marți, 31 ianuarie 2017

Suntem conectați!

   Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizorLa un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

duminică, 29 ianuarie 2017

O idee a lui Sigmund Freud

   Am mai scris despre faptul că autorii străini scriu pentru cititori și știu să-și vândă cărțile, în vreme ce românii au ca țintă opinia criticilor literari. Lucruri incitante însă ce găsesc în eseul Scriitorul și activitatea fantasmatică de Sigmund Freud ( Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, pag. 119). Mai întâi, psihanalistul face, lucru extrem de interesant, distincția ”între scriitorii care preiau subiecte existente, asemenea vechilor autori epici și tragici, și cei care par să-și creeze singuri subiectele.” Freud precizează în continuare : ”Ne vom ocupa doar de ultima categorie, iar pentru comparația noastră nu-i vom alege pe scriitorii cei mai apreciați de critică, ci pe autorii mai modești de romane, nuvele și povestiri, care au cititorii cei mai numeroși și mai avizi.” Care este ideea? Pentru Freud, scriitorii mai ”modești” au cititori mai numeroși, iar creatorii de mare valoare au un public select. Altfel spus, cu cât ești mai mare, cu atât te citesc mai puțini oameni. (M-am întrebat deseori care e publicul lui Faulkner, în America. Probabil că opul lui Mircea Mihăieș explică și acest aspect, dar încă n-am citit cartea.) Părerile favorabile ale câtorva critici ar valora mai mult decât entuziasmul a milioane de cititori. Este inevitabil să-i dăm dreptate lui Mircea Cărtărescu, care spunea că un poet/prozator poate să scrie doar pentru el însuși. Culmea ar fi să aflăm că Mircea Cărtărescu luptă din răsputeri să nu fie publicat, tradus, citit și mediatizat! Valoarea e valoare : e recunoscută de puțini, dar nu e aplaudată sau popularizată.
    În acest context, scriitorii români apar într-o lumină favorabilă, prin comparație cu europenii și mai ales cu americanii care au transformat scrisul într-o activitate industrială. Să nu uităm totuși că sunt scriitori de valoare, cu nenumărați cititori. Opera lui Caragiale este, printre multe altele, o lectură mai mult decât plăcută. Ismail Kadare, Philip Roth și Haruki Murakami sunt alte exemple. În realitate avem de-a face cu un compromis. Scriitorul trebuie să fie suficient de original, pentru a-și exprima o viziune proprie asupra lumii, și îndeajuns de accesibil pentru a putea fi înțeles de cât mai mulți cititori. Expresiv și abordabil! Oferta făcută celui care deschide cartea să fie tentantă, dar nu să nu fie facilă. La rândul său, cititorul ar trebui să fie instruit, să aibă un gust artistic format și să nu ia în seamă sirenele trivialului sau propunerile frivole.
 

duminică, 22 ianuarie 2017

Două poeme de Charles Bukowski

Carson McCullers

a murit de alcoolism
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
cărţile ei despre
înspăimântătoarea singurătate
cărţile ei despre
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
au fost tot ce a rămas
din ea
după ce un turist care se plimba
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
a fost imediat depozitată
într-o alta zonă
a vaporului
în timp ce toate din jur
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
( traducere de Petru Dimofte)


Tragi de-o sfoară, mişti păpuşa

oricine trebuie să-nţeleagă
că totul îi poate dispărea într-o
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...

              ( traducere de Dan Sociu )

Oamenii sunt făcuți să fie prieteni

    Izolarea unor oameni este o anomalie. Ei sunt făcuți să comunice între ei și să fie fericiți. Să se bucure pentru binele pe care îl fac. Ați văzut cum sclipesc ochii unui bătrân profesor atunci când își dă seama că elevii săi au înțeles ce le explică el? Ce ați simțit când un medic vă privește în ochi și vă spune că te vei însănătoși, oricât de gravă ar fi situația ta? Nu voi uita niciodată atenția cu care doctorul și colonelul Andrei Bâlbâie m-a tratat în urmă cu mai bine de un deceniu. M-a așteptat cu răbdare în holul spitalului în care lucra, mi-a observat disperarea și mi-a spus, bătându-mă pe umăr : ”Orice problemă e, o vom rezolva.” Și mi-a fost alături, câteva ore pe zi, în toată perioada spitalizării. Ați întâlnit vreun polițist care să te îndrume când ai rătăcit drumul? Ați stat de vorbă cu preoți care v-au făcut să vă simțiți ușurați sufletește? Eu da. Educația și codul genetic reprezintă destinul nostru. Toată lumea se întreabă de ce evreii sunt permanent în vârful vieții sociale, pe toate meridianele lumii. Cineva a demonstrat, cu statisticile pe masă, că ei sunt mult mai bine educați și mai instruiți decât celelalte etnii care trăiesc pe planetă.
    Anul trecut s-a întâmplat să mă aflu în anticamera medicului meu de familie, pentru a solicita o adeverință. În fața mea era o doamnă frumoasă, distinsă, de foarte bună condiție. M-a privit lung și mi-a spus că în urmă cu 36 de ani mi-a fost elevă. Mi-am amintit cine era și că am purtat cu ea, la clasă, discuții mai mult decât interesante. Avea multă personalitate și o uimitoare îndrăzneală a opiniilor. (La clasa dumneaei n-am predat decât latina, o oră pe săptămână!) Acum e directoarea școlii și soția unui om de vază. Culmea a fost că n-a vrut să intre înaintea mea la consultație. I-a explicat doctorului că mi-a fost elevă și că mă respectă foarte mult. Am fost obligat să intru un minut și să mă prefac că am luat hârtia, ca s-o determin să pășească în cabinet. În urmă cu ani, în anticamera unui spital mi s-a întâmplat același lucru cu un preot din aceeași generație cu doamna profesoară, din aceeași localitate. Sunt medii în care familia este responsabilă, după cum sunt locuri în care copiii sunt trimiși la școală așa cum sunt duse vitele la turmă.
     Citesc Eseuri de psihanaliză aplicată de Sigmund Freud. Iată ce găsesc la pag. 20 : ”Freud ar fi scris eseul pentru a-i face plăcere lui Jung, la a cărui părere ținea foarte mult. [...] Faptul că Jung a văzut în Delir și vise în Gradiva de Jensen o deplină reușită îl bucură pe Freud în mod deosebit; el susține chiar că aprobarea ideilor sale de către Jung valorează mai mult decât cea a unui întreg congres medical.
Să precizăm că Jung era, la vremea aceea, discipolul fidel al lui Freud. Emoționant! Asta înseamnă prietenia între două genii. Un mare om scrie un text pentru a-l bucura pe un alt mare om. Cred că acesta este sensul cel mai înalt al existenței noastre : să facem lucruri înălțătoare, pentru a-i încânta pe ceilalți. Artiștii au avut muze și, vai, prieteni cărora le-au dedicat operele lor. Dar de frumusețea creațiilor cu pricina s-a bucurat toată lumea ieșită din tenebrele sălbăticiei.

P.S. Școala modernă se bazează pe niște principii foarte sănătoase. Sunt printre cei care le aprobă și le pun în practică. Dar nu cumva se exagerează când li se cere dascălilor să nu solicite deloc memoria copiilor? Elevul nu trebuie să știe cine a fost Eminescu, în ce ligă a jucat Ștefan cel Mare sau ce turme a păzit Immanuel Kant. Nu trebuie să memoreze teorema lui Pitagora și nu e obligat să rețină când s-a născut el însuși și unde s-a întâmplat minunea. Bun, de acord. Dar în condițiile astea, de ce nu se desființează evaluările, examenele și, în definitiv, întregul sistem de învățământ? Fiindcă, inteligenți cum sunt, elevii au prins șpilul și se autoeducă pe net și la colțul străzii. Nu e nevoie să te trezești din noapte și să mergi într-o instituție mohorâtă, pentru a învăța să înjuri și să dai cu pumnul. În plus, în blestematele astea de școli nu afli o boabă despre împerechere, supremul vis al umanoizilor de orice vârstă.

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Constituția ca o umbrelă

* Am în cap un articol despre Ștefan Agopian. Ezit să scriu textul și fac asta de luni de zile. Am răsfoit ce s-a scris despre prozator și am constatat că în cele mai multe cazuri - sunt prefețe și studii docte - se vehiculează niște generalități care nu ating formula literară inconfundabilă a autorului. Cu câteva excepții ( printre care, helas, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și Paul Georgescu), destui critici l-au tratat inadecvat pe Agopian. M-am izbit de tot felul de dificultăți. Puțini scriitori au atât de mulți dușmani precum autorul lui Tache de catifea. Înțeleg că armeanul are o limbă ascuțită, urzicătoare, dar lucrurile merg mult prea departe. E inadmisibil ca relațiile personale să influențeze negativ receptarea unei opere. Pe urmă am văzut că prozele lui Agopian plac unui număr redus de cititori, unii dintre ei fiind ei înșiși scriitori. ( În acest sens, cititorii seamănă cu autorul : Agopian e un cititor leneș, comod, care nu știe să admire. ) Două lucruri sunt curioase. Agopian nu e un filolog îndrăgostit de pulpa suculentă a vorbelor sau de o sintaxă spectaculoasă : el descinde din afara zonei literare, din lumea chimiei și a numismaticii. E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos. La Agopian, intriga este bine ascunsă ori inexistentă, însă acest aspect nu influențează deloc valoarea indiscutabilă a operei sale. El este un autor rafinat, un stilist, un artist care poate fi gustat doar de cunoscători și de esteți, făcând parte din familia povestitorilor de vocație : Sadoveanu, Galaction, Bănulescu, Paul Georgescu. Cu ultimul are în comun și o amprentă apăsat livrescă. Prin atmosferă și personaje amintește de o ipostază a lui Eugen Barbu. E kafkian în dialoguri și în narațiune și flamand în descrieri. Na, că am început să-i conturez profilul artistic!
În fine, mi-am dat seama că, subliniindu-i meritele, îi voi lua de suflet și pe dușmanii armeanului. Evident că mi-l voi face inamic pe Agopian. Să mă explic. Dacă voi scrie că e mare, unic etc., îmi voi asigura antipatia criticilor de meserie. Ce treabă are ăsta, bă, să vină el și să aibă pretenția că pune lucrurile la punct? La rândul său, Agopian se va supăra și el. E cârcotaș, veșnic nemulțumit. Am scris ”mare”, nu ”foarte mare”. Îl știu pe un cunoscut scriitor care se supără pentru cea mai mică observație, chiar dacă dacă l-ai făcut genial! E mare grădina literaturii române. Oricum aș da-o, n-ar fi bine.  Și mi-e silă de conflicte. Iată un caz în care biografia unui om aduce deservicii majore operei sale. Dacă voi scrie textul, nu voi spune nici că e mare, nici că e minor. Voi defini, pur și simplu, formula sa artistică. Dar tare mi-e teamă că, prin vreo două argumente, i-am făcut deja pe membrii ambelor tabere să-și ascută ghearele. Iar când voi scrie cele câteva rânduri, mă aștept ca un tânăr iscusit și prompt să-mi ia ideile și să dezvolte o teză academică.
* După ce a stat mahmur vreo trei luni, Mutu se pregătește să plece de la Dinamo. A lansat fumigene și s-a dovedit că nu-l poate aduce nici pe Gojgaru, un fost fotbalist la o echipă sătească, ajuns la pensie. Cine are încredere în Mutu? O tută rămâne o tută. A încercat să demoleze ce construiește Andone și n-a reușit. Păcat, mare păcat de acest talent al fotbalului românesc! Dacă la ambiția și la talentul său, Mutu n-ar fi adăugat și o prostie pe măsură, ar fi fost singurul român laureat al Balonului de Aur.
* Am fost emoționat de felul în care Președintele învestit în funcție al Statelor Unite a jurat pe Constituție. Da, e un mod de a juca cinstit. Dar la oportunismul nostru, nu putem judeca lucrurile corect. Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat unui cântăreț și toată lumea bună românească a căzut în extaz. Da, a meritat Nobelul! Da, e un mare poet! Halal! Cum poți să spui asta când încă sunt în viață și scriu Ismail Kadare, Philip Roth și mulți alții? O mai mare bătaie de joc la adresa culturii americane nici nu se putea imagina. A trebuit ca Vargas Llosa, el însuși laureat, să scrie că anul viitor premiul va fi dat unui fotbalist. Eu anunțasem și numele fotbalistului : Cristiano Ronaldo. Obediența cu care acceptăm să ni se vâre pe gât orice porcărie este dezarmantă. Dacă într-un stat este pus un Președinte care n-a fost votat de nimeni, vom începe să urlăm de entuziasm.  Iată adevărata democrație! Iată forța democrației! Lăsând toate astea la o parte, voi spune că admir faptul că americanii se bazează pe niște repere de neclintit, așa cum este Constituția, o adevărată Stea Polară a politicii de peste ocean. Mă gândesc cu amărăciune cum stă treaba cu Constituția noastră. Știu că a fost făcută de Antonie Iorgovan, pe care l-am cunoscut în studenție. Asistent universitar la Drept, omul făcea pe zbirul prin căminele studențești. Era un mârlan, o secătură cu arivismul în sânge și îi puțea caracterul de la o poștă. Se descoperă tardiv că e o Constituție cu hibe etc. Și ce trebuie să facem? O vom schimba, firește, după cum ne vor dicta interesele de moment. Pe ici, pe colo... și anume în punctele esențiale. Va fi Vasile la putere, vom face Constituția lui vasile. Va veni Gheorghe, va fi scrisă Constituția lui Gheorghe. O Constituție ca o pălărie sau ca o umbrelă care îi menajează păcatele și îi protejează apucăturile. În România, fiecare lichea are Constituția sa. Numai cei care muncesc n-au nicio lege de partea lor. Constituția noastră e o operă de ficțiune, din moment ce același text poate fi înțeles în sensuri total opuse. Inculpatul și acuzatorul o invocă deopotrivă și arzător, cu convingerea că acolo stă scrisă dreptatea lor. Înțeleg că avem niște caractere modelate în bătaia vântului, dar fără legi care să reprezinte interesele oamenilor care trudesc pentru o pâine, nu vom fi niciodată o națiune.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Literatura ca o felie de tort

* Nimic nu-l mulțumește pe român! Dacă plouă, ar trebui să ningă. Dacă ninge, ar trebui să fie secetă. Consider că autoritățile au făcut bine că au întrerupt cursurile. Prin cătune există familii care nu au lemne cu care să-și încălzească locuințele, iar copiii nu au un codru de pâine. Sunt cazuri dramatice și constat cu bucurie că statul se implică în ajutorarea celor nevoiași. 
Mărturisesc însă că nu înțeleg înclinația multora de a fi permanent Gică contra și de a critica tot ce se face. Impulsionați de ambiția unor opinii insuficient cântărite, asemenea oameni pot fi foarte ușor manipulați, fiindcă sunt previzibili. Un amic îmi povestea despre șeful său, care voia să dețină controlul total și să aibă mereu ultimul cuvânt. Cum făcea, cum dregea, el reușea să găsească soluția cea mai puțin convenabilă pentru angajați. De pildă, dacă un subordonat dorea concediu în iulie, el îi dădea în august. Și invers. ”Ce fac, bă? m-a întrebat prietenul, că nu știu cum s-o mai dau cu ăsta. Aș vrea concediu în august și mi-e teamă că mă va încurca.” ”Cere-i concediu în iulie și îți va da în august”, i-am sugerat. ”Și dacă îmi dă în iulie?” ”Exclus”, am răspuns. Așa că omul a cerut concediu în iulie și i s-a dat în august.
* Îmi displace lipsa unei minime decențe, din partea FIFA, în premierea până la ridicol a lui Cristiano Ronaldo, care a fost modest la Campionatul European, iar în Liga Campionilor a fost eclipsat de Bale. Oficialitățile mai au să-i pună portughezului, pe freza dată cu gel, coroana regelui Cioabă și să-i ofere prezervative din foiță de aur. În campionatul spaniol, arbitrii joacă și ei pentru madrileni. Prin contrast, Barcelona îi pune lui Messi în spate toate poverile. Echipa n-are portar, n-are antrenor de top, n-are lot de nivelul Realului. Neymar și Suarez sunt inconstanți, jucând după capricii. Messi joacă, Messi driblează, Messi centrează, Messi înscrie. Nu e prea mult?
* Instinctele criminale ale unora mă lasă fără grai. Dacă n-au puști, își cumpără câini de luptă și îi asmut asupra maidanezilor. Spun ce-am mai zis și cu alt prilej : cine omoară câini va ucide și oameni. Din păcate, tot mai mulți contemporani trăiesc la nivelul unor impulsuri primare.
* O informație din România literară : ”Cu 95 de milioane de dolari venit anual, americanul James Patterson nu este doar cel mai bogat autor de romane poliţiste din SUA şi din lume, dar îi întrece, şi oho!, de departe, pe Ronaldo şi Messi, pe Madonna şi Rihanna, ba chiar pe Tom Cruise, aşa că despre John Grisham sau J.K. Rowling nici n-are rost să vorbim, cu bietele lor câştiguri de 12-15 milioane pe lună. A început prin a lucra în publicitate, meserie care, odată învăţată temeinic, l-a ajutat în promovarea propriilor romane, chiar mai înainte de a-şi face propria editură, având în prezent douăzeci de salariaţi, şi de a expedia în toate colţurile mapamondului literar sinopsurile viitoarelor cărţi, publicate uneori independent de romane, dar cu acelaşi succes de casă. Altminteri, Patterson e un singuratic, practic necunoscut în metroul new-yorkez, când se întâmplă să iasă din casă, fost gardian de noapte în tinereţe, într-un azil psihiatric, pe vremea când citea puţine romane, totuşi, ce e drept, Ulise al Joyce printre ele. E dispreţuit de confraţi pentru cantitatea industrială a romanelor publicate, cu ajutorul, în ultimii ani, al „subalternilor” săi, pe care nu-i consideră „negri” sau „metişi”, ci colaboratori, inşi care îi triază subiectele şi-i furnizează informaţia. N-ar avea cum să răzbească de unul singur cu o imaginaţie atât de bogată, dacă n-ar fi ei să se ocupe de partea brută a profesiei. Problema lui e partea netă. Care e, literar şi financiar, considerabilă.”
Ce putem spune? Din artă, literatura a devenit industrie care scoate produse de unică folosință. Nu l-am citit pe Patterson ( îi știu pe John Grisham și pe alții), dar bănuiesc că scrie facil și poate fi citit cu plăcere. Probabil că este deconectant. Prin comparație cu literatura de valoare ( tocmai am terminat de citit Iedera de Grazia Deledda), ale cărei personaje gravitează în jurul unei axe morale, textele de consum ( citesc Fata care s-a jucat cu focul de Stieg Larsson) sunt amorale. Oferă imaginației un spațiu de manevră nelimitat. Singurul lucru indezirabil este crima. Personajele încalcă toate codurile tradiționale și fac ceea ce ar face mulți cititori : descoperă criminali, spionează, se distrează, fac amor cu cine se nimerește. Te minunezi cum a evoluat literatura, de la Faulkner la Patterson. Dar poate că asta nu e literatură, iar operele sunt doar niște torturi de forma cărților. Le mănânci și rămâi cu un gust plăcut în gură. Nu simți nevoia să le recitești. E rău însă că în anumite medii sociale, nimeni nu citește nimic. Nici cărți de specialitate, nici altceva. Excepțiile confirmă regula. Zilele trecute am vorbit la telefon cu un fost coleg de catedră, un om inteligent și instruit, care iubește bibliotecile. Mi-a mărturisit că are cunoscuți care îi spun că el n-are ce să facă și de aceea citește. Și mie mi-a spus o învățătoare că scriu, pentru că am destul timp la dispoziție. În realitate, ca și apropiatul meu, muncesc fizic mai mult decât majoritatea celor care nu deschid o carte. În condițiile astea, ce să le mai cerem copiilor? A citi înseamnă a te informa, a ști mai mult decât ceilalți. Informația reprezintă putere. Cultura și cartea sunt legate de ideea de școală. Luându-le, ca proștii, în răspăr, unii nu fac decât să-și discrediteze nu numai meseria, ci și condiția de oameni civilizați.Pe acest fond, o știre mă înviorează : cineva a jefuit un chioșc de ziare. Nu e librărie cu cărți, dar, orișicât, sunt ziare și reviste, mi-am zis. Citesc mai departe și mă dezumflu : hoțul nu luase din chioșc decât revistele porno.

P.S. Un tânăr scriitor îmi spune, pe Facebook, că foarte mulți oameni consideră că literatura este o ocupație greu de înțeles, neserioasă și inutilă. Abia acum înțeleg și eu atitudinea celor mai mulți cetățeni. Dacă din literatură s-ar câștiga mulți bani, aceasta ar deveni dintr-o dată o meserie serioasă și utilă. Autorul pe care l-am pomenit face însă un lucru foarte sănătos : nu discută despre cărți cu cei care nu știu ce înseamnă creația literară.

duminică, 8 ianuarie 2017

Cărți despre care n-am scris (III). ”Inima-i un vânător singuratic” de Carson McCullers

     Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Ed. Leda, 2005. Cu mulți ani în urmă am citit Ceasornic fără minutare și mi-au plăcut stilul și personajele autoarei. Parcurs recent, volumul Balada tristei cafenele m-a impresionat puternic. Același lucru s-a întâmplat cu Inima-i un vânător singuratic. : deseori, în cazul scriitorilor mari, suntem bulversați de ceea ce ni se relatează și nu ne mai punem problema originalității. Problematica umană ne copleșește, iar esteticul trece în plan secund. Este situația  prozatorilor ruși. Care cititor își mai pune problema tehnicii narative în Demonii sau în Suflete moarte? Prin contrast, la Faulkner, de pildă, te împiedici de schelele pe care s-a așezat romancierul pentru a-și ridica edificiul. ( Interesant este că rușii contemporani sunt plini de artificii încântătoare, care te acaparează la fel de mult ca și impecabila lor scriitură : Andrei Bitov, Evgheni Vodolazkin.) Carson McCullers povestește cursiv întâmplări care au în centru ființe care nu pot comunica normal cu ceilalți, fiind izolate în propria lume interioară. Sunt inadaptați, traumatizați, deformați fizic și afectiv, singuratici, supradotați intelectual, marginalizați. Personajele americancei sunt altfel decât ceilalți membri ai societății și nu găsesc mai pe nimeni care să le înțeleagă. Carson McCullers este o prozatoare a excepțiilor pe care le integrează unui curs firesc de viață, dar care sfârșesc într-o tragedie. Prozatoarea se instalează în inima dramei și a excepționalului, dezvăluind gândurile solitarilor vieții. Anormalul și patologicul este umanizat și devine un mod natural de existență. În același Sud obsedant, doi surzi, evreul John Singer și grecul Spiros Antonapoulos, locuiesc împreună și duc o viață potrivită la cheie, precum un ceas, cu tabieturi și automatisme. Dimineața se prezintă fiecare la lucru. Înainte de despărțire, Singer pune mâna pe umărul lui Antonapoulos și îl privește în ochi. Evreul lucrează la un bijutier, grecul muncește în cofetăria unui compatriot. Seara, după ce se întorc acasă și iau masa ( pregătită de Antonapoulos, care pare și ușor retardat), Singer îi povestește prietenului său întâmplările de peste zi. Uneori cei doi joacă șah, după ce Singer îl ademenește la joc pe Antonapoulos cu o sticlă de băutură bună, iar evreul mută pentru amândoi și îl lasă pe grec să câștige. O dată pe săptămână, Singer împrumută o carte de la bibliotecă și supraponderalul său amic își face o poză la atelierul fotografic. Vinerea se duc la film. Viața lor liniștită e întreruptă brutal de îmbolnăvirea grecului. Apoi acesta începe să aibă un comportament deviant. E nervos, irascibil violent și începe să fure obiecte din restaurante și din magazine. În cele din urmă, patronul său, care îi este văr, îl trimite pe Antonapoulos la un ospiciu aflat la două sute de mile depărtare. Din acest moment, totul se schimbă pentru John Singer. Închiriază altă cameră și ia masa într-o cafenea al cărei patron, Biff Brannon, este el însuși un singuratic, un neînțeles. Treptat, Singer devine confidentul celor care nu-și găsesc locul într-o societate ostilă : un agitator alcoolic, un medic de culoare înstrăinat de familie și o fetiță ieșită din toate tiparele vârstei sale. Mai ales acest ultim personaj este o reușită a cărții. Fata trăiește într-o familie săracă, cu o casă care funcționează ca pensiune pentru alți oropsiți ai soartei. Ziua are grijă de frații ei mai mici. noaptea se plimbă pe străzi și descoperă că există o casă în care se aude un aparat de radio. Se duce des acolo și stă lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Ulterior, când Singer își va cumpăra și el un aparat, va merge în camera acestuia și se va delecta cu muzică chiar când chiriașul nu este acasă. Mick este o fată prea înaltă pentru vârsta ei. Când are răgaz, pictează și compune ea melodii scurte. Are visuri mari și se simte încurajată de privirea inteligentă a lui Singer, care le acordă tuturor cea mai mare atenție. Evreul inspiră încredere și siguranță.( Din scrisorile pe care nu le va expedia niciodată lui Antonapoulos, reiese că nu înțelege nimic din dramele cunoscuților săi, dar le acordă permanent atenție.) Doctorul Copeland vrea să schimbe mentalitatea oamenilor de culoare, dar este părăsit de propria familie. Bolnav de plămâni, el continuă să-și îngrijească bolnavii și să facă planuri revoluționare. E bătut, umilit, rănit grav. Jack e marxist și pretinde că știe secretul societății : cu cât muncesc mai mult cei săraci, cu atât bogații devin mai bogați, iar pauperii, mai lipsiți de mijloace economice. Se îmbată des și încearcă să-și popularizeze ideile, dar este luat în râs de ceilalți. Se bate orbește, cu cine nimerește. Ca și medicul, el pare a găsi o oază de înțelegere în camera surdului pe care, ca și ceilalți, îl vizitează des. Singer se duce periodic la prietenul aflat la ospiciu și îi face cadouri costisitoare. La a doua vizită, îl găsește pe Antonapoulos la infirmerie, bolnav de nefrită. Ultima dată când ajunge la tristul așezământ, află că Antonapoulos murise. Totul se prăbușește în John Singer. La întoarcere, își lasă bagajele pe peronul gării, merge în camera sa și își trage un glonț în piept. Ceilalți rămân neajutorați. Cafeneaua lui Biff Brannon continuă să meargă în pierdere, rebelul Jack o șterge către alte meleaguri ( dar își promite sieși că nu va părăsi Sudul infernal), doctorul Copeland e dus cu căruța la ferma de legume a familiei sale, iar Mick se angajează vânzătoare la un magazin. Renunță la visurile sale și, din inocenta care era, se transformă ușor în femeie, căpătând tușe de vulgaritate.
Graham Greene a scris cândva niște cuvinte demne de a fi reținute : ”Domnișoara McCullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru ca nu are niciun mesaj.
  Carson McCullers realizează personaje rotunde, în termenii lui E. M. Forster. Prin comparație, în opera lui Hemingway, dacă facem abstracție de scriitura desăvârșită, umanitatea este apă de ploaie. Cel din urmă are personaje bidimensionale. Cu un stil adecvat poți scrie povestiri antologice, dar nu poți fi un romancier de calibru. Judecând cu inima, o pun pe Carson McCullers alături de William Faulkner, John Steinbeck și Francis Scott Fitzgerald, cei mai mari scriitori americani, în opinia mea. 

P.S. Uimitor este că prozatoarea americană a publicat Inima-i un vânător singuratic când avea doar 23 de ani.

O cronică literară


 Oana Purice

                                   Ficțiunea ca impostură
Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.
Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.

duminică, 1 ianuarie 2017

Cărți despre care n-am scris (II). Reflecțiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.