul si ii pune bete in roate: “Tom constatase de multe ori ca forte misterioase il urmaresc, ii citesc gindurile, ii studiaza planurile, pentru ca apoi sa i le strice, sa i le incurce, cu un sadism si cu o inversunare demne de o cauza mai buna”. Cititorul are impresia ca un papusar nebun face toate jocurile dupa bunul sau plac, manipuleaza personajele si isi bate joc de ele. In tot acest circ Tom e “o victima sigura, o papusa din cirpe uzata”, o marioneta. Destinul sau tragic il apropie totusi de protagonistul lui Malraux din Conditia umana, care se simte “ca un felinar pus la colt de strada pe care se pisa toti cei care sint liberi sa faca ce vor pe pamintul asta”. Tom Kastelka nu este departe nici de Joseph K. al lui Kafka: mania persecutiei ii bintuie pe amindoi.
Cit despre ghetarul de pe coperta, in prima parte a romanului autorul ne ofera citeva detalii ce explica intr-un fel alegerea titlului. In permanenta, de-a lungul intregii carti, Tom viseaza la vifore si furtuni, la aerul rece si proaspat de munte. Dincolo insa de toate acestea razbate racoarea ghetarului, “transparent ca o vitrina” toamna.
Personajele lui Serban Tomsa isi deruleaza amintirile intr-un tinut misterios, de unde nu pot iesi decit cu ajutorul imaginatiei si al povestilor. De la oameni obisnuiti, la scriitori si filosofi, care traiesc in afara lumii, toti fac parte din “haremul imaginar” al lui Tom Kastelka.
Serban Tomsa, Ghetarul, colectia “Proza”,
Editura Cartea Romaneasca,
2009, 34.95 lei
Sexualitate şi literatură
Un capitol controversat nu numai al existenţei noastre, ci şi al literaturii şi artei, în general, este sexualitatea. Subiect tabu acum o sută cincizeci de ani, sexul a pătruns treptat până în zona de maximă vizibilitate a vieţii sociale. Dormitorul a devenit scena unei piese de teatru, pe care o urmăresc milioane de telespectatori. Orice emisiune îşi face un titlu de onoare din a dezbrăca nişte fete cu trupuri frumoase şi cu "vino-ncoa". Asta dacă realizatorii vor să aibă audienţă. Mark Twain era un geniu şi a intuit interesul oamenilor pentru lucrurile interzise de morala de atunci. În "Aventurile lui H. Finn", doi escroci reuşesc să atragă o mulţime de oameni la o falsă reprezentaţie, fiindcă avuseseră ideea de a scrie pe afiş :"Interzis copiilor şi femeilor! " În zilele noastre, morala şi-a schimbat şi ea standardele. Azi nu mai este imoral să vorbeşti vulgar sau să faci sex în public. Bine ascuns timp de secole, sexul a devenit un obiect de recuzită din toate spectacolele cu public. Practic, a devenit cea mai vândută marfă. Ce se întâmplă însă cu sexul în literatură ? Aş zice că fenomenul este aproape identic cu cel din societatea de consum. Urmând exemplul mass-mediei, textele literare sunt înţesate cu scene fierbinţi, uneori nejustificate artistic. Cu mulţi ani în urmă, Miller, Joyce, Lawrence şi chiar ... Flaubert au scandalizat cititorii. Unii şi-au publicat cărţile în străinătate şi abia după ce au fost recunoscuţi ca mari scriitori, au fost editaţi pretutindeni. Alţii au fost daţi în judecată, dar, spre lauda judecătorilor de atunci, au câştigat de fiecare dată procesele. În zorii mileniului al treilea se ştie că ficţiunea îşi poate permite aproape orice şi că nu poate fi pedepsită prin lege. În fond, e greu să-i depăşeşti pe Miller sau pe William Burroughs, care aparţinea generaţiei beat, oricât de trivial ai încerca să scrii ! Mi se pare că ultimul a dus exhibarea sexualităţii până la ultimele consecinţe.
Dacă am face o clasificare a scriitorilor, în funcţie de sexualitatea prezentă în operele lor, o variantă ar fi cea de mai jos :
1. Scriitori pentru care există numai iubirea epurată de murdăria sexului. Nu găsim nimic explicit, la ei, referitor la faptele petrecute în dormitor. Exemple : Dostoievski, Dickens, Bulgakov, Sadoveanu, Petrarca.
2. Scriitori la care sexul este prezent doar prin aluzii ironice sau sentimentale : Bănulescu, Fănuş Neagu, Thackeray, Shakespeare, Anatole France, Balzac, Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Macedonski, Caragiale, Flaubert, Bruno Schulz, Simona Popescu, Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca. Cehov, cu "Doamna cu căţelul", face trecerea către categoria următoare.
3. Autori la care există scene sexuale explicite, fără a se face din ele principala miză a creaţiei : Joyce, Rebreanu, Călinescu, Nabokov, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Nicolae Breban, Ion Creangă, Radu Aldulescu şi... Şerban Tomşa.
4. Scriitori cu o sexualiate excesivă, obsesivă, dar perfect motivată artistic : Boccaccio, M. Blecher, Henry Miller, Tudor Arghezi, H. Bonciu, Mircea Cărtărescu. Dacă n-aţi citit "Povestea poveştilor" şi "Povestea lui Ionică cel prost", scrise de ultimul, aţi pierdut mult. Aproape pornografice, poveştile respective sunt socotite de Nicolae Manolescu adevărate "bijuterii literare".
Ajungem, în sfârşit, la ceea ce voiam să spun. Ce desparte, de fapt, literatura cu sex de pornografie ? Simplu :
1. Pornografia nu are valoare literară. Sexul, introdus într-o carte valoroasă artistic, ilustrează o idee sau afirmă un adevăr despre viaţă.
2. O capodoperă transfigurează artistic şi legitimează orice element legat de sex. Citiţi "Tropicul Racului", "Tropicul Capricornului" de H. Miller sau "Cimitirul Buna- Vestire" de Tudor Arghezi şi vă veţi lămuri.
Desigur, utilizarea acestui aspect al vieţii omeneşti în paginile unui op atrage după sine şi interesul multor cititori. Sunt cărţi recente, ale unor autori relativ tineri, conţinând scene decoltate cu nemiluita şi validate la superlativ de critica literară : "69" de Ionuţ Chiva, "Scândurica" de Dan Miron, "Băgău" de Ioana Bradea, "Muzici şi faze" de Ovidiu Verdeş ( introdus şi în manuale, spre scandalizarea puritanilor şi a ipocriţilor !), "Tunul filozoafei" de Dumitru Ungureanu, unele dintre povestirile lui Dan Lungu.
Concluzia arfi următoarea : într-o carte, sexul poate să lipsească sau nu. Nu este interzis, dar nu este nici obligatoriu. Important este restul, adică nivelul artistic al textului, construcţia, personajele şi celelalte...
Pot spune că, revăzând listele cu scriitorii de care mi-am amintit pe moment, cei mai mari dintre ei nu au abuzat de obscenităţi. În unele situaţii, acestea din urmă reprezintă semnul imposturii. Ca să deosebeşti însă grâul de neghină, îţi sunt necesare multe lecturi, cultură, un instinct literar sigur şi un gust literar versat... De acesta din urmă depinde, în definitiv, totul. E posibil ca foarte mulţi cititori de acum să-i socotească, pe clasici, plictisitori. Eu, în orice caz, nu-i consider aşa. Dimpotrivă. Opera lui Dostoievski, de pildă, este tot ce s-a întâmplat mai frumos în toată literatura lumii. Şi nu găsim, în paginile rusului, nimic care să depăşească limitele pudicului. Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit...
P. S. O discuţie specială ar merita limbajul cărţilor cu tentă erotică. Acesta poate fi direct, ca la Miller, Preda, Aldulescu sau tinerii scriitori la care m-am referit în articol, ori aluziv, învăluitor, ca la Creangă ( care oscilează cumva, ca şi... subsemnatul ), Breban şi Caragiale. Şi ar mai fi o temă literară deosebit de interesantă : asocierea eroticului cu vulgarul - la Arghezi - şi cu violenţa, ca în cazul lui Burgess, a cărui "Portocală mecanică" îmi provoacă adevărate crize de depresie... Şi o ultimă observaţie. Mi se pare evident că scriitorii cu mai mare succes la public sau la critica literară "îndrăznesc" mai mult în cărţile lor, atât în ceea ce priveşte nuditatea unor scene, cât şi limbajul utilizat. Mă gândesc la Marquez, Arghezi, Mircea Cărtărescu...
Dacă am face o clasificare a scriitorilor, în funcţie de sexualitatea prezentă în operele lor, o variantă ar fi cea de mai jos :
1. Scriitori pentru care există numai iubirea epurată de murdăria sexului. Nu găsim nimic explicit, la ei, referitor la faptele petrecute în dormitor. Exemple : Dostoievski, Dickens, Bulgakov, Sadoveanu, Petrarca.
2. Scriitori la care sexul este prezent doar prin aluzii ironice sau sentimentale : Bănulescu, Fănuş Neagu, Thackeray, Shakespeare, Anatole France, Balzac, Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Macedonski, Caragiale, Flaubert, Bruno Schulz, Simona Popescu, Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca. Cehov, cu "Doamna cu căţelul", face trecerea către categoria următoare.
3. Autori la care există scene sexuale explicite, fără a se face din ele principala miză a creaţiei : Joyce, Rebreanu, Călinescu, Nabokov, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Nicolae Breban, Ion Creangă, Radu Aldulescu şi... Şerban Tomşa.
4. Scriitori cu o sexualiate excesivă, obsesivă, dar perfect motivată artistic : Boccaccio, M. Blecher, Henry Miller, Tudor Arghezi, H. Bonciu, Mircea Cărtărescu. Dacă n-aţi citit "Povestea poveştilor" şi "Povestea lui Ionică cel prost", scrise de ultimul, aţi pierdut mult. Aproape pornografice, poveştile respective sunt socotite de Nicolae Manolescu adevărate "bijuterii literare".
Ajungem, în sfârşit, la ceea ce voiam să spun. Ce desparte, de fapt, literatura cu sex de pornografie ? Simplu :
1. Pornografia nu are valoare literară. Sexul, introdus într-o carte valoroasă artistic, ilustrează o idee sau afirmă un adevăr despre viaţă.
2. O capodoperă transfigurează artistic şi legitimează orice element legat de sex. Citiţi "Tropicul Racului", "Tropicul Capricornului" de H. Miller sau "Cimitirul Buna- Vestire" de Tudor Arghezi şi vă veţi lămuri.
Desigur, utilizarea acestui aspect al vieţii omeneşti în paginile unui op atrage după sine şi interesul multor cititori. Sunt cărţi recente, ale unor autori relativ tineri, conţinând scene decoltate cu nemiluita şi validate la superlativ de critica literară : "69" de Ionuţ Chiva, "Scândurica" de Dan Miron, "Băgău" de Ioana Bradea, "Muzici şi faze" de Ovidiu Verdeş ( introdus şi în manuale, spre scandalizarea puritanilor şi a ipocriţilor !), "Tunul filozoafei" de Dumitru Ungureanu, unele dintre povestirile lui Dan Lungu.
Concluzia arfi următoarea : într-o carte, sexul poate să lipsească sau nu. Nu este interzis, dar nu este nici obligatoriu. Important este restul, adică nivelul artistic al textului, construcţia, personajele şi celelalte...
Pot spune că, revăzând listele cu scriitorii de care mi-am amintit pe moment, cei mai mari dintre ei nu au abuzat de obscenităţi. În unele situaţii, acestea din urmă reprezintă semnul imposturii. Ca să deosebeşti însă grâul de neghină, îţi sunt necesare multe lecturi, cultură, un instinct literar sigur şi un gust literar versat... De acesta din urmă depinde, în definitiv, totul. E posibil ca foarte mulţi cititori de acum să-i socotească, pe clasici, plictisitori. Eu, în orice caz, nu-i consider aşa. Dimpotrivă. Opera lui Dostoievski, de pildă, este tot ce s-a întâmplat mai frumos în toată literatura lumii. Şi nu găsim, în paginile rusului, nimic care să depăşească limitele pudicului. Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit...
P. S. O discuţie specială ar merita limbajul cărţilor cu tentă erotică. Acesta poate fi direct, ca la Miller, Preda, Aldulescu sau tinerii scriitori la care m-am referit în articol, ori aluziv, învăluitor, ca la Creangă ( care oscilează cumva, ca şi... subsemnatul ), Breban şi Caragiale. Şi ar mai fi o temă literară deosebit de interesantă : asocierea eroticului cu vulgarul - la Arghezi - şi cu violenţa, ca în cazul lui Burgess, a cărui "Portocală mecanică" îmi provoacă adevărate crize de depresie... Şi o ultimă observaţie. Mi se pare evident că scriitorii cu mai mare succes la public sau la critica literară "îndrăznesc" mai mult în cărţile lor, atât în ceea ce priveşte nuditatea unor scene, cât şi limbajul utilizat. Mă gândesc la Marquez, Arghezi, Mircea Cărtărescu...
sâmbătă, 18 iulie 2009
Eşti ultima corabie spre paradis
eşti ultima corabie spre paradis
m-a prins amurgul prin nisipuri mişcătoare
m-agăţ de tine orb ca de un vis
surâsul tău - sigiliu care moare
pe mâinile-mi rănite de zăpezi
mai pun puţină sare de agată
chiar de te strig tu nu mă vezi
acum întotdeauna niciodată
tu eşti departe coborând spre nord
pe ceruri albe fâlfâie un corb
rămân în urmă stins ca un vulcan
un galion ce nu opreşte-n niciun port
m-a prins amurgul prin nisipuri mişcătoare
m-agăţ de tine orb ca de un vis
surâsul tău - sigiliu care moare
pe mâinile-mi rănite de zăpezi
mai pun puţină sare de agată
chiar de te strig tu nu mă vezi
acum întotdeauna niciodată
tu eşti departe coborând spre nord
pe ceruri albe fâlfâie un corb
rămân în urmă stins ca un vulcan
un galion ce nu opreşte-n niciun port
vineri, 17 iulie 2009
Dor de E.
mă-ntrebă frunza despre tine
prin dimineţi de pandinşpan
am adormit şi nu ştiu cine
m-a mai trezit peste un an
mă-ntreabă aerul de tine
şi cărţi ce-mi înfloresc în mână
am adormit şi nu ştiu cine
mi-a pus sub cap un colţ de lună
mă-ntreabă apa prin păduri
cochet fardate flori de mac
am adormit şi nu ştiu cine
m-a prefăcut într-un copac
prin dimineţi de pandinşpan
am adormit şi nu ştiu cine
m-a mai trezit peste un an
mă-ntreabă aerul de tine
şi cărţi ce-mi înfloresc în mână
am adormit şi nu ştiu cine
mi-a pus sub cap un colţ de lună
mă-ntreabă apa prin păduri
cochet fardate flori de mac
am adormit şi nu ştiu cine
m-a prefăcut într-un copac
miercuri, 15 iulie 2009
Interviu
Şerban Tomşa
Răspunsuri pentru dl. Bogdan Romaniuc - „Suplimentul de cultură”
1. Bogdan Romaniuc : Cine este Tom Kastelka ? Un Mâşkin „ignorant” ?
Şerban Tomşa : Aţi intuit extraordinar natura personajului meu. Da, se poate spune că Tom Kastelka este un alt Mâşkin. „Ignorant” doar în sensul că îi lipseşte credinţa profundă care îl caracterizează pe eroul dostoievskian. Şi poate că el nu înţelege în întregime tot ceea ce i se întăâmplă. Tom suportă presiunea unei societăţi care reduce la dimensiuni meschine toate nobilele sale elanuri. Povestea tinerei care moare într-un accident de automobil este, de fapt, romanul scris de Tom şi el nu trece de limita superioară a unei mediocrităţi lăudabile. În construirea lui Tom, am utilizat, printre altele, şi câteva aspecte din existenţa tragică a unui foarte bun prieten, regretatul poet Ion Stratan. Chiar aşa îl consideram pe Stratan : seamănând cu „Maestrul” lui Bulgakov - care scria, prin contrast cu Tom, un foarte bun roman - el este un Mâşkin autohton, un fel de Ladima cu o aureolă slavă, un aisberg rătăcit pe mările Sudului... Construit pe sugestii oferite de mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, Tom Kastelka ilustrează, ca şi prinţul Mâşkin, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Tom ajunge să trăiască în imaginaţie, într-o lume formată din elemente selectate din propria copilărie şi din cărţile citite. Conflictul în care este prins Tom este unul specific tragediei : el se luptă cu fantasmele şi cu destinul său. Călătoria în oraşul Christiana şi întâmplările de acolo se petrec numai în mintea personajului. Drumul către Cristiana poate fi socotit nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.
2. Bogdan Romaniuc : „Eu nu pretind că sunt personaj de poem sau de epopee. De roman, da, dar asta este altceva”, spune la un moment dat Tom. Ce îl împiedică să fie personaj de epopee ?
Şerban Tomşa : Epopeea presupune o perspectivă narativă „de jos în sus”, iar Tom este privit de narator de „la egal la egal”, cu îngăduinţă şi cu o tuşă abia vizibilă de umor. Personajul are şi el simţul umorului în aceeaşi proporţie. Poate că ar fi fost mai în spiritul romanului să fac din Tom un personaj comic. Să-l privesc, adică, „de sus în jos”, cum procedează John Kennedy Toole în „Conjuraţia imbecililor”. Trăind în virtual, Tom legitimează un alt tip de roman, total diferit de realismul dur, cinic sau teribil în care excelează proza românească. În altă ordine de idei, „Gheţarul” este, poate, şi printre ultimele romane româneştide mari dimensiuni, cu o miză artistică riscantă, deoarece cred că viitorul nu va fi, cel puţin pe piaţa literară, al romanelor „mari”, de anvergură, al căror scenariu este o învârtire la nesfârşit în jurul propriei cozi. Vor triumfa cărţile de mai mici dimensiuni, cu o poveste la suprafaţă, cu un conflict bine pus în evidenţă, care să-l ţină în priză pe cititor. Aşadar, nu Thomas Mann sau Nicolae Breban, ci Friedrich Durrenmatt.
3. Bogdan Romaniuc : Spuneţi : „cea mai mare miză a unui roman este viaţa”. Care ar fi atunci miza poeziei ?
Şerban Tomşa : Da, cea mai mare miză a unui roman este viaţa, dar nu văzută ca o supravieţuire de azi pe mâine. E viaţa trecută prin filtrul unor idei, iluminată de nişte revelaţii. Realismul dur şi-a consumat ultimele experienţe valabile artistic odată cu remarcabila operă a lui Radu Aldulescu. Deschiderea către grotesc, comic şi fantastic, într-o formulă originală, este unul dintre pariurile „Gheţarului”. Aşa cum alţii se concentrează pe scriitură sau pe conflict, eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui personaj care nu poate vieţui normal în societate, dar poate trăi cu succes în plan literar. Tom înţelege că suferă de complexul lui Leonardo, acela de a lăsa neterminate toate lucrurile începute. Dacă l-aş fi făcut conştient de toate implicaţiile actelor sale, ar fi ieşit schematic şi răsuflat. E mai bine ca personajul să fie dus la vale de apele epicului... Este evident, pentru mine, că miza marii poezii nu va fi niciodată mimesis-ul, ci absenţa, virtualitatea şi negativitatea lucrurilor, cum ar spune dl. Nicolae Manolescu. Dumneavoastră, ieşenii, care aţi dat cei mai mari poeţi din literatura română, ştiţi, cu siguranţă, acest lucru. Tom trăieşte virtual fiindcă are o structură de poet ratat, care pune în viaţa sa ceea ce ar fi trebuit să scrie. În cazul său, funcţiile vieţii şi ale literaturii se inversează...
P.S. Astăzi nu s-ar mai putea scrie decat epopei comice. In acest sens, Tom ar fi putut fi personaj de epopee, dar ar fi trebuit să-l pun în situaţii ridicole, ceea ce nu am intenţionat. Oricum, între Iliada şi Ţiganiada, contemporanii o preferă pe a doua. Eu - de asemenea.
Răspunsuri pentru dl. Bogdan Romaniuc - „Suplimentul de cultură”
1. Bogdan Romaniuc : Cine este Tom Kastelka ? Un Mâşkin „ignorant” ?
Şerban Tomşa : Aţi intuit extraordinar natura personajului meu. Da, se poate spune că Tom Kastelka este un alt Mâşkin. „Ignorant” doar în sensul că îi lipseşte credinţa profundă care îl caracterizează pe eroul dostoievskian. Şi poate că el nu înţelege în întregime tot ceea ce i se întăâmplă. Tom suportă presiunea unei societăţi care reduce la dimensiuni meschine toate nobilele sale elanuri. Povestea tinerei care moare într-un accident de automobil este, de fapt, romanul scris de Tom şi el nu trece de limita superioară a unei mediocrităţi lăudabile. În construirea lui Tom, am utilizat, printre altele, şi câteva aspecte din existenţa tragică a unui foarte bun prieten, regretatul poet Ion Stratan. Chiar aşa îl consideram pe Stratan : seamănând cu „Maestrul” lui Bulgakov - care scria, prin contrast cu Tom, un foarte bun roman - el este un Mâşkin autohton, un fel de Ladima cu o aureolă slavă, un aisberg rătăcit pe mările Sudului... Construit pe sugestii oferite de mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, Tom Kastelka ilustrează, ca şi prinţul Mâşkin, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Tom ajunge să trăiască în imaginaţie, într-o lume formată din elemente selectate din propria copilărie şi din cărţile citite. Conflictul în care este prins Tom este unul specific tragediei : el se luptă cu fantasmele şi cu destinul său. Călătoria în oraşul Christiana şi întâmplările de acolo se petrec numai în mintea personajului. Drumul către Cristiana poate fi socotit nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.
2. Bogdan Romaniuc : „Eu nu pretind că sunt personaj de poem sau de epopee. De roman, da, dar asta este altceva”, spune la un moment dat Tom. Ce îl împiedică să fie personaj de epopee ?
Şerban Tomşa : Epopeea presupune o perspectivă narativă „de jos în sus”, iar Tom este privit de narator de „la egal la egal”, cu îngăduinţă şi cu o tuşă abia vizibilă de umor. Personajul are şi el simţul umorului în aceeaşi proporţie. Poate că ar fi fost mai în spiritul romanului să fac din Tom un personaj comic. Să-l privesc, adică, „de sus în jos”, cum procedează John Kennedy Toole în „Conjuraţia imbecililor”. Trăind în virtual, Tom legitimează un alt tip de roman, total diferit de realismul dur, cinic sau teribil în care excelează proza românească. În altă ordine de idei, „Gheţarul” este, poate, şi printre ultimele romane româneştide mari dimensiuni, cu o miză artistică riscantă, deoarece cred că viitorul nu va fi, cel puţin pe piaţa literară, al romanelor „mari”, de anvergură, al căror scenariu este o învârtire la nesfârşit în jurul propriei cozi. Vor triumfa cărţile de mai mici dimensiuni, cu o poveste la suprafaţă, cu un conflict bine pus în evidenţă, care să-l ţină în priză pe cititor. Aşadar, nu Thomas Mann sau Nicolae Breban, ci Friedrich Durrenmatt.
3. Bogdan Romaniuc : Spuneţi : „cea mai mare miză a unui roman este viaţa”. Care ar fi atunci miza poeziei ?
Şerban Tomşa : Da, cea mai mare miză a unui roman este viaţa, dar nu văzută ca o supravieţuire de azi pe mâine. E viaţa trecută prin filtrul unor idei, iluminată de nişte revelaţii. Realismul dur şi-a consumat ultimele experienţe valabile artistic odată cu remarcabila operă a lui Radu Aldulescu. Deschiderea către grotesc, comic şi fantastic, într-o formulă originală, este unul dintre pariurile „Gheţarului”. Aşa cum alţii se concentrează pe scriitură sau pe conflict, eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui personaj care nu poate vieţui normal în societate, dar poate trăi cu succes în plan literar. Tom înţelege că suferă de complexul lui Leonardo, acela de a lăsa neterminate toate lucrurile începute. Dacă l-aş fi făcut conştient de toate implicaţiile actelor sale, ar fi ieşit schematic şi răsuflat. E mai bine ca personajul să fie dus la vale de apele epicului... Este evident, pentru mine, că miza marii poezii nu va fi niciodată mimesis-ul, ci absenţa, virtualitatea şi negativitatea lucrurilor, cum ar spune dl. Nicolae Manolescu. Dumneavoastră, ieşenii, care aţi dat cei mai mari poeţi din literatura română, ştiţi, cu siguranţă, acest lucru. Tom trăieşte virtual fiindcă are o structură de poet ratat, care pune în viaţa sa ceea ce ar fi trebuit să scrie. În cazul său, funcţiile vieţii şi ale literaturii se inversează...
P.S. Astăzi nu s-ar mai putea scrie decat epopei comice. In acest sens, Tom ar fi putut fi personaj de epopee, dar ar fi trebuit să-l pun în situaţii ridicole, ceea ce nu am intenţionat. Oricum, între Iliada şi Ţiganiada, contemporanii o preferă pe a doua. Eu - de asemenea.
marți, 14 iulie 2009
Vară
sunt strop sfârâitor pe plita verii
trecut printre inele de nesomn
se scutură virginele tăcerii
în sunete de clopot dintr-un dom
aştept să dea în floare dimineaţa
să se trezească-n mine un izvor
pe toţi bărbaţii-acum îi trage aţa
să iasă-n târg cu pas uşor
trecut printre inele de nesomn
se scutură virginele tăcerii
în sunete de clopot dintr-un dom
aştept să dea în floare dimineaţa
să se trezească-n mine un izvor
pe toţi bărbaţii-acum îi trage aţa
să iasă-n târg cu pas uşor
sâmbătă, 11 iulie 2009
Mă gândesc la tine, Sorin Stoica !
Dragă Sorin,
abia acum câteva zile, fiind plecat într-o scurtă vacanţă, am citit una dintre cărţile tale. O comandasen din vreme, odată cu "Jurnalul". Cum să-ţi spun ? M-au frapat ingenuitatea, prospeţimea şi naturaleţea scrisului tău. Frazele tale au, totuşi, o tăietură sigură, respirând maturitate. Ştii totdeauna ce urmăreşti, îţi atingi scopul şi, lucru extrem de important, ştii să-l ţii pe cititor în priză. Deşi nu povesteşti lucruri ieşite din comun. Nu-ţi place senzaţionalul, cu toate că erai un fel de profesor la Facultatea de Jurnalism... Paginile tale degajă nu numai talent, ci şi onestitate. Niciodată nu încerci să păcăleşti pe nimeni. Ca şi În cazul lui Iomuţ Chiva Şi Dan Miron ( conjudeţeanul meu ! ), pe care i-am citit în această perioadă, nu ocoleşti înjurăturile ordinare şi cuvintele care încep cu "p". Ai chiar o carte intitulată "Povestiri cu înjurături" ! O voi căuta şi o voi citi. Voi parcurge toată opera ta, care este impresionantă, având în vedere că ai plecat dintre noi la numai 27 de ani...
Cartea ta mi-a lăsat un gust amar. Relatezi acolo despre multe umilinţe pe care le-ai îndurat. O faci cu haz, dar şi cu o anumită resemnare. Mulţi inşi din satul tău s-au recunoscut în povestirile tale. Ca şi în cazul lui Preda. S-au supărat, te-au condamnat, te-au insultat, te-au ameninţat. Tu ai făcut greşeala să treci în cărţile tale numele lor adevărate ! Pot spune că sunt mai norocos decât tine. Oamenii din localitatea mea sunt mai evoluaţi, nu se supără pentru fleacuri şi, lucru extraordinar, înţeleg că literatura este altceva decât realitatea. Uimitoare înţelepciune ! Îmi amintesc de o poveste penibil-umoristică, petrecută înainte ca eu să ajung student. Un profesor din facultate s-a căsătorit cu una dintre studentele sale. La nuntă au venit toţi colegii miresei. Încins de băutură, profesorul s- "lipit" de o tânără studioasă cu care s-a ascuns într-un lan de porumb... Şi aşa mai departe. Scena a fost redată întocmai în romanul unui student de atunci, "Lumină pentru cei singuri". Personajul purta aproape acelaşi nume ca şi profesorul, iar autorul nu era nimeni altul decât Gabriel Gafiţa, care acum lucrează în diplomaţie. Bănuieşti, probabil, că profesorul l-a porcăit şi l-a persecutat pe scriitor. Ei, bine, nu ! Ştii cum reacţiona profesorul când cineva încerca să-l întărâte împotriva romancierului ? Absolut civilizat şi foarte inteligent.
- Ce ziceţi, dom' profesor ? V-a încondeiat bine Gafiţa ăla ! A râs de dumneavoastră !
- Dragă, tu eşti cel care greşeşte, spunea profesorul, surâzând.
- De ce ? era nedumerit intrigantul.
- Aşa, fiindcă nu înţelegi un lucru simplu : că un scriitor are dreptul să folosească elemente din realitate, dacă nu dă nume de persoane din jurul său. Ficţiunea nu e articol de ziar şi, mai ales, nu e penală. Iar ăla care se supără e... Şi, pe urmă, tu eşti prost pregătit la literatură şi am să te pic la următorul examen.
- Cum aşa, dom' profesor ?
- Păi, dacă eşti atât de redus la minte, încât confunzi viaţa cu literatura ? Cine te-a învăţat pe tine să "citeşti" în acest mod o operă literară ? Un personaj nu e acelaşi lucru cu un om viu, cu care te întâlneşti zilnic.
Povesteşti, Sorin Stoica, scene petrecute prin spitalele prin care te-ai preumblat. Niciun prieten nu te-a vizitat niciodată, surzenia ţi se accentua şi mi te imaginez stând acolo, singur, cu timpanele asaltate de sunete confuze, încercând să te gândeşti la cărţile tale. Crede-mă, ştiu ce înseamnă spitalele şi mai ales ştiu ce este singurătatea. Când eram student, ca şi tine, am stat în spital, în urma unei răceli la cap, vreo câteva luni ! Atunci nu eram singur, fiindcă mă iubea cineva. O aveam pe Emilia lângă mine. Mai târziu s-au complicat lucrurile... Scriai în sala de mese, tot scriai, iar medicii te priveau cu înţelegere. Subconştientul tău ştia că nu mai ai timp prea mult la dispoziţie. Doctorul îţi transmitea încurajări ca unui boxer :
- Luptăm, nu ne lăsăm !
Şi situaţia părea că se îndreaptă. Până când, ca un trăsnet, a venit sfârşitul. Îmi pare rău că nu te-am cunoscut. Regret enorm că nu s-a întâmplat să fim prieteni. Poate...
Imaginându-te pe tine, Sorin Stoica, mă gândesc dacă are sens să facem ceva pe lumea asta. Dacă merită să scriem ceva. În orice caz, pe viitor, dacă voi mai întrista foaia albă cu prostiile mele, voi folosi numai imaginaţia. Voi respinge realul, pe motiv că este refuzat de idee şi în numele unei frumuseţi pe care nu o găsesc în jurul nostru.
Te îmbrăţişez cu toată dragostea de care mai sunt în stare.
P. S. Să ştii că nici pe mine nu mă mai prinde optimismul... Din multe şi surprinzătoare motive. De pildă, acum, un prieten este ţinta unor blesteme şi a unor ritualuri de magie neagră. Nu voi înţelege niciodată cum poate cineva să se roage şi să acţioneze pentru răul altcuiva... Încep să înţeleg de ce vrăjitorii erau arşi de vii în pieţe deschise publicului... Orice creştin trebuie să ştie că binele individual este strâns legat de cel colectiv. Făcând rău cuiva, îţi faci rău ţie... Chiar, ai idee cum s-ar putea apăra în faţa unor asemenea atacuri ?
abia acum câteva zile, fiind plecat într-o scurtă vacanţă, am citit una dintre cărţile tale. O comandasen din vreme, odată cu "Jurnalul". Cum să-ţi spun ? M-au frapat ingenuitatea, prospeţimea şi naturaleţea scrisului tău. Frazele tale au, totuşi, o tăietură sigură, respirând maturitate. Ştii totdeauna ce urmăreşti, îţi atingi scopul şi, lucru extrem de important, ştii să-l ţii pe cititor în priză. Deşi nu povesteşti lucruri ieşite din comun. Nu-ţi place senzaţionalul, cu toate că erai un fel de profesor la Facultatea de Jurnalism... Paginile tale degajă nu numai talent, ci şi onestitate. Niciodată nu încerci să păcăleşti pe nimeni. Ca şi În cazul lui Iomuţ Chiva Şi Dan Miron ( conjudeţeanul meu ! ), pe care i-am citit în această perioadă, nu ocoleşti înjurăturile ordinare şi cuvintele care încep cu "p". Ai chiar o carte intitulată "Povestiri cu înjurături" ! O voi căuta şi o voi citi. Voi parcurge toată opera ta, care este impresionantă, având în vedere că ai plecat dintre noi la numai 27 de ani...
Cartea ta mi-a lăsat un gust amar. Relatezi acolo despre multe umilinţe pe care le-ai îndurat. O faci cu haz, dar şi cu o anumită resemnare. Mulţi inşi din satul tău s-au recunoscut în povestirile tale. Ca şi în cazul lui Preda. S-au supărat, te-au condamnat, te-au insultat, te-au ameninţat. Tu ai făcut greşeala să treci în cărţile tale numele lor adevărate ! Pot spune că sunt mai norocos decât tine. Oamenii din localitatea mea sunt mai evoluaţi, nu se supără pentru fleacuri şi, lucru extraordinar, înţeleg că literatura este altceva decât realitatea. Uimitoare înţelepciune ! Îmi amintesc de o poveste penibil-umoristică, petrecută înainte ca eu să ajung student. Un profesor din facultate s-a căsătorit cu una dintre studentele sale. La nuntă au venit toţi colegii miresei. Încins de băutură, profesorul s- "lipit" de o tânără studioasă cu care s-a ascuns într-un lan de porumb... Şi aşa mai departe. Scena a fost redată întocmai în romanul unui student de atunci, "Lumină pentru cei singuri". Personajul purta aproape acelaşi nume ca şi profesorul, iar autorul nu era nimeni altul decât Gabriel Gafiţa, care acum lucrează în diplomaţie. Bănuieşti, probabil, că profesorul l-a porcăit şi l-a persecutat pe scriitor. Ei, bine, nu ! Ştii cum reacţiona profesorul când cineva încerca să-l întărâte împotriva romancierului ? Absolut civilizat şi foarte inteligent.
- Ce ziceţi, dom' profesor ? V-a încondeiat bine Gafiţa ăla ! A râs de dumneavoastră !
- Dragă, tu eşti cel care greşeşte, spunea profesorul, surâzând.
- De ce ? era nedumerit intrigantul.
- Aşa, fiindcă nu înţelegi un lucru simplu : că un scriitor are dreptul să folosească elemente din realitate, dacă nu dă nume de persoane din jurul său. Ficţiunea nu e articol de ziar şi, mai ales, nu e penală. Iar ăla care se supără e... Şi, pe urmă, tu eşti prost pregătit la literatură şi am să te pic la următorul examen.
- Cum aşa, dom' profesor ?
- Păi, dacă eşti atât de redus la minte, încât confunzi viaţa cu literatura ? Cine te-a învăţat pe tine să "citeşti" în acest mod o operă literară ? Un personaj nu e acelaşi lucru cu un om viu, cu care te întâlneşti zilnic.
Povesteşti, Sorin Stoica, scene petrecute prin spitalele prin care te-ai preumblat. Niciun prieten nu te-a vizitat niciodată, surzenia ţi se accentua şi mi te imaginez stând acolo, singur, cu timpanele asaltate de sunete confuze, încercând să te gândeşti la cărţile tale. Crede-mă, ştiu ce înseamnă spitalele şi mai ales ştiu ce este singurătatea. Când eram student, ca şi tine, am stat în spital, în urma unei răceli la cap, vreo câteva luni ! Atunci nu eram singur, fiindcă mă iubea cineva. O aveam pe Emilia lângă mine. Mai târziu s-au complicat lucrurile... Scriai în sala de mese, tot scriai, iar medicii te priveau cu înţelegere. Subconştientul tău ştia că nu mai ai timp prea mult la dispoziţie. Doctorul îţi transmitea încurajări ca unui boxer :
- Luptăm, nu ne lăsăm !
Şi situaţia părea că se îndreaptă. Până când, ca un trăsnet, a venit sfârşitul. Îmi pare rău că nu te-am cunoscut. Regret enorm că nu s-a întâmplat să fim prieteni. Poate...
Imaginându-te pe tine, Sorin Stoica, mă gândesc dacă are sens să facem ceva pe lumea asta. Dacă merită să scriem ceva. În orice caz, pe viitor, dacă voi mai întrista foaia albă cu prostiile mele, voi folosi numai imaginaţia. Voi respinge realul, pe motiv că este refuzat de idee şi în numele unei frumuseţi pe care nu o găsesc în jurul nostru.
Te îmbrăţişez cu toată dragostea de care mai sunt în stare.
P. S. Să ştii că nici pe mine nu mă mai prinde optimismul... Din multe şi surprinzătoare motive. De pildă, acum, un prieten este ţinta unor blesteme şi a unor ritualuri de magie neagră. Nu voi înţelege niciodată cum poate cineva să se roage şi să acţioneze pentru răul altcuiva... Încep să înţeleg de ce vrăjitorii erau arşi de vii în pieţe deschise publicului... Orice creştin trebuie să ştie că binele individual este strâns legat de cel colectiv. Făcând rău cuiva, îţi faci rău ţie... Chiar, ai idee cum s-ar putea apăra în faţa unor asemenea atacuri ?
miercuri, 1 iulie 2009
Cărţile vii
Cărţile m-au fascinat şi m-au uluit totdeauna. În paginile lor nu văd cuvinte, ci viaţă mai adevărată decât tot ce zăresc în jurul meu : oameni vii, scene emanând bucuria de a trăi, peisaje, sentimente, idei trăite. Sunt obsedat şi dependent de cărţi. Fără să fiu sinolog, port tot timpul cu mine, în servietă, aidoma personajului creat de Canetti în "Orbirea", două-trei cărţi necitite. Dacă Infernul ar fi dotat măcar cu o bibliotecă bine înzestrată, m-aş duce bucuros acolo.
În ultimii ani am citit mai mult proză. Poate şi datorită profilului meu scriitoricesc actual. Artele, în general, reflectă aspiraţia şi deschiderea sensibilităţii noastre către frumuseţe. Ele se adresează spiritului pe calea simţurilor. Mă încântă, de pildă, pictura şi trebuie să admit că muzica şi poezia - care nu ţin de mimesis - sunt forme înalt rafinate ale artei. Proza este impură, ca şi viaţa reală, dând multora impresia că înţeleg totul. Este forma de literatură care se apropie, până la confuzie, de realitate. Iar dacă un cititor, dotat cu multă ignoranţă şi cu mult tupeu, nu înţelege nimic, consideră că autorul este un prost. De cele mai multe ori, oamenii au impresia că înţeleg totul, iar autorul poate fi stimabil sau un dobitoc. Dar despre o simfonie nu îndrăzneşte să se pronunţe oricine. Un prozator este infinit mai expus decât un filosof. E suficient ca acesta din urmă să-l trimită pe un amator de contestaţii la o carte de Hegel, ca să-i închidă gura pe veci. Fiindcă nu văd pe nimeni în această lume, care să pretindă că l-a înţeles pe Hegel şi să susţină, în acelaşi timp, că marele gânditor a fost un tâmpit. Deşi... mai ştii ? În zilele noastre, totul este posibil...
P.S. ERATĂ: În romanul meu "Gheţarul", recent apărut, s-au strecurat, în mod cu totul neaşteptat, câteva greşeli de literă. Simt nevoia să îndrept însă o eroare mai serioasă : la pag. 353, în loc de "Lecţie de poezie" de Florina Ilis, se va citi "Lecţie de poezie" de Simona Popescu. Florina Ilis apare şi ea ceva mai jos, ca autoare a două cărţi imaginare.
În ultimii ani am citit mai mult proză. Poate şi datorită profilului meu scriitoricesc actual. Artele, în general, reflectă aspiraţia şi deschiderea sensibilităţii noastre către frumuseţe. Ele se adresează spiritului pe calea simţurilor. Mă încântă, de pildă, pictura şi trebuie să admit că muzica şi poezia - care nu ţin de mimesis - sunt forme înalt rafinate ale artei. Proza este impură, ca şi viaţa reală, dând multora impresia că înţeleg totul. Este forma de literatură care se apropie, până la confuzie, de realitate. Iar dacă un cititor, dotat cu multă ignoranţă şi cu mult tupeu, nu înţelege nimic, consideră că autorul este un prost. De cele mai multe ori, oamenii au impresia că înţeleg totul, iar autorul poate fi stimabil sau un dobitoc. Dar despre o simfonie nu îndrăzneşte să se pronunţe oricine. Un prozator este infinit mai expus decât un filosof. E suficient ca acesta din urmă să-l trimită pe un amator de contestaţii la o carte de Hegel, ca să-i închidă gura pe veci. Fiindcă nu văd pe nimeni în această lume, care să pretindă că l-a înţeles pe Hegel şi să susţină, în acelaşi timp, că marele gânditor a fost un tâmpit. Deşi... mai ştii ? În zilele noastre, totul este posibil...
P.S. ERATĂ: În romanul meu "Gheţarul", recent apărut, s-au strecurat, în mod cu totul neaşteptat, câteva greşeli de literă. Simt nevoia să îndrept însă o eroare mai serioasă : la pag. 353, în loc de "Lecţie de poezie" de Florina Ilis, se va citi "Lecţie de poezie" de Simona Popescu. Florina Ilis apare şi ea ceva mai jos, ca autoare a două cărţi imaginare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)