Când o tânără autoare scrie expresiv şi original, anotimpurile se trag după draperiile unor aurore boreale , iar literaţii de sex masculin devin insomniaci... Degeaba eşti genial la cincizeci de ani, căci lumea trece grabită pe lângă tine, prinsă cu treburi care nu suferă amânare.
În schimb, când eşti tânăr şi scrii cu prospeţime, chiar dacă eşti bărbat, te vor saluta mulţi cu simpatie. Dar să fii domnişoară ? Abia atunci se produce miracolul şi toţi redescoperă bucuria uitată de a fi partizani, unilaterali şi pătimaşi...
Lăsând gluma la o parte, voi spune că atunci când o femeie este inteligentă şi talentată, ea este de milioane de ori mai talentată şi mai inteligentă decât toate geniile masculine la un loc. Citind-o, ne transformăm cu toţii în jaguari care văd jungle inexistente, răsărind din asfaltul bulevardelor...
Reţin o vorbă pe care mi-a spus-o azi cineva : în România de azi, poporul suveran simte o ură mai puternică faţă de oamenii cu oarecari merite decât scârba pe care i-o provoacă nemernicii...
luni, 30 noiembrie 2009
Obiceiuri ale unor scriitori români
Ioan Prale (1769-1847 ), numit de Eminescu, în "Epigonii", "Prale, firea cea întoarsă", locuia întro cameră în care avea mai multe cuiere înşirate de la uşă până la pat. Când intra, îşi lăsa mai întâi pălăria, pantofii şi pardesiul, apoi, pe rând, celelalte haine, lenjeria şi ciorapii, ajungând în aşternut gol, cum obişnuia să doarmă... Dimineaţa refăcea traseul în sens invers.
Legenda spune că Vasile Alecsandri ( 1821-1890 ) se temea foarte tare de frig. ( Logdnica lui, Elena Negri, femeia pe care a iubit-o cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit foarte tânără. ) De aceea şi-a petrecut multe ierni în Africa. Când rămânea la moşie, pentru a preîntâmpina orice necaz, poetul folosea mai multe paltoane, de grosimi diferite, îmbrăcându-se cu cel potrivit, după ce servitorii îi comunicau temperatura de afară. În acelaşi timp, când intra în casă şi când ieşea, trecea succesiv prin mai multe camere încălzite la intensităţi diferite. Făcea o căldură puternică în odaia în care dormea, iar în cea alăturată căuta să aibă o temperatură cu puţin mai scăzută decât în prima. În următoarele încăperi aerul devenea din ce în ce mai rece, până la ultima, în care era aproape acelaşi frig ca şi afară. În felul acesta, Alecsandri îşi ferea organismul de şocuri termice.
George Coşbuc ( 1866-1918 ) începuse să scrie poezii încă de pe băncile şcolii. Multe versuri îi "veneau" în somn şi de aceea, când se culca, îşi punea la capătul patului un chibrit, o lumânare, un creion şi câteva foi de hârtie. Când era fulgerat de idee, sărea din somn, aprindea lumânarea, îşi scria textul, apoi se culca la loc.
Neagu Rădulescu, scriitor şi caricaturist, scria, când era vizitat de viziuni, direct pe zidul de lângă patul său. Când toată suprafaţa se acoperea cu inscripţii, aşeza patul lângă alt perete şi făcea aşa până îşi "tapeta" toţi "murii" cu scrieri... Atunci lua un carneţel, un pix şi o bidinea. Îşi copia "operele" şi văruia toată casa. După aceea o lua de la capăt.
Legenda spune că Vasile Alecsandri ( 1821-1890 ) se temea foarte tare de frig. ( Logdnica lui, Elena Negri, femeia pe care a iubit-o cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit foarte tânără. ) De aceea şi-a petrecut multe ierni în Africa. Când rămânea la moşie, pentru a preîntâmpina orice necaz, poetul folosea mai multe paltoane, de grosimi diferite, îmbrăcându-se cu cel potrivit, după ce servitorii îi comunicau temperatura de afară. În acelaşi timp, când intra în casă şi când ieşea, trecea succesiv prin mai multe camere încălzite la intensităţi diferite. Făcea o căldură puternică în odaia în care dormea, iar în cea alăturată căuta să aibă o temperatură cu puţin mai scăzută decât în prima. În următoarele încăperi aerul devenea din ce în ce mai rece, până la ultima, în care era aproape acelaşi frig ca şi afară. În felul acesta, Alecsandri îşi ferea organismul de şocuri termice.
George Coşbuc ( 1866-1918 ) începuse să scrie poezii încă de pe băncile şcolii. Multe versuri îi "veneau" în somn şi de aceea, când se culca, îşi punea la capătul patului un chibrit, o lumânare, un creion şi câteva foi de hârtie. Când era fulgerat de idee, sărea din somn, aprindea lumânarea, îşi scria textul, apoi se culca la loc.
Neagu Rădulescu, scriitor şi caricaturist, scria, când era vizitat de viziuni, direct pe zidul de lângă patul său. Când toată suprafaţa se acoperea cu inscripţii, aşeza patul lângă alt perete şi făcea aşa până îşi "tapeta" toţi "murii" cu scrieri... Atunci lua un carneţel, un pix şi o bidinea. Îşi copia "operele" şi văruia toată casa. După aceea o lua de la capăt.
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 3 )
Hemingway obişnuia să scrie texte de câte 500 de cuvinte în fiecare zi. Acest lucru îi permitea să treacă peste "blocajul scriitorului" şi îi menţinea abilitatea de a scrie la cote înalte.
Thomas Wolfe scria stând în picioare.
P.S. William Faulkner obişnuia să scrie câteva luni fără oprire, apoi lua o pauză, bând timp de două-trei săptămâni, tot la foc continuu, whisky de cea mai bună calitate. După ce se "revigora" astfel, zăcea o zi-două şi îşi relua scrisul...
Thomas Wolfe scria stând în picioare.
P.S. William Faulkner obişnuia să scrie câteva luni fără oprire, apoi lua o pauză, bând timp de două-trei săptămâni, tot la foc continuu, whisky de cea mai bună calitate. După ce se "revigora" astfel, zăcea o zi-două şi îşi relua scrisul...
vineri, 27 noiembrie 2009
Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 2 )
Thomas Edison folosea "power napping" ( somnul de scurtă durată ) ca să îi dea creierului să fenomenal câte o pauză. Pentru a-şi stimula creativitatea, el dormea în fotoliu cu mâna proptită pe cot, în timp ce ţinea în mână o legătură de bile. Astfel, el "delega" subconştientului său anumite probleme la care lucra. În momentul în care se cufunda într-un somn profund, scăpa legătura de bile pe jos, iar zgomotul îl trezea. Când se trezea, scria ce îi venea în minte, de obicei soluţia la problemă.
Yoshiro Nakamatsu, inventatorul japonez, este unul dintre cele mai strălucite minţi din istoria omenirii. El are peste 3000 de invenţii patentate şi a câştigat un Nobel. Îi place foarte mult să inventeze sub apă, având cu el o tablă de scris, de plexiglas, rezistentă la apă. Numeşte această tehnică "înot creativ" şi spune că " oxigenul este duşmanul creierului".
Cervantes trebuia să stea în apă rece până la genunchi, înainte de a intra într-o stare creativă. Despre această "tehnică" se vorbeşte mult în sens metaforic, dar nu este prea des pusă în practică.
Yoshiro Nakamatsu, inventatorul japonez, este unul dintre cele mai strălucite minţi din istoria omenirii. El are peste 3000 de invenţii patentate şi a câştigat un Nobel. Îi place foarte mult să inventeze sub apă, având cu el o tablă de scris, de plexiglas, rezistentă la apă. Numeşte această tehnică "înot creativ" şi spune că " oxigenul este duşmanul creierului".
Cervantes trebuia să stea în apă rece până la genunchi, înainte de a intra într-o stare creativă. Despre această "tehnică" se vorbeşte mult în sens metaforic, dar nu este prea des pusă în practică.
joi, 26 noiembrie 2009
Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 1 )
Maestrul în Reiki şi Karuna Reiki, Doamna Niculina Marian, mentorul meu spiritual, mi-a trimis nişte informaţii foarte interesante. Le postez aici, pentru cei care citesc acest blog. Leonardo da Vinci dormea două ore pe zi. Pentru acest tip de somn, numit şi "somnul polifazic", trebuie să te acomodezi cu un program strict, cu serii de 20-30 de minute la fiecare patru ore, pe parcursul unei zile şi al unei nopţi. Principalul avantaj al programului de somn al lui da Vinci este că include mai mult timp liber, vise mai vii şi un control strict asupra corpului tău.
Einstein se gândea la aceeaşi problemă mai multe ore pe zi, timp de mai multe luni, până reuşea ce îşi propunea. El a făcut afirmaţia potrivit căreia "oamenii folosesc 10% din creier." Eistein proceda ca un culturist care îşi modelează zilnic corpul.
Charles Dickens scria şi dormea cu faţa către nord, aliniindu-se cu polii pământului. El făcea acest lucru deoarece credea că aşa îşi va putea îmbunătăţi creativitatea. Dacă dormea în alte locuri, scriitorul rearanja patul şi de aceea avea totdeauna o busolă cu el.
Einstein se gândea la aceeaşi problemă mai multe ore pe zi, timp de mai multe luni, până reuşea ce îşi propunea. El a făcut afirmaţia potrivit căreia "oamenii folosesc 10% din creier." Eistein proceda ca un culturist care îşi modelează zilnic corpul.
Charles Dickens scria şi dormea cu faţa către nord, aliniindu-se cu polii pământului. El făcea acest lucru deoarece credea că aşa îşi va putea îmbunătăţi creativitatea. Dacă dormea în alte locuri, scriitorul rearanja patul şi de aceea avea totdeauna o busolă cu el.
luni, 23 noiembrie 2009
Mulţumesc, RADU ALDULESCU !
Radu Aldulescu este, în opinia celor mai mulţi cititori şi critici literari, cel mai mare scriitor român de azi. Romanele sale de factură dur-realistă îl recomandă ca pe cel mai important creator epic din literatura română actuală. El este descendentul lui Rebreanu, George Mihail Zamfirescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban, rămânând definitiv în istoria literaturii române, ca unul dintre marile ei nume.
Se întâmplă că marele Radu Aldulescu îmi face onoarea de a publica o cronică extrem de elogioasă la romanul meu "Gheţarul", în nr. 37 al revistei „Luceafărul de dimineaţă”. Este un text copleşitor şi nu voi putea să-i fiu niciodată îndeajuns de recunoscător genialului romancier, pentru afirmaţiile pe care le face despre literatura pe care o scriu. Radu Aldulescu şi-a intitulat textul „ Un Kafka autohton”... Ar trebui să sărbătoresc evenimentul. Nu în toate zilele ţi se recunosc meritele într-un asemenea mod... E ca şi cum te-ar lăuda Liviu Rebreanu sau te-ar îmbrăţişa ....Balzac.
Se ştie că la noi este o tradiţie ca, de la o anumită vârstă, scriitorii români să nu mai aibă loc unii de alţii. Se contestă, se detestă, se urăsc, îşi resping scrierile. Vezi cazul lui Eugen Barbu. Mai înainte fusese Arghezi...Şi mai sunt şi alţii... Ciudat, nu-i aşa ? Din acest punct de vedere, Radu Aldulescu este o nobilă excepţie. Mă înclin, îi mulţumesc frumos lui Radu Aldulescu şi îi spun următoarele : Radu Aldulescu eşti, într-adevăr, un mare, incomparabil scriitor şi prin mentalitatea dumitale superioară. Ca şi Eminescu, Caragiale sau Liviu Rebreanu, ai înţeles că într-o literatură este loc pentru toate talentele şi că se cuvine ca un scriitor de mare valoare să recunoască şi talentul sau realizările altora, care scriu într-un mod total diferit de el. Ne-ai dat tuturor o lecţie demnă de un scriitor de geniu...
Se întâmplă că marele Radu Aldulescu îmi face onoarea de a publica o cronică extrem de elogioasă la romanul meu "Gheţarul", în nr. 37 al revistei „Luceafărul de dimineaţă”. Este un text copleşitor şi nu voi putea să-i fiu niciodată îndeajuns de recunoscător genialului romancier, pentru afirmaţiile pe care le face despre literatura pe care o scriu. Radu Aldulescu şi-a intitulat textul „ Un Kafka autohton”... Ar trebui să sărbătoresc evenimentul. Nu în toate zilele ţi se recunosc meritele într-un asemenea mod... E ca şi cum te-ar lăuda Liviu Rebreanu sau te-ar îmbrăţişa ....Balzac.
Se ştie că la noi este o tradiţie ca, de la o anumită vârstă, scriitorii români să nu mai aibă loc unii de alţii. Se contestă, se detestă, se urăsc, îşi resping scrierile. Vezi cazul lui Eugen Barbu. Mai înainte fusese Arghezi...Şi mai sunt şi alţii... Ciudat, nu-i aşa ? Din acest punct de vedere, Radu Aldulescu este o nobilă excepţie. Mă înclin, îi mulţumesc frumos lui Radu Aldulescu şi îi spun următoarele : Radu Aldulescu eşti, într-adevăr, un mare, incomparabil scriitor şi prin mentalitatea dumitale superioară. Ca şi Eminescu, Caragiale sau Liviu Rebreanu, ai înţeles că într-o literatură este loc pentru toate talentele şi că se cuvine ca un scriitor de mare valoare să recunoască şi talentul sau realizările altora, care scriu într-un mod total diferit de el. Ne-ai dat tuturor o lecţie demnă de un scriitor de geniu...
duminică, 22 noiembrie 2009
Ieşirea la bal a lui Cicikov
Am citit cu atenţie scena în care Cicikov îşi face apariţia la balul dat de guvernator şi am comparat-o cu ieşirea în lume a Nataşei Rostova, eroina lui Tolstoi din "Război şi pace". Sigur, anvergura epică a lui Tolstoi este copleşitoare, iar cunoaşterea firii omeneşti de către Lev Nicolaevici, incomparabilă. Totuşi, viziunea grotesc-comică a lui Gogol pare mai modernă. S-ar părea că în istoria literaturii ruse, parodia precede propriul obiect, iar caricatura devansează decentul său model...
Balul înseamnă, pentru Cicikov, momentul în care atinge culmea popularităţii, dar şi secvenţa care marchează începutul, foarte abrubt, al sfârşitului. De ce se prăbuşeşte Cicikov ? Pentru că, om fiind, face greşeli. Îşi arată simpatia puternică faţă de fata guvernatorului, care îi răscoleşte afectivitatea amorţită. Iar celelalte femei nu-i pot ierta personajului acest lucru şi iniţiază o adevărată conspiraţie. Cicikov mai făcuse şi alte greşeli, băgându-şi în plug cu oameni de nimic, precum Nozdriov - care apare şi el la bal şi îl demască pe arivist - sau Korobocika. Prin aceste spărturi făcute în reputaţia lui Cicikov, încep să năvălească nenorocirile, aşa încât el este nevoit să fugă din oraş... Dintr-un ins banal, locuitorii oraşului făcuseră un erou, bazându-se doar pe presupunerea că acesta ar fi... milionar. După ce bunul renume al protagonistului este zdruncinat, "admiratorii" şi prietenii săi ajung să-l considere falsificator de bani şi bandit la drumul mare. Ba chiar îl suspectează că vrea să răpească fata guvernatorului şi că ar fi... Napoleon Bonaparte în persoană... S-ar zice că publicul procedează aidoma unui scriitor cu multă imaginaţie, cam cum era Gogol : umflă enorm lucrurile...
Din text reiese că romanul urma să aibă trei părţi. Partea a două a fost terminată de două ori şi, de fiecare dată, arsă. Prima versiune, în 1845. A doua, în 1852. Gogol a lucrat aproape doisprezece ani la volumul următor, pentra ca, în cele din urmă, să-l pună pe foc. Aş fi dat orice să fi putut citi acel text...
Mă gândesc dacă există vreun scriitor, în toată literatura universală, care ar fi putut scrie o continuare a "Sufletelor moarte", comparabilă cu cea care ieşise de sub pana lui Gogol. Rabelais ar fi putut s-o facă în mod sigur, dar murise de câteva sute de ani. Dar alţii... Poate Cehov ? Poate Flaubert, Kafka sau americanul John Kennedy Toole ? În treacăt fie zis, romanul "Conspiraţia imbecililor" al ultimului este genial.
Balul înseamnă, pentru Cicikov, momentul în care atinge culmea popularităţii, dar şi secvenţa care marchează începutul, foarte abrubt, al sfârşitului. De ce se prăbuşeşte Cicikov ? Pentru că, om fiind, face greşeli. Îşi arată simpatia puternică faţă de fata guvernatorului, care îi răscoleşte afectivitatea amorţită. Iar celelalte femei nu-i pot ierta personajului acest lucru şi iniţiază o adevărată conspiraţie. Cicikov mai făcuse şi alte greşeli, băgându-şi în plug cu oameni de nimic, precum Nozdriov - care apare şi el la bal şi îl demască pe arivist - sau Korobocika. Prin aceste spărturi făcute în reputaţia lui Cicikov, încep să năvălească nenorocirile, aşa încât el este nevoit să fugă din oraş... Dintr-un ins banal, locuitorii oraşului făcuseră un erou, bazându-se doar pe presupunerea că acesta ar fi... milionar. După ce bunul renume al protagonistului este zdruncinat, "admiratorii" şi prietenii săi ajung să-l considere falsificator de bani şi bandit la drumul mare. Ba chiar îl suspectează că vrea să răpească fata guvernatorului şi că ar fi... Napoleon Bonaparte în persoană... S-ar zice că publicul procedează aidoma unui scriitor cu multă imaginaţie, cam cum era Gogol : umflă enorm lucrurile...
Din text reiese că romanul urma să aibă trei părţi. Partea a două a fost terminată de două ori şi, de fiecare dată, arsă. Prima versiune, în 1845. A doua, în 1852. Gogol a lucrat aproape doisprezece ani la volumul următor, pentra ca, în cele din urmă, să-l pună pe foc. Aş fi dat orice să fi putut citi acel text...
Mă gândesc dacă există vreun scriitor, în toată literatura universală, care ar fi putut scrie o continuare a "Sufletelor moarte", comparabilă cu cea care ieşise de sub pana lui Gogol. Rabelais ar fi putut s-o facă în mod sigur, dar murise de câteva sute de ani. Dar alţii... Poate Cehov ? Poate Flaubert, Kafka sau americanul John Kennedy Toole ? În treacăt fie zis, romanul "Conspiraţia imbecililor" al ultimului este genial.
vineri, 20 noiembrie 2009
BLOGUL DE AUR
Am avut bucuria de a primi de la prietenul meu Dan Ioaniţescu - www.rodulpamantului.blogspot.com - acest dar şi îi mulţumesc mult.
Conform tradiţiei, doresc să-l dăruiesc, la rândul meu,cu toată dragostea, următorilor:
www.pantacruel.blogspot.com
www.cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com
www.with7flowersinmyhair.blogspot.com
www.fatadehartie.blogspot.com
www.the80sbabies.blogspot.com
www.georgeadam80.blogspot.com
www.samburedemac.blogspot.com
www.relivoicu.wordpress.com
www.irinacristescu.blogspot.com
www.elvisica.blogspot.com
www.ferestreinfrunzite.blogspot.com
www.hanashi-mashou.blogspot.com
Vă doresc tuturor mult succes şi sper să mă bucur în continuare de prietenia voastră!
Iată câteva reguli pentru a-l dărui şi altora, în cazul în care doriţi acest lucru :
1. afişarea premiului; (copy & add photo);
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu;
3. oferirea lui catre 10 bloggeri sau cati doriti voi.;
4. informarea bloggerilor prin mesaj.
marți, 17 noiembrie 2009
Gogol sau elogiul nebuniei
Lucian Raicu a scris o carte despre marele scriitor, numind-o, în mod inspirat, "Gogol sau fantasticul banalităţii". Altcineva spunea că unde dă Gogol cu bidineaua, nu se mai şterge...
Aş spune că există un absurd al lui Gogol, diferit de cel al lui Kafka. Exemplific cu două secvenţe din "Suflete moarte", absolut demenţiale.
Cicikov şi-a început suita de vizite la boierii din partea locului, pentru a cumpăra "suflete moarte". Este musafirul lui Manilov, iar acesta din urmă îl îmbie cu...o lulea...
"- Daţi-mi voie să vă ofer o lulea.
- Mulţumesc, nu fumez, refuză Cicikov cu blândeţe şi cumva cu părere de rău.
- De ce ? întrebă Manilov, tot cu blândeţe şi cu părere de rău.
- Nu-s obişnuit, mi-e frică..."
Petruşka, lacheul lui Cicikov, are o adevărată patimă pentru citit. Dar nu orice fel de citit : personajul nostru nu înţelege aproape nimic din ceea ce silabiseşte !
Petruşka este înclinat "spre lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conţinutului ei ; îi era totuna dacă dacă citea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni ; le citea pe toate cu aceeaşi luare aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s-ar fi apucat să o citească şi pe aceasta. Îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine sau, mai bine zis, treaba însăşi a cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese totdeauna câte un cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce înseamnă..."
Asemenea lucruri geniale sunt cu zecile în capodopera lui Gogol. Dar nuvela în care un bărbat se trezeşte dimineaţa şi constată că-i lipseşte nasul ?
Să tot fii nebun, ca Gogol !
Aş spune că există un absurd al lui Gogol, diferit de cel al lui Kafka. Exemplific cu două secvenţe din "Suflete moarte", absolut demenţiale.
Cicikov şi-a început suita de vizite la boierii din partea locului, pentru a cumpăra "suflete moarte". Este musafirul lui Manilov, iar acesta din urmă îl îmbie cu...o lulea...
"- Daţi-mi voie să vă ofer o lulea.
- Mulţumesc, nu fumez, refuză Cicikov cu blândeţe şi cumva cu părere de rău.
- De ce ? întrebă Manilov, tot cu blândeţe şi cu părere de rău.
- Nu-s obişnuit, mi-e frică..."
Petruşka, lacheul lui Cicikov, are o adevărată patimă pentru citit. Dar nu orice fel de citit : personajul nostru nu înţelege aproape nimic din ceea ce silabiseşte !
Petruşka este înclinat "spre lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conţinutului ei ; îi era totuna dacă dacă citea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni ; le citea pe toate cu aceeaşi luare aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s-ar fi apucat să o citească şi pe aceasta. Îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine sau, mai bine zis, treaba însăşi a cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese totdeauna câte un cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce înseamnă..."
Asemenea lucruri geniale sunt cu zecile în capodopera lui Gogol. Dar nuvela în care un bărbat se trezeşte dimineaţa şi constată că-i lipseşte nasul ?
Să tot fii nebun, ca Gogol !
luni, 16 noiembrie 2009
O femeie în negru păşind pe un curcubeu. Din jurnalul Succesorului
Frumuseţea este iluminare : un dar de sărbători primit de la Dumnezeu.
Frumuseţea nu poate fi convertită în bani sau în alte valori. Nu poate fi măsurată, vândută sau împrumutată. Nu poate fi distrusă, uitată sau ignorată. Poate fi, temporar, doar maculată.
Un copil loveşte cerul cu o nuia de alun.
Un bărbat visează să zboare, cu aripi de hârtie, peste Kilimanjaro.
Pe munte, zăpada a fost călcată-n picioare de lupii flămânzi.
O femeie în negru păşeşte pe un curcubeu...
Frumuseţea nu poate fi convertită în bani sau în alte valori. Nu poate fi măsurată, vândută sau împrumutată. Nu poate fi distrusă, uitată sau ignorată. Poate fi, temporar, doar maculată.
Un copil loveşte cerul cu o nuia de alun.
Un bărbat visează să zboare, cu aripi de hârtie, peste Kilimanjaro.
Pe munte, zăpada a fost călcată-n picioare de lupii flămânzi.
O femeie în negru păşeşte pe un curcubeu...
duminică, 15 noiembrie 2009
Toamna ca un desen în cărbune
Copacii şi-au pierdut frunzele şi culorile. Doar un agud şi doi salcâmi mai păstrează, cu eroism, ceva din verdele verii.
Liniştea cenuşie e contorsionată de un val înalt de spaimă. Fantoma unui bărbat pe care l-am cunoscut mă salută ceremonios. E înţolit cu un costum nou, poartă pălărie şi cravată. Îmi spune că a avut un necaz. Remarc dantura perfectă a omului, de parcă acum se întoarce de la stomatolog. O bătrână cocârjată îi oferă bărbatului o farfurie plină cu compot de dude...
Mă trezesc din somn şi aprind televizorul. Tocmai la timp ca să aud cucul. Pe "Realitatea" se dau "imagini şi sunete" de la Muzeul Teleajenului. Sunt "sunete din natură", precizează reporterul.
Nu vreau să mă gândesc la politică şi la confruntări. Imaginea unei tinere îmbrăcate în negru îmi readuce, paradoxal, lumina în suflet.
Tulpinile arborilor au ajuns nişte linii pe un desen în cărbune făcut de un artist plictisit...
Liniştea cenuşie e contorsionată de un val înalt de spaimă. Fantoma unui bărbat pe care l-am cunoscut mă salută ceremonios. E înţolit cu un costum nou, poartă pălărie şi cravată. Îmi spune că a avut un necaz. Remarc dantura perfectă a omului, de parcă acum se întoarce de la stomatolog. O bătrână cocârjată îi oferă bărbatului o farfurie plină cu compot de dude...
Mă trezesc din somn şi aprind televizorul. Tocmai la timp ca să aud cucul. Pe "Realitatea" se dau "imagini şi sunete" de la Muzeul Teleajenului. Sunt "sunete din natură", precizează reporterul.
Nu vreau să mă gândesc la politică şi la confruntări. Imaginea unei tinere îmbrăcate în negru îmi readuce, paradoxal, lumina în suflet.
Tulpinile arborilor au ajuns nişte linii pe un desen în cărbune făcut de un artist plictisit...
vineri, 13 noiembrie 2009
Lumină şi plumb pe Masa Tăcerii
Picături de plumb îmi curg prin vârfurile degetelor. Vârtejuri de lumină îmi înfăşoară cuvintele. Tăcerea noastră e aşezată pe o masă de lemn şi aşteaptă. Cineva vine şi îmi oferă un cornet plin cu seminţe de timp. Mi-aş dori o sfârlează care să se mişte pe deasupra rândurilor mele şi o bufniţă care să stea trează în timp ce eu dorm şi să converseze cu ultima carte pe care o citesc.
Mirosuri şi zvonuri tot mai apropiate de sărbători. Cetină, portocale şi linişte. E prea multă linişte. Nu mai am cui să spun ceva, nu se mai înţelege nimic. Mai este cineva în această peşteră luminoasă ?
Mirosuri şi zvonuri tot mai apropiate de sărbători. Cetină, portocale şi linişte. E prea multă linişte. Nu mai am cui să spun ceva, nu se mai înţelege nimic. Mai este cineva în această peşteră luminoasă ?
miercuri, 11 noiembrie 2009
"Şi eu sunt cititor..."
Un poet care trăieşte prin Olt mi-a relatat o scenă care mi s-a părut grăitoare pentru oamenii care se bagă unde nu le fierbe oala, socotindu-se datori să pună lucrurile la punct în domenii pentru care nu au nicio competenţă.
- Am auzit că eşti scriitor, i-a spus într-o zi un amic. Dă-mi şi mie să citesc ceva.
Omul nostru lucra într-o instituţie unde erau mai mulţi funcţionari. Nu făcea caz că este scriitor şi căuta să treacă neobservată adevărata sa preocupare. Nu voia să se complice şi se prefăcea, vorba cuiva, că n-a scris niciun vers.
- Bine, îţi voi da un roman de Dashiell Hammett, s-a eschivat el. E foarte interesant şi e uşor de citit. Sau de Raymond Chandler...
- Te prefaci că nu înţelegi, eşti şmecher, a rânjit colegul de serviciu. Eu vreau să citesc ceva scris de tine...
- Nu văd la ce ţi-ar folosi. Sunt un poet plictisitor, scriu mai mult pentru criticii literari şi sunt convins că nu ţi-ar plăcea.
- Asta vedem pe urmă, a zis curiosul.
- Nu pricepi ? Nu sunt interesant pentru tine...
- Aaa, mă consideri prea prost...
- Nu-i vorba de asta, a spus poetul şi a încercat să-i explice situaţia încă o dată însetatului de cultură.
Zadarnic.
Atunci, mi-a povestit tânărul poet, m-am hotărât să-l testez pe proaspătul "cititor", folosind un text care aparţinea unui alt poet. Un gest de laşitate, recunosc. Poezia respectică avea câteva cuvinte cu "p" şi "c".
- E o porcărie fără nicio valoare, spusese amicul, privindu-mă de sus.
- Vrei să spui că nu-ţi place, am zis. E o chestiune de gust... Nu este obligatoriu să-ţi placă...
- Vreau să spun că este un căcat fără nicio valoare.
- Păi, tu stabileşti ce are şi ce nu are valoare ?
- Bineînţeles că şi eu. Şi eu sunt cititor...
- Şi ce poeţi ai mai citit, mă rog ?
- Niciunul, dar citesc ziarele zilnic.
- Şi ce legătură au ziarele cu poezia ?
- Păi, nu e scris tot în limba română ? Iar asta e o însăilare fără nicio valoare..
- De unde ştii tu, mă ? l-am întrebat furios. Ai citit tu ceva despre poezia modernă ? Ai studiat pe Marcel Raymond, Carlos Bousono sau Hugo Friedrich ? Cunoşti operele tuturor poeţilor de azi ? Eşti la curent cu ultimele poetici ? Cum poţi să-ţi dai cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoşti ?
- Uite că îmi dau...
- Află atunci că părerea ta de cretin nu contează.
- Cum adică nu contează ?
- Aşa bine. Nu eşti cititor şi cu atât mai puţin critic literar... Opinia unei babe despre poziţionarea unui observator astronomic nu este luată de nimeni în seamă.
- Atunci de ce mi-ai mai citit rahatul ăla ?
- De prost, am recunoscut ruşinat.
Ştii, mi-a explicat poetul, rareori literatura este înţeleasă ca literatură. Unii fac o lectură morală, alţii o lectură politică sau socială. Cei mai periculoşi sunt însă inculţii şi babele care citesc o carte de valoare din perspectiva unui bun simţ discutabil. Astăzi funcţionează aproape tot atâtea tipuri de bun simţ câte straturi sociale şi câte profesii există. Bunul simţ nu este o perspectivă corectă nici în ştiinţă, nici în artă. De aceea savanţii şi artiştii nu prea au aşa ceva şi par nebuni ghiolbanilor obişnuiţi. Bunul simţ ne spune, de exemplu, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, când în realitate situaţia este exact opusă... Cam aşa e şi cu valoarea unei opere de artă.
Nae Ipingescu este un cititor de ziare, dar nu înţelege nimic din gazete, deşi "traduce" articolele în limbaj mahalagesc, pentru prietenul său Dumitrache Titircă Inimă-Rea. Spre lauda lui, Nae se străduieşte să priceapă lucrurile într-un mod favorabil autorului. La masă trebuie să stea şi să "mănânce" numai poporul muncitor, din care consideră că face parte şi el. În fond, Nae şi Dumitrache sunt morali şi nu acceptă ca un om să pară onest şi să facă, în acelaşi timp, un lucru reprobabil. "Dacă e patriot, de ce mă atacă la onoarea de familist ? " se înfurie jupân Dumitrache, referindu-se la Rică Venturiano. În trecăt fie spus, personajele lui Caragiale sunt umane, dar dramaturgul a fost pe punctul de a intra în belea cu cei s-au recunoscut în ele. Necazuri au avut, din partea "modelelor" lor literare, Marin Preda şi Sorin Stoica.
Cea mai de jos "lectură" este aceea a unei femei care s-a identificat într-o cunoscută eroină dintr-o nuvelă a lui Agârbiceanu. Aceasta a "înţeles" că autorul râde de oamenii care trăiesc în spaţiul realului... Scriitorul "râde de oamenii sărmani", a spus "personajul" respectiv. O asemenea "interpretare" nu este de tolerat, dacă vrem să rămânem decenţi. Orice cititor trebuie să ştie măcar să deosebească ficţiunea de realitate şi să stăpânească, fără a fi doctori în poetici şi naratologie, noţiuni elementare de teorie literară. Dar, mai ales, să nu fie de rea-credinţă.
De aceea, îmi spunea poetul, când cineva se bagă nepoftit în ciorba mea, dându-şi cu părerea despre ce am scris, îl întreb :
- Ia ascultă, ai citit cutare şi cutare carte ?
- Nu.
- Ai scris în viaţa ta un articol sau ai publicat o scrisoare către Moş Crăciun ?
- Nu.
- Atunci, hai sictir !
- Am auzit că eşti scriitor, i-a spus într-o zi un amic. Dă-mi şi mie să citesc ceva.
Omul nostru lucra într-o instituţie unde erau mai mulţi funcţionari. Nu făcea caz că este scriitor şi căuta să treacă neobservată adevărata sa preocupare. Nu voia să se complice şi se prefăcea, vorba cuiva, că n-a scris niciun vers.
- Bine, îţi voi da un roman de Dashiell Hammett, s-a eschivat el. E foarte interesant şi e uşor de citit. Sau de Raymond Chandler...
- Te prefaci că nu înţelegi, eşti şmecher, a rânjit colegul de serviciu. Eu vreau să citesc ceva scris de tine...
- Nu văd la ce ţi-ar folosi. Sunt un poet plictisitor, scriu mai mult pentru criticii literari şi sunt convins că nu ţi-ar plăcea.
- Asta vedem pe urmă, a zis curiosul.
- Nu pricepi ? Nu sunt interesant pentru tine...
- Aaa, mă consideri prea prost...
- Nu-i vorba de asta, a spus poetul şi a încercat să-i explice situaţia încă o dată însetatului de cultură.
Zadarnic.
Atunci, mi-a povestit tânărul poet, m-am hotărât să-l testez pe proaspătul "cititor", folosind un text care aparţinea unui alt poet. Un gest de laşitate, recunosc. Poezia respectică avea câteva cuvinte cu "p" şi "c".
- E o porcărie fără nicio valoare, spusese amicul, privindu-mă de sus.
- Vrei să spui că nu-ţi place, am zis. E o chestiune de gust... Nu este obligatoriu să-ţi placă...
- Vreau să spun că este un căcat fără nicio valoare.
- Păi, tu stabileşti ce are şi ce nu are valoare ?
- Bineînţeles că şi eu. Şi eu sunt cititor...
- Şi ce poeţi ai mai citit, mă rog ?
- Niciunul, dar citesc ziarele zilnic.
- Şi ce legătură au ziarele cu poezia ?
- Păi, nu e scris tot în limba română ? Iar asta e o însăilare fără nicio valoare..
- De unde ştii tu, mă ? l-am întrebat furios. Ai citit tu ceva despre poezia modernă ? Ai studiat pe Marcel Raymond, Carlos Bousono sau Hugo Friedrich ? Cunoşti operele tuturor poeţilor de azi ? Eşti la curent cu ultimele poetici ? Cum poţi să-ţi dai cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoşti ?
- Uite că îmi dau...
- Află atunci că părerea ta de cretin nu contează.
- Cum adică nu contează ?
- Aşa bine. Nu eşti cititor şi cu atât mai puţin critic literar... Opinia unei babe despre poziţionarea unui observator astronomic nu este luată de nimeni în seamă.
- Atunci de ce mi-ai mai citit rahatul ăla ?
- De prost, am recunoscut ruşinat.
Ştii, mi-a explicat poetul, rareori literatura este înţeleasă ca literatură. Unii fac o lectură morală, alţii o lectură politică sau socială. Cei mai periculoşi sunt însă inculţii şi babele care citesc o carte de valoare din perspectiva unui bun simţ discutabil. Astăzi funcţionează aproape tot atâtea tipuri de bun simţ câte straturi sociale şi câte profesii există. Bunul simţ nu este o perspectivă corectă nici în ştiinţă, nici în artă. De aceea savanţii şi artiştii nu prea au aşa ceva şi par nebuni ghiolbanilor obişnuiţi. Bunul simţ ne spune, de exemplu, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, când în realitate situaţia este exact opusă... Cam aşa e şi cu valoarea unei opere de artă.
Nae Ipingescu este un cititor de ziare, dar nu înţelege nimic din gazete, deşi "traduce" articolele în limbaj mahalagesc, pentru prietenul său Dumitrache Titircă Inimă-Rea. Spre lauda lui, Nae se străduieşte să priceapă lucrurile într-un mod favorabil autorului. La masă trebuie să stea şi să "mănânce" numai poporul muncitor, din care consideră că face parte şi el. În fond, Nae şi Dumitrache sunt morali şi nu acceptă ca un om să pară onest şi să facă, în acelaşi timp, un lucru reprobabil. "Dacă e patriot, de ce mă atacă la onoarea de familist ? " se înfurie jupân Dumitrache, referindu-se la Rică Venturiano. În trecăt fie spus, personajele lui Caragiale sunt umane, dar dramaturgul a fost pe punctul de a intra în belea cu cei s-au recunoscut în ele. Necazuri au avut, din partea "modelelor" lor literare, Marin Preda şi Sorin Stoica.
Cea mai de jos "lectură" este aceea a unei femei care s-a identificat într-o cunoscută eroină dintr-o nuvelă a lui Agârbiceanu. Aceasta a "înţeles" că autorul râde de oamenii care trăiesc în spaţiul realului... Scriitorul "râde de oamenii sărmani", a spus "personajul" respectiv. O asemenea "interpretare" nu este de tolerat, dacă vrem să rămânem decenţi. Orice cititor trebuie să ştie măcar să deosebească ficţiunea de realitate şi să stăpânească, fără a fi doctori în poetici şi naratologie, noţiuni elementare de teorie literară. Dar, mai ales, să nu fie de rea-credinţă.
De aceea, îmi spunea poetul, când cineva se bagă nepoftit în ciorba mea, dându-şi cu părerea despre ce am scris, îl întreb :
- Ia ascultă, ai citit cutare şi cutare carte ?
- Nu.
- Ai scris în viaţa ta un articol sau ai publicat o scrisoare către Moş Crăciun ?
- Nu.
- Atunci, hai sictir !
marți, 10 noiembrie 2009
Gheorghe Dinică, vagabondul celest
În nemernicia mea de fraier care adună pisici şi câini abandonaţi, care refuză să-i înţeleagă pe aroganţi şi evită să-şi dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, voi spune două cuvinte despre Gheorghe Dinică.
Cum spuneam şi pe blogul unui prieten pe care nu l-am văzut niciodată, eram convins că Dinică le va trage clapa mâncătorilor de ştiţi dumneavoastră ce - "ziariştii", realizatorii de emisiuni tv - şi va scăpa cu viaţă. Uite că n-a fost să fie...
Gheorghe Dinică este un actor viu, pentru că în rolurile sale nu a încăput nimic artificial sau forţat. A fost natural sută la sută.
A realizat roluri memorabile.
A căutat să trăiască frumos.
A AVUT PRIETENI ADEVĂRAŢI.
A lăsat amintiri de neuitat.
E puţin ?
Nu, E TOTUL.
P. S. Văd că toată lumea se întrece în a vorbi lucruri despre Dinică. Unii prieteni cântă continuu, pe toate posturile, încă din ziua în care s-a anunţat decesul. Cu riscul de a fi confundat cu cei care caută să tragă oarecari foloase de pe urma actorului, voi povesti o scenă care mi s-a părut luată dintr-o proză scurtă. Proaspăt student, nu făceam atceva, în timpul liber, decât să bat librăriile şi să răsfoiesc noile apariţii, destul de puţine. În preajma Universităţii erau câteva locuri prin care treceam zilnic : o librărie pe Lipscani - "George Coşbuc" -, una pe Bulevardul Elisabeta - "Librăria noastră " ! -, Librăria Eminescu şi cea de lângă Biserica Creţulescu. "Sadoveanu" era mai departe şi treceam mai rar pe acolo, ca şi pe la "Coşbuc", de altfel : de două ori pe săptămână. Când ieşeam de la cursuri, le luam la rând pe celelalte. Prima, Eminescu. Următoarea, Creţulescu. Ieşind din a doua, într-o zi friguroasă de toamnă, am crezut că aiurez sau cineva a dat mai tare un aparat de radio - era un reflex al faptului că la ţară, unde copilărisem, ascultasem zeci şi sute de piese de teatru, putând identifica actorii după voce -, auzind aievea glasul lui Dinică :
- O mică măgărie... I-am spus, dar n-a vrut să mă creadă...
Am întors capul şi l-am văzut pe Dinică pe trotuar,discutând calm cu un alt bărbat. Era îmbrăcat într-un parpalac modest, cam ca al lui Columbo şi în mână ţinea o mărăşească sau un "Carpaţi" aprins... Mi s-a părut atât de natural, de odihnitor, atât de bine integrat în peisajul cenuşiu de toamnă, încât toată încordarea de la cursuri - urmărisem o prelegerea plictisitoare a unui lingvist fără pic de haz - a dispărut...
Cum spuneam şi pe blogul unui prieten pe care nu l-am văzut niciodată, eram convins că Dinică le va trage clapa mâncătorilor de ştiţi dumneavoastră ce - "ziariştii", realizatorii de emisiuni tv - şi va scăpa cu viaţă. Uite că n-a fost să fie...
Gheorghe Dinică este un actor viu, pentru că în rolurile sale nu a încăput nimic artificial sau forţat. A fost natural sută la sută.
A realizat roluri memorabile.
A căutat să trăiască frumos.
A AVUT PRIETENI ADEVĂRAŢI.
A lăsat amintiri de neuitat.
E puţin ?
Nu, E TOTUL.
P. S. Văd că toată lumea se întrece în a vorbi lucruri despre Dinică. Unii prieteni cântă continuu, pe toate posturile, încă din ziua în care s-a anunţat decesul. Cu riscul de a fi confundat cu cei care caută să tragă oarecari foloase de pe urma actorului, voi povesti o scenă care mi s-a părut luată dintr-o proză scurtă. Proaspăt student, nu făceam atceva, în timpul liber, decât să bat librăriile şi să răsfoiesc noile apariţii, destul de puţine. În preajma Universităţii erau câteva locuri prin care treceam zilnic : o librărie pe Lipscani - "George Coşbuc" -, una pe Bulevardul Elisabeta - "Librăria noastră " ! -, Librăria Eminescu şi cea de lângă Biserica Creţulescu. "Sadoveanu" era mai departe şi treceam mai rar pe acolo, ca şi pe la "Coşbuc", de altfel : de două ori pe săptămână. Când ieşeam de la cursuri, le luam la rând pe celelalte. Prima, Eminescu. Următoarea, Creţulescu. Ieşind din a doua, într-o zi friguroasă de toamnă, am crezut că aiurez sau cineva a dat mai tare un aparat de radio - era un reflex al faptului că la ţară, unde copilărisem, ascultasem zeci şi sute de piese de teatru, putând identifica actorii după voce -, auzind aievea glasul lui Dinică :
- O mică măgărie... I-am spus, dar n-a vrut să mă creadă...
Am întors capul şi l-am văzut pe Dinică pe trotuar,discutând calm cu un alt bărbat. Era îmbrăcat într-un parpalac modest, cam ca al lui Columbo şi în mână ţinea o mărăşească sau un "Carpaţi" aprins... Mi s-a părut atât de natural, de odihnitor, atât de bine integrat în peisajul cenuşiu de toamnă, încât toată încordarea de la cursuri - urmărisem o prelegerea plictisitoare a unui lingvist fără pic de haz - a dispărut...
luni, 9 noiembrie 2009
Estomparea frumuseţii şi nesimţirea românească
Prietenul Pantacruel are iarăşi o idee strălucită, vorbind pe blogul său despre estomparea frumuseţii...
Aşa este. Frumuseţea aproape că a fost ucisă. A supravieţuit în surâsul vreunei domnişoare conştiente de farmecul ei şi neînrobită gândului de a pune mâna pe fraierul care îi va fi soţ... În zborul păsărilor cărora li s-au distrus cuiburile... Într-un spectacol de balet, o expoziţie de pictură şi în paginile unei cărţi de care autorul este încă nemulţumit...
În prieteniile dintre tinerii care mai au puterea de a se entuziasma...
În rest, o maree nămoloasă, groasă şi grasă de nesimţire şi răutate.
Preşedinţia şi Parlamentul se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pielea şi buzunarele noastre.
Inşi iresponsabili. Merg la o nuntă în Bucureşti. Pe străzi, obişnuita şi sufocanta aglomeraţie. Câte un derbedeu ne taie calea cu maşina, bătându-şi joc de toate regulile de circulaţie. Nu numai că trebuie să conduci extrem de prudent, dar e necesar să ai şi noroc pentru a scăpa de accidente...
La nuntă, în schimb, e o explozie de frumuseţe. Nişte moldoveni minunaţi, rude ale miresei, dansează neobosiţi şi plini de voie bună. Îmi plac moldovenii. Totdeauna i-am simpatizat. Sunt atât de bogaţi sufleteşte şi de talentaţi. Şi parcă mai puţin meschini decât muntenii mei. Aş fi vrut să am o casă în mahalaua Iaşilor, unde să scriu în linişte...
Rămân cu imaginea lor odihnitoare în minte, căci la întoarcerea de la nuntă, dimineaţa, nu mai circulă maşini conduse de smintiţi...
P. S. Un coleg de serviciu îmi spune că nişte vecini ai lui au fost în această vară la mare, în Bulgaria, unde se puneau la dispoziţia turiştilor cantităţi nelimitate de mâncare şi băutură. Au reuşit să fure câteva bidoane de whisky...
Vor dispărea vreodată setea şi foamea acestui popor ? Şi nesimţirea ?
Aşa este. Frumuseţea aproape că a fost ucisă. A supravieţuit în surâsul vreunei domnişoare conştiente de farmecul ei şi neînrobită gândului de a pune mâna pe fraierul care îi va fi soţ... În zborul păsărilor cărora li s-au distrus cuiburile... Într-un spectacol de balet, o expoziţie de pictură şi în paginile unei cărţi de care autorul este încă nemulţumit...
În prieteniile dintre tinerii care mai au puterea de a se entuziasma...
În rest, o maree nămoloasă, groasă şi grasă de nesimţire şi răutate.
Preşedinţia şi Parlamentul se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pielea şi buzunarele noastre.
Inşi iresponsabili. Merg la o nuntă în Bucureşti. Pe străzi, obişnuita şi sufocanta aglomeraţie. Câte un derbedeu ne taie calea cu maşina, bătându-şi joc de toate regulile de circulaţie. Nu numai că trebuie să conduci extrem de prudent, dar e necesar să ai şi noroc pentru a scăpa de accidente...
La nuntă, în schimb, e o explozie de frumuseţe. Nişte moldoveni minunaţi, rude ale miresei, dansează neobosiţi şi plini de voie bună. Îmi plac moldovenii. Totdeauna i-am simpatizat. Sunt atât de bogaţi sufleteşte şi de talentaţi. Şi parcă mai puţin meschini decât muntenii mei. Aş fi vrut să am o casă în mahalaua Iaşilor, unde să scriu în linişte...
Rămân cu imaginea lor odihnitoare în minte, căci la întoarcerea de la nuntă, dimineaţa, nu mai circulă maşini conduse de smintiţi...
P. S. Un coleg de serviciu îmi spune că nişte vecini ai lui au fost în această vară la mare, în Bulgaria, unde se puneau la dispoziţia turiştilor cantităţi nelimitate de mâncare şi băutură. Au reuşit să fure câteva bidoane de whisky...
Vor dispărea vreodată setea şi foamea acestui popor ? Şi nesimţirea ?
duminică, 8 noiembrie 2009
Toamna într-un oraş fără parcuri. Din jurnalul Succesorului
De câte ori vin în Bucureşti,o fac pentru treburi urgente şi nu rezolv mai nimic din multele probleme pe care le am. Dacă aş fi un străin care vizitează pentru prima dată oraşul, probabil că aş fi înspăimântat. Văd aievea tristeţea, dezamăgirile şi spaimele curgând pe străzi, într-un fluviu leneş, dens, cleios şi întunecat. Şi parcă sunt din ce în ce mai puţini copaci. Mă întreb cum ar arăta toamna într-o urbe fără parcuri şi fără copaci.
Din nou, tema timpului.
În ecranizarea "Ghepardului" lui Lampedusa, Visconti este magnific. ( În treacăt fie vorba, Alain Delon a avut şansa de a juca în câteva filme mari. ) Sunt câteva scene memorabile. Dansul lui Don Fabrizio ( Burt Lancaster ) cu Angelica ( Claudia Cardinale )este cântecul de lebădă al prinţului... Un bărbat frumos şi puternic care nu a avut niciodată parte de o femeie frumoasă... Când aceasta apare, este inaccesibilă, fiindcă face parte din altă generaţie şi îi este destinată nepotului Tancredi. Momentul când Fabrizio de Salina are, în faţa oglinzii, revelaţia că este bătrân m-a impresionat. Este cutremurător să constaţi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, că ai devenit o ruină. Nu starea de spirit decide asta, ci aspectul fizic pe care timpul nemilos îşi lasă "ghearele" de ghepard veşnic flămând...
Din nou, tema timpului.
În ecranizarea "Ghepardului" lui Lampedusa, Visconti este magnific. ( În treacăt fie vorba, Alain Delon a avut şansa de a juca în câteva filme mari. ) Sunt câteva scene memorabile. Dansul lui Don Fabrizio ( Burt Lancaster ) cu Angelica ( Claudia Cardinale )este cântecul de lebădă al prinţului... Un bărbat frumos şi puternic care nu a avut niciodată parte de o femeie frumoasă... Când aceasta apare, este inaccesibilă, fiindcă face parte din altă generaţie şi îi este destinată nepotului Tancredi. Momentul când Fabrizio de Salina are, în faţa oglinzii, revelaţia că este bătrân m-a impresionat. Este cutremurător să constaţi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, că ai devenit o ruină. Nu starea de spirit decide asta, ci aspectul fizic pe care timpul nemilos îşi lasă "ghearele" de ghepard veşnic flămând...
vineri, 6 noiembrie 2009
Jungla din noi. Din jurnalul Succesorului
"Oamenii prea serioşi sunt profund neserioşi.
Către senectute, bărbaţii devin adesea obsceni, iar femeile, foarte...principiale.
E ciudat cum îmbătrânesc cei care îşi câştigă pâinea dând cu gura, flecărind, trăncănind, bârfind, luând cuvântul, pălăvrăgind. Femeile devin un fel de moşi intransingenţi, iar bărbaţii, nişte babe arţăgoase...
Când un pictor expune un nud, iar tenta de trivial este cumva mai pronunţată, primele care se revoltă sunt curvele... masculine. Se duc la tablou, îşi acoperă ochii cu mâna stângă, fixează arătătorul mâinii drepte pe sexul femeii din imagine şi urlă : "PORNOGRAFIE !!!"
Dacă un hoţ dă lovitura, evident că se supără, în primul rând, manglitorii de meserie.
În situaţia în care un om onorabil este văzut afumat, cei care se simt datori să-l condamne sunt alcoolicii încercaţi, care beau până se pişă pe ei. Cum să atenteze ăla, om serios, la realizările lor ?
Jungla şi gândirea tribală clocotesc sau moţăie în noi mai tot timpul. Ies la suprafaţă, în jerbe ale fericirii, pe stadioane, în adunările electorale sau la piaţă, când o marfă căutată nu ajunge la toată lumea..."
Către senectute, bărbaţii devin adesea obsceni, iar femeile, foarte...principiale.
E ciudat cum îmbătrânesc cei care îşi câştigă pâinea dând cu gura, flecărind, trăncănind, bârfind, luând cuvântul, pălăvrăgind. Femeile devin un fel de moşi intransingenţi, iar bărbaţii, nişte babe arţăgoase...
Când un pictor expune un nud, iar tenta de trivial este cumva mai pronunţată, primele care se revoltă sunt curvele... masculine. Se duc la tablou, îşi acoperă ochii cu mâna stângă, fixează arătătorul mâinii drepte pe sexul femeii din imagine şi urlă : "PORNOGRAFIE !!!"
Dacă un hoţ dă lovitura, evident că se supără, în primul rând, manglitorii de meserie.
În situaţia în care un om onorabil este văzut afumat, cei care se simt datori să-l condamne sunt alcoolicii încercaţi, care beau până se pişă pe ei. Cum să atenteze ăla, om serios, la realizările lor ?
Jungla şi gândirea tribală clocotesc sau moţăie în noi mai tot timpul. Ies la suprafaţă, în jerbe ale fericirii, pe stadioane, în adunările electorale sau la piaţă, când o marfă căutată nu ajunge la toată lumea..."
joi, 5 noiembrie 2009
"Gheţarul vrăjit"- cronică literară semnată de Gabriela Gheorghişor în "Dilemateca"
Gheţarul vrăjit
Şerban Tomşa, Gheţarul
Colecţia „Proză”
Editura Cartea Românească, 2009
Gheţarul lui Şerban Tomşa oferă cititorului o călătorie deopotrivă halucinantă şi amuzantă, pe apele când nervoase şi învolburate, cînd somnoroase şi line ale unui imaginar multistratificat (realist, oniric, livresc), trecîndu-l, printr-un act de prestidigitator (care aminteşte de Magicianul lui J. Fowles), din lumea românească a sfîrşitului de secol XX în toposul magic al Christianei, iar de aici în universul interior al amintirilor, coşmarurilor şi fantasmagoriilor protagonistului Tom Kastelka.
Romanul, o junglă tropicală împînzită de scurte şi numeroase liane epice, se dezvoltă după tehnica povestirii în ramă. Cîrciuma „Nirvana” din Pharos este noul han al volubilităţii discursive şi narative, iar hotelul din fantomaticul oraş Christiana seamănă cu vila boccaciană din apropierea Florenţei. Numai că personajele lui Şerban Tomşa nu se adăpostesc de spaima ciumei, ci de ghereale destinului prădalnic. Convocarea acestora, de către un misterios Big Brother, în „ţarcul” de la poalele muntelui de gheaţă nu este deloc întîmplătoare. Deşi diferiţi din punctul de vedere al profesiei sau al caracterului (un scriitor, un sportiv, un călugăr, un profesor, un doctor, un colonel în rezervă, un fost politruc etc.), „cobaii” bizarului experiment meliorist au în comun dezabuzarea, nedesăvîrşirea talentelor, spectrul ratării. Proiectul, generos şi umanist (principiul traiului în Christiana este acela al abaţiei Thélème: „Fă ce-ţi place!“), arată cît de repede utopia se poate răsturna în distopie. Musafirii îşi păstrează apucăturile specifice şi ţintele himerice, inadecvate, în acest paradis artificial, iniţial un fel de pays de Cocagne. Prezenţa “Clasicilor Vii” şi a “Strămoşilor”, cu toate reprezentaţiile lor burleşti, vine să întregească spectacolul tragic-comic al unei umanităţi pitoreşti, consumîndu-se în “marea trăncăneală” (sîntem în ţara lui Caragiale), dezmăţ (bahic, sexual), nelegiuire (furt, violenţă), absurd şi simulacru (copii urbanistice, înmormîntări fictive).
În atmosfera realist-magică, lîngă muntele vrăjit, Tom se (re)întîlneşte cu propriul trecut (secvenţe din copilărie, adolescenţă, studenţie, armată; experienţe nefaste, eşecuri sentimentale) şi cu demonii subconştientului (complexe, frustrări, inhibiţii erotice, traduse în vise monstruoase, daliniene sau goyeşti, în viziuni terimorfe şi în fantasme compensatorii). Tipul perdantului prin excelenţă (sensibil, cu animus slab,depresiv, romantic şi idealist purtând lentile de Don Quijote), eroul îşi încheie tratamentul (cvasi)fabulatoriu prin regăsirea timpului fericit, niciodată pierdut cu adevărat : seară de Crăciun cu ninsoare mirobolantă, casa părintească luminată, brad împodobit, aroma mâncărurilor de sărbătoare, glasul cald al mamei. Pe lângă reuşita scenelor – dinamice ( în genere, comic-groteşti) sau, din contră, aproape hieratice ( plastic-poetice ) -, marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis. După ce închizi cartea, încă te întrebi unde sfârşeşte iluzia ori în ce stranie dimensiune a existenţei a intrat Tom Kastelka.
Gheţarul este un roman complex, cu linii realist-critice şi simbolic-fantas(ma)tice, polifonic (în sensul dialogismului bahtinian), mustind de referinţe livreşti şi de aluzii culturale, de haz rabelaisian ( cum avertiza prezentarea de pe coperta a IV-a ), dar şi de ecouri borgesiene ( Tom visează oraşe şi păduri-biblioteci şi simte, mai ales iarna, că trăieşte „în marea, singura şi adevărata poveste a lumii”, fiind un „personaj în centrul universului”, care se mişcă „între filele celei mai frumoase cărţi”). Un labirint din poveşti şi de poveste.
Gabriela Gheorghişor
Dilematica, nr. 42, noiembrie, 2009
Şerban Tomşa, Gheţarul
Colecţia „Proză”
Editura Cartea Românească, 2009
Gheţarul lui Şerban Tomşa oferă cititorului o călătorie deopotrivă halucinantă şi amuzantă, pe apele când nervoase şi învolburate, cînd somnoroase şi line ale unui imaginar multistratificat (realist, oniric, livresc), trecîndu-l, printr-un act de prestidigitator (care aminteşte de Magicianul lui J. Fowles), din lumea românească a sfîrşitului de secol XX în toposul magic al Christianei, iar de aici în universul interior al amintirilor, coşmarurilor şi fantasmagoriilor protagonistului Tom Kastelka.
Romanul, o junglă tropicală împînzită de scurte şi numeroase liane epice, se dezvoltă după tehnica povestirii în ramă. Cîrciuma „Nirvana” din Pharos este noul han al volubilităţii discursive şi narative, iar hotelul din fantomaticul oraş Christiana seamănă cu vila boccaciană din apropierea Florenţei. Numai că personajele lui Şerban Tomşa nu se adăpostesc de spaima ciumei, ci de ghereale destinului prădalnic. Convocarea acestora, de către un misterios Big Brother, în „ţarcul” de la poalele muntelui de gheaţă nu este deloc întîmplătoare. Deşi diferiţi din punctul de vedere al profesiei sau al caracterului (un scriitor, un sportiv, un călugăr, un profesor, un doctor, un colonel în rezervă, un fost politruc etc.), „cobaii” bizarului experiment meliorist au în comun dezabuzarea, nedesăvîrşirea talentelor, spectrul ratării. Proiectul, generos şi umanist (principiul traiului în Christiana este acela al abaţiei Thélème: „Fă ce-ţi place!“), arată cît de repede utopia se poate răsturna în distopie. Musafirii îşi păstrează apucăturile specifice şi ţintele himerice, inadecvate, în acest paradis artificial, iniţial un fel de pays de Cocagne. Prezenţa “Clasicilor Vii” şi a “Strămoşilor”, cu toate reprezentaţiile lor burleşti, vine să întregească spectacolul tragic-comic al unei umanităţi pitoreşti, consumîndu-se în “marea trăncăneală” (sîntem în ţara lui Caragiale), dezmăţ (bahic, sexual), nelegiuire (furt, violenţă), absurd şi simulacru (copii urbanistice, înmormîntări fictive).
În atmosfera realist-magică, lîngă muntele vrăjit, Tom se (re)întîlneşte cu propriul trecut (secvenţe din copilărie, adolescenţă, studenţie, armată; experienţe nefaste, eşecuri sentimentale) şi cu demonii subconştientului (complexe, frustrări, inhibiţii erotice, traduse în vise monstruoase, daliniene sau goyeşti, în viziuni terimorfe şi în fantasme compensatorii). Tipul perdantului prin excelenţă (sensibil, cu animus slab,depresiv, romantic şi idealist purtând lentile de Don Quijote), eroul îşi încheie tratamentul (cvasi)fabulatoriu prin regăsirea timpului fericit, niciodată pierdut cu adevărat : seară de Crăciun cu ninsoare mirobolantă, casa părintească luminată, brad împodobit, aroma mâncărurilor de sărbătoare, glasul cald al mamei. Pe lângă reuşita scenelor – dinamice ( în genere, comic-groteşti) sau, din contră, aproape hieratice ( plastic-poetice ) -, marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis. După ce închizi cartea, încă te întrebi unde sfârşeşte iluzia ori în ce stranie dimensiune a existenţei a intrat Tom Kastelka.
Gheţarul este un roman complex, cu linii realist-critice şi simbolic-fantas(ma)tice, polifonic (în sensul dialogismului bahtinian), mustind de referinţe livreşti şi de aluzii culturale, de haz rabelaisian ( cum avertiza prezentarea de pe coperta a IV-a ), dar şi de ecouri borgesiene ( Tom visează oraşe şi păduri-biblioteci şi simte, mai ales iarna, că trăieşte „în marea, singura şi adevărata poveste a lumii”, fiind un „personaj în centrul universului”, care se mişcă „între filele celei mai frumoase cărţi”). Un labirint din poveşti şi de poveste.
Gabriela Gheorghişor
Dilematica, nr. 42, noiembrie, 2009
Scene
Nu cu multă vreme în urmă am asistat la cea mai impresionantă scenă văzută de mine vreodată. Un câine fusese lovit pe o autostradă mexicană şi nu se mai putea ridica, fiind în pericol să fie terciut de celelate maşini, căci traficul era foarte intens. Un alt câine îl apucase cu gura şi încerca să-l salveze, târându-l către marginea drumului şi ocolind grijuliu maşinile care goneau înainte, conduse de şoferi care ignorau incredibila solidaritate ce se manifesta sub ochii lor. Am văzut, în alte împrejurări, femele care adoptau spre îngrijire pui aparţinând altor specii, aflaţi în situaţie critică, fiindcă mama lor fusese pierise în împrejurări triste. Ideea este că unele vieţuitoare, deşi acţionează din instinct, fac lucruri prin care arată că sunt superioare majorităţii oamenilor. Atitudinea lor - cum să o caracterizăm ? - depăşeşte barierele speciei din care face parte fiecare şi chiar ale condiţiei de animal.
O scenă profund emoţionantă, fără legătură cu prima, mi-a fost relatată de către diriginta mea din liceu, profesoara de limba şi literatura română Ana Şerban. Pe vremea când funcţiona la o şcoală generală dintr-o comună al cărei nume nu-l mai ţin minte, Ana Şerban a văzut un accident înfiorător. O maşină a trecut peste un elev de-al ei, strivindu-i capul cu roţile. Copilul se întorcea de la şcoală. La faţa locului s-a strâns multă lume şi toţi erau şocaţi de groaznica întâmplare. Şi mai uluiţi au fost oamenii când l-au văzut pe fratele mai mic al mortului cum încerca să-i scoată celui ucis tenişii din picioare. Familia respectivă era atât de săracă încât ambii copii purtau o singură pereche de încălţări. Cum fratele cel mic avea cursuri după-amiază şi nu avea ce să-şi pună în picioare, se apucase să-l descalţe pe răposat...
O scenă profund emoţionantă, fără legătură cu prima, mi-a fost relatată de către diriginta mea din liceu, profesoara de limba şi literatura română Ana Şerban. Pe vremea când funcţiona la o şcoală generală dintr-o comună al cărei nume nu-l mai ţin minte, Ana Şerban a văzut un accident înfiorător. O maşină a trecut peste un elev de-al ei, strivindu-i capul cu roţile. Copilul se întorcea de la şcoală. La faţa locului s-a strâns multă lume şi toţi erau şocaţi de groaznica întâmplare. Şi mai uluiţi au fost oamenii când l-au văzut pe fratele mai mic al mortului cum încerca să-i scoată celui ucis tenişii din picioare. Familia respectivă era atât de săracă încât ambii copii purtau o singură pereche de încălţări. Cum fratele cel mic avea cursuri după-amiază şi nu avea ce să-şi pună în picioare, se apucase să-l descalţe pe răposat...
luni, 2 noiembrie 2009
Din jurnalul Succesorului. Sclipiri pe un cer nevăzut
"Nu mă interesează strălucirea lucrurilor al căror rob vremelnic devine omul. Aici, în singurătatea muntelui, mă gândesc la sclipirile de viaţă pe care le întrevăd uneori la alte fiinţe şi care fac să mi se inverseze punctele cardinale şi să văd alte nuanţe ale luminii dansând cu umbrele.
Un copil speriat care nu are cui să ceară ajutor. Faţa aceluiaşi copil când primeşte o jucărie la care nu a sperat niciodată...
O pisică ascultând atentă lătratul unor câini.
Un dulău înfometat şi descurajat.
Irizările stranii din privirea unui om umilit.
Hotărârea cu care cineva ia apărarea unui necunoscut aflat în dificultate.
Lacrimile din ochii unui învingător.
Doi bărbaţi care nu s-au văzut de multă vreme şi îşi strâng mâinile.
Îi pot trece multe cu vederea unei persoane care scoate relaţia noastră din impas printr-o glumă inteligentă, dar îi iert totul uneia pe care o văd emoţionată sau cuprinsă de milă în faţa unei păsări rănite..."
Un copil speriat care nu are cui să ceară ajutor. Faţa aceluiaşi copil când primeşte o jucărie la care nu a sperat niciodată...
O pisică ascultând atentă lătratul unor câini.
Un dulău înfometat şi descurajat.
Irizările stranii din privirea unui om umilit.
Hotărârea cu care cineva ia apărarea unui necunoscut aflat în dificultate.
Lacrimile din ochii unui învingător.
Doi bărbaţi care nu s-au văzut de multă vreme şi îşi strâng mâinile.
Îi pot trece multe cu vederea unei persoane care scoate relaţia noastră din impas printr-o glumă inteligentă, dar îi iert totul uneia pe care o văd emoţionată sau cuprinsă de milă în faţa unei păsări rănite..."
duminică, 1 noiembrie 2009
Diavolul şi bunul Dumnezeu
Ceţuri albe şi groase izvorâsc din râuri.
Pe sub poduri, timpul a stat.
Un demon mic şi rău îi pândeşte pe copiii cărora li s-au furat jucăriile, pe tinerii care şi-au văzut iubitele călărite de boşorogi şi pe toţi cei care se întorc târziu şi găsesc porţile încuiate.
Şi un bătrânel cu o traistă în spinare trece pe drum, şontâc, şontâc. Străinul îl vede pe întunecatul paznic al nopţii grăbindu-se către cârciumă şi îi zice :
- Puţină apă, dă-mi puţină apă să beau. Dar să fie rece !
- Râzi de mine ? se îmbăţoşează cerberul.
- Ai dreptate, acum ar fi bună o băutură caldă sau o cană cu lapte fiert... Dar, vezi tu, eu sunt Dumnezeu şi mă mulţumesc cu puţin. La o adică, poate să nu fie nimic...
Şi o ia din loc, şontâc, şontâc, prin ceaţa luminoasă.
Pe sub poduri, timpul a stat.
Un demon mic şi rău îi pândeşte pe copiii cărora li s-au furat jucăriile, pe tinerii care şi-au văzut iubitele călărite de boşorogi şi pe toţi cei care se întorc târziu şi găsesc porţile încuiate.
Şi un bătrânel cu o traistă în spinare trece pe drum, şontâc, şontâc. Străinul îl vede pe întunecatul paznic al nopţii grăbindu-se către cârciumă şi îi zice :
- Puţină apă, dă-mi puţină apă să beau. Dar să fie rece !
- Râzi de mine ? se îmbăţoşează cerberul.
- Ai dreptate, acum ar fi bună o băutură caldă sau o cană cu lapte fiert... Dar, vezi tu, eu sunt Dumnezeu şi mă mulţumesc cu puţin. La o adică, poate să nu fie nimic...
Şi o ia din loc, şontâc, şontâc, prin ceaţa luminoasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)