„Nunta secolului” mi s-a părut, atât cît am fost nevoit să văd din ea, o piesă de teatru pe înțelesul tuturor. Un basm dramatizat. Scenariu previzibil, fast, eleganță, distincție, lux afișat într-un mod genial. Pe deasupra, aluzii culturale decente.Nu m-am întrebat deloc câte cărți a citit Kate Middleton, fiindcă toți cei care au defilat pe micile ecrane au învățat alte lucruri : tradiția, educația, bunele maniere. Și poate că i-au mai și citit pe Shakespeare, Hardy și ceilalți. În orice caz, participanții la spectacol s-au arătat niște actori desăvârșiți. Cei mai buni din lume.
E sigur că membrii „protipendadei” noastre joacă un teatru de proastă calitate. Sunt niște actori proști. Cei mai proști din lume. Ei nu au nevoie nici de cultură, nici de bun-simț, de nimic.
Sunt multe diferențe între noi și occidentali. Cred însă că mentalitatea face diferența.
Cum s-ar putea modifica mentalitatea unui popor ?
P.S. Apropo de mentalitate. Am fost totdeauna surprins că unii îl consideră pe Cristiano Ronaldo mai bun decât Messi. Diferența în favoarea argentinianului mi se pare bătătoare la ochi. Din punct de vedere sportiv, Ronaldo are un fizic de invidiat, dar și o minte care îl trage mult înapoi.
Messi joacă, într-adevăr, fotbal. Deși pare a fi o făptură plăpândă, e de neoprit. Probabil, cel mai bun jucător din toate timpurile.
vineri, 29 aprilie 2011
ar fi trebuit să mor ieri
lui El Desdichado
ar fi trebuit să mor ieri
o pisică dansa pe pervazul unei ferestre
lovind în răstimpuri cu lăbuța colivia unui canar
ar fi trebuit să mor ieri
am stat câteva momente pe cheiul dâmboviței unde așteptasem un alt tramvai
după ce văzusem împreună cu tata
primul film din viața mea
ar fi trebuit să mor ieri
m-am oprit pe o bancă din cișmigiu
unde stătusem toată noaptea cu un prieten
după ce îl înmormântaseră pe marin preda
ar fi trebuit să mor ieri
m-am odihnit o oră pe treptele facultății de drept
unde cândva îmi așezam capul în poala emiliei
tramvaiul lui cristian mă așteaptă după colț cu discreție
ar fi trebuit să mor ieri
o pisică dansa pe pervazul unei ferestre
lovind în răstimpuri cu lăbuța colivia unui canar
ar fi trebuit să mor ieri
am stat câteva momente pe cheiul dâmboviței unde așteptasem un alt tramvai
după ce văzusem împreună cu tata
primul film din viața mea
ar fi trebuit să mor ieri
m-am oprit pe o bancă din cișmigiu
unde stătusem toată noaptea cu un prieten
după ce îl înmormântaseră pe marin preda
ar fi trebuit să mor ieri
m-am odihnit o oră pe treptele facultății de drept
unde cândva îmi așezam capul în poala emiliei
tramvaiul lui cristian mă așteaptă după colț cu discreție
duminică, 17 aprilie 2011
Ultima cronică la „Ghețarul”
În revista Vatra, tânăra și talentata Cristina Timar publică o cronică la Ghețarul meu. Îi mulțumesc cu căldură, pe această cale, autoarei.
Cristina TIMAR
Apocalipsa albă
1. Deconstruirea realităţii
Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.
2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei
Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______
* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.
Cristina TIMAR
Apocalipsa albă
1. Deconstruirea realităţii
Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.
2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei
Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______
* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
De ce n-am scris nimic un sfert de veac
Prin anul doi de liceu, pentru mine lucrurile mergeau foarte bine. Eram în mare formă fizică, scriam poezii care mi se publicau în reviste de prestigiu și eram foarte respectat de profesorii mei pentru excelentele rezultate la învățătură, pe care le aveam.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei : antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore pe săptămână și îmi erau plătite 20. Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei : antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore pe săptămână și îmi erau plătite 20. Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.
miercuri, 13 aprilie 2011
Un nou roman
Radu Aldulescu scria că nimic nu te obosește mai mult decât scrierea unui roman. El, care a făcut o mie de meserii și a făcut cu mâna lui cam tot ce poate face un om care trebuie să-și câștige existența.
Citeam, cu mulți ani în urmă, în memoriile nu mai știu cui : „L-am văzut pe Andre Malraux. Scrisese romanul Speranța.” Memorialistul vedea scrierea romanului mai importantă decât întâlnirea cu Malraux. Scrierea unui roman, bun sau prost, înseamnă crearea unei lumi. De aceea Camil Petrescu considera că, dacă poeții pot avea un serviciu, romancierii și dramaturgii sunt atât de prinși de lumile pe care le creează, încât le imposibil să aibă și slujbă. Sigur, aș amenda părerea lui Camil, considerând că și poeții sunt prizonierii propriilor plăsmuiri și sunt incompatibili cu programul de lucru al unei instituții. E convingerea mea.
Dar în România poți fi orice un geniu, rămânând un muritor de foame, dacă nu ai o funcție pe undeva ori un locșor cald, în vreun partid politic. Nu contează că ești mediocritate, dobitoc sau un om inteligent. Să fii prins într-o plasă de relații. Asta e totul.
Am mai terminat un roman. Ideal este să lucrezi, la o carte de acest tip, mai mulțin ani. Și nici atunci nu ești sigur că ai desăvârșit-o. Mereu îți spui că încă n-ai scris cel mai bun roman. Cel mai valoros e mereu următorul.
Constat însă că pe măsură ce trec anii, ne gândim tot mai mult la cititori. Îi menajăm și le facem sarcina mai ușoară. Poate că marele defect al prozatorului român este că nu se gândește decât să facă o impresie cât mai bună criticilor literari. Să scrie dens, cu relief artistic puternic, cu priză puternică la lumea pe care o inventează, fără să se teamă că omul care deschide cartea s-ar putea plictisi.
În copilărie și în adolescență nu terminam de citit o carte până nu găseam alta, cel puțin la fel de interesantă, în al cărei univers protector să mă pot refugia. Acum nu pot termina de scris un roman până ce nu încep altul, care, mi se pare, va ieși mai bun. Insuportabilă realitate !
În august, anul trecut, am scris ultima propoziție a cărții. De atunci, din dorința de a face textul cât mai coerent, cursiv și accesibil, am tot operat modificări benefice, zic eu, pentru text. Nu vreau să mai pățesc ce s-a întâmplat cu Ghețarul. Am crezut că redactorul, un critic literar eminent, va scoate tot balastul din ce am scris, iar Domnia Sa a tăiat toate cuvintele care începeau cu „p”, răpind bruma de farmec oral pe care îl avea romanul și a lăsat totul baltă. Un puseu de depresie m-a prins tocmai când trebuia să dau „bun de tipar” . Acum am vrut să nu las nimic la voia întâmplării. E un op care, după părerea mea, poate fi citit foarte ușor de un om normal. Am încercat, de asemenea, să dau adâncime viziunii romanești, pentru a nu mă face, vorba lui Breban, de căcat. Ușor, ușor, dar nici chiar așa. Și mai e ceva. Un romancier nu trebuie să fie uluitor pe fiecare pagină, precum Mateiu Caragiale : construcția, viziunea de ansamblu contează..
Acum s-a terminat.
Să văd la ce editură îl voi publica.
Citeam, cu mulți ani în urmă, în memoriile nu mai știu cui : „L-am văzut pe Andre Malraux. Scrisese romanul Speranța.” Memorialistul vedea scrierea romanului mai importantă decât întâlnirea cu Malraux. Scrierea unui roman, bun sau prost, înseamnă crearea unei lumi. De aceea Camil Petrescu considera că, dacă poeții pot avea un serviciu, romancierii și dramaturgii sunt atât de prinși de lumile pe care le creează, încât le imposibil să aibă și slujbă. Sigur, aș amenda părerea lui Camil, considerând că și poeții sunt prizonierii propriilor plăsmuiri și sunt incompatibili cu programul de lucru al unei instituții. E convingerea mea.
Dar în România poți fi orice un geniu, rămânând un muritor de foame, dacă nu ai o funcție pe undeva ori un locșor cald, în vreun partid politic. Nu contează că ești mediocritate, dobitoc sau un om inteligent. Să fii prins într-o plasă de relații. Asta e totul.
Am mai terminat un roman. Ideal este să lucrezi, la o carte de acest tip, mai mulțin ani. Și nici atunci nu ești sigur că ai desăvârșit-o. Mereu îți spui că încă n-ai scris cel mai bun roman. Cel mai valoros e mereu următorul.
Constat însă că pe măsură ce trec anii, ne gândim tot mai mult la cititori. Îi menajăm și le facem sarcina mai ușoară. Poate că marele defect al prozatorului român este că nu se gândește decât să facă o impresie cât mai bună criticilor literari. Să scrie dens, cu relief artistic puternic, cu priză puternică la lumea pe care o inventează, fără să se teamă că omul care deschide cartea s-ar putea plictisi.
În copilărie și în adolescență nu terminam de citit o carte până nu găseam alta, cel puțin la fel de interesantă, în al cărei univers protector să mă pot refugia. Acum nu pot termina de scris un roman până ce nu încep altul, care, mi se pare, va ieși mai bun. Insuportabilă realitate !
În august, anul trecut, am scris ultima propoziție a cărții. De atunci, din dorința de a face textul cât mai coerent, cursiv și accesibil, am tot operat modificări benefice, zic eu, pentru text. Nu vreau să mai pățesc ce s-a întâmplat cu Ghețarul. Am crezut că redactorul, un critic literar eminent, va scoate tot balastul din ce am scris, iar Domnia Sa a tăiat toate cuvintele care începeau cu „p”, răpind bruma de farmec oral pe care îl avea romanul și a lăsat totul baltă. Un puseu de depresie m-a prins tocmai când trebuia să dau „bun de tipar” . Acum am vrut să nu las nimic la voia întâmplării. E un op care, după părerea mea, poate fi citit foarte ușor de un om normal. Am încercat, de asemenea, să dau adâncime viziunii romanești, pentru a nu mă face, vorba lui Breban, de căcat. Ușor, ușor, dar nici chiar așa. Și mai e ceva. Un romancier nu trebuie să fie uluitor pe fiecare pagină, precum Mateiu Caragiale : construcția, viziunea de ansamblu contează..
Acum s-a terminat.
Să văd la ce editură îl voi publica.
marți, 12 aprilie 2011
Străzi care duc direct în mit
E suficient ca o stradă să fie menționată într-o capodoperă ca să devină mitologie. La fel se întâmplă cu cârciumile, cartierele, cătunele sau mahalalele prin care viețuiesc diferite personaje imaginate de scriitori celebri sau unde au trăit, ani buni, personalități însemnate ale culturii noastre.
Calea Victoriei, Sărindar ( Mateiu ! ), Bulevardul Elisabeta, Căderea Bastiliei ( Horia Gârbea ! ), Mântuleasa ( Eliade ! )Piața Amzei ( Nichita ! ), Piața Bobocica ( Aldulescu ! ), Mogoșoaia, Dristor ( Constantin Țoiu cu Galeria sa ! ), Cișmigiu, Capșa, Copou, mahalaua Țicăului ( Creangă, Mihai Ursachi ! ), Bariera Vergului, Dionisie Lupu ( Marin Preda ! ), Str. Plantelor ( unde a murit Eminescu ! ), Hanul cu Tei ( I. Peltz ! ), cimitirul Bellu și câte și mai câte. Trecând prin locurile cu pricina, intri efectiv în universul unor ficțiuni sau te intersectezi cu existențele unor mari oameni.
M-am gândit de multe ori că m-aș simți cel mai bine în Iași, oraș pe care nu l-am văzut niciodată, dar l-am visat de nenumărate ori. Poate în Copou ori în vreo bojdeucă celestă din Țicău.
O întâmplare reală, pe care am mai povestit-o.
Într-o zi, acum aproximativ o sută de ani, un român s-a rătăcit pe străzile Berlinului. Vrând să iasă din încurcătură, el a încercat să ceară sfatul unui trecător. A ochit, în acest scop, un bărbat care arăta a berlinez get-beget : față rumenă, mustață zbârlită, costum impecabil, pălărie pusă pe-o sprânceană.
- Herr, bitte schon, i s-a adresat compatriotul nostru străinului și i-a solicitat, bolborosind, informații în legătură cu locația pe care o căuta.
Neamțul l-a privit cu atenție ( avea o privire vie, inteligentă ) și a început să-i explice românului, într-o germană impecabilă, cum poate să ajungă la destinație. După privirea holbată a bucureșteanului, localnicul și-a dat seama că omul n-a înțeles lămuririle sale și a repetat spusele. De câteva ori. Fără succes. Valahul nu pricepea nimic. Atunci binevoitorul și-a pierdut răbdarea și a zis în românește :
- Al dracu', prost mai ești, mă !
Berlinezul era Caragiale.
M-am întrebat deseori pe ce stradă s-au întâlnit cei doi.
Personajul meu de suflet Ignatius J. Reilly ( din Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole ) locuiește în New Orleans, pe Constantinopole Street, într-o casă minusculă.
P.S. Într-un comentariu, Horia Gârbea mă completează :
„Str. Plantelor - Eliade, Mogoșoaia - Princepele lui E. Barbu (ca și Grivița, Filantropia în Groapa), Antim, Arionoaiei (!), Vaselor - G. Călinescu, Hanul cu Tei - I. Peltz, Caimata - I.L.C., apoi Eliade, C.A. (cheia!) Rosetti - M. Preda, Foișorul la I.L.C. (Lefter Popescu)... ”
Spațiile din literatura universală sunt fascinante. Lăsându-le la o parte pe cele imaginare - Yoknopatawpha, Macondo, Kakania, Deșertul Tătarilor -, mă gândeam la Strada Sadovaia ( Dostoievski, Bulgakov ! ), Arbatul, Nevski Prospekt, Berlin Alexanderplatz ( Doblin ! )... Eroii lui Hemingway au pășit, ca și autorul lor, pe mai toate străzile importante din Europa. Dar Montmartre, Montparnasse, Iasnaia Poliana, Mirgorod ?
Una dintre cărţile marelui critic literar şi prozator Valeriu Cristea este intitulată Spaţiul în literatură. Am citit-o şi am recitit-o. Din păcate, ca şi alte volume importante, a rămas în posesia unui prieten care a şters-o pe meleaguri mai prielnice culturii. E vina mea : simt nevoia să împart cu alţii bucuria lecturii unor opere care mă seduc. Acum caut, prin anticariate, Spaţiul în literatură.
Calea Victoriei, Sărindar ( Mateiu ! ), Bulevardul Elisabeta, Căderea Bastiliei ( Horia Gârbea ! ), Mântuleasa ( Eliade ! )Piața Amzei ( Nichita ! ), Piața Bobocica ( Aldulescu ! ), Mogoșoaia, Dristor ( Constantin Țoiu cu Galeria sa ! ), Cișmigiu, Capșa, Copou, mahalaua Țicăului ( Creangă, Mihai Ursachi ! ), Bariera Vergului, Dionisie Lupu ( Marin Preda ! ), Str. Plantelor ( unde a murit Eminescu ! ), Hanul cu Tei ( I. Peltz ! ), cimitirul Bellu și câte și mai câte. Trecând prin locurile cu pricina, intri efectiv în universul unor ficțiuni sau te intersectezi cu existențele unor mari oameni.
M-am gândit de multe ori că m-aș simți cel mai bine în Iași, oraș pe care nu l-am văzut niciodată, dar l-am visat de nenumărate ori. Poate în Copou ori în vreo bojdeucă celestă din Țicău.
O întâmplare reală, pe care am mai povestit-o.
Într-o zi, acum aproximativ o sută de ani, un român s-a rătăcit pe străzile Berlinului. Vrând să iasă din încurcătură, el a încercat să ceară sfatul unui trecător. A ochit, în acest scop, un bărbat care arăta a berlinez get-beget : față rumenă, mustață zbârlită, costum impecabil, pălărie pusă pe-o sprânceană.
- Herr, bitte schon, i s-a adresat compatriotul nostru străinului și i-a solicitat, bolborosind, informații în legătură cu locația pe care o căuta.
Neamțul l-a privit cu atenție ( avea o privire vie, inteligentă ) și a început să-i explice românului, într-o germană impecabilă, cum poate să ajungă la destinație. După privirea holbată a bucureșteanului, localnicul și-a dat seama că omul n-a înțeles lămuririle sale și a repetat spusele. De câteva ori. Fără succes. Valahul nu pricepea nimic. Atunci binevoitorul și-a pierdut răbdarea și a zis în românește :
- Al dracu', prost mai ești, mă !
Berlinezul era Caragiale.
M-am întrebat deseori pe ce stradă s-au întâlnit cei doi.
Personajul meu de suflet Ignatius J. Reilly ( din Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole ) locuiește în New Orleans, pe Constantinopole Street, într-o casă minusculă.
P.S. Într-un comentariu, Horia Gârbea mă completează :
„Str. Plantelor - Eliade, Mogoșoaia - Princepele lui E. Barbu (ca și Grivița, Filantropia în Groapa), Antim, Arionoaiei (!), Vaselor - G. Călinescu, Hanul cu Tei - I. Peltz, Caimata - I.L.C., apoi Eliade, C.A. (cheia!) Rosetti - M. Preda, Foișorul la I.L.C. (Lefter Popescu)... ”
Spațiile din literatura universală sunt fascinante. Lăsându-le la o parte pe cele imaginare - Yoknopatawpha, Macondo, Kakania, Deșertul Tătarilor -, mă gândeam la Strada Sadovaia ( Dostoievski, Bulgakov ! ), Arbatul, Nevski Prospekt, Berlin Alexanderplatz ( Doblin ! )... Eroii lui Hemingway au pășit, ca și autorul lor, pe mai toate străzile importante din Europa. Dar Montmartre, Montparnasse, Iasnaia Poliana, Mirgorod ?
Una dintre cărţile marelui critic literar şi prozator Valeriu Cristea este intitulată Spaţiul în literatură. Am citit-o şi am recitit-o. Din păcate, ca şi alte volume importante, a rămas în posesia unui prieten care a şters-o pe meleaguri mai prielnice culturii. E vina mea : simt nevoia să împart cu alţii bucuria lecturii unor opere care mă seduc. Acum caut, prin anticariate, Spaţiul în literatură.
duminică, 10 aprilie 2011
Liiceanu, Pleșu și maladiile spiritului
Deschid televizorul și îi văd pe Liiceanu și Pleșu, parcă mai bătrâni decât îi știam, obosiți, ușor tensionați. Apoi, pe măsură ce ideile vin cuminți și li se așează pe buze, cei doi se deschid, înfloresc, întineresc, devin mai frumoși. Adevărurile enunțate îi transfigurează cumva.
Acum văd și diferențele dintre ei. Liiceanu identifică și numește cele mai interesante teme, sondează mai adânc, e un mai bun căutător, Pleșu le formulează cu mai multă relaxare și expresivitate. Inteligența pură și frumusețea inteligenței intuitive.
Astăzi au discutat despre trufie, vanitate, orgoliu, egolatrie, smerenie. Au fost clasificați și puși în insectar politicieni și oameni de televiziune. În fond, inșii cu spiritul mutilat. Fără ranchiună, în șoaptă, cu har. De multe ori am impresia că mereu tinerii noștri corifei se războiesc, indirect și în mod permanent, cu umbra prostiei. Iată, de pildă, profilul egolatrului, cel care nici nu așteaptă să fie lăudat de alții, fiindcă se laudă singur. Ar mai fi și tipul celui care se laudă într-un mod curios și agresiv, aruncând cu noroi în cei pe care îi suspectează că e ceva de capul lor.
Multe idei enunțate de Liiceanu și Pleșu pot fi nuanțate. De ce este ridicol și păgubos vanitosul ? Fiindcă el nu are niciun temei să-și exacerbeze eul, necum să se considere un zeu. Dacă s-ar numi Shakespeare, am putea găsi niște explicații salvatoare. Dar așa ? Profită însă de oportunitatea ocupării unei funcții ori de apartenența la o mare gașcă națională, numită partid politic. Și, dacă e prost, meritele-i apar instantaneu. Dar numai în propriii ochi. Urmarea, toxică pentru întreaga sociatate, este că trufașul ajunge să-și terorizeze și să-și persecute semenii în numele superiorității sale iluzorii. Afacere românească, ce să mai vorbim.
O temă ispititoare formulată de Liiceanu este pânda păcatului. În acest caz, smeritul poate deveni el însuși orgolios. Mi-e și groază să mă gândesc la ce se poate întâmpla dacă pândarul este smerit numai de ochii lumii.
Dialogurile dintre Liiceanu și Pleșu sunt utile pentru oricine, dar sunt de părere că oamenii cu funcții importante în statul nostru ar trebui să le urmărească tot timpul cu atenție, ca pe niște cursuri de consiliere și educație, cu pixul și caietul în mână. Poate așa vor avea și ei în viitor un comportament public cât de cât decent.
Dar pentru asta, mama ei de treabă, trebuie să învețe să ia notițe !
Acum văd și diferențele dintre ei. Liiceanu identifică și numește cele mai interesante teme, sondează mai adânc, e un mai bun căutător, Pleșu le formulează cu mai multă relaxare și expresivitate. Inteligența pură și frumusețea inteligenței intuitive.
Astăzi au discutat despre trufie, vanitate, orgoliu, egolatrie, smerenie. Au fost clasificați și puși în insectar politicieni și oameni de televiziune. În fond, inșii cu spiritul mutilat. Fără ranchiună, în șoaptă, cu har. De multe ori am impresia că mereu tinerii noștri corifei se războiesc, indirect și în mod permanent, cu umbra prostiei. Iată, de pildă, profilul egolatrului, cel care nici nu așteaptă să fie lăudat de alții, fiindcă se laudă singur. Ar mai fi și tipul celui care se laudă într-un mod curios și agresiv, aruncând cu noroi în cei pe care îi suspectează că e ceva de capul lor.
Multe idei enunțate de Liiceanu și Pleșu pot fi nuanțate. De ce este ridicol și păgubos vanitosul ? Fiindcă el nu are niciun temei să-și exacerbeze eul, necum să se considere un zeu. Dacă s-ar numi Shakespeare, am putea găsi niște explicații salvatoare. Dar așa ? Profită însă de oportunitatea ocupării unei funcții ori de apartenența la o mare gașcă națională, numită partid politic. Și, dacă e prost, meritele-i apar instantaneu. Dar numai în propriii ochi. Urmarea, toxică pentru întreaga sociatate, este că trufașul ajunge să-și terorizeze și să-și persecute semenii în numele superiorității sale iluzorii. Afacere românească, ce să mai vorbim.
O temă ispititoare formulată de Liiceanu este pânda păcatului. În acest caz, smeritul poate deveni el însuși orgolios. Mi-e și groază să mă gândesc la ce se poate întâmpla dacă pândarul este smerit numai de ochii lumii.
Dialogurile dintre Liiceanu și Pleșu sunt utile pentru oricine, dar sunt de părere că oamenii cu funcții importante în statul nostru ar trebui să le urmărească tot timpul cu atenție, ca pe niște cursuri de consiliere și educație, cu pixul și caietul în mână. Poate așa vor avea și ei în viitor un comportament public cât de cât decent.
Dar pentru asta, mama ei de treabă, trebuie să învețe să ia notițe !
Moartea, dincolo de florile de cais
Ieri abia observasem că în împrejurimi au înflorit corcodușii, caișii și piersicii și mă pregăteam să scriu ceva, când am aflat că Alex Leo Șerban a murit.
Nu l-am cunoscut personal, am schimbat, în vreo două-trei rânduri, doar impresii pe bloguri, dar dispariția sa mă tulbură și îmi lasă un gust amar.
N-am mai scris nimic.
Nu l-am cunoscut personal, am schimbat, în vreo două-trei rânduri, doar impresii pe bloguri, dar dispariția sa mă tulbură și îmi lasă un gust amar.
N-am mai scris nimic.
vineri, 8 aprilie 2011
Cine a fost George Buzinovski
Eram copil și începusem să citesc România literară. Geo Bogza ne încânta săptămânal cu o tabletă, Nicolae Manolescu ținea cronica literară, iar Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu și Mircea Iorgulescu publicau recenzii ample, număr de număr. La poșta redacției, Geo Dumitrescu îi tipărea pe necunoscuții care îl convingeau că au talent literar. Geo Dumitrescu era un anticalofil convins, nu iubea metaforele prea dichisite, iar răspunsurile sale aveau valoare artistică luate în sine. Pentru a le aproxima, voi spune că semănau cu ale lui Horia Gârbea, lipsindu-le numai umorul pe care îl au rândurile scrise de autorul volumului Fratele mai deștept al lui Kalașnikov. Prin 1971, Geo Dumitrescu a inaugurat rubrica Vă propunem un nou poet cu poemele unui tânăr, George Buzinovski. Mi-au plăcut atât de mult versurile noului autor, încât le știam pe dinafară. Îmi aduc aminte că o poezie îi era dedicată poetei Floriana Tei. Geo Dumitrescu a mai publicat, la rubrica sa, și alți aspiranți la gloria literară : Marius Stănilă ( ce poet ! ), Anca Pedvis, Gheorghe Azap, Mircea Florin Șandru, Valeriu Veliman, Theodor Purice, D. V. Luca, T. Vasilache. Unii au făcut carieră, alții au dispărut din peisaj.
Zeci de ani m-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu atât de înzestratul George Buzinovski. Am aflat răspunsul la această întrebare în urmă cu câteva zile, când răsfoiam ultima carte a scriitorului Tudor Cristea, poet, romancier și critic literar de mare valoare. Ei, bine, am citit cu încântare că George Buzinovski a fost pseudonimul literar al lui Tudor Cristea... Iată, mi-am spus, George Buzinovski n-a renunțat să mai scrie și un mare talent și-a urmat, firesc, drumul către afirmare. Deși nu l-am văzut niciodată, am onoarea de a fi, azi, prieten literar cu Tudor Cristea, căruia îi sunt foarte îndatorat pentru ce a făcut pentru mine, în calitate de director al revistei Litere și de critic literar.
Nicio întâlnire importantă din viața noastră nu este întâmplătoare. Și e bine să răspundem când cineva ne caută, fiindcă poate fi însuși destinul. Fără legătură cu întâmplarea legată de Tudor Cristea, îmi reproșez doar că în tinerețe mi s-a bătut la ușă în repetate rânduri, din diferite direcții, inclusiv religioase, dar eu n-am răspuns, ca și când n-aș fi fost acasă.
P.S. Scriindu-i lui Tudor Cristea despre surpriza pe care mi-a făcut-o, el s-a întrebat / m-a întrebat ce s-o fi ales de poeta Floriana Tei.
Zeci de ani m-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu atât de înzestratul George Buzinovski. Am aflat răspunsul la această întrebare în urmă cu câteva zile, când răsfoiam ultima carte a scriitorului Tudor Cristea, poet, romancier și critic literar de mare valoare. Ei, bine, am citit cu încântare că George Buzinovski a fost pseudonimul literar al lui Tudor Cristea... Iată, mi-am spus, George Buzinovski n-a renunțat să mai scrie și un mare talent și-a urmat, firesc, drumul către afirmare. Deși nu l-am văzut niciodată, am onoarea de a fi, azi, prieten literar cu Tudor Cristea, căruia îi sunt foarte îndatorat pentru ce a făcut pentru mine, în calitate de director al revistei Litere și de critic literar.
Nicio întâlnire importantă din viața noastră nu este întâmplătoare. Și e bine să răspundem când cineva ne caută, fiindcă poate fi însuși destinul. Fără legătură cu întâmplarea legată de Tudor Cristea, îmi reproșez doar că în tinerețe mi s-a bătut la ușă în repetate rânduri, din diferite direcții, inclusiv religioase, dar eu n-am răspuns, ca și când n-aș fi fost acasă.
P.S. Scriindu-i lui Tudor Cristea despre surpriza pe care mi-a făcut-o, el s-a întrebat / m-a întrebat ce s-o fi ales de poeta Floriana Tei.
luni, 4 aprilie 2011
Adevărul
Bătrânul trăia singur și se comporta ca un înțelept. Nu căuta să-și facă prieteni, nu intra în conflict cu nimeni și le ignora pe femei.
Își făcuse o băncuță de lemn la poartă și privea de acolo, impasibil, cum se agită lumea. Așa și muri după după ce suferi un atac de cord, într-o seară de vară.
Rudele sosite de la oraș l-au îngropat în grabă și au plecat înapoi, nu înainte de a se interesa dacă printre săteni nu există vreunul dornic să cumpere casa rămasă. Moșul fusese pus într-un cavou, cu fereastră. Sicriul său avea, de asemenea, capacul prevăzut cu un mic geam prin care putea fi văzut răposatul. Acesta rămase îmbujorat și aproape zâmbitor - ai fi zis că e gata să pufnească în râs de pocinogul care i se întâmplase - mai multe luni după înhumare. Oamenii au început să privească mormântul cu respect și să se închine când treceau prin zonă. Vestea s-a lățit peste tot și televiziunile au făcut mare tămbălău pe tema asta. Un cercetător gras și asudat descinse într-o dimineață în localitate, dornic să lămurească miracolul. El păru lămurit după primele discuții cu vecinii și mărturisi :
- Adevărul e că mortul s-a hrănit numai cu mezeluri și a băgat în el atâtea E-uri că o să mai stea proaspăt și vesel vreo cinci ani.
Un localnic îi altoi savantului doi pumni, pentru erezie, iar musafirul se urcă în mașină, șchiopătând și ștergându-și cu batista sângele care îi curgea din nas.
În studenție, pe când locuiam în 6 Martie, am fost martorul unei discuții dintre doi studenți de la altă facultate. Unul dintre ei avusese examen la filosofie și se întorcea la culcușul său, bucuros că a trecut de momentul difcil, dar cu spaima încă întipărită pe chip.
- Ia zi, mă, ce ți-a căzut ? îl întreba un coleg, ieșit în ușa dormitorului, în pijamale și cu țigara aprinsă între degete.
- Păi, mi-a căzut adăvăru', a răspuns proaspătul examinat.
- Zău ? Și ce-ai zis despre adăvăr ?
- Am zis că adăvăru' e adăvăr, nu e minciună.
- Și profesoru' ce-a spus ?
- A spus că adăvăru' e că mai mult de cinci nu poate să-mi dea.
Ah, adevărurile pe care nu le descoperim la timp, pe care nu vrem să le vedem, care ne surprind nepregătiți să luăm contactul cu ele și care ne macină, încet-încet, până fac din noi niște ignoranți ori niște mincinoși.
Își făcuse o băncuță de lemn la poartă și privea de acolo, impasibil, cum se agită lumea. Așa și muri după după ce suferi un atac de cord, într-o seară de vară.
Rudele sosite de la oraș l-au îngropat în grabă și au plecat înapoi, nu înainte de a se interesa dacă printre săteni nu există vreunul dornic să cumpere casa rămasă. Moșul fusese pus într-un cavou, cu fereastră. Sicriul său avea, de asemenea, capacul prevăzut cu un mic geam prin care putea fi văzut răposatul. Acesta rămase îmbujorat și aproape zâmbitor - ai fi zis că e gata să pufnească în râs de pocinogul care i se întâmplase - mai multe luni după înhumare. Oamenii au început să privească mormântul cu respect și să se închine când treceau prin zonă. Vestea s-a lățit peste tot și televiziunile au făcut mare tămbălău pe tema asta. Un cercetător gras și asudat descinse într-o dimineață în localitate, dornic să lămurească miracolul. El păru lămurit după primele discuții cu vecinii și mărturisi :
- Adevărul e că mortul s-a hrănit numai cu mezeluri și a băgat în el atâtea E-uri că o să mai stea proaspăt și vesel vreo cinci ani.
Un localnic îi altoi savantului doi pumni, pentru erezie, iar musafirul se urcă în mașină, șchiopătând și ștergându-și cu batista sângele care îi curgea din nas.
În studenție, pe când locuiam în 6 Martie, am fost martorul unei discuții dintre doi studenți de la altă facultate. Unul dintre ei avusese examen la filosofie și se întorcea la culcușul său, bucuros că a trecut de momentul difcil, dar cu spaima încă întipărită pe chip.
- Ia zi, mă, ce ți-a căzut ? îl întreba un coleg, ieșit în ușa dormitorului, în pijamale și cu țigara aprinsă între degete.
- Păi, mi-a căzut adăvăru', a răspuns proaspătul examinat.
- Zău ? Și ce-ai zis despre adăvăr ?
- Am zis că adăvăru' e adăvăr, nu e minciună.
- Și profesoru' ce-a spus ?
- A spus că adăvăru' e că mai mult de cinci nu poate să-mi dea.
Ah, adevărurile pe care nu le descoperim la timp, pe care nu vrem să le vedem, care ne surprind nepregătiți să luăm contactul cu ele și care ne macină, încet-încet, până fac din noi niște ignoranți ori niște mincinoși.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)