Aurele îngerilor păzitori s-au reunit într-o umbrelă protectoare. Cuiele Orionului au slăbit și firmamentul se sprijină pe creștetele noastre. După ce am umblat zile întregi, nehotărâți, prin peștera cu ieșire în cer, ne-am regăsit în sufrageria frigului și un prieten rostește poemul de îmblânzit focul. Ne strângem mâinile și așteptăm. Suntem cei mai buni prieteni de la apariția dinozaurilor încoace.
Dar actorul de serviciu a uitat cuvântul care aduce zăpezile.
marți, 29 noiembrie 2011
duminică, 27 noiembrie 2011
Complexul lui Abel sau despre eutanasierea elitelor
M-am întrebat deseori de ce teritoriul Daciei s-a romanizat rapid, într-un mod inexplicabil și de ce dacii și-au pierdut identitatea și au dispărut ca popor.
Într-un interviu luat de Adrian Păunescu, Constantin Daicoviciu era de părere că dacii nu au avut o limbă unitară și de aceea au fost cuceriți și șterși de pe harta lumii. Alții spun că n-au avut cultul scrierii ori că reprezentau o civilizație inferioară. Sigur, sunt și glasuri care spun că aici a fost leagănul civilizației omenești. Părerea mea sinceră este că dacii au intrat în regres datorită cultului sinucigaș al lumii de dincolo, întreținut de ciudata lor religie. Ei își trimiteau la zei pe cei mai buni oameni. Cei mai mari viteji și învățați, cei mai cinstiți bărbați, cei mai puternici și cei mai frumoși tineri erau trași în țepe și încredințați lui Zamolxis. Dacii erau o seminție care își distrugea elitele. Mai înțelepți, evreii se mulțumeau să sacrifice, pe altarul zeilor, animalele cele mai grase ! De altfel, Dumnezeu semiților nu accepta sacrificii umane din partea poporului ales. Oare de ce fapte îngrozitoare se făceau vinovați presupușii noștri strămoși, încât la ei funcționa într-un grad atât de înalt terapia țapului ispășitor ? De ce aveau ei conștiința încărcată și simțeau nevoia să atribuie propria vinovăție unor oameni cu adevărat superiori ? Prin comparație, creștinismul s-a limitat la un singur țap ispășitor, care a murit și a înviat precum vechii șamani.
N-am moștenit multe de la daci, dar în mod sigur ei ne-au transmis nevroza lor autodistrugătoare. I-am redus la tăcere pe artiști și pe intelectuali, prin înfometare. Marii actori care muncesc toată ziua sunt plătiți cu câteva sute de lei lunar, iar o mizerie omenească, așa cum e primarul Clujului, spune pe telefon că nu se dă jos din pat pentru un fleac de 100 000 de euro !
Nici conștiința unor turpitudini nu poate suporta asemenea monstruozități. Și atunci hahalerele se răzbună pe niște nevinovați. În concluzie, nu mai avem decât grija de a scăpa de maidanezi, imaginea din oglindă a unui popor sortit să creadă într-un zeu care i-a învățat că numai nulitățile au dreptul să se bucure de viață.
Într-un interviu luat de Adrian Păunescu, Constantin Daicoviciu era de părere că dacii nu au avut o limbă unitară și de aceea au fost cuceriți și șterși de pe harta lumii. Alții spun că n-au avut cultul scrierii ori că reprezentau o civilizație inferioară. Sigur, sunt și glasuri care spun că aici a fost leagănul civilizației omenești. Părerea mea sinceră este că dacii au intrat în regres datorită cultului sinucigaș al lumii de dincolo, întreținut de ciudata lor religie. Ei își trimiteau la zei pe cei mai buni oameni. Cei mai mari viteji și învățați, cei mai cinstiți bărbați, cei mai puternici și cei mai frumoși tineri erau trași în țepe și încredințați lui Zamolxis. Dacii erau o seminție care își distrugea elitele. Mai înțelepți, evreii se mulțumeau să sacrifice, pe altarul zeilor, animalele cele mai grase ! De altfel, Dumnezeu semiților nu accepta sacrificii umane din partea poporului ales. Oare de ce fapte îngrozitoare se făceau vinovați presupușii noștri strămoși, încât la ei funcționa într-un grad atât de înalt terapia țapului ispășitor ? De ce aveau ei conștiința încărcată și simțeau nevoia să atribuie propria vinovăție unor oameni cu adevărat superiori ? Prin comparație, creștinismul s-a limitat la un singur țap ispășitor, care a murit și a înviat precum vechii șamani.
N-am moștenit multe de la daci, dar în mod sigur ei ne-au transmis nevroza lor autodistrugătoare. I-am redus la tăcere pe artiști și pe intelectuali, prin înfometare. Marii actori care muncesc toată ziua sunt plătiți cu câteva sute de lei lunar, iar o mizerie omenească, așa cum e primarul Clujului, spune pe telefon că nu se dă jos din pat pentru un fleac de 100 000 de euro !
Nici conștiința unor turpitudini nu poate suporta asemenea monstruozități. Și atunci hahalerele se răzbună pe niște nevinovați. În concluzie, nu mai avem decât grija de a scăpa de maidanezi, imaginea din oglindă a unui popor sortit să creadă într-un zeu care i-a învățat că numai nulitățile au dreptul să se bucure de viață.
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
Există cărți, există cititori !
La Târgul de Carte Gaudeamus, scriitorii își lansează opere importante, care vor rămâne și după ce noi nu vom mai fi.
Horia Gârbea a tradus magistral piesa de teatru Vis de-o noapte-n miezul verii, în Opere, vol IV de William Shakespeare, Editura Paralela 45.
Radu Aldulescu a publicat, într-o nouă variantă, romanul Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească.
Daniel Cristea-Enache va încerca să-și seducă încă o dată cititorii, cu Cinematograful gol, Editura Polirom.
Ioan Suciu și Anton Marin și-au bucurat deja cititorii cu romanele Trei sute de trepte și, respectiv, Povestea unui om și a gândacului său, apărute la Editura Tracus Arte.
Mai tânărul și sclipitorul poet Mugur Grosu a dăruit lumii volumul Grossomodo, Editura Tracus Arte.
Marea surpriză este că și Adrian Năstase și-a scos o carte în lume, iar Ion Iliescu a fost prezent la Târg. Sunt fapte demne de salutat. Să nu uităm că atunci când a vizitat Columbia, prima grijă a vateranului PSD a fost să-l caute pe Garcia Marquez ! Din fericire, unii politicieni români au cultul paginii tipărite. Scriu chiar ei lucrări, ceea ce înseamnă automat că mai și citesc câte ceva. Nu există autor care să nu fie în primul rând un cititor de forță. Din păcate, cei mai mulți dintre cetățenii cu poziții înalte în statul român nu sunt decât admiratorii propriei ignoranțe.
Există cărți, există cititori ! Să ne bucurăm, fiindcă, în definitiv, a citi este una dintre cele mai reprezentative activități umane.
Horia Gârbea a tradus magistral piesa de teatru Vis de-o noapte-n miezul verii, în Opere, vol IV de William Shakespeare, Editura Paralela 45.
Radu Aldulescu a publicat, într-o nouă variantă, romanul Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească.
Daniel Cristea-Enache va încerca să-și seducă încă o dată cititorii, cu Cinematograful gol, Editura Polirom.
Ioan Suciu și Anton Marin și-au bucurat deja cititorii cu romanele Trei sute de trepte și, respectiv, Povestea unui om și a gândacului său, apărute la Editura Tracus Arte.
Mai tânărul și sclipitorul poet Mugur Grosu a dăruit lumii volumul Grossomodo, Editura Tracus Arte.
Marea surpriză este că și Adrian Năstase și-a scos o carte în lume, iar Ion Iliescu a fost prezent la Târg. Sunt fapte demne de salutat. Să nu uităm că atunci când a vizitat Columbia, prima grijă a vateranului PSD a fost să-l caute pe Garcia Marquez ! Din fericire, unii politicieni români au cultul paginii tipărite. Scriu chiar ei lucrări, ceea ce înseamnă automat că mai și citesc câte ceva. Nu există autor care să nu fie în primul rând un cititor de forță. Din păcate, cei mai mulți dintre cetățenii cu poziții înalte în statul român nu sunt decât admiratorii propriei ignoranțe.
Există cărți, există cititori ! Să ne bucurăm, fiindcă, în definitiv, a citi este una dintre cele mai reprezentative activități umane.
joi, 24 noiembrie 2011
Nu există scriitor american precum Faulkner
Am citit târziu Nu există țară pentru bătrâni de Corman McCarthy, având mereu în minte ecranizarea făcută după roman. Am văzut de două ori filmul și am fost fascinat de ucigașul plătit jucat de Javier Bardem, care aici semăna, în mod straniu, cu scriitorul Mircea Cărtărescu. În schimb, figura distrusă de cratere, pâraie și pârâiașe a lui Tommy Lee Jones, interpretându-l pe șeriful Bell, mi-a făcut rău. (Aceeași senzație am avut-o când l-am văzut pe Richard Burton aproape descompus, interpretându-l pe Richard Wagner. )
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.
luni, 21 noiembrie 2011
Dacii și crocodilii
Dintr-un articol foarte documentat ( http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/ ) aflu că dacii aveau de la patru-cinci până la treizeci de neveste. Femeile frumoase erau achiziționate la prețuri ridicate, iar cele urâte își cumpărau soții. Oameni cu vederi largi, dacii nu țineau la virginitate. Fetele nemăritate se împreunau cu oricine, după pofta inimii, dar după căsătorie erau păzite cu strășnicie. Cea mai iubită soție a unui mort lupta pentru onoarea de a fi înjunghiată ( de rudă cea mai apropiată ) lângă leșul bărbatului ei și era arsă împreună cu acesta. Văduvele rămase se pețeau chiar lângă rugul funerar sau se moșteneau ca orice bun material rămas după un dispărut. Din aceste obiceiuri se trage, probabil, Târgul de Fete de pe muntele Găina.
Ar fi fost de așteptat ca dacii să se fi înmulțit și să fi stăpânit lumea. Dar ei și-au pierdut identitatea și au dispărut. Într-un fel, e explicabil. Cu atâtea femei pe cap... În schimb, romanii, care nu au avut la început neveste și au fost nevoiți să le fure de la sabini, au întemeiat un imperiu.
Recent s-a descoperit că dinozaurii erbivori erau mâncați de un dușman de temut. Nu este vorba de Tyrannosaurus Rex, ci de crocodilii care trăiesc și astăzi. Ființe hidoase care pândesc din mlaștini, mâl și, în general, din locurile întunecate și duhnitoare. Dinozaurii au apărut acum aproximativ 225 de milioane de ani și au dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Crocodilii au viețuit și ei pe vremea șopârlelor uriașe, dar ne veghează, din mocirlă, și acum. Atâtea civilizații înfloritoare s-au prefăcut în praf și pulbere, însă reprilele astea sunt nemuritoare. Oare secretul supraviețuirii lor e sistemul imunitar foarte puternic ? Se știe că din sângele crocodililor a fost izolată o proteină, crocodilina, care ucide instantaneu bacteriile rezistente la cele mai puternice cefalosporine ! Probabil că, printre ei, procentul de femele e rezonabil.
P.S. Semnalez celor interesați un excelent blog de istorie, http://istoriiregasite.wordpress.com/, aparținând lui Horia Dumitru Oprea.
Ar fi fost de așteptat ca dacii să se fi înmulțit și să fi stăpânit lumea. Dar ei și-au pierdut identitatea și au dispărut. Într-un fel, e explicabil. Cu atâtea femei pe cap... În schimb, romanii, care nu au avut la început neveste și au fost nevoiți să le fure de la sabini, au întemeiat un imperiu.
Recent s-a descoperit că dinozaurii erbivori erau mâncați de un dușman de temut. Nu este vorba de Tyrannosaurus Rex, ci de crocodilii care trăiesc și astăzi. Ființe hidoase care pândesc din mlaștini, mâl și, în general, din locurile întunecate și duhnitoare. Dinozaurii au apărut acum aproximativ 225 de milioane de ani și au dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Crocodilii au viețuit și ei pe vremea șopârlelor uriașe, dar ne veghează, din mocirlă, și acum. Atâtea civilizații înfloritoare s-au prefăcut în praf și pulbere, însă reprilele astea sunt nemuritoare. Oare secretul supraviețuirii lor e sistemul imunitar foarte puternic ? Se știe că din sângele crocodililor a fost izolată o proteină, crocodilina, care ucide instantaneu bacteriile rezistente la cele mai puternice cefalosporine ! Probabil că, printre ei, procentul de femele e rezonabil.
P.S. Semnalez celor interesați un excelent blog de istorie, http://istoriiregasite.wordpress.com/, aparținând lui Horia Dumitru Oprea.
duminică, 20 noiembrie 2011
Caracterul ține de chimia organică
Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe un mare scriitor care mi-a făcut mult bine, în împrejurări cruciale ale vieții mele și căruia nu-i voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscător. Din păcate, până acum n-am reușit să fac nimic pentru el. Omul m-a primit cu afecțiune, m-a tratat ca pe un oaspete de seamă și a pierdut cu mine câteva ore din prețiosul său timp.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința. Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea ( http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința. Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea ( http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
O fată și un pahar cu vin verde
Ieri am auzit că, acum o lună, a murit o femeie pe care o cunoșteam din adolescență. Se numea Silvia. Era talentată, inteligentă, cultă și nonconformistă. Scria, desena, dansa. A avut o viață agitată. De la ea am împrumutat Ulise de Joyce. Tot ea m-a învățat să nu mă plictisesc niciodată. Ultima dată am văzut-o prin Videle, în această vară. Intrasem în curtea Policlinicii pentru a parca mașina și a evita conflictele cu polițiștii. Ea ieșea de acolo și mi-a spus că are cancer de vreo câțiva ani. Am fost consternat, dar i-am spus obișnuitele cuvinte de încurajare. Era optimistă.
- Nu voi muri, fiindcă nu mă lasă băiatul meu, mi-a zis, zâmbitoare.
Așa am aflat că are un fiu care a depășit vârsta majoratului. I-am dat numărul de telefon al celui mai puternic bioenergoterapeut din țară ( mi-l comunicase și mie savantul Radu Ilie Mânecuță ) și ne-am despărțit, promițându-ne că vom ține legătura.
Voi evoca o scenă care este în ton cu spiritul ei ludic și luminos. În tinerețe o vizitam pe fată, însoțit de vărul ei, un pictor talentat. Într-un rând, gazda ne-a servit cu vin. Ciudățenie mare ! La un minut după ce era pus în pahare, vinul roz devenea de un verde intens. Ciocneam, beam și miroseam cu discreție. Era vin adevărat, nu încăpea nicio îndoială, dar nu înțelegeam de ce își schimba culoarea într-un mod atât de spectaculos. Nu îndrăzneam să întrebăm, iar ea râdea de încurcătura noastră. La plecare, pictorul, ușor pilit, a spus din ușă :
- Mulțumim foarte mult ! Am băut un excelent vin verde !
Din toate întâlnirile și discuțiile noastre de atunci n-au rămas decât amintirea vinului verde și replica amicului meu. Acum înclin să cred că totul a fost o farsă nevinovată, pusă la cale de inteligenta mea cunoștință.
Să-i fie țărâna ușoară ! Sunt sigur că ne vom revedea cândva, la o răspântie de ceruri și vom admira împreună firma luminoasă a Paradisului.
- Nu voi muri, fiindcă nu mă lasă băiatul meu, mi-a zis, zâmbitoare.
Așa am aflat că are un fiu care a depășit vârsta majoratului. I-am dat numărul de telefon al celui mai puternic bioenergoterapeut din țară ( mi-l comunicase și mie savantul Radu Ilie Mânecuță ) și ne-am despărțit, promițându-ne că vom ține legătura.
Voi evoca o scenă care este în ton cu spiritul ei ludic și luminos. În tinerețe o vizitam pe fată, însoțit de vărul ei, un pictor talentat. Într-un rând, gazda ne-a servit cu vin. Ciudățenie mare ! La un minut după ce era pus în pahare, vinul roz devenea de un verde intens. Ciocneam, beam și miroseam cu discreție. Era vin adevărat, nu încăpea nicio îndoială, dar nu înțelegeam de ce își schimba culoarea într-un mod atât de spectaculos. Nu îndrăzneam să întrebăm, iar ea râdea de încurcătura noastră. La plecare, pictorul, ușor pilit, a spus din ușă :
- Mulțumim foarte mult ! Am băut un excelent vin verde !
Din toate întâlnirile și discuțiile noastre de atunci n-au rămas decât amintirea vinului verde și replica amicului meu. Acum înclin să cred că totul a fost o farsă nevinovată, pusă la cale de inteligenta mea cunoștință.
Să-i fie țărâna ușoară ! Sunt sigur că ne vom revedea cândva, la o răspântie de ceruri și vom admira împreună firma luminoasă a Paradisului.
vineri, 18 noiembrie 2011
Cum mă jefuiesc piticii
Sunt doi. Unul e chelbos și cu o barbă neîngrijită. Celălalt, păros ca un pui de urs. Apar, în vârful opincilor, imediat după ce eu am terminat, în somn, ultimul om de zăpadă. Se știe că fac momăi de nea pentru fiecare femeie cu care m-am plimbat și pentru toți prietenii cu care am băut vodcă rusească. Piticii șușotesc trei secunde și se vede că sunt dintre aceia care, dacă le întinzi o mână, îți taie și brațul și dup-aia îți încasează pensia de handicapat. Scot repede niște traiste mari și îmi fură mai întâi zăpada. Apoi încep să să cărăbănească în sacii lor ființele de omăt care dau să scape, dar nu pot fugi, fiindcă, potrivit tradiției, nu le-am făcut și picioare. Piticii se scălămbăie și, de bucurie, scot niște limbi roșii, șerpești. Amestecă de-a valma bulgării albi cu mersul Emiliei și mă jefuiesc de poemul pe care Nino Stratan mi-l dedicase cândva ( ningea în textul ăla cu fulgi cât ceștile de cafea ! ) și de mirosul vinului fiert pe care îl beau doi unguri, la etajul al treilea al blocului D, din Complexul Studențesc Grozăvești.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire.
joi, 17 noiembrie 2011
Pedofili și ouă de dinozauri
* Există o țară africană în care pensionarii reprezintă cam 1% din totalul populației. Și trăiesc acolo peste o sută douăzeci de milioane de oameni. Ăia nu au probleme cu sistemul de pensii, dar nici nu vreau să mă gândesc la ce se întâmplă cu bătrânii ! Singura preocupare a localnicilor pare a fi propria înmulțire, pe care profesorii o experimentează cu îndârjire chiar cu elevele, la școală. Într-o notă a Ministerului Educației se arată că nimeni nu poate pune capăt unui flagel devenit obișnuință : dascălii își violează discipolele chiar pe catedră, după încheierea cursurilor sau în pauze. Alea da, recreații ! De ce altă republică ne amintește oare situația mai sus pomenită ?
* S-ar părea că la noi n-au mai rămas de furat decât ouăle dinozaurilor care au trăit acum 67 de milioane de ani. Sunt oameni cu inițiativă care le-au vândut și pe astea !
* Aștept fiecare meci al lui Lucian Bute cu o din ce în ce mai mare încordare : știu că va veni inevitabil și momentul când va fi învins. Numai să aibă destulă înțelepciune și să se retragă fără să piardă nicio luptă. Așa ar fi frumos. Asta ar merita imaginea lui de om și de sportiv excepțional.
* S-ar părea că la noi n-au mai rămas de furat decât ouăle dinozaurilor care au trăit acum 67 de milioane de ani. Sunt oameni cu inițiativă care le-au vândut și pe astea !
* Aștept fiecare meci al lui Lucian Bute cu o din ce în ce mai mare încordare : știu că va veni inevitabil și momentul când va fi învins. Numai să aibă destulă înțelepciune și să se retragă fără să piardă nicio luptă. Așa ar fi frumos. Asta ar merita imaginea lui de om și de sportiv excepțional.
duminică, 13 noiembrie 2011
Dor de DANIEL PIȘCU
Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii. Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care accepta cu fair-play înfrângerea și se bucura, împreună cu ceilalți, de poantele scoase la foc continuu de Daniel. Atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătescă seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uluitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea capodopera, fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici.
- Sigur, sigur, cum să nu ? s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el. Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat, de la distanță, într-o înprejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan. Ei mă fac să lăcrimez de mândrie că sunt om și scriitor român.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătescă seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uluitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea capodopera, fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici.
- Sigur, sigur, cum să nu ? s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el. Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat, de la distanță, într-o înprejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan. Ei mă fac să lăcrimez de mândrie că sunt om și scriitor român.
sâmbătă, 12 noiembrie 2011
Limba de tinichea
Limba ne înalță și tot ea ne coboară.
Limbajul pe care-l folosim ne dă identitate și, în ochii unora ( de pildă, Caragiale ), ne caracterizează implacabil. De cele mai multe ori, cuvintele noastre ne așează acolo unde ne este locul. Putem locui în palate, având la îndemână iahturi și haine scumpe, însă vorbele pe care le scoatem pe gură spun lumii cine suntem. Mi-a plăcut enorm o ironie a lui Mircea Cărtărescu la adresa lui Marin Sorescu : „Sorescu nu vorbea, ci bâiguia, era cu neputință să-l înțelegi. Cred că de-asta și scria literatură, ca să poată spune și el ceva, cât de cât...” Asta nu înseamnă că oamenii care n-au talent oratoric sunt niște proști, iar cei care și-au exersat înclinația de a sporovăi, ore în șir, mereu despre aceleași lucruri, învârtind cu dexteritate niște palavre ca pe niște pietre într-o găleată, sunt cine știe ce valori.
Știți cum vorbesc chirurgii ? Folosind, în fiecare enunț, ziceri care încep cu „p” sau „c”. Un limbaj visceral : ei explorează componentele anatomice ale omului.
Teologii au un stil arhaic, cu parfum de sărbători și de tămâie.
Polițiștii și militarii parcă ar citi din regulamentele de ordine interioare.
Istoricii și savanții vânează ideea.
Filosofii și ziariștii etalează, la derută, o exprimare cam din topor ( vezi CTP ).
Profesorii fac risipă de elemente lexicale și își pun în lumină obsesiile legate de învățătură și indisciplină.
Când auzim termeni precum „ a sabota”, „ a se sustrage” și „trădător” ( vezi conflictul din PSD), ne dăm seama că avem de-a face cu supraviețuitorii unei lumi revolute. Sunt oameni care nu au capacitatea de a se autoeduca, pentru a se adapta zilelor noastre. E toxic că ei încearcă mereu să aibă ultimul cuvânt și vor să pozeze în modele pentru ceilalți. Deși pare un om de treabă, Ion Iliescu este trădat, în primul rând, de propriul grai, care ne arată limitele sale. Mai demult, Emil Constantinescu fusese dat în vileag de niște discursuri ce ilustrau un caracter discutabil. Am regretat totdeauna că Adrian Năstase, un intelectual de rasă, a intrat în politică. Multă vreme a vorbit civilizat ( mai ales când dialoga cu Coposu ), dar mai târziu, noii săi adversari l-au obligat să le arate ouăle și chiar să-i bată cu ele ! Alți lideri sunt făcuți de ocară de fiecare sintagmă pe care o scot pe gură, în deplină concordanță cu un comportament golănesc. Un individ sinistru, Tălmăcean, execută dansuri grotești pe posturile de televiziune.
A fost, mai întâi, limba de lemn a activiștilor: moartă, rigidă, fără putința de a exprima ceva. A venit moda limbii de tinichea, folosite în dublu registru, pentru uzul vedetelor și al politicienilor. E zornăitoare, stridentă, redundantă, fără priză la idee. Deseori cade în construcții de mahala și nu comunică mai nimic, dacă exceptăm ura bestială care mustește din fiecare propoziție.
P.S. 1.Nu uit că Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru, a sponsorizat mai multe apariții editoriale ale unor autori români de prestigiu. Am observat apoi că, în frumoasa tradiție românească, unii l-au înjurat.
2. M-am referit exclusiv la limba vorbită și la cea folosită în presă. Ficțiunile nu intră în discuție, chiar dacă îți poți da seama, după stil, că Saint-Exupéry era un nobil, iar Céline, hai să spunem așa, un om dificil.
Limbajul pe care-l folosim ne dă identitate și, în ochii unora ( de pildă, Caragiale ), ne caracterizează implacabil. De cele mai multe ori, cuvintele noastre ne așează acolo unde ne este locul. Putem locui în palate, având la îndemână iahturi și haine scumpe, însă vorbele pe care le scoatem pe gură spun lumii cine suntem. Mi-a plăcut enorm o ironie a lui Mircea Cărtărescu la adresa lui Marin Sorescu : „Sorescu nu vorbea, ci bâiguia, era cu neputință să-l înțelegi. Cred că de-asta și scria literatură, ca să poată spune și el ceva, cât de cât...” Asta nu înseamnă că oamenii care n-au talent oratoric sunt niște proști, iar cei care și-au exersat înclinația de a sporovăi, ore în șir, mereu despre aceleași lucruri, învârtind cu dexteritate niște palavre ca pe niște pietre într-o găleată, sunt cine știe ce valori.
Știți cum vorbesc chirurgii ? Folosind, în fiecare enunț, ziceri care încep cu „p” sau „c”. Un limbaj visceral : ei explorează componentele anatomice ale omului.
Teologii au un stil arhaic, cu parfum de sărbători și de tămâie.
Polițiștii și militarii parcă ar citi din regulamentele de ordine interioare.
Istoricii și savanții vânează ideea.
Filosofii și ziariștii etalează, la derută, o exprimare cam din topor ( vezi CTP ).
Profesorii fac risipă de elemente lexicale și își pun în lumină obsesiile legate de învățătură și indisciplină.
Când auzim termeni precum „ a sabota”, „ a se sustrage” și „trădător” ( vezi conflictul din PSD), ne dăm seama că avem de-a face cu supraviețuitorii unei lumi revolute. Sunt oameni care nu au capacitatea de a se autoeduca, pentru a se adapta zilelor noastre. E toxic că ei încearcă mereu să aibă ultimul cuvânt și vor să pozeze în modele pentru ceilalți. Deși pare un om de treabă, Ion Iliescu este trădat, în primul rând, de propriul grai, care ne arată limitele sale. Mai demult, Emil Constantinescu fusese dat în vileag de niște discursuri ce ilustrau un caracter discutabil. Am regretat totdeauna că Adrian Năstase, un intelectual de rasă, a intrat în politică. Multă vreme a vorbit civilizat ( mai ales când dialoga cu Coposu ), dar mai târziu, noii săi adversari l-au obligat să le arate ouăle și chiar să-i bată cu ele ! Alți lideri sunt făcuți de ocară de fiecare sintagmă pe care o scot pe gură, în deplină concordanță cu un comportament golănesc. Un individ sinistru, Tălmăcean, execută dansuri grotești pe posturile de televiziune.
A fost, mai întâi, limba de lemn a activiștilor: moartă, rigidă, fără putința de a exprima ceva. A venit moda limbii de tinichea, folosite în dublu registru, pentru uzul vedetelor și al politicienilor. E zornăitoare, stridentă, redundantă, fără priză la idee. Deseori cade în construcții de mahala și nu comunică mai nimic, dacă exceptăm ura bestială care mustește din fiecare propoziție.
P.S. 1.Nu uit că Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru, a sponsorizat mai multe apariții editoriale ale unor autori români de prestigiu. Am observat apoi că, în frumoasa tradiție românească, unii l-au înjurat.
2. M-am referit exclusiv la limba vorbită și la cea folosită în presă. Ficțiunile nu intră în discuție, chiar dacă îți poți da seama, după stil, că Saint-Exupéry era un nobil, iar Céline, hai să spunem așa, un om dificil.
joi, 10 noiembrie 2011
Raiul e un fel de NATO
* Un predicator spunea că refuzul de a-i ajuta pe cei aflați în dificultate este, ca și nerecunoștința, un semnal că umanul cedează vizibil în favoarea monstruosului. Afirmațiile sale ( ca și pretenția unui profesor de a fi salutat de foștii săi elevi ! ) capătă o coloratură comică, din moment ce în China, oamenii sunt striviți pe stradă, ca niște bostani. Dacă se întâmplă ca ființa pe care a lovit-o un camion să fie un copil, iar micuțul mai respiră, șoferul dă înapoi și-l mai calcă o dată, pentru a-l ucide, fiindcă, în acest caz, amenda este mai mică. Vom deveni o specie pe care Dumnezeu n-a „prins-o” în Planul Său : niște pocitanii care se amuză de propriile cruzimi.
* Joe Frazier a murit. Îmi aduc aminte că eram un băiețel când el l-a învins la puncte pe Cassius Clay ( Muhammad Ali ). Nu aveam televizor, meciul se desfășurase noaptea și a doua zi dimineața l-am căutat la școală pe vărul meu, Badea, și l-am întrebat cine învinsese. Badea văzuse meciul la un vecin care se număra printre cei trei cetățeni din localitate, care aveau aparatură electronică.
- A bătut Frazier, mi-a spus vărul meu, dezamăgit.
Am rămas câteva clipe tăcuți, triști, apoi m-am întors și m-am îndreptat către clasa mea. Se mai prăbușise un mit.
Pe urmă, Foreman l-a făcut terci pe Frazier, trimițându-l de șase ori la podea, chiar în primele minute ale unui meci memorabil. Cine găsește acum cele mai potrivite cuvinte pentru a-și lua rămas bun de la cel dispărut ? Bineînțeles că Foreman, ca să rămânem pe scena comediei grotești în care jucăm toți : „ Noapte bună, prietene ! ” Îmi sună ca și cum i-ar fi dat un ultim pumn și l-ar fi trimis într-un K.O. veșnic.
* Cineva mi-a relatat un fapt greu de crezut pentru un om care trăiește într-o lume în care concetățenii caută conflictele cu lumânarea. Un bărbat din zona colinară a câștigat la loterie o sumă importantă. Cum a cheltuit omul banii ? I-a umpărat casă unui prieten și a plătit, prin intermediari, operația foarte costisitoare pe care a suportat-o, într-o clinică din Austria, copilul celui mai mare dușman al său. Pradă unei uluieli de factură creștină, un amic l-a întrebat pe norocos dacă nu a înnebunit. Omul a explicat, răbdător, că în rai nu putem pătrunde individual, iar credința nu este un fel de cârnat care se dă gratuit și din care fiecare dintre noi trebuie să apuce cât mai mult. În timp ce interlocutorul său rânjea, piosul a spus :
- Nu poate să-mi fie mie bine, dacă dușmanilor și prietenilor mei le merge rău ! Suntem interconectați ! Cum să-ți spun ? Raiul e un fel de NATO : nu ești primit acolo dacă nu ai tratate de pace semnate cu toată lumea !
* Joe Frazier a murit. Îmi aduc aminte că eram un băiețel când el l-a învins la puncte pe Cassius Clay ( Muhammad Ali ). Nu aveam televizor, meciul se desfășurase noaptea și a doua zi dimineața l-am căutat la școală pe vărul meu, Badea, și l-am întrebat cine învinsese. Badea văzuse meciul la un vecin care se număra printre cei trei cetățeni din localitate, care aveau aparatură electronică.
- A bătut Frazier, mi-a spus vărul meu, dezamăgit.
Am rămas câteva clipe tăcuți, triști, apoi m-am întors și m-am îndreptat către clasa mea. Se mai prăbușise un mit.
Pe urmă, Foreman l-a făcut terci pe Frazier, trimițându-l de șase ori la podea, chiar în primele minute ale unui meci memorabil. Cine găsește acum cele mai potrivite cuvinte pentru a-și lua rămas bun de la cel dispărut ? Bineînțeles că Foreman, ca să rămânem pe scena comediei grotești în care jucăm toți : „ Noapte bună, prietene ! ” Îmi sună ca și cum i-ar fi dat un ultim pumn și l-ar fi trimis într-un K.O. veșnic.
* Cineva mi-a relatat un fapt greu de crezut pentru un om care trăiește într-o lume în care concetățenii caută conflictele cu lumânarea. Un bărbat din zona colinară a câștigat la loterie o sumă importantă. Cum a cheltuit omul banii ? I-a umpărat casă unui prieten și a plătit, prin intermediari, operația foarte costisitoare pe care a suportat-o, într-o clinică din Austria, copilul celui mai mare dușman al său. Pradă unei uluieli de factură creștină, un amic l-a întrebat pe norocos dacă nu a înnebunit. Omul a explicat, răbdător, că în rai nu putem pătrunde individual, iar credința nu este un fel de cârnat care se dă gratuit și din care fiecare dintre noi trebuie să apuce cât mai mult. În timp ce interlocutorul său rânjea, piosul a spus :
- Nu poate să-mi fie mie bine, dacă dușmanilor și prietenilor mei le merge rău ! Suntem interconectați ! Cum să-ți spun ? Raiul e un fel de NATO : nu ești primit acolo dacă nu ai tratate de pace semnate cu toată lumea !
duminică, 6 noiembrie 2011
Casă roșie pe o pajiște verde
Am căutat iarăși casa roșie de pe pajiștea verde.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT ! IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT ! IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.
joi, 3 noiembrie 2011
Sărbătoarea continuă
Nimic nu s-a schimbat. Aceleași rădăcini adormite, vreacuri jilave și fructe fermentate. Același râu respiră și naște cețuri. Aud aievea cântecul euforic al viscolelor de altădată, urările și clopoțeii sărbătorilor de iarnă, văd ninsorile scandinave dansând peste coroanele copacilor.
Nimic nu s-a schimbat. Aici, în câmpie, vara e mai cald decât în Africa, iar iarna e mai frig decât în Siberia. Acum câțiva ani am văzut la televizor un nigerian care se plângea de căldura excesivă din București.
- Și la noi e cald, recunoștea omul de culoare, ștergându-și sudoarea care îi șiroia pe față, dar nu ca la voi !
Am un amic care e originar de prin munții Bârgăului. Lucrând cu el într-o zi de iulie, l-am întrebat cum este iarna la ei.
- Mult mai cald decât aici, a spus el, aprins la față din cauza caniculei.
- Bine, dar eu știam că iarna e mai lungă și mai aspră acolo.
- Mai lungă, da. Dar mai blândă. În depresiuni e frig tare, dar pe culmi, unde am trăit eu, e plăcut. Vara, în schimb, e mai răcoroasă.
Nimic nu s-a schimbat. Elev fiind, veneam de la școală și mă apucam de lecții. Le terminam abia când se însera. Ieșeam să iau puțin aer curat. Negurile se ridicau din trupul inert al pământului, iar ceilalți copii plecau acasă. Rămâneam singur, jucându-mă de-a rătăcitul prin pâcla argintie și rece. Ajugeam la râu și mă minunam de liniștea care domnea pretutindeni. Doar sărbătorile erau pe undeva, pe aproape, în drum către mine. Mă întorceam apoi în casa bunicului și mă așezam lângă soba de pământ văruit, încinsă cu paie de grâu. Lutul din care era făcută soba păstra în el toate miresmele furate din rădăcinile florilor de stepă. La o lampă chioară, cu petrol, mai citeam câteva capitole din Alexandre Dumas sau din Zaharia Stancu, înainte de a mă cufunda în abisul odihnitor al somnului. Mă simțeam ca într-un castel medieval, pierdut prin fiorduri suedeze, unde nimeni nu se putea atinge de mine.
Doar cărțile de care eram îndrăgostit mă așteptau răbdătoare, așezate pe un raft grosolan, confecționat din scânduri negeluite.
Nimic nu s-a schimbat. Aici, în câmpie, vara e mai cald decât în Africa, iar iarna e mai frig decât în Siberia. Acum câțiva ani am văzut la televizor un nigerian care se plângea de căldura excesivă din București.
- Și la noi e cald, recunoștea omul de culoare, ștergându-și sudoarea care îi șiroia pe față, dar nu ca la voi !
Am un amic care e originar de prin munții Bârgăului. Lucrând cu el într-o zi de iulie, l-am întrebat cum este iarna la ei.
- Mult mai cald decât aici, a spus el, aprins la față din cauza caniculei.
- Bine, dar eu știam că iarna e mai lungă și mai aspră acolo.
- Mai lungă, da. Dar mai blândă. În depresiuni e frig tare, dar pe culmi, unde am trăit eu, e plăcut. Vara, în schimb, e mai răcoroasă.
Nimic nu s-a schimbat. Elev fiind, veneam de la școală și mă apucam de lecții. Le terminam abia când se însera. Ieșeam să iau puțin aer curat. Negurile se ridicau din trupul inert al pământului, iar ceilalți copii plecau acasă. Rămâneam singur, jucându-mă de-a rătăcitul prin pâcla argintie și rece. Ajugeam la râu și mă minunam de liniștea care domnea pretutindeni. Doar sărbătorile erau pe undeva, pe aproape, în drum către mine. Mă întorceam apoi în casa bunicului și mă așezam lângă soba de pământ văruit, încinsă cu paie de grâu. Lutul din care era făcută soba păstra în el toate miresmele furate din rădăcinile florilor de stepă. La o lampă chioară, cu petrol, mai citeam câteva capitole din Alexandre Dumas sau din Zaharia Stancu, înainte de a mă cufunda în abisul odihnitor al somnului. Mă simțeam ca într-un castel medieval, pierdut prin fiorduri suedeze, unde nimeni nu se putea atinge de mine.
Doar cărțile de care eram îndrăgostit mă așteptau răbdătoare, așezate pe un raft grosolan, confecționat din scânduri negeluite.
marți, 1 noiembrie 2011
De ce au asiaticii ochii migdalați
Am avut, printre alții, și câțiva prieteni din Asia : coreeeni, vietnamezi și chinezi. Eram totdeauna uimit de fizionomiile de copii gravi, de râsul nestăvilit și de ochii lor frumoși, ca trași cu penelul. Într-o zi nu mi-am putut ține în frâu curiozitatea și i-am întrebat de ce au ochii migdalați. Mă așteptam ca ei să-mi spună o legendă orientală, plină de tâlcuri adânci. Am rămas însă dezamăgit.
- Nu-ți dai seama de ce avem noi ochii așa ? m-a întrebat, zâmbind, Ri Nham.
- Uite că sunt atât de prost, încât nu m-am prins, am zis eu.
- În Asia, a continuat Ri, e soare în fiecare zi. E un soare puternic, orbitor și trebuie să mijești ochii ca să-l poți suporta. Sute de generații au stat la noi cu ochii strânși de prea multă lumină și așa se face că ni s-au modificat trăsăturile feței.
- Dar ce, bă, în Europa nu răsare soarele ? am făcut eu pe prostul.
- Ba da, mi-a replicat Ri, dar pe aici mai sunt și nori. Și multă, multă umbră. Acolo, în stepele noastre, cerul e gol tot anul.
Da, nu era cine știe ce filosofie. Am râs și l-am bătut pe umeri pe amicul meu atât de isteț.
Multe lucruri au o explicație simplă, numai noi le complicăm inutil.
Dar tot nu pricep, de pildă, de ce oamenii cu capul țuguiat nu l-au tolerat pe Oblio printre ei și, prin intrigile Contelui malefic, l-au exilat în Pădurea-fără-Rost ?
Și din ce motiv cei cu capete trapezoidale nu-i suportă pe cei cu capete rotunde ?
De ce nasurile lungi sunt în război cu cele cârne, iar mustățile-pămătuf intră în conflict cu suratele lor aranjate în furculiță ?
- Nu-ți dai seama de ce avem noi ochii așa ? m-a întrebat, zâmbind, Ri Nham.
- Uite că sunt atât de prost, încât nu m-am prins, am zis eu.
- În Asia, a continuat Ri, e soare în fiecare zi. E un soare puternic, orbitor și trebuie să mijești ochii ca să-l poți suporta. Sute de generații au stat la noi cu ochii strânși de prea multă lumină și așa se face că ni s-au modificat trăsăturile feței.
- Dar ce, bă, în Europa nu răsare soarele ? am făcut eu pe prostul.
- Ba da, mi-a replicat Ri, dar pe aici mai sunt și nori. Și multă, multă umbră. Acolo, în stepele noastre, cerul e gol tot anul.
Da, nu era cine știe ce filosofie. Am râs și l-am bătut pe umeri pe amicul meu atât de isteț.
Multe lucruri au o explicație simplă, numai noi le complicăm inutil.
Dar tot nu pricep, de pildă, de ce oamenii cu capul țuguiat nu l-au tolerat pe Oblio printre ei și, prin intrigile Contelui malefic, l-au exilat în Pădurea-fără-Rost ?
Și din ce motiv cei cu capete trapezoidale nu-i suportă pe cei cu capete rotunde ?
De ce nasurile lungi sunt în război cu cele cârne, iar mustățile-pămătuf intră în conflict cu suratele lor aranjate în furculiță ?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)