Vizitatorul nocturn. O povestire

                                        Vizitatorul nocturn

                                                          lui Claudiu Bolozan

Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuit de insomnia care nu-l părăsea de cincizeci de ani încoace. A luat cina din mers, o bucată de brânză acolo, şi a scos din pivniţă un borcan de vin alb, în tovărăşia căruia spera să adoarmă. În vremurile bune, când vindea tablouri şi fratele său mai punea un ban, reuşise să ridice un nivel casei părinteşti şi să-i reconstruiască faţada din termopane cu rame subţiri şi albe. E drept că o mare parte din bani proveniseră din vânzarea luncii de peste râu. În ultimii ani nu mai lua aproape nimic de acolo, fiindcă hoţii erau mai iuţi de mână şi îi culegeau fructele înainte chiar ca el să le guste. Era singur în casa transparentă, luminoasă, plasată aproape de zăvoiul de pe malul gârlei sufocate de tufe şi arbuşti sălbatici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse lumina, pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul râului. Un bătrân priapic şi imun la răceli îşi aştepta ibovnicele de ocazie pe o pătură, după nişte tufişuri. Era înarmat şi el cu o damigeană. Maiorul vedea fundul vasului urcând şi coborând, în timp ce bătrânul paznic de vânătoare lua câte o duşcă. În rest, foiala obişnuită. Pisici care căutau cuiburi de păsări, şobolani mari, dihori, câini înfometaţi. Ochi roşii, aprinşi, înspăimântaţi de foame şi de iarna care se apropia. Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi dădu seama când adormi.Se trezi că-l scutură cineva de umăr.

─ Scoală, bă, că au venit hoţii!

Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise în urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul continua să-şi facă de lucru toată noaptea prin casă, iar ziua meşterea câte ceva prin magazia veşnic încuiată şi curată ca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi cioplind fără odihnă.

─ Ce hoţi, tată, ai înnebunit?

─ E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie şi acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că, uite, eu am pus mâna pe furcă.

Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt rece.

─ Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul nu i se auzea deloc.

Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe la cârciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în picioare şi le zdrobea capetele, în hohote de râs. Avea un păr negru, revărsându-se peste figura-i lombrosiană. Hoţul se învârtea fără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl bătrân îşi agita furca şi făcea gesture de neînţeles.

─ Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi gros, nefiresc.

Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în sus şi trase un foc de avertisment. Curtea şi casa se sparseră în mii de bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către gardul înalt, de ciment, pe care încercă să-l sară. Când se afla pe culme, Sordoni mai trase o dată către ceruri. Celălalt nu se mai văzu.

─ L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul, rotindu-se ca un titirez, cu furca în mână.

Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din pricina răcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De dincolo de gard se auziră ţipate ascuţite, de femei speriate.

─ Aoleu! Aoleu! L-a omorât! L-a împuşcat!

Sordoni rămase surprins, căci ştia că nu mai avea vecini de mulţi ani. Plecaseră la oraş sau muriseră şi rămăsese singur în acel cot al râului. Nehotărât, rezemă puşca de colţul casei şi se îndreptă spre gard. Privi pe deasupra şi văzu un bărbat întins pe jos, în timp ce nişte femei în negru erau aplecate asupra lui. Nu li se vedeau feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sordoni sări şi el dincolo, iar femeile se topiră în beznă.

─ L-ai omorât, nu? ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta gardului.

Maiorul îşi trecu mâna peste faţa omului. Cum dracu’, se gândi el, să fi ricoşat alicele tocmai aici?

Îl mângâie îndelung şi fu surprins că hoţul nu era cel despre care îi vorbise tatăl său. Ce naiba...

Furul deschise ochii şi zâmbi.

─ Scuză-mă, sunt beat şi am leşinat, zise el. Sunt neînchiuit de beat!

Şi se risipi ca un abur. Dar maiorul apucase să-şi dea seama că vizitatorul semăna cu el însuşi ca două picături de apă. Dispăruseră gardul şi curtea, iar casa se vedea, luminoasă, undeva în depărtare.

Îl trezi frigul. Tatăl său era lângă el şi îi trecuse mâna pe după gât. Din râu se ridica un soare de argint, un bulgăre gigantic care strânsese în el tot frigul şi toată bruma lui octombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum răceala îl arde.

─ E timpul, spuse tatăl său.

Şi ridicară amândoi paharele pline.

Note despre Marin Preda

* Către sfârşitul vieţii, Preda era preocupat de "tema povestitorului", cum zicea el. Am redactat cândva un lung eseu în legătură cu această obsesie ( care explică, în opinia mea, căutările, aspiraţiile şi evoluţia prozei lui Marin Preda), dar l-am pierdut când mi-am schimbat adresa. La fel s-a întâmplat şi cu textul despre M. Blecher, teza mea de licenţă, despre care George Gană spunea că era, în 1981, cea mai bună exegeză care se scrisese până atunci despre Blecher. Atâta muncă risipită în van!

* Într-o discuţie cu Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor, am zis că romanele Delirul şi Marele singuratic, deşi scrise cu o mână "grea", de romancier pursânge, au multe pasaje discutabile. "Da, a aprobat amicul meu, el scria prost când era fericit." ( Totuşi, când a publicat Moromeţii I, Preda era cu Aurora Cornu.)
* Mă gândesc deseori în ce stare de spirit trebuie să fie un romancier pentru a ne ferici cu o capodoperă. Nu cred că putem generaliza. Blecher scria cu perspectiva sfârşitului în faţă, în timp ce Rebreanu trudea din greu, cu buzunarele pline. Alţii scriu uşor şi firesc, cum torc pisicile. Sadoveanu e un exemplu. Flaubert şi E. Barbu dădeau lupte crâncene cu manuscrisele.Un lucru care îmi sare însă în ochi este că puţini romancieri - Dostoievski, Faulkner, Thomas Mann, Conrad - au reuşit să dea mai mult de trei-patru cărţi "mari". De cele mai multe ori, una-două.

* O temă interesantă în opera lui Preda este actul de a povesti. O adunare liniştită este deopotrivă relatarea unei călătorii la munte şi valorizarea relatării cu pricina. Preda foloseşte inserţia ( povestirea în povestire) în Moromeţii ( vizita lui Moromete la Traian Pisică), dar şi în alte texte.
* Sunt uşor dezamăgit de recitirea celor mai bune povestiri ale lui Eugen Barbu. Prea des caută cuvântul rar, preţios, eventual inventat, învârtit cu o fudulie care nu dă totdeauna bine şi strică plăcerea lecturii. Uneori nimereşte locuri comune pe care nu le tratează ca atare, ci le ia în serios, ornamentându-le cu hărnicie. "Descriptiv!Descriptiv!", ar fi exclamat E. Lovinescu după o lectură a lui Preda, la Sburătorul. Cuvintele criticului i se potrivesc mai degrabă lui Barbu. Totuşi, admiraţia mea faţă de autorul Princepelui creşte: câtă tenacitate a dovedit în finisarea miracolului literar numit Groapa! Mare scriitor!

* În 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti, cu colegii de cerc din zona mea. Mai întâi, şoferul autobuzului n-a nimerit drumul către şcoala în care învăţase Preda. Am trecut de vreo patru ori prin dreptul morii, iar sătenii ne salutau cu mâinile ridicate, din ce în ce mai veseli. În curţile oamenilor se uscau la soare cuburi de tizic, adică de bălegar presat şi trecut printr-un tipar. La ce îl folosesc? am întrebat. Îl ard iarna în sobă, mi s-a răspuns. Apoi a venit surpriza. La intrarea în şcoală, un bătrân vioi şi energic, cu obrazul neted şi cărămiziu de trai bun, ne-a oprit şi ne-a spus că el este..."bătrânul învăţător". Am dat să trec mai departe, dar am fost reţinut de colegii care considerau apariţia drept o minune căzută din cer. "Dumnezeule, zicea o doamnă, nu-mi închipuiam că l-aş fi putut vedea vreodată pe bătrânul învăţător!" Şi bătrânul învăţător n-a dezamăgit. A început să povestească, în stilul cunoscut din povestirea lui Preda, lucruri pe care nu voiam să le aud. Îmi venea să-mi bag degetele în urechi, dar alţii căscau gura de parcă Zeus însuşi le cuvânta. 
"M-am întâlnit cu el şi i-am zis:
- Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să râzi tu dă mine, învăţătorul tău? Eu, care etc. Să mă bagi în cărţile tele şi să râză toţi proştii dă mine?Ai?
Atunci, Marin a pus capul în pământ şi n-a mai spus nimic..."
Atât am auzit. Am reuşit să scap de acolo şi să văd clasa în care studiase romancierul, în vreme ce învăţătorul turuia înainte, în faţa ultimilor admiratori. Am trecut şi pe la casa lui Preda, dar eram aşa de, cum să zic, amar-dezamăgit, încât n-am dat buzna, cum au făcut doi prieteni, să mă fotografiez cu Ilinca, în dreptul pridvorului.
Pentru cine nu ştie, o informaţie. "Bătrânul învăţător" a murit în 2007( trăia încă Ţoiu, căruia i-am dat vestea într-o scrisoare), cu o lună înainte de a împlini...100 de ani. Vă vine să credeţi? Presa a spus la vremea respectivă că Florea Gheorghe, model pentru personajul Toderici din Moromeţii, este un "erou" şi "o legendă vie" pentru elevii şcolii şi pentru săteni.

Cinismul candorii: Sorin Preda

 Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.

O cronică de Horia Gârbea la "Supraveghetorul şi alte povestiri"

Horia Gârbea 

Duhoarea Daciei milenare

În proza contemporană, Șerban Tomșa ocupă un loc important, dobândit cu romanele sale (Biblioteca lui Noe, Ghețarul, Călugărul Negru). El este și un blogger literar activ și inspirat situat, în clasamentele genului, mai sus decât multe publicații culturale cu apariție constantă. Unele dintre prozele scurte din recentul său volum, Supraveghetorul și alte povestiri (Editura Tracus Arte), au fost postate anterior pe blogul „Colivii pentru idei“ iar una am avut plăcerea s-o public în recenta antologie 1312 sirene – proză românească din deceniul doi, pe care am îngrijit-o la Editura Neuma. Povestirile lui Șerban Tomșa, unele cu caracter memorialistic, precum și Portrete în mișcare, secțiune aparte, formează o casetă cu bijuterii cu nimic mai puțin strălucitoare decât nuvela Supraveghetorul care deschide volumul. Așa de pildă, cu toate că are datele unei secvențe autobiografice și e aproape sigur că nucleul său este o întâmplare reală, Ninge la Iasnaia Poliana, o schiță de trei pagini, este infuzată de straniu și fantastic, ridică un „moment“ (în sensul caragialian) banal la o putere cu multe cifre. O nestemată mică și strălucitoare! Un astfel de text, și sunt mai multe în volum, înmoaie proza scurtă de tip Kafka sau Daniil Harms într-un elixir de tandrețe care-i schimbă radical gustul. Aceste istorii sunt insolite fără a fi „crude“, precum intitula unele dintre ale sale contele Villiers de L’Isle-Adam. Dacă l-am putea imagina pe acel precursor al simbolismului mutat cu aristocrația lui cu tot într-un mediu moromețian, el ar purta probabil numele lui Șerban Tomșa. Prea puțin cunoscut unui public care, într-un segment al lui cel puțin, ar merita să se bucure de talentul său mare și foarte special, Șerban Tomșa are o fascinație a literaturii, a cuvântului și frazei care contaminează cititorul. Interesante prin temă, textele prozatorului au acea amprentă stilistică personală care le face inimitabile. Nu mai puțin, marca prozei lui Tomșa este o cutezanță a imaginației și a adâncirii bruște, când este cazul, în lirism. Nuvela Supraveghetorul este și ea țâșnită dintr-o imaginație bogată și fertilă. În rezumat – nefiind altfel ușor de povestit și trăind din rafinamente sintactice, dincolo de acțiune – textul este o „poveste“ a retragerii aureliene din Dacia. Este vorba despre un tărâm al delațiunii și ticăloșiei la care se dedau atât ocupanții (foști) cât și oamenii pământului, din amestecul cărora, ne spune o variantă a istoriei, ar fi ieșit ce-a ieșit. E o comedie, o parodie a „micii istorii“ de bârfe și trădări multiplicate grotesc. Personajele își scriu (denunțuri) cu voluptate și înjură cu meșteșug. Când le vine bine să ucidă și să facă alte nelegiuiri, o fac cu exces și bucurie. „Nelegiuiri“ e însă un cuvânt cu totul impropriu întrun ținut în care nu există nicio legiuire. Tradițiile locului, confuze, violente și ticăloase, se combină ideal cu o administrație vagă și delăsătoare a unui ocupant crepuscular și depășit de situație. Desigur, o alegorie pentru timpuri ce au venit după aproape 2000 de ani și pe care le trăim acum, scăldați în aceeași confuzie. „Aici nu formele și culorile te fac prizonier, ca în Grecia, ci mirosurile și palavrele. Duhorile te doboară cum treci podul lui Apolodor.“ Rapoartele turnătorilor se adună cu grămada. Dacii arătoși și deștepți sânt aruncați în sulițe, ca soli către Zamolxis, ca să rămână doar nevolnicii, mai ușor de strunit. Compatrioții lui Decebal, dar și romanii, se înjură des și cu schepsis: Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, Râdea-v-ar copiii cu bucile curului, Așa și pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis, Pișa-s-ar pe tine Hercules. Alegorie hazlie și tristă deopotrivă, Supraveghetorul este o proză de maxim rafinament. Așa și pe dincolo să le facă Zamolxis urmașilor Daciei milenare, dacă Șerban Tomșa nu e un prozator dintre cei mai talentați din câți avem.

 (Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2017)

 P.S. Îi mulțumesc strălucitorului și polivalentului scriitor Horia Gârbea pentru minunata cronică pe care mi-a dedicat-o.

Jurnal în firimituri. Despre prieteni, Ştefan Bănulescu şi condiţia scriitorului român

·          *  Dintre prietenii care m-au ajutat cu totul dezinteresat, nu-i voi uita niciodată pe George Udroiu, Nelu Florea, Victorita Pantazi, Nicoleta Balaneanu, Doru Drăguşin,  Cucu Dan Gabriel, Florentin Cucu,  Marian Rosu şi Stelu Dobre. Pe primul l-am cunoscut chiar când încerca să-mi salveze viaţa. Cu al doilea sunt prieten din copilărie, dar pentru cei mai mulţi n-am apucat să mişc un pai. Ce oameni extraordinari! Mi-au sărit în ajutor fără să ezite, sacrificând propriile probleme şi insuflându-mi credinţa că oamenii buni sunt mai puternici decât cei răi, chiar dacă sunt, să recunoaştem, în minoritate faţă de ceilalţi. Le voi fi recunoscător toată viaţa şi voi încerca să le fiu şi eu sprijin, după puterile mele. Prietenilor literari nu le dau deocamdată numele: nu vreau să-i pun în pericol.

       * Multă recunoştinţă pentru doamna Picioruşi Veronica.
       * În perioada 30 mai – 3 iunie 2018, Editura Tracus Arte va participa la cea de-a XIII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, cu peste 300 de titluri, dintre care 50 de titluri noi, toate aflate la reducere (35 – 40%). 2018 este anul în care Editura Tracus Arte serbează 10 ani de activitate, iar autorii, traducătorii și titlurile selectate reflectă direcțiile pe care și le-a asumat editura către diversitate, deschidere și valoare. Dintre autorii prezenți cu volume la această ediție a târgului de carte îi menționăm pe Ion Stratan, Călin-Andrei Mihăilescu, Mihai Măniuțiu, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac, Geo Bogza, Bruce Weigl, Mihai Ignat, Livius Ciocârlie, Romulus Bucur, Antonin Artaud, Dumitru Țepeneag, Camelia Bucur, Ilina Gregori, Yigru Zeltil, Aurelia Marin, Mariana Criș, Florin Balotescu, Cătălina Florina Florescu, Monica Voudouri, Răzvan Ventura, Étienne Gilson, Gabriel Marcel, Paul Diel, Wisława Szymborska. Un eveniment special îi va fi dedicat academicianului Eugen Simion, la aniversarea a 85 de ani, eveniment în cadrul căruia vor fi lansate volumele „Ficțiunea jurnalului intim” (3 volume) și „Genurile biograficului” (2 volume).

*- Am un prieten care ştie persana, mi-a spus un turnător de meserie, ginere de colonel la Secu, pe vremea când eram student.

-      -  Zău? am întrebat eu admirativ.

 -  Da, a tradus o grămadă din Saint-John Perse, mi-a confirmat el cu convingere.
*   Dacă literar mi-am găsit un drum al meu, social sunt încă singur şi dezorientat. Geoge Geacăr mă "citise" din tinereţe. Chiar şi în vis mă rătăcesc mereu pe străzile unui oraş deopotrivă cunoscut şi necunoscut. Am visat să am o casă cu mansardă pe versantul sudic al unui deal. Un prieten şi-a realizat acest vis şi sunt fericit pentru el. Nu ştiu de ce nu-mi mai răspunde la mesaje. Am visat să am o pădure şi un râu. Pădurile au suflet şi râurile posedă o inteligenţă specială. Alţii au aşa ceva şi mă bucur pentru ei.Am visat să mă plimb printr-un parc şi am ajuns într-o cuşcă.Greşeala de a mă întoarce de unde am plecat mi-a adus toate necazurile.

      *  Zilele trecute eram la fântâna boierească. Un guguştiuc a venit în zbor şi mi s-a aşezat pe cap. Era un pui care zbura greu. M-am întors la maşină - m-a mai tras curentul o dată! - să-i aduc pâine, dar nu ştia să mănânce. Un copil mă însoţea şi a reuşit să urce pasărea într-o salcie.

·       * Dacă aţi fost vreodată bolnavi, aţi observat că de sărbători şi în vacanţe suferinţele se intensifică. Bucurie pentru unii, calvar pentru alţii. Şi peste toate, amintirea sărbătorilor din trecut, trăite în pace şi veselie.

·      *  Romancierul sapă fundaţii, zideşte case, construieşte străzi şi le umple cu oameni. Poetul merge/zboară peste acoperişuri şi vede deopotrivă oameni şi stele. 

     *„Moartea e însoțitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se află totdeauna la stânga noastră, la o lungime de braț. [...] Moartea este singurul sfetnic inteligent pe care îl avem. De câte ori simți, așa cum faci mereu, că totul merge prost și că ești pe cale să fii anihilat, întoarce-ți capul spre moartea ta și întreab-o dacă este așa. Moartea îți va spune că te înșeli; că nu contează nimic în afară de atingerea ei. Moartea ta o să-ți spună : <<Încă nu te-am atins. >>” (Carlos Castaneda, Călătorie la Ixtlan)

·        * Recitesc Scrisorile provinciale ale lui Ştefan Bănulescu şi mă mir că nu mi-a sărit în ochi până acum uluitoarea inteligenţă artistică a marelui scriitor. Gândire vie, formulări scânteietoare, nuanţe care fac credibile surprinzătoarele adevăruri exprimate. Ar putea fi Bănulescu apropiat şi de Borges? E posibil ca textele sale să conţină, mascate, propriile interpretări.

·        * Ştefan Bănulescu despre condiţia scriitorului: "Filimon nu era nici prin naştere, nici prin destin sortit marilor onoruri publice şi marilor averi, cuvântul său scris a avut greutate numai în măsura în care cuvântul său scris a avut valoare. Prin Filimon, prestigiul public al scriitorului începe să vină direct din substanţa şi prestigiul scrisului şi se cerea respectat chiar în lipsa unor ranguri şi poziţii sociale moştenite sau dobândite prin mijloacele vremii. Această nouă condiţie a scriitorului, mult mai dramatică (dar şi mai aproape de adevărurile meseriei) care-şi ia singură toată răspunderea, fără posibilitatea de a se ocroti înapoia vreunui regim preferenţial de impunitate, aveau s-o încerce după aceea la modul masiv numeroşi scriitori." (Ştefan Bănulescu, Personajul Nicolae Filimon, în Scrisori provinciale, Editura Albatros, Bucureşti, 1976)

·     * Tot despre condiţia scriitorului român. 

      Ştefan Bănulescu citând dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iosif Vulcan: "Mult stimate Domnule şi Amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis - cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură: precum omul onest rămâne necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat în buruiana rea a mediocrităţilor..." Bănulescu reproduce şi câteva rânduri dintr-un articol al lui Caragiale :"cât suntem noi, literaţii, de răniţi în amorul nostru propriu când vedem cum trecem de nesocotiţi în societatea românească şi cât de puţin ni se ia în seamă concursul ce-l dăm la dezvoltarea patriei şi naţiunii noastre... avem în sufletul nostru un sentiment ascuns de mâhnire văzând cum forţe intelectuale inferioare... se bucură de o covârşitoare importanţă socială, faţă cu noi şi munca noastră." Apoi e citat Ion Ghica : (Nicolae Filimon) "câştiga puţin, prin munca şi talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi când auzea laude pentru scrisul lui, n-a bănuit niciodată că e un scriitor de mare merit" ( Ştefan Bănulescu, Personajul Nicolae Filimon)

·     * Ştie cineva o mănăstire care poate găzdui pe termen nelimitat, contra cost, un scriitor?

"Despre Dacia şi alte povestiri". O cronică în revista Astra, semnată de Monica Grosu

Monica Grosu

Despre Dacia şi alte povestiri

Aparținând generației optzeciste, Șerban Tomșa* este un prozator cu o „amprentă stilistică personală” (Horia Gârbea), un prozator atras de parabolă, ce exploatează toate resursele ficțiunii, dar și ale unui realism debarasat de orice iluzie. Romanele sale – Biblioteca lui Noe (2003), Maimuțe în haremul nopții (2006), Ghețarul (2009), Călugărul negru (2013) – au fost remarcate pentru universul fantasmagoric și bogata imaginație a autorului care dezvăluie pliurile unei lumi distopice, cel mai adesea grotești. Pe această dimensiune se dezvoltă și noul volum Supraveghetorul și alte povestiri, fantezist și baroc în partea de început, mai temperat de filigranul rememorărilor în partea a doua. Nuvela Supraveghetorul, cea care deschide noul volum, decupează în cheie proprie, parodico-simbolică, un moment din istoria dacilor, o poveste a unor timpuri crepusculare, populate de indivizi și zei, de o contaminantă poftă de a trăi intens, de a vocifera și de a nota tot ceea ce se întâmplă. În hățișul relațiilor și al unui univers populat de foarte multe personaje, cititorul se poate pierde ușor, mai ales că totul se derulează cu rapiditate, iar registrul colocvial împinge provocator povestea spre o zonă a sordidului, delațiunii și invectivei. Se rețin, în mod categoric, mesele pantagruelice, mirosurile stridente, imaginile dizgrațioase ale unor hetaire în hora instinctelor. Un tablou al orgiilor dionisiace, al comerțului cu femei, o atmosferă de dezmăț și tavernă murdară, de imoralitate și trădare, toate acestea trasează conturul, de o aglomerare barocă, al Daciei stră- moșești, în viziunea inedită a autorului. Ironia apăsată și valențele unei descrieri arborescente amprentează discursul narativ ce înregistrează cu voluptate formele grotescului, adică hidoșenia umană în manifestările-i caracteristice.  Printre personajele nuvelei, identificăm prototipuri umane cât se poate de reale, portretul lor evoluând prin aglomerarea detaliilor spre caricatură. Dacia imaginată de autor pare o țară a compromisului, năucită de aburii alcoolului și ai meselor festive, asezonate cu rafinament stilistic. Blestemul și invectiva, de o fantezie debordantă, accentuează motivul ,,lumii pe dos” și dezvăluie tentația experimentului, deopotrivă narativ și stilistic: ,,Dar-ar în tine boala râsului nebun!”, ,,Arde-te-ar focul lui Vulcan!”, ,,Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, stăpâne!”, ,,Arde-le-ar otrava mațele!”, ,,Lovi-i-ar somnul de iarnă al urșilor”, ,,Făta-ți-ar lupoaicele la stână!” ș.a.m.d. În interiorul acestui spațiu strămoșesc, Șerban Tomșa imaginează o lume ce-și trăiește alienarea, o lume ce rezonează mitic, livresc și parabolic cu o epocă a instabilității și a imposturii. Nu contează atât povestea (intriga), cât sensul moral pe care îl vizează, prezentul fiind tot o metamorfoză a trecutului, cu metehnele lui cu tot. Într-un cu totul alt registru se desfășoară Povestirile și Portretele în mișcare ce compun partea a doua a volumului de față. Aceste texte, în majoritatea lor, gravitează în jurul unor imagini, motive sau întâmplări reale, tipice vieții de zi cu zi. Concizia e, în bună parte, trăsătura lor definitorie, căreia i se adaugă limbajul mai mereu subversiv, căci întâmplările și situațiile creionate au tâlcul lor, ascuns. Istorioarele înfățișate iau uneori o turnură tragică, alteori alunecă în fantastic și straniu. Sunt pagini lapidare, dinamizate de replici sau frânturi de realitate care interferează în voie cu ficțiunea. În fapt, la Șerban Tomșa, realitatea se continuă în ficțiune, se amestecă până la diluare, lăsând impresia unei ambiguități, mai ales finalul povestirilor făcând loc problematizării. Dincolo de ingineria textuală, răzbate autenticitatea momentelor surprinse, realismul lor dur, fixat în dimensiunile recognoscibile ale societății românești. Portretele în mișcare ne duc într-o lume cu nume familiare (cultural vorbind), o lume spre care putem privi din colțuri diferite de fereastră, înregistrând creuzetul opiniilor, întâmplărilor și amintirilor spre care Șerban Tomșa se întoarce, cum altfel, decât nostalgic. Unele figuri evocate, cum e cea a poetului și profesorului Ioan Alexandru, în preajma căruia și autorul de față s-a aflat la un moment dat, impun, prin simpla rostire a numelui, o atitudine de respect hieratic, melancolie și admirație la un loc. Rândurile scrise trădează un surâs afectuos și comprehensiv, fiindcă oamenii evocați aici ,,sunt niște mituri. Ei stârnesc și acum curcubeie în mințile noastre”, spune autorul. Lecturi astrale MONICA GROSU DESPRE DACIA ȘI ALTE POVESTIRI ASTRA / 3-4, 2017 http://www.revista-astra.ro/literatura/ 26 Amintirea lor supraetajează fragmente de timp din anii studenției, cu atmosfera din cămine și momentele de neuitat petrecute în compania lui Ion Stratan, Marius Bădițescu sau Romulus Bucur. În graba clipei, paginile dedicate acestora, ca și altora precum Alexandru Mușina, Ștefan Cazimir, Tompa Gabor sau Daniel Pișcu, devin cu atât mai prețioase din punct de vedere documentar și caracteriologic, cu cât constituie mărturii personale pe care istoria literară le va înregistra cu siguranță. Deopotrivă pentru configurarea unui stil personal (marcat de incursiuni fabulatorii și o imagistică provocatoare) și pentru libertatea evocativă a paginii memorialistice, scriitorul Șerban Tomșa merită cunoscut mai îndeaproape. *Şerban Tomşa, Supraveghetorul și alte povestiri, Editura Tracus Arte, București, 2017.
                                               
                                                               ASTRA, Literatură, arte şi idei [Nr. 15]
                                                               Serie nouă, anul VII ( LI), nr. 3-4 (351-352) - 2017

Despre William Faulkner sau naraţiunea în evantai

   Am avut un an greu, cu stres intens și cu multe probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus, mi se părea pe atunci, o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Faulkner nu e nici în întregime homeric, fiindcă lucrurile se limpezesc treptat, rămânând mereu câte ceva de lămurit şi de comentat. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. Faulkner însă mă fascina şi când nu-l înţelegeam!) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune un strop de mitologie într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este admirabil croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce, cum spuneam, către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie. Ca în O adunare liniştită de Marin Preda, personajele sunt cu ochii unele pe altele şi nu se satură de povestit. Cu vervă şi haz de necaz.
Privind volumele în parte, Conacul rotunjeşte magistral personajele faulkneriene, deşi pare inferior literar Oraşului. Lirismul tragic îi dă posibilitatea lui Faulkner de a etala o viziune epică atât de puternică, încât orice prozator nu poate decât să-l admire. Interesant e că prozele lui Faulkner conţin nu doar relatarea unor fapte, ci şi interpretarea acestora.

    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală. Un rus americanizat, comportându-se ca un Moromete ambulant.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este, în opinia mea, superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Îmi fac acum timp să recitesc nuvela Ursul.

Amorul pe înţelesul tuturor

Poetul şi prozatorul Cosmin Perţa îmi face onoarea de a mă include în antologia Domniei Sale, scoasă la Cartea Românească. Mulţumesc, domnule Cosmin Perţa!

O vizită la 1925 ( povestire scrisă pentru o antologie tematică)

În amintirea lui Nenea Iancu

     M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită familiei Mari şi Spiridon  Protopopescu, cu ocazia onomasticii fiului lor mai mic, Ionel, un băieţel de vreo cinci-şase anişori, blond şi veşnic încruntat. Se ştie că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare.  În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate şi regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucţie e acolo foarte redus. Nemţii au constatat că numeroase familii româneşti nu ştiu să respecte reguli minime de civilizaţie : să nu fure, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă. Fiecare persoană are o funcţie militară şi unii au căpătat chiar grade. În orice caz, oricine are superiori şi subordonaţi. Cei mai mici în grad sunt copiii care îndeplinesc şi cele mai neplăcute munci : curăţarea toaletelor, frecarea şi ceruirea parchetului, lustruirea cizmelor cazone. Auzisem că pe lonel l-au rebotezat Johan, după cum am aflat de la dl Protopopescu.

─ Teamuri proaste! a decretat Dieter, unul dintre cei doi Unterofizieri repartizaţi să mustruluiască şapte ani familia Protopopescu.

Celălalt instructor este Hans, un tip bălai, tăcut şi voinic, după cum mi-a zis dl Protopopescu.

   Programul zilnic este respectat cu stricteţe. Familia e trezită la patru dimineaţa, execută programul de înviorare în jurul casei, fie vară, fie iarnă, apoi se trece la curăţenie generală în casă, urmează un duş cu apă rece, micul dejun, programul de instrucţie, orele de muncă sau de şcoală. I-am prins tocmai când făceau instrucţie, cu toate că este sărbătoare. Îmbrăcaţi în uniforme militare din război, găurite şi peticite, dl Protopopescu jr., mam’mare, doamna Mari Protopopescu, doamna Miţa Ionescu, mătuşa venită în vizită, şi micul Ionel mărşăluiau cadenţat, în pas de defilare, cu nişte puşti de lemn puse pe umeri, pe platforma de beton din curtea casei, amenajată anume în acest scop. Vremea era neobişnuit de frumoasă pentru această perioadă a anului, nu căzuse un fulg de zăpadă şi familia Protopopescu asuda din belşug, în timp ce un neamţ ţinea ritmul : “Eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei!”

Ca să fiu sincer, nu m-aşteptam ca amicii mei să facă instrucţie şi în zi de sărbătoare. M-a luat în primire, de cum am intrat, unul dintre instructori, despre care am aflat mai târziu că se numea Dieter :

─ Tumneata, porcule, de ce-ai târziat la program?

─ Păi, să vedeţi… eu…musafir…

─ Gura! a urlat Unteroffizierul. Marş în camera te gardă şi echipează la tumneata! Sticla tă-o-ncoa!

Şi mi-a luat sticla de coniac franţuzesc, pe care i-o adusesem dlui Protopopescu. Am intrat repede în vestibul şi am văzut că era amenajat în stil cazon. Birou, rastel pentru arme, dulap pentru uniforme şi bocanci, iar pe perete o hartă a Marelui Imperiu Germano-Austriac, înfiinţat după vicoria germanilor şi a austro-ungurilor în război. Dincolo de o uşă, am auzit nişte  glasuri :

─ Hei, care eşti?Care eşti acolo? Ajută-ne!

Am deschis binişor uşa debaralei şi am văzut nişte feţe dincolo de nişte gratii încuiate cu un lacăt. Erau dl Protopopescu senior şi Miklos, ungurul angajat de nemţi ca bucătar.

─ Ce e cu dumneavoastră aici? am întrebat.

─ Taci şi dă la noi câte un gât de şnaps! Suntem pedepsiţi pe-o lună.  Şnapsul e pe masa din bucătărie.

N-am apucat să caut şnapsul, că în vestibul a intrat unul dintre nemţi.

─ Ce-am spus io la tumneata?

─ Să mă echipez de urgenţă.

─ Şi ce făceai?

─ Căutam echipamentul.

─ Căutai tuozeci de beţe la tălpi! Şi ălora, pe care foiai să-i ajuţi, le foi da patruzeci.

─ Băga-mi-aş... , nu s-a putut stăpâni bătrânul Protopopescu.

─ Cincizeci te lovituri, să te înfeţi minte să nu mai forbeşti ca porcu’! Iar tumneata fă bine şi teschite uşa tulapului cu uniforme.

În două minute, eram în ţinută de militar, cu pantaloni şi tunică prea mari pentru mine şi cu o bonetă care îmi cădea până la mustaţă. Neamţul mi-a dat alta, dar asta abia se ţinea pe vârful capului.  Într-un moment de neatenţie a cerberului, mi-am ascuns cu dibăcie portofelul în buzunarul tunicii, însă neamţul nu m-a lăsat să iau şi umbrela, pentru a o folosi în loc de puşcă. Mi-a dat o armă cioplită în lemn de stejar, grea de parcă era de plumb. Am trecut la instrucţie când ajunseseră la partea cea mai grea : flotări şi genuflexiuni. Mam’mare era la înălţime şi se mişca chiar mai vioi decât ceilalţi.

─ De când face instrucţie, a căpătat o sănătate de fier. Umblă, urlă, aleargă şi dă ordine prin casă de parcă ar fi Oberst. Zici că e neamţ deghizat în babă! I-au crescut şi mustăţi,  după cum vezi, mi-a mormăit în ureche, cu ciudă, dl Protopopescu.

Instrucţia ar fi continuat, dar după o repriză de rostogoliri pe saltele şi o alta de salturi înainte, doamna Mari Protopopescu a căzut ca lată şi nemţii au ordonat auf der Stelle.

─ Dacă doarme cu ei… Pe mine m-ar fi biciut cu vâna de bou, dar pe ea…au condus-o pe canapea. Acu e cu Hans.

─ Cum doarme cu ei? Nu e soţia dumitale?

─ E, dar sunt parte supusă şi trebuie să îndur. Mari doarme o noapte cu unul, o noapte cu celălalt. Au rupt două paturi până acu’. Io n-am mai prins-o de…

─ Ce forbeaţ acolo? ne întrebă Dieter şi ne arse peste fese cu vâna de bou.

─ Vorbeam despre măreţia Imperiului şi…

─ Ta, ta. Foarte bine! Forbiţi!

Stătea, putoarea, să ne asculte.

─ E cel mai minunat imperiu care s-a văzut pe pământ, a glăsuit tare dl Protopopescu, frecându-şi şezutul, cu o mutră acră.

─ Aşa este. Măreţia Împăratului este…

Neamţul s-a îndepărtat şi ne-a dat Pause până la cafeaua de la ora cinci. Cu ţigara în gură, mam’ mare a trecut la sala de forţă, iar eu şi dl Protopopescu, frânţi de mijloc, ne-am furişat în magazia din fundul curţii, devenită biroul secret al dlui Protopopescu. După ce a încuiat uşa şi a tras storurile, a aprins o lampă mică de birou şi a scos, de sub nişte cărţi, un clondir cu pălincă. Am tras câte o duşcă şi dl Protopopescu a oftat:

─ Dacă ar fi învins ruşii şi americanii numai vodcă, whiskey şi icre negre am fi avut în faţă. Dar aşa…

─ Şi dormi aici?

─ Păi, cum? Ăia dorm, pe rând, cu Mari, unul dintre ei a ocupat sufrageria, Ionel, pardon, Johan, are odaia lui, ăi bătrâni dorm la baie, numai eu am rămas pe drumuri.

─ Şi ce-ai de gând să faci?

─ Ce-ai vrea să fac? Ăştia m-ar împuşca şi dacă ar afla că am niţică băutură ascunsă aici. Să fug? Unde? Ţara geme de nemţi, austrieci şi unguri. Nu mai pot bieţii oameni de atâta educaţie. Iar p-ăştia îi dor şalele de cât ne educă. Sunt nemiloşi. Pe ăl bătrân şi pe Miklos i-au bătut la tălpi şi le-au dat câte o lună de carceră, fiindcă nătărăii au scăpat la butoiul cu coniac al nemţilor. Au tras pe furtun până au adormit amândoi lângă butoi, unde i-a găsit Dieter. Şi ce i-a mai bătut! Mamăăăă! I-a topit! Urla moşul ca din gură de şarpe. Dacă află ăştia că socru-meu a fost Kapitan în război, îi vor face felul. Au bătut-o şi pe mam‘mare când a fost cu excursia la Sinaia. Cică a stat pe un geamantan străin şi şi-a aprins ţigara imediat după ce s-a închinat. Ba chiar că l-a acoperit pe Ionel… pardon, Johan… când copilul a tras de manivela care a oprit trenul. Pe Johan au vrut să-l trimită într-un lagăr de reeducare pentru copii, pentru că e un drac şi jumătate. A trebuit să intervenină Miţa, printr-un Oberst, la Allgemeine Armee de la Hauptquartier. S-au mai muiat şi ei când şi-au dat seama că Ionel…ăăăă….Johan seamănă binişor cu Dieter. Ce-am mai păţit!

Mai luă o gură şi îmi întinse şi mie sticla. O umbră trecu prin dreptul storurilor. Speriat, dl Protopopescu ridică un colţ al perdelei şi şopti:
─ E Ionel. Se duce să tragă o ţigară în curtea vecină, unde e o casă nelocuită.
─ Dar tobele şi trâmbiţa de unde se aud?
─ E mam’mare. În timpul ei liber încalecă pe calul pe care se juca Johan, bate toba şi suflă în trâmbiţă. Face instrucţie suplimentară, zice ea. Toţi suntem Kadett, numai ea are şanse de avansare. Are pe dracu în ea femeia asta! O să ne vină de hac tuturor! Cred chiar că va ajunge să-i comande şi pe nemţi şi să te ţii atunci! O să fie mai rău! Mi-e că hoaşca o să mă toarne  că am intervenit ca băiatul cel mare, Goe, să ia bacalauriatu’. Mă vor împuşca ăştia. Şi m-ar găuri din orice, numai să rămână ei cu Mari! Îţi spun un lucru, dar ţine minte că numai cu tine am discutat chestia asta! Mă gândesc să fug.
─ Ceee? Să fugi? Unde?
─ Să fug din ţară! S-o uşchesc. În Rusia, în Cuba, oriunde e mai bine, unde poate să stea omul într-o cârciumă, să se îmbete cu vodcă sau cu rom, nu cu pişălăul ăla de bere a lor, să umble după femei, să nu facă instrucţie ca proştii. Sssssssst!
Uşa scârţâi uşor şi dl Protopopescu sări până-n tavan, de frică, sticla îi scăpă şi se vărsă aproape jumătate din pălincă, până să apuc eu s-o ridic. Pe uşă intră, plângând, madam Mari.
─ Închide repede uşa, şopti dl Protopopescu. Ce s-a-ntâmplat, draga mea? Te-au abuzat din nou amândoi hăndrălăii?
─ Nu, nu, se lamentă madam Mari. E mult mai rău!
─ Dumnezeule te-au sodomizat ăştia! Dacă mă vor lua şi pe mine la...
─ Nu, dragă! Termină cu prostiile! Li s-a pus pata pe soru-mea, Miţa. Le place de ea mai mult decât de mine. Închipuieşte-ţi! E mai tânără şi...
─ Cum să se întâmple una ca asta? se revoltă dl Protopopescu. Dar până la urmă e bine. Rămâi cu mine şi îi lăsăm în plata Domnului.
─ Nu. Miţa va rămâne la noi şi fiecare neamţ va dormi cu una dintre noi în pat. Ne vor schimba la fiecare două zile.
─ Nenorociţii! Ăştia ne civilizează sau ne... De ce n-o-ncearcă şi pe mam’mare? Iartă-mă, n-am vrut să zic asta…Să vezi că nemernicii mă vor executa, fiindcă nu vor mai avea loc de mine. Vor aduce tot mai multe femei. Sau îmi vor da să-i citesc pe filozofii ăia nebuni ai lor sau îmi vor pune muzică urlătoare. Trebuie să fug.
─ Ce-ai zis? Să fugi? se sperie madam Protopopescu.  Dacă aud ăştia, te omoară pe loc, pentru nesupunere.
Şi a ieşit, dornică să recupereze terenul pierdut în faţa Miţei.
─Mă împuşcă şi dacă află tata mare. Ăla te toarnă şi pentru o gură de şnaps…Da, da, o să facă un bordel condus de soacră-mea şi asta va cere un pistol de cel mai mare calibru şi mă va împuşca ea, cu mâna ei. Nu mai am viaţă pe aici. Era gata să mă bage într-un lagăr de beţivi când am fost surprins într-o cârciumă, bând în timp ce trebuia să fiu la serviciu. Dacă nu intervenea Miţa printr-un amic al ei…… Câştigasem la lotărie lozurili ălea mari, dar mi-au luat ăştia beletele. Au încasat banii şi au ieşit cu Mari în oraş, la Iunion. Când s-au întos cu chef, au rupt al doilea pat cu soţioara mea. Tot atunci i-au prins pe ăi doi la butoaie.

─ Te supraveghează şi la canţilerie?
─ E armată curată şi acolo. Toţi şefii mei sunt nemţi. Director e Adolf. Ţinea ăsta nişte şedinţe şi urlă la noi, cu ochii cât cepele, până face spume la gură. N-avem voie să întârziem nicio secundă. Noroc că azi e sâmbătă. Ne miroase unul la uşă, să vadă dacă n-am băut seara ţuică. Au tăbărât pe noi, bieţii sărmani din mahala, şi nu ne mai slăbesc!
─ Schimbă-ţi serviciul, domiciliul şi toate celelalte. Fă ca mine. În centru e mai bine. N-avem decât un Major în zonă şi un Oberst la centru. Avem voie în cafenele, să ne umflăm cu bere şi cârnaţi, să tachinăm femei,să mergem la concerte, să ascultăm Wagner, să citim ziarele, să participăm la cursuri despre Nietzsche, să facem ce ne taie capul…
─ N-ai auzit că acu’ s-a dat o lege, că zece ani nu-ţi poţi schimba nici domiciliul, nici locul de muncă? Şi n-am nici bani să-mi cumpăr altă casă. Şi ştii ceva? Nu e mare procopseală să te umfli cu pişălău, să rămâi surd la concertele cu muzică de Wagner sau să ţi se bage pe gât atâta filozofie, cu Niţă ăla sau cum îi ziseşi.
─ Nietzsche.
─ Mă rog…Nică. Treaba e cum să plec eu fără Mari? Mor fără ea, sufleţelul meu! Şi mi-e că-l arestează şi pe Goe, băiatul ăl mare,  care termină şcoala de ofiţeri de marină, şi nu va mai ajunge băiatul căpitan de vas. Şi…
─ Să fugă şi el!
─ Egzact! S-o şteargă în Orient, dar numai după ce-o avea nava lui. Aşa ar trebui! Ce viitor are aici? Şi Mari va începe să toarne la Johani şi Friţi şi Hermanni până s-o albi mahalaua. Madam Georgescu e însărcinată a doua oară cu nişte nemţălăi. Are trei în casă. Şi ăia n-o slăbesc nicio clipă. Sunt mai întărâtaţi decât ăştia. Iar pe bărbatu-său vor să-l ducă la balamuc. Şi tot e bine, că nu-l…. Cică vor să ne îmbunătăţească rasa. Să-mi dai şi mie noua ta adresă.
Cuprins de o inspiraţiune subită, m-am făcut că n-aud. Am bănuielile mele. Dl Protopopescu a pus mâna pe sticlă şi a luat două guri bune.
─ Vai de capul tău, am zis. Şi pălinca de unde-o ai?
─ Are ungurul nişte prieteni la aprovizionare, de la care mai ia câte ceva. Să nu uit să-i las şi lui.
Înghiţi iar, uitând să-mi mai dea şi mie şi scoase, dintr-o hârtie de ziar, nişte iarbă frumos mirositoare pe care începu s-o mestece.
─ Ai înnebunit? Rumegi iarbă?
─ Nu e iarbă, e pătrunjel. Taie mirosul de alcool şi îţi face răsuflarea proaspătă. E un truc învăţat de la ungur. Băi, şi ce avem în pivniţă! Butoaie cu coniac, vinuri alese, lichioruri. Da’ poţi să te apropii?
─ Şi acu’ ce urmează?
─ Păi, crez c-o să mă spânzur. Ce altceva să fac? Ăştia nu ştiu de glumă şi habar n-au să râdă. Îmi vine să plâng când îi aud, la masă, făcând pe galanţii şi lansând, cică , vorbe de spirit. Ei mănâncă separat, cu Mari şi crez că că acu o s-o bage şi pe Miţa în gaşca lor. Iar noi, ăilalţi, mâncăm cu bucătarul şi cu servitoarea. Şi n-am un ban al meu, că îmi iau şi salariul şi-mi dau acolea câţiva leuţi de nu-mi ajung nici... Vai de sufletu’ şi de ficaţii mei!
Dl Protopopescu a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze, ţinându-mă strâns.
─ Stai, frate, că nu eşti femeie! am zis. Eu te întrebasem ce urmează în programul zilnic?
─ Aaaa, tot un chin. Pe noi ne bagă la instrucţie, la un loc cu musafirii, sub comanda ăleia bătrâna, iar ei se retrag cu Mari la un joc de cărţi, la... Acu o s-o bage şi pe Miţa... Pe tine o să te pună să dai o declaraţie şi să completezi un formular: nume, prenume, data şi locul naşterii, unde locuieşti – apropo, nu mi-ai dat adresa!-, unde lucrezi, dacă eşti căsătorit, ce venituri şi bunuri ai, dacă deţii arme, alimente, câte femei ai în casă...
─ Alimente...femei...Am impresia că ai dat peste nişte bolnavi mintal. Şi nemâncaţi pe deasupra.
─ A, ăştia ţin o evidenţă strictă. Tot ce e în plus merge către capitala imperiului. Sau către burţile lor... Iar eu nu mai am nimic...nimic... Vai de sufletul şi de...
Şi iar a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze. M-am îndepărtat puţin şi m-am uitat pe după colţul perdelei. Nu se vedea decât mam’ mare care, profitând de faptul că vremea era caldă, se aşezase pe treptele casei şi trăgea dintr-o ţigară groasă, făcând inele de fum în aer şi având alături o cană din care ieşeau aburi. În vremea asta, dl Protopopescu îşi făcea de lucru cu sticla şi băga ceva în buzunar.
─ Pe Miţa au văzut-o prima dată azi?
─ Nooo, că nu fac ei lucrurile la întâmplare. Pe Miţa pusese laba un Oberst. Da’ ăsta a crăpat de trai bun şi ei i-au trimis vorbă, crez, să vina fata în vizită la noi.
─ Şi eu pe unde scap? am întrebat.
─ Sari binişor pe fereastră, sari şi gardul vecinilor, ieşi pe poarta lor, intri într-o fundătură, faci la dreapta şi dai în bulivar.
─ Şi dacă mă prind ăştia?
─ Te împuşcă, fireşte, că ai nesocotit ordinul de a urma tot programul de instrucţie. Diseară, să ştii, ne pun nişte poze pe perete, să ne distreze. E sărbătoare, de!
─ Lasă asta. Nu vrei să fugi cu mine?
─ Păi, e cel mai sigur lucru că ne vor împuşca în stradă, în văzul tuturor, după ce vor face un careu mare, cu toţi mahalagiii. Şi să vezi ce vor râde ăia! Se vor prăpădi. Au mai fost cazuri. Condamnaţii cereau îndurare şi plângeau, iar oamenii râdeau. Ăia plângeau, ăilalţi râdeau! Păi, cum să ceri îndurare dac-ai fost dovedit ca dizertor?Pân-acu au fost igzecutaţi cinci dizertori şi a fost de fiecare dată câte o petrecere de-a duduit mahalaua. Ne-au dat program de voie, supliment la masă şi nişte deserturi să-ţi lingi degetele. Ne-au pus şi grătare cu mititei şi, drept să-ţi spun, atunci m-a uns pe suflet berea lor. Hai, du-te!
M-a îmbrâncit şi a început să râdă ca un nebun, apoi iar m-a îmbrăţişat. Apoi mi-a mai dat o îmbrânceală bună.
─ Fugi, m-a îndemnat el. Să vezi ce-o să mai petrecem! Şi ce-o să râdem! Hi,hi, hi, hi, hi, hi!
Înnebunise, fără îndoială. Am sărit repede pe fereastră, am trecut de gard ca un atlet încercat, am străbătut o curte, am dat în fundătură, am dat să fac la dreapta, dar acolo era capătul fundăturii şi aş fi picat chiar în plasa nemţilor – ah, domnule Protopescu! -, m-am reorientat repede, am cotit la stânga, am sărit un şanţ, am alergat două sute de metri şi iată-mă-n bulivar! Am răsuflat uşurat, cu toate că nu mai aveam boneta. Să zic că o ţinusem cu mâna o vreme? Nu sunt sigur, da’ când am trecut de ultima casă a fundăturii, a strigat unul, dintr-o curte, după mine : „H’ăla n-o fi dizertor?” Aşa că iuţisem fuga, în fluierăturile mahalagiilor.
M-am furişat pe străzi lăturalnice, pe după colţuri şi uşi de prăvălii, iar când am ajuns acasă, m-am speriat, vâzându-mă în oglindă fără pălărie, palton, cămaşă, cravată, pantaloni ş.c.l.. Uniforma era găurită în câteva locuri, în dreptul pieptului. Precis că ăla care-o purtase fusese împuşcat. Iar portofelul ascuns cu grijă-ntr-un buzunar al tunicii dispăruse.
Acum am înţeles de ce îl apucau pe dl Protopopescu crizele de plâns şi mă lua în braţe şi mă strângea şi mă pipăia. Bine că n-am avut şi actele la mine!

                                                                                      1 ianuarie 2018

Fata de la oraş ( povestire pentru o antologie tematică)

Când ea pleca și era lună, luna pleca odată cu ea.

Apoi eu și luna o așteptam și vara următoare. Fata avea o bicicletă. Ea și luna se plimbau împreună.  Ziua, soarele îi incendia părul roșu, iar părul ei roșu alunga negurile. O priveam cu atenţie, stând între cei doi brazi din curtea casei. Puteam distinge, în văpaia care o însoțea, expresia de copil mirat de pe chipul fetei. Însoțită de un potop de lumină, ea trecea de câteva ori prin dreptul meu. Avea un păr roșu-auriu care incendia ulița.  De la un timp am observat  că mă privea insistent de câte ori trecea pe lângă mine, fie că eram la poartă, fie că ne întâlneam pe drum. Într-o zi am întors bicicleta și am urmărit-o. Ea a mers mai încet, apoi a oprit la marginea satului, într-un loc năpădit de boscheți. Mi-a zâmbit. Avea un chip prelung, de contesă apuseană severă, cu un nas micuț și drept, o gură fixată într-un zâmbet ironic-nepăsător, o frunte prelungă și câțiva pistrui care se zbenguiau agramat pe fața ei. Pielea era albă, amintind de zăpezile scandinave. De emoție, vocea mi-a pierit și abia am scos niște mugete slabe.

— Ăăăă....bună... te plimbi?

Mi-a răspuns că se numește M.

— M.? m-am mirat.

— M. O simplă literă.

Își petrecea o parte din vacanța de vară la rudele ei. Ah, ce mi-aș fi tras niște pumni! O întrebam dacă se plimbă, de parcă ea ar fi zburat cu avionul. M-a privit îngrijorată,  a încălecat din nou pe bicicletă și a plecat. Am mers doi-tei kilometri unul lângă altul, fără să ne vorbim.  Pedala din ce în ce mai repede și am rămas în urmă. Am ajuns la râu și ea s-a oprit pe pod.

— Ce pământ aveți pe aici! a pufnit ea, uitându-se la malul înalt, tăiat într-un sol roșcat și pietros.

— E bun, nu-i așa? am zis eu, prinzând curaj.

Ca să-i pot vorbi, hotărâsem să fac pe prostul. Poate așa emoțiile s-ar fi îndepărtat de mine.

— Nu e bun nici pentru oale, a spus ea și a pornit mai departe.

Eram în plin câmp. Zona era necultivată și pe întinderile aride se chinuiau să crească niște buruieni, măceși, ciulini și tufe de păducel. Deasupra albiei prin care se strecura un fir de apă era o colină pe care cineva semănase grâu. Oamenii găseau pe acolo unelte făcute din piatră și cioburi de ceramică desenate cu o mână nesigură. Se spunea că grămada de pământ ar fi acoperit o cetate dacică, dar nimeni nu se ostenea să facă săpături pe acolo. Într-o vară, un tânăr a săpat o zi întreagă și a umplut doi saci cu cioburi. I-a adus la școală și au fost uitați într-o magazie. Altădată, un țăran a găsit un ferodou de camion și îl arăta vecinilor ca pe o importantă descoperire. Obiectul a fost expus într-o vitrină, ca pe o mare realizare a tehnologiei de pe vremea dacilor. Noroc că directorul școlii, trecând pe acolo, a văzut fierul, l-a luat de pe raft și l-a aruncat pe geam, nimerindu-l în cap pe un prost care pândea pe după pereți și se uita pe geam, să vadă ce se întâmplă.

E arșiță, parfumul florilor sălbatice se amesteca violent cu cel al ierbii strivite și greierii par să doarmă duși.

— Ești cumva dintre cei care scriu poezii sau aștepți să mă fac mai purie și să mă ceri de nevastă? a surâs ea cu sadism.

— Sunt dintre cei...

— ... care se ascund după povești, a completat M.  Hai, spune-o pe a ta, ce mai aștepți? Nu pentru asta m-ai oprit?

I-am recitat pe nerăsuflate :

       La intrarea unui parc dintr-un orăşel de provincie, un bărbat vede o femeie care voia să pătrundă în acelaşi timp cu el în spaţiul verde şi de care aproape că se ciocneşte. Cei doi se privesc şi rămân o clipă nemișcați. Trecătorii își dau seama că se privesc cu surprindere și cu interes. Fuseseră apropiați vreodată, se cunoșteau de pe o rețea de socializare sau se vedeau pentru prima dată?  Era greu de spus. E sfârşitul unei zile înăbuşitoare de august şi nu contează deloc cum arată sau ce vârstă au necunoscuţii. Să spunem totuşi că sunt tineri și cu pielea brună.  Au în jur de treizeci de ani.  Îşi zâmbesc reciproc, cu timiditate, apoi, într-un elan spontan, se apucă de mână şi păşesc împreună pe aleile parcului. Merg foarte încet, fără să se privească, iar cei care s-au aşezat pe bănci parcă se bucură pentru liniștita lor armonie. Iată, spun privirile lor, un cuplu într-adevăr fericit, care rezistă asaltului nemilos al timpului şi al problemelor de tot felul. Femeia şi bărbatul merg din ce în ce mai încet, dau impresia că ar vrea ca drumul acesta să nu se mai termine niciodată, fac ocoluri din ce în ce mai largi, dar nu scot un cuvânt.

O tristeţe insesizabilă se aşterne, ca un văl foarte subţire, peste surâsul lor, când ajung, în sfârşit, la ieşire.

Ezită amândoi, apoi se apucă de ambele mâini, întorcându-se cu faţa unul către altul. Se privesc pentru ultima dată în ochi, dau să se sărute, sunt însă stângaci şi nu se sincronizează, aşa că renunţă, încurcați. Apoi îşi strâng mâinile cu putere, se înclină amândoi în semn de rămas-bun şi se îndreaptă, cu picioare de plumb, în direcţii opuse. După cincisprezece paşi, el se întoarce şi se uită după ea. Trec câteva secunde şi se întoarce şi ea, dar el îşi vede deja de drum şi tânăra îi zăreşte numai spatele şi mersul nesigur.

M. n-a spus nimic. Doar m-a privit ciudat.

—  N-o voi scrie niciodată. Asta fiindcă nu-mi plac deloc poveștile de dragoste! aproape că am strigat. Dacă nu sunt triviale, în realitate eșuează. Dacă sunt perfecte, nu le poți scrie, fiindcă ies niște texte ratate. Na!

M. și-a mișcat buzele imperceptibil, vrând să spună ceva și s-a lăsat cu capul pe coarnele bicicletei. Într-un târziu s-a ridicat în șa și a dispărut în viteză.

Mi-a strigat ceva, poate o ironie, dar n-am deslușit cuvintele ei.

Am mai văzut-o o singură dată, plimbându-se cu bicicleta, dar de foarte departe și a accelerat când m-a văzut cu coada ochiului.  Pedala concentrată,  fixându-și privirea în față,  ca un câine de vânătoare, urmărind prada.  N-a mai trecut prin dreptul meu. Apoi n-am mai văzut-o deloc și vacanța s-a terminat.

Vara următoare n-a mai venit în localitate. Și n-a mai venit nici în următoarele cincizeci de veri, dintre care patruzeci au fost vacanțele unui burlac solitar, iar zece, zilele de cuptor ale unui pensionar fără amintiri și fără iluzii.

Lecturi într-o vacanţă fără zăpadă

* Cândva, un prieten mi s-a plâns că îl dor oasele, fiindcă îl bătuse un negru în somn.

"- Bă, albule, de ce ridici tonul în cârciuma mea? s-a răstit omul de culoare la mine.
Şi a scos o bâtă şi m-a luat la omor. Şi a pisat la mine până dimineaţa."

* Oricât de sus ai ajuns, este bine să fii modest şi plin de respect faţă de semenii tăi.

* "Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să-mi spuneţi profesor doctor." (Charles Bukowski, Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii)

*Am reuşit să revizuiesc unul dintre romanele scrise şi nepublicate până acum. Voi deveni cititor până la încheierea vacanţei

* "Dar n-aveam cum să strigăm să ni se facă dreptate, fiindcă atunci când n-ai niciun ban, legea nu mai funcţionează. […]Din punct de vedere financiar, era limpede ca lumina zilei că ieşeai mult mai bine dacă aveai p...dă în loc de p...lă." (Charles Bukowski, Doi beţivi)

* Puţini prozatori - Dostoievski, Gogol – au o traiectorie ascendentă. Cei mai mulţi dintre ai noştri – Rebreanu, Breban, Preda, DRP-ul şi mulţi alţii – coboară încet sau abrupt panta valorii.

* De ce oare simt nevoia, de la o anumită vârstă, să citesc/recitesc mai ales autori americani şi ruşi?

* Un scenariu se repetă semnificativ în istoria noastră. Un conducător este mierlit/mazilit de tovarăşii săi, iar peste ani este plâns, devine obiect de cult şi i se dedică monumente. Au păţit-o Burebista, Decebal, Ţepeş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Cuza, Mihai I, Ceauşescu şi atâţia alţii. Dacii îşi distrugeau elitele, trimiţându-i la Zamolxis.  Ar fi de psihanalizat acest ritual întipărit adânc în inconştientul nostru.

*Iată şi finalul trilogiei lui William Faulkner :
"Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, care-aproape o viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă uşor, aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de rădăcină şi găurelele minuscule făcute de viermii pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele şi cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea şi cu amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, anonim ca ei toţi : frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în culmea culmilor printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemaţi." (William Faulkner, Conacul)

În 1955, la moartea lui Thomas Mann, Faulkner a spus :” El (Thoams Mann – n. m.) şi Joyce au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai mult talent decât l-a putut stăpâni.”

L-aş pune pe Faulkner înaintea tuturor, deşi Iosif şi fraţii săi e un roman greu de egalat.