joi, 31 ianuarie 2013

Vesela nebunie a literaturii : „Radiografia unei zile de mai” de Cristian Meleșteu


   O excelentă carte de proză mi se pare a fi Radiografia unei zile de mai de Cristian Meleșteu.  Volumul este compus din trei povestiri  : Radiografia unei zile de mai, Colonia subterană și  Ultimul pahar de vin. Chiar dacă relatarea este realizată la persoane diferite, există  o unitate stilistică și de perspectivă narativă care fac ca textele să pară, așa cum a remarcat și Radu Aldulescu, părțile integrante ale unui roman. În plus, evoluția personajelor urmează o traiectorie asemănătoare. Despre Cristian Meleșteu s-au pronunțat  favorabil nume grele ale literaturii noastre de azi : Gabriela Gheorghișor, Radu Aldulescu,  Alex Ștefănescu, Dumitru Augustin Doman. Mai sunt, probabil, și alții, dar nu am citit recenziile.   Ultima cronică aparține lui Marius Miheț și a apărut în România Literară.
Adevărul este că de la începuturile Lui Marcel Constantin Runcanu ( Sepia, 1973 ) și Vasile Sălăjan  (Coborând spre nord-vest, 1972 ), rareori am mai întâlnit, la un tânăr autor, atâta dezinvoltură și siguranță a mâinii. Textele lui Meleșteu au fluență, coerență și haz. Oriunde deschizi cartea, ești întâmpinat de  o relatare alertă, plină de savoare, foarte pe placul cititorului.  Radiografia unei zile de mai demarează subtil, prin instalarea firească a narațiunii în nefiresc, ca în Jurnalul unui nebun de Gogol :  Sâmbătă. Ceasul meu indică 14.23. Mi-e lene să opresc pe cineva și să întreb cât este ora, așa că voi avea încredere în ceasul meu. Ca de obicei, când nu am ce face, îmi place să-mi pun întrebări. De fapt, cel mai mult îmi place să-mi pun întrebări plimbându-mă pe stradă, îmbrăcat în costumul meu gri și cu cravata albastră, mergând încet și luându-mi aerul unui om care se gândeste la lucruri extrem de importante. ”  Ca și la scriitorul rus, personajul, aici scriitor și ziarist, are un acut simț de observație, dar face gesturi insolite : „Dar destul m-am uitat după alții ! am obosit și iar mă doare capul. Întotdeauna mă liniștește să mă duc pe malul râului și să mă sărut cu o salcie pletoasă. Când mă satur de sărutat ( căci niciodată salcia nu vrea să ajungem mai departe, îmi spune s-o duc acasă, căci nu se cade să facem dragoste în public, dar mi-e frică de vecina care este cu ochii tot timpul pe geam și, în plus, e foarte bună prietenă cu mama care nu știu ce-ar zice dacă ar afla că am adus o salcie acasă ), mă întind pe pământ și-mi pun capul în poala ei și-mi șuieră printre crengi povești dulci. ”.Secvențele neconvenționale sunt mai peste tot.  Un yoghin ajuns la performanțe uluitoare visează să trăiască sute de ani, dar este omorât de o mașină pe o trecere de pietoni, unde se oprise să exerseze o nouă tehnică de respirație. Este remarcabil că alunecarea în fantastic se face, la Cristian Meleșteu,  pe nesimțite, grație unui umor fin, de bună calitate. În urma unei scrisori trimise lui Dumnezeu, unui ciung îi cresc la loc mâinile, spre marea lui nenorocire, fiindcă începe să facă numai prostii. Fură banii de la banca unde a fost angajat, fuge cu nevasta fratelui său și ajunge la închisoare. Evocarea înmormântărilor capătă accente cinice, personajul participând la alaiurile funerare din rațiuni practice, bine precizate. Gabriela Gheorghișor a definit bine acest tip de proză, numindu-l un ”fabulos parodic ”.
Din cauza unui proiect de organizare a societății trimis șefului statului, bărbatul ajunge la ospiciu. Aici începe să picteze o capelă și vorbește cu îngerii. Tot cu o apariție ciudată,   pestriță, personajul face periodic dragoste. În urma unei povești absurde, cu mașini pline de spioni circulând după un orar fix, în lăcașul de săntătate ajunge  și Baniciu, doctorul care îl trimisese pe ziarist la balamuc. Securitatea apare aici într-un registru burlesc, sub privirea plină de prospețime a autorului. Baniciu se crede Ioan Botezătorul, își confundă interlocutorii cu personaje biblice celebre și îi botează, are o saltea plină cu dolari și deține adevăruri care îi pun viața în primejdie. Personajul-narator îl ucide pe Baniciu, decapitându-l la rugămințile acestuia, își însușește banii mortului și este externat de niște doctori insensibili la adevărata suferință. Destinul personajului se repetă arhetipal în prozele lui Cristian Meleșteu și echivalează cu o coborâre în Infern. Femeia joacă rolul de călăuză în ținuturile întunecate : mina de cărbuni, străinătatea, credința habotnică, politica.  Plecat dintre nebuni, ziaristul este agățat de o femeie care îl introduce în lumea afacerilor. După ce, sastisit de lipsa ei de înțelegere,  o omoară și pe aceasta și incendiază casa, omul rămâne liber ca pasărea cerului, dar conștiința îl îndeamnă să se angajeze într-o mină. Suferă un accident, este mutat la un birou și se cuplează cu Mary, o femeie ușoară avută de toți tovarășii săi de muncă și posesoarea unui bar. Alte proiecte, alte afaceri. Veridic este modul în care drogații percep lumea : „Avea impresia că sufletele lor se aleargă pe perete, sau poate totuși nu, poate fug de șobolanii aceia cenușii și scârboși.”  Personajul ajunge, în final, acolo de unde pornise, adică pe o bancă din parc. Fundalul social al evenimentelor, bine conturat, este cel al mineriadelor, evocate comic-halucinant. Faptele petrecute stau sub semnul imprevizibilului, prozatorul are nerv și ingeniozitate narativă. Personajul său, mereu același, este un picaro modern care traversează lumi tulburi, pe o verticală a societății, ajungând până în subterană. Evocarea bunicului și a tăierii porcului de Crăciun sunt narate cu vervă și har. Ca și în cazul altor scriitori de mare talent - unii deveniți între timp clasici, precum Ioan Groșan, alții abia făcându-și intrarea în literatură, ca Liviu Drugă -, în paginile lui Cristian Meleșteu  există un apetit supradimensionat pentru ludic.  Evitând banalul, naratorul intră în iureșul unor șarje de nestăpânit. În fine, parodierea marilor povești ale literaturii -   Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, romanul cavaleresc, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noul Testament - , visul și obsesiile de tot felul, valorificate în registru buf, sunt alte teme prezente în povestirile lui Cristian Meleșteu.
În Colonia subterană este luat în răspăr basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Relatarea se face la persoana a III-a, dar ne întâmpină același personaj înclinat spre vagabondaj și instabilitate. Insomniac, cerșetor, el are vise stranii și obsesia copilăriei. Aceasta din urmă este o lume în care naratorul pare a se simți în apele sale, izbutind pagini foarte frumoase. Tecutul privit parodic poate fi un element central în viitoarele opere ale autorului.  Pentru personajele lui Cristian Meleșteu, viața este o nebunie continuă. Ele își trăiesc disperarea cu intensitate, plonjând în miezul torturant al  lucrurilor. Devierea către oniric se face de data asta abrupt, iar revenirea la realitate este benefică. Finalul este frumos și inspirat : „Apoi, la fel de brusc, durerea de cap dispăru, dar începu să-l doară stomacul : se făcuse prânzul și îi era foame…”  Ținta căutată  e mereu  comicul. Finalul este admirabil, sugerând sinuciderea,  într-un mod original : „Se întinse obosit și-și puse obosit capul pe linia ferată ca pe o pernă, așteptând să vină un somn cu șuierat de tren.”
Ultimul pahar de vin este scrisă după scenariul poemului Ghilgameș.  Femeia vieții este întâlnită, firește, pe stradă, iar personajul, Nazaret, trăiește cu obsesia ei, regăsind-o pentru o vreme în deliciile amoroase pe care i le oferă o prostituată de culoare din Paris.  Dexteritatea cu care este povestit visul lui Nazaret legat de negrul Kanel îmi amintește de Horia Gârbea ( pag.162-164 ). Este o povestire splendidă, ușor complicată pe alocuri, în care se consumă droguri, se trăiesc drame și se fac presupuneri fanteziste. Gândirea personajului se mișcă necontenit într-un orizont mitic : „ Se întoarse cu o forțare supraomenească și începu să facă pluta pe spate. Nu mai avea forță, se gândi că va petrece o viață pe fundul oceanului care se pregătea să-l înghită. Se consola doar cu gândul că poate exista în oceanul acela ciudat o scoică imensă care să-l înghită. Să-l digere, iar apoi să-l să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajunge prin forța destinului la mâna femeii iubite…” La Meleșteu toate străzile duc în iad, iar femeile sunt, cum spuneam, cele care îi conduc pe bărbați către autodistrugere, fără să mai reușească a-i scoate din întunericul în care i-au băgat.
Cristian Meleșteu are o imaginație puternică, fără limite : puricii vorbesc, un bărbat și o femeie fac dragoste pe lustra din dormitorul personajului, Nazaret vede pe „ecranul unei sticle de vin ” un film de groază, iar la o partidă de pescuit își face apariția peștișorul de aur.  Să fie aceasta o tendință a prozei actuale, din moment ce chiar proeminentul Radu Aldulescu își construiește, cu forță și cu răbdare, o mitologie proprie ?  Instalarea în fabulos echivalează, pentru personajul lui Meleșteu, cu căderea într-un coșmar nesfârșit.
Cristian Meleșteu știe să scrie impecabil și are, într-un grad înalt, proprietatea termenilor, condensată în narațiuni inteligente și incitante. El stăpânește foarte bine arta de a povesti. Notele definitorii a volumului sunt, în opinia mea, rescrierea ironică a miturilor și tratarea tragicului într-un accentuat registru comic. Peste masca tragedieii  se pliază bucuria neobișnuită a relatării, așa încât nu mai deosebim rictusul suferinței de zâmbetul ironic. Tragediile devin bufe, comediile sunt amare, ca filmele lui Charlie Chaplin.
Cristian Meleșteu posedă un talent literar neobișnuit și ar fi păcat să i se caute nod în papură.  Este un nume de ținut minte, fiindcă aștept de la el cărți care să rămână. Am mare încredere în viitorul său literar.

 

duminică, 27 ianuarie 2013

Sfaturi și dorințe

Dacă vă simțiți rău, să nu faceți greșeala de a vă interna într-un spital. Poate la urgență, că personalul de acolo e atent și prompt. Dar altminteri nu. Căutați un doctor în care aveți încredere - Dumitru Toma din Videle, Andrei Bâlbâie din București, Valeriu Flueraru din Pașcani - și cereți-i sfatul. Sunt încă medici minunați printre noi. Dacă medicul este departe, mergeți la o asistentă competentă sau la o farmacistă cu experiență și veți primi sfaturi salvatoare. Dacă nu cunoașteți pe nimeni într-un spital și nici bani nu aveți, nu călcați în ruptul capului în locul respectiv. Când vedeți firma instituției respective, fugiți ! Fugiți cât vă țin picioarele, fiindcă în cele mai multe spitale românești se intră doar pentru a muri.
Profesorii au mereu responsabilități și dureri de cap cu elevii mai nărăvași și cu tonele de hârtii pe care trebuie să le întocmească.  Tâmpenii care nu folosesc la nimic, dar îți mănâncă sufletul. Pe urmă sunt evaluările și concursurile. Examene, examene, examene. Le dau copiii, dar și dascălii. Parcă era vorba că e necesar să eliminăm stresul. ( În treacăt fie spus, n-am înțeles niciodată de ce învățătorii și profesorii de gimnaziu sau de liceu nu sunt pensionați la 50 de ani, precum militarii și lucrătorii din poliție. ) Polițiștii se confruntă zilnic cu oameni periculoși și cu probleme stresante. Numai în pielea lor să nu fii. În schimb, oamenii care tratează bolile altora au justificări beton pentru că-și lasă pacienții să moară sub ochii lor.
Aș vrea să nu mai aud povești cu copii care mor cu zile, din cauza nesimțirii criminale a celor cărora li s-a cerut ajutorul.
De asemenea, dacă nu vă place să țineți o carte în mână, nu citiți nimic. Nu pierdeți mare lucru. Dacă totuși o faceți, o să vă simțiți prost  și le veți faceți sânge rău și amicilor voștri. Aș vrea să nu mai am prieteni care umblă cu cărțile mele în brațe, căutând modele reale printre membrii comunității și băgându-le în cap bieților oameni că literatura își bate joc de ei.
Aș vrea să-l văd uneori pe Florin Piersic tăcând ca orice om normal. Tăcând și scriindu-și memoriile.
El este un mare actor de compoziție și povestește frumos.Vă dați seama ce carte interesantă ar putea să scoată frumosul cinematografiei noastre?
Dar dorințele mele sunt deplasate în raport cu orizontul de interese al cetățenilor pomeniți aici.
Ce să fac, așa sunt eu, utopic.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Desene și cântări

În timp ce reforma în învățământ îmbracă forme hilare, Nicolae Guță e asaltat de femei. Omului i s-a făcut lehamite de atâta amor și a simțit nevoia să se transforme în moralist. Sublimă convertire ! Tot butonând telecomanda, am văzut, în treacăt,  cum amarnic o mai porcăia pe una care consimțise să se culce cu el, după ce cântărețul o implorase în repatate rânduri și îi declarase femeii că o iubește din tot sufletul. Cum ai putut să faci o așa crimă ? se revolta el. Cum ai putut să cedezi la rugămințile mele, chiar până să moară fratele meu ? Ești o...
Nu știu dacă respectiva nu era cumva chiar gagica fratelui său, recent decedat.
E, dacă aș fi avut talentul muzical al lui Guță, n-aș fi ajuns profesor și aș fi dus și eu o viață mai ușoară. Dăscălița de muzichie mă oprea însă la ansamblul coral numai pentru a răbda de foame câteva ore în plus, după cursuri, împreună cu fetele care știau să cânte. Adică să nu se întâmple ca eu să merg acasă și să mă umflu cu ciorbă, în timp ce coristele se luptau cu inaniția, pătimind în numele artei. Așa simțeam toți că era corect. Favoritismele nu erau la locul lor nici în cazul premianților.
La artele plastice n-am strălucit. Poate de aceea îmi place atât de mult pictura. În clasele primare desenam, invariabil, aceeași vulpe jigărită, împușcată de aproape de o fantomă care semăna a om. Mai târziu, la gimnaziu, proful de specialitate ne dădea să copiem, din manual, tablouri celebre. Puneam o coală transparentă peste pictură, trăgeam conturururile și le apăsam pe apoi pe blocul de desen. Cel mai cutremurător tablou ieșit din mâna mea a fost reproducerea după Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Colegii care l-au văzut s-au îmbolnăvit de inimă, iar mentorul nostru a renunțat să ne mai dea teme pentru acasă și a ieșit din clasă, blestemându-și meseria pe care, oricum, o făcea prost.
Ieri n-am mai verificat temele elevilor. Aflasem, cu o seară în urmă, că pixul roșu îi stresează pe micuți. De acum încolo vom scrie cu verde pe caietele lor. E o culoare liniștitoare. N-ar fi totuși mai bine să nu mai scriem deloc, nici ei, nici noi ?
Un coleg mi-a spus că a aflat că ni se va interzice să anunțăm notele elevilor cu voce tare. Îl chemi pe copil la catedră, îi spui în șoaptă, la ureche, cât a obținut, apoi izbucnești în elogii strigate să audă toată lumea. De pildă, dacă a luat 2, sari în sus și țipi plin de entuziasm :
- Bravo, domnule elev ! Admirabil ! Ține-o tot așa ! Viitorul tău va fi minunat ! Și al nostru așijderea !
Dar dacă în curând nu vom mai avea voie să predăm la tablă și să provocăm disconfort celor care n-au chef decât de o țigară și o răchie ? Cafeaua o beau acasă, la prima oră, oferită de părinți, după cum mi-au mărtirisit cei din clasele a V-a. Dacă ni se va interzice să-i rugăm pe elevi să învețe lecția ?
Mă gândesc de multă vreme să-l rog pe generosul Horia Gârbea să-mi găsească pe undeva un post de portar.
Până una-alta, doctorul Valeriu Flueraru mi-a zis că mă angajează grădinar la căsuța lui de vacanță.

duminică, 20 ianuarie 2013

România bolnavă

Am însoțit pe cineva care a mers, la urgență, să-și facă niște analize într-un cunoscut spital bucureștean. Holurile gemeau de bolnavi, toate vârstele fiind bogat reprezentate. Zeci de tărgi nu conteneau să intre pe ușile batante. N-aveai loc să respiri sau să arunci un ac.
Și era zi liberă.
Populația României este bolnavă și se grupează în grămezi nesfârșite, parcă pentru a se salva. Ca peștii care se adună în bancuri, ca să scape de prădători.
La birourile pentru plata taxelor.
Pe la hramuri, în căutare de sarmale și de apă sfințită.
La serviciile de circulație pentru preschimbarea permiselor de condus.
La promoțiile iluzorii oferite de unele magazine.
În cârciumi.
În farmacii.
În spitale.
Oriunde se dă ceva gratis.
Un fost director de școală a fost nevoit să se trateze în străinătate. Omul mi-a povestit calvarul prin care a trecut. I se umflaseră niște ganglioni situați la baza mandibulei.
Chirurgul bucureștean pe care l-a contactat i-a spus că îl va opera, dar va fi nevoit să-i taie nervul, iar el, pacientul, va rămâne cu maxilarul atârnând în gol, nemaiputând să cuvânteze. Și, oricum, cancerul va evolua. Vânăt la față, profesorul s-a dus acasă și a tremurat trei zile de frică, întins pe pat. Noroc că fiul său este un om înstărit. L-a dus la Viena și a rezolvat problema. Când m-au consultat, nu era nimeni nici înaintea mea, nici după mine, mi-a zis el. L-au operat, i-au tăiat nervul, apoi i l-au conectat la loc. După o săptămână l-au operat în partea cealaltă. Succes total.
Un văr al meu avea necazuri cu ochii. Oftalmologul solicitat i-a spus că nu sunt șanse de vindecare și va rămâne orb. Ruda mea, un munte de om, a căzut pe gânduri. Este un bărbat prea puternic ca să plângă. Dar perspectivele nu erau luminoase. El este șofer profesionist și avea copii de întreținut. Cineva i-a dat ideea să meargă în Germania. A fost examinat, i s-au prescris niște picături care au costat 30 de mărci și nu mai are nicio problemă.
Nu știu ce să mai cred.
În curtea noastră, numai în ultima săptămână au murit două persoane din cauza unor fracturi infectate.
Dar îmbulzeala și disperarea își au punctul de pornire într-o sărăcie care a depășit orice închipuire.  Iar deștepții de la știrile TV vehiculează, cu irsponsabilitate, sume scoase dintr-o minte distrusă de mitomanie  : că un învățător câștigă 2800 de lei, că ar putea să primească în viitor 3600 de lei etc.
O doamnă plecată în SUA a vizitat Cascada Niagara. Acolo, pentru a nu-și uda pantofii, i-au fost date niște sandale impermeabile. La ieșire, o pancartă o anunța că poate dona încălțările cu pricina unor popoare nevoiașe : Romania, SriLanka, Kenya, South Africa, India.
Avem, orice s-ar spune, cu ce să ne mândrim.
Suntem primii pe listă.

vineri, 18 ianuarie 2013

LA MULȚI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

Astăzi este ziua de naștere a poetului, prozatorului, eseistului și traducătorului Kocsis Francisko. Îi doresc autorului să se bucure de sănătate și să ne încânte și de acum încolo cu minunatele sale cărți de poeme ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

miercuri, 16 ianuarie 2013

Poetul îndestulat

Sunt de acord că imaginea unui Eminescu sărac este jenantă din multe puncte de vedere. Ne face să ne simțim cumva vinovați.
Un mare critic literar, acum venerabil, pe care îl respect foarte mult, ne explica în facultate că, pentru vremea respectivă, Eminescu a dus o viață la standarde destul de înalte.
Într-adevăr, poetul n-a fost un boschetar.
N-avea nasturi la palton, nici bani să-și cumpere un bilet la teatru. De aceea portarul instituției respective îl ducea în brânci până în stradă.
Dar când își lua leafa, autorul Lacului achita chiria și își putea oferi câteva cărți și niscaiva tutun.
Avea chiar și pantofi în picioare, pe care, la beție, dorea să-i dăruiască, mărinimos, cerșetorilor desculți.
În comparație cu țăranii care mâncau mămăligă cu ciorbă de zarzăre verzi, Eminescu era îndestulat.
Iată și părerea lui Caragiale, care l-a cunoscut pe poet, nu-i așa, mult mai bine decât noi :
Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață ! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim ?”

marți, 15 ianuarie 2013

Ziua lui Eminescu

 Nu știu dacă Eminescu și-a sărbătorit vreodată ziua de naștere.
Nu cred că a făcut-o, așa cum, din alte motive, n-a scris nicio poezie despre Războiul de Independență. Când trupele române au trecut Dunărea, Eminescu a consemnat elogios evenimentul în Timpul, spre supărarea unor conservatori, fiindcă la putere erau liberalii. Poetul și-a motivat gestul prin ideea că interesul național este mai presus de interesele de partid. Ulterior, când alimentele destinate trupelor se vindeau pe piața neagră pentru îmbogățirea unora, iar soldații mureau la propriu de foame în fața redutelor turcești, poetul a fost cuprins de scârbă. A fost un om de o moralitate desăvârșită și n-a împărțit cu nimeni masa lui de brad. N-a făcut compromisuri, n-a mințit și nu și-a trădat prietenii.
 Sunt sigur că dacă ar fi trăit azi, poetul național ar fi dus-o chiar și mai greu decât pe vremea aceea. Probabil că ar fi fost considerat un ins de nefrecventat și ar fi avut de-a face cu justiția.
 Moartea lui Eminescu este, oricum am da-o, suspectă.
Cât timp nu vom ști adevărul despre creatorul limbii române moderne, e ridicol să organizăm festivități în singura zi a anului când ne aducem aminte de el.

P.S. Astăzi este ziua de naștere și a lui Valeriu Cristea, unul dintre cei mai mari critici literari și prozatori din istoria literaturii române. Pentru mine, Valeriu Cristea este viu și ne veghează de undeva de sus. Nu știu dacă îi convine ce vede, dar este o certitudine că a fost un om de o moralitate comparabilă cu a lui Eminescu.

Precizare necesară

Le cer iertare celor care mi-au trimis cărți, iar eu nu am reușit să scriu despre ele. Vreau să fac câteva precizări absolut necesare :
1. Am ales să fiu prozator - sau proza m-a ales pe mine -, dar nu am suficient timp pentru scris și pentru lectură. Serviciul îmi consumă zece ore pe zi și 90% din energie.
2. Se întâmplă uneori să am răgazul să recenzez câte o carte. Nu reușesc să fac acest lucru decât cu 10% din numărul de volume care îmi plac, în ordinea în care le primesc. Și, într-adevăr, avansez idei numai despre opurile care sunt pe gustul meu. Din fericire, deocamdată nu am primit titluri care să-mi displacă. Problema este, cum spuneam, timpul. Dacă mai intervin și alte probleme, este dezastru. N-am putut scrie despre cărțile Margaretei Bineață, ale lui Tudor Cristea sau Stan V. Cristea, despre poemele lui Kocsis Francisko sau  Îngerii din Moscopole de Catia Maxim. Mi-am propus, de aproape jumătate de an, să scriu despre Un om din Est de Ioan Groșan. În fine, am căutat cartea unei prozatoare doi ani și am finalizat, în cele din urmă, o cronică. M-am bucurat după aceea, fiindcă autoarea mi-a scris că am izbutit să fac cea mai profundă și cuprinzătoare cronică despre opera sa.
3. Nu trăiesc într-un mediu care să-mi permită să scriu romane și să fac și critică de întâmpinare. Mă tem că va trebui să renunț la una dintre ele. Și aceea nu va fi proza.
Dar nu înainte de a scrie, oricât de târziu, despre Cristian Meleșteu, Radiografia unei zile de mai, Ed. Cartea Românească, 2012, unul dintre cele mai strălucite debuturi cu care m-am intersectat vreodată.

luni, 14 ianuarie 2013

Un Urmuz contemporan și fabulosul modern


Un debut senzațional, ieșit din toate tiparele existente, este Ceasornicarul dansator, povestiri aberantastice  de Liviu Drugă ( Editura Tracus Arte, 2012 ). Calitatea scriiturii este evidentă  de la primele propoziții ale volumului : „ Îl văd și-acum pe nenorocit cum trecea, prefăcându-se istovit, drept pe mijlocul uliței, știa că nimic nu mă enervează mai mult decât sfidarea asta a lui. Eram deja ieșit târâș în pridvor, cu ochii zdreliți de somn. ” Pot fi sesizate ușor, în cartea lui Liviu Drugă,  câteva straturi ale viziunii narative. Aproape toate povestirile debutează într-un plan aparent realist. Stilul este apăsat-ironic,  cu tușe deformatoare și comice, amintind cumva de Ioan Groșan. Personajul-narator din „Aporiile Luminii și Curcanii-Beznă” face agroturism, iar gesturile sale sunt firești. Le servește mușteriilor ciulama și discută cu ei într-un limbaj de o oralitate reconfortantă. Imediat însă se produce o fractură și ne trezim într-un spațiu fabulos. Personajul își îndeasă în urechi Păsări de Șoapte, pisicile se înghit și se „dezghit” unele pe altele, în apropierea căsuței au crescut brusturi pufoși. Își face apariția și un personaj fantomatic, Vericul, a cărui influență magică se observă în planul realității. Clienții dorm mai mult și mai odihnitor, ciulamaua devine foarte gustoasă, o fetiță desenează dumnezeiește, deși este prima dată când face acest lucru. Acțiunea se desfășoară parcă pe ritmurile lui Junger : „ Mi-a plăcut dintotdeauna să stau noaptea în livada înflorită, când nu era prea răcoare, cu mirosul florilor în nas și să mă uit ore în șir din iarbă, ca un Gulliver, la stelele care se roteau mărunte, fără grabă, și mute, ca niște stropi de apă reci gata să cadă din cer peste mine.” Stilul stă, peste tot, sub semnul unei caligrafii personale : „E o exagerare, evident, dar zic că n-ar fi total exclus ca în noaptea aia întunericul să fi crăpat în câteva locuri de la cât de tare bubuia Vita Plotini din boxele alea mari îndreptate spre livada înflorită și spre cerul zgâriat de nori. Din casă chefliii mei mă strigau de zor, îi auzeam ca prin ceață și cu intermitențe. ”  Situația se complică și mai mult. Naratorul devine Stăpânul Aporiilor Luminii, își fac apariția Curcanii-Beznă și este expusă teoria unei noi Geneze, în care întunericul, lumina și muzica joacă un rol esențial. Aceasta din urmă este, de altfel, o prezență constantă. Este aici un orizont fără limite al jocului literar. Cuțitul lui Rahan  propune reducerea lumii la derizoriu : „ L-am învățat pe Rahan să facă din nori de furtună clătite, să copieze Biblia pe boabe de orez, să croșeteze pulovere din ițele încurcate ale politicii și să închidă toate blogurile proaste, această ultimă îndeletnicire făcându-i, pare-se, cea mai mare plăcere. ” Lucrările de artizanat, pe un fond de basm modern, sunt în spiritul multor povestiri : „ Acum, după 777 de ani de la prima noastră întâlnire pe trepte și tot atâția ani de râcâit aproape zilnic în adâncul hârtiei cu ajutorul micului cuțit, am reușit să îi fac șapte încăperi complet utilate și o grădină suspendată. ” În Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae se pornește, de asemenea, de la o situație anodină, excelent povestită,  și se ajunge la un scenariu incredibil. Personajul principal, un tip mărunt și chel,  este îndrăgostit de o femeie frumoasă și înaltă, Flori. Softul pe care îl folosește pe computer Heraclit se oferă să-l ajute pe bărbat să ia inițiativa. Numai că de Flori este îndrăgostit și un pod, care fuge cu ea în lume. Frumoasa tânără era gravidă cu… podul. Heraclit golește conturile unor cunoscuți și pleacă, împreună cu softul, în urmărirea fugarilor. Softul naște și el un pod micuț, semn că și el îl înșelase, la rândul său, pe Heraclit. Urmăriții sunt ajunși, Heraclit o zăvorăște  pe femeie, cu întreaga ei familie – are patru poduri-copii -, pe un hard extern, „acolo unde îi închisese pe foștii lui parteneri de drum : programul-mamă și plodul-pod. În final, Heraclit Ghionoae își schimbă numele în Heraclit Apolodoreanu și înființează o crescătorie de poduri.  Deși scenariul unor povestiri pare asemănător, subiectul  acestora  urmează, de fapt, linia complicată a gândirii unor filosofi precum Heidegger, Heraclit și Plotin, care nu sunt pomeniți întâmplător în paginile cărții.  Personajele lui Liviu Drugă sunt adevărate concepte pluridimensionale. Un specialist ar avea multe de comentat în această privință. Liviu Drugă este un Urmuz contemporan, luxuriant,  cu o imaginație debordantă,  dar păstrând o oarecare logică în derularea faptelor.  Aș adăuga că textele pot fi citite și ca niște poeme . În realitate,  în Ceasornicarul dansator există multă variație. Un poet de geniu și Dracul este o snoavă intelectuală. În Politică și păsăret faptele devin halucinante. Realul și aberantasticul – termen inventat de Liviu Drugă - se întrepătrund într-un mod fericit. Cele mai reușite bucăți sunt, în opinia mea, textele scurte, cum ar fi Batiscafu dezmățatu’, Jindul, ultimul rimel, Șoricelul roz din ținutul Glossy, Vântul vine legănat,  Strada pe cealaltă parte, Zidul din închisoare. Scriitura impecabilă și straniul bine dozat dau un relief artistic excepțional. Iată Umbra elefantului boem : „ Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii caută pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant.
Talentul lui Liviu Drugă este bătător la ochi, pe alocuri strălucitor. Iată un început de povestire : „ Așa mi-a zis, să-l pocnesc după apusul Soarelui.” ( Rugămintea de la domnu’ Coacăză ) Și un final : „ Sub curbă, primarul Titi Platon mai sparse iar o sticlă și se puse pe scris. ”
Nu voi ascunde că preferințele mele merg net spre pasajele realiste, ca și spe textele scurte, percutante, cu efect literar puternic.
Liviu Drugă este un scriitor foarte înzestrat, cu posibilități artistice multiple, un adevărat Urmuz al zilelor noastre. Romanul Concert în si bemol pentru câinele pământului, pe care îl are în lucru, pare, după paginile publicate pe blog, memorabil.

vineri, 11 ianuarie 2013

Un poem de Horia Gârbea




nu mă numesc william


în fiecare poet
este cîte un mr. hyde
care iese noaptea
din trupul bunului dr. jekyll
un ticălos neruşinat
ucigaş de oameni de treabă
şi de sine

Şi nu adoarme pînă cînd
acea femeie descărnată
nu-şi reazemă pe umărul lui
capul pe care pielea
a putrezit demult

simt şi eu cum
de fiecare dată
o fiară ţîşneşte
din profesorul cumsecade
gata pentru un şir
de masacre
îmi spăl mîinile
în urina fricii lui york
mă mînjesc
cu excrementele groazei
lui richard cerînd un cal
pe cîmpul de luptă

nu mă opresc
pînă cînd sîngele
care curge printre versurile lui will
nu-mi umple gura
călduţ şi sărat

aşa se petrec
nopţile mele şi mă trezesc
ostenit plec anonim
printre cîini de pripas
şi tramvaie
cu povara faptelor mele
şi cu gîndul la crima de mîine

la capătul străzii
dimineaţa
se ridică mereu
un soare uriaş
şi indiferent



miercuri, 9 ianuarie 2013

Acul și crocodilina

Odată cu înmulțirea oamenilor imuni la ideea de cultură, asistăm și la o invazie virală fără precedent. Prin spitale există adevărate culturi de bacterii rezistente la cele mai puternice antibiotice. Pacienți care se internează, zâmbitori, pentru analize ori pentru vreo luxație ies pe poarta spitalului în sicriu, deveniți peste noapte adevărate bombe biologice. Poate numai Crocodilina, viitorul medicament sintetizat dintr-o proteină aflată în sângele crocodilului, va putea să echilibreze cumva ostilitățile.
Ceea ce se petrecea în urmă cu numai câteva decenii pare acum curată ficțiune.
Las la o parte amintirile pe care le am despre bătrânii care povesteau cum părinții lor, întorși de pe front grav bolnavi, își extrăgeau singuri lichidul din plămâni cu ajutorul unor ace de cusut. Dar și medicamentele aveau parcă efecte mai puternice. Copil fiind, am alergat, într-o vară, cu bicicleta până am simțit că-mi iau creierii foc. Și atunci am scos o ciutură de apă rece din fântână și mi-am cufundat capul în ea !  Când eram pe punctul să-mi dau duhul - ajunsesem să nici nu mai văd ! -, maică-mea m-a vindecat cu trei tablete de Penicilina V.
Pe urmă, prin facultate ( adică mai ieri ), am auzit lucruri care mă lăsau cu gura căscată. Internat într-un rând în Spitalul Studențesc, vorbeam cu un argeșean care îmi povestea că în sat la el exista un felcer care avea un mod foarte original de a-și trata bolnavii. Specialistul te întreba :
- Unde te doare, mă ?
- Aici !
Și îi arătai burta, gâtul, piciorul sau spinarea.
Iar el îți făcea o injecție chiar în locul indicat.
Și te vindeca pe loc.
În momentul în care tovarășul meu de suferință a ajuns în acest punct al relatării, în discuție a intervenit un congolez micuț, care trăsese cu urechea la dialogul nostru.
- Eeee, a zis africanul, la noi în sat era un doctor foarte...foarte nervos. Dacă nu-ți dădeai repede pantalonii jos, îți făcea injecția direct prin... prin pantaloni !
Cea mai tare secvență mi-a fost însă relatată de Geo, prietenul și colegul meu de catedră. În Sârbeni, localitatea sa natală, a trăit până mai deunăzi un fel de spițer care scotea măsele, trata răni și făcea injecții. Dacă doreai, îți scotea și cinci măsele la o singură ședință de tratament. Avea o singură seringă și un singur ac pe care îl purta înfipt la reverul hainei de câte ori ieșea la cârciumă. Era un ac rezistent, nu glumă, dar se bontea și el după atâtea împunsături. Proprietarul obiectului nu se descuraja defel și îl ascuțea periodic la polizorul unui prieten.
Păi, dacă ar mai trăi azi tămăduitorul ăla, toate fabricile de echipament medical ar da faliment.

luni, 7 ianuarie 2013

Pitici cântători, în cutii de lemn

Ținutul în care trăiesc era plin de turturele, iar copacii cei mai frumoși erau ulmii și salcâmii. Turturelele au dispărut din pricina invaziei guguștiucilor care veneau din nordul Italiei. În urmă cu șaizeci de ani  exista o singură pereche de asemenea păsări ținute de un tâmplar din Udeni într-o colivie. O vreme au mișunat prin toți arborii, până când fiecare cetățean român a devenit purtător de pușcă.  Ulmii s-au uscat masiv, după electrificarea localității, fiind înlocuiți cu plopi.
Cam tot atunci a venit în ținut un jandarm intrat în legendă. Era de o autoritate care ar fi făcut din el, în alte condiții, un general de armată. Unul veritabil, nu de carton. Era foarte inteligent și competent, ca să nu mai vorbim că, din punct de vedere fizic, era invincibil. Un fel de Wyatt Earp local. Când apărea într-o localitate, toți infractorii se topeau,  în aceeași noapte, încotro vedeau cu ochii. Alții, care voiau să intre în sat și aflau cine e șef de post, făceau imediat cale întoarsă. Au încercat să-l asasineze în repetate rânduri. Fără succes. A fost, nu vorbesc degeaba, un bărbat fără egal. Îl chema Ion Ștefan și i se spunea Iliescu. L-am cunoscut când era foarte bătrân, la pensie, și ne-a ajutat să o creștem pe fiică-mea, când eu și soția eram la școală. A murit la 92 de ani. Un om mare în toate privințele, fără discuție. Îmi dăduse două caiete în care își povestise viața, dar mi le-a luat înapoi până să apuc să le citesc. Am înțeles că s-au pierdut după moartea lui. Doamne, ce mai personaj aș fi scos din el !
Iliescu a fost primul care a adus în ținut un aparat de radio. O cutie mare, de lemn, din care răzbăteau voci omenești și muzică. Toată lumea se crucea. Tatăl meu era copil și, împreună cu vărul său Păpurică, asculta și el lăutarii din aparatul lui Iliescu.
- Nu pricep, zicea tata, cine cântă în cutioara aia.
Păpurică era mai mare și spunea cu prefăcută naivitate :
- Bă, să știi tu că înăuntru sunt niște lăutari mititei, așa, cât păpușile.
- Și cântă întruna ?
- E, și tu acuma ! Cum să cânte întruna ? Are jandarmul o oră când îi scoate afară să se pișe și să se cace. Le dă să mănânce și pe urmă îi bagă la loc.
- Și la ce oră face asta ?
- Nu știu, urmărește-l și tu și află !
Degeaba a tot dat târcoale pe lângă garduri tata, pe atunci un țânc de cinci ani, fiindcă nu a putut să-i vadă pe piticii cântători. Dar a rămas mulți ani convins de ceea ce îi spusese vărul său.
Acum vedem zilnic oameni mici pe ecrane tot mai mari.
Voi încheia cu cea mai simpatică secvența văzută în vacanță la televizor. Se sărbătorește Crăciunul după rit vechi. O rusoaică tânără și frumoasă a fost întrebată ce-și dorește să-i aducă Moș Crăciun.
- Un prinț, a spus ea.
- Călare sau în mașină ? a insistat reporterița.
- Măcar și pi jos, a exclamat fata.

vineri, 4 ianuarie 2013

Ceea ce este de neînțeles

Când moare un om cu adevărat mare, în condițiile în care el nu află în lumina reflectoarelor, toată lumea ignoră evenimentul. De exemplu, cazul lui Constantin Țoiu.
Când moare o vedetă, adevărată sau contrafăcută, reprezentanții presei se bucură atât de mult, încât se înghesuie pe la toate studiourile, ca niște hămesiți care se bat pe bucate la o pomană prelungită, și se întrec în elogii. Urletele lor creează o piramidă de rahat, îngropând adânc trista împrejurare. Laudele deșănțate sunt penibile, în comparație cu rezervele pe care le manifestă alții. Dar nici ăștia, cârcotașii, n-au măsură și îl fac, cu mult talent, albie de porci pe decedat.
Am ajuns să cred că e o mare rușine să mori în România.
Ca și să trăiești, de altminteri.

P.S. În ceea ce privește discuțiile legate de regizorul recent dispărut, voi spune doar atât : una e succesul, alta e valoarea. Fiind o operă de artă, filmul are o funcție estetică. Dacă aceasta lipsește, nu mai este nimic de zis.