Într-un interviu, cunoscutul poet Emil Brumaru spune despre Radu Petrescu : "Cu Radu Petrescu, om de o rară fervoare estetică şi de-o verticalitate de nedezminţit, mi-a făcut cunoştinţă Florin Mugur, ce-i editase o parte din cărţi. Mă duceam la el în vizită, pe Pitar Moş, îmi împrumuta volumaşe franţuzeşti, i-am luat chiar un interviu apărut în Echinox, alt amor de-al meu pînă prin '89. Era incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac. La un moment dat mi-a dat cam tot Sade. Radu Petrescu întreţinea o vastă corespondenţă cu foarte mulţi scriitori tineri. Avea geniu epistolar, un adevărat Flaubert! "
"Incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac " ! Şi câd te gândeşti că era unul dintre cei mai importanţi prozatori români ! S-ar părea că, în România, de multă vreme este umilitor să fii scriitor.
vineri, 28 septembrie 2012
Mă-ta are cratimă, tata n-are virgulă
Pe unii i-a scandalizat ideea unei formaţii de muzică uşoară de a-şi instrui ascultătorii printr-un cântec, Mă-ta are cratimă.
Este interesant că lipsa decenţei în artă este reclamată constant de oameni care nu au nimic în comun, în viaţă, cu această valoare morală. Théophile Gautier arăta, încă din secolul al XIX-lea, că atunci când un pictor introduce, într-unul dintre tablourile sale, un detaliu anatomic, unii aşa-zişi iubitori de artă se apropie de opera respectivă cu o mână la ochi şi cu cealaltă arătând amănuntul incriminat, urlându-şi revolta şi contestând artistului orice merit. Ei, bine, completez eu, ăştia sunt oamenii cei mai imorali cu putinţă. O dată, fiindcă, dacă vom cerceta cu atenţie, vom descoperi că în existenţa de toate zilele ei sunt nişte depravaţi, şi a doua oară, pentru că amestecă lucrurile şi îşi vâră nasul unde nu le fierbe oala. Pe stradă şi la serviciu trebuie să avem bun-simţ. Acesta nu are însă ce să caute în artă sau în ştiinţă, căci, altminteri, ne băgăm de bunăvoie într-o cuşcă pentru şobolani. Bunul-simţ ne spune, de pildă, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului şi nu invers. Şi cum ar înţelege un om neinstruit teoriile lui Einstein şi pictura lui Kandinsky ? Respectul, buna-cuviinţă şi pudoarea ţin de un plan al realului. Este ruşinos să faci anumite lucruri, dar e firesc să le utilizezi pentru a realiza un tablou, o carte ori un film. E condamnabil să furi şi să ucizi, dar nu este interzis să scrii despre crime şi ilegalităţi. E, iarăşi, amuzant că inşii cei mai neruşinaţi îşi manifestă, zbierând, jena, în legătură cu operele de artă mai decoltate ! Pe când eram soldat într-o unitate de vânători de munte, un camarad, acum regizor celebru, l-a surprins pe un hoţ care încerca să-i fure ceasul. Mă credeţi că amicul meu nu s-a supărat cine ştie ce, deşi era un ceas scump, dar furul s-a făcut foc şi pară, că a fost decoperit ? În schimb, la rigoare, trivialul utilizat cu talent poate fi socotit o categorie estetică. De aceea Mihai Mărgineanu este un mare artist, iar cei care se fac critici de cinema, din perspectiva unei moralităţi inexistente, sunt ridicoli. Fiecare pasăre cu propria limbă se caracterizează !
Este interesant că lipsa decenţei în artă este reclamată constant de oameni care nu au nimic în comun, în viaţă, cu această valoare morală. Théophile Gautier arăta, încă din secolul al XIX-lea, că atunci când un pictor introduce, într-unul dintre tablourile sale, un detaliu anatomic, unii aşa-zişi iubitori de artă se apropie de opera respectivă cu o mână la ochi şi cu cealaltă arătând amănuntul incriminat, urlându-şi revolta şi contestând artistului orice merit. Ei, bine, completez eu, ăştia sunt oamenii cei mai imorali cu putinţă. O dată, fiindcă, dacă vom cerceta cu atenţie, vom descoperi că în existenţa de toate zilele ei sunt nişte depravaţi, şi a doua oară, pentru că amestecă lucrurile şi îşi vâră nasul unde nu le fierbe oala. Pe stradă şi la serviciu trebuie să avem bun-simţ. Acesta nu are însă ce să caute în artă sau în ştiinţă, căci, altminteri, ne băgăm de bunăvoie într-o cuşcă pentru şobolani. Bunul-simţ ne spune, de pildă, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului şi nu invers. Şi cum ar înţelege un om neinstruit teoriile lui Einstein şi pictura lui Kandinsky ? Respectul, buna-cuviinţă şi pudoarea ţin de un plan al realului. Este ruşinos să faci anumite lucruri, dar e firesc să le utilizezi pentru a realiza un tablou, o carte ori un film. E condamnabil să furi şi să ucizi, dar nu este interzis să scrii despre crime şi ilegalităţi. E, iarăşi, amuzant că inşii cei mai neruşinaţi îşi manifestă, zbierând, jena, în legătură cu operele de artă mai decoltate ! Pe când eram soldat într-o unitate de vânători de munte, un camarad, acum regizor celebru, l-a surprins pe un hoţ care încerca să-i fure ceasul. Mă credeţi că amicul meu nu s-a supărat cine ştie ce, deşi era un ceas scump, dar furul s-a făcut foc şi pară, că a fost decoperit ? În schimb, la rigoare, trivialul utilizat cu talent poate fi socotit o categorie estetică. De aceea Mihai Mărgineanu este un mare artist, iar cei care se fac critici de cinema, din perspectiva unei moralităţi inexistente, sunt ridicoli. Fiecare pasăre cu propria limbă se caracterizează !
marți, 25 septembrie 2012
Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane
Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte, undeva, că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !
Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.
Unul se naşte.
Altul publică o capodoperă.
Al treilea se îndrăgosteşte.
Câţiva mor.
Şi tot aşa.
Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.
1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.
1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.
1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
1860. Se naşte Cehov.
Turgheniev publică Părinţi şi copii.
N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.
Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.
1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.
Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.
Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.
1872. În timp ce Dostoievski dăruieşte cititorilor săi Demonii, Titu Maiorescu îmbogăţeşte literele noastre cu Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Alteori ne înseninăm.
În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.
Una dintre informaţiile care m-au emoţionat cel mai mult a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".
Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.
Unul se naşte.
Altul publică o capodoperă.
Al treilea se îndrăgosteşte.
Câţiva mor.
Şi tot aşa.
Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.
1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.
1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.
1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
1860. Se naşte Cehov.
Turgheniev publică Părinţi şi copii.
N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.
Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.
1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.
Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.
Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.
1872. În timp ce Dostoievski dăruieşte cititorilor săi Demonii, Titu Maiorescu îmbogăţeşte literele noastre cu Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Alteori ne înseninăm.
În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.
Una dintre informaţiile care m-au emoţionat cel mai mult a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".
luni, 24 septembrie 2012
Centenar Caragiale. Cameleonii joviali
Fiind invitat de Horia Gârbea să răspund la o anchetă a revistei Luceafărul de dimineaţă, m-am jucat puţin, încercând să-mi imaginez ce ar mai fi putut scrie Caragiale. El este un scriitor al cărui potenţial creator, ramificat în mai multe direcţii, nu a fost utilizat în proporţie de sută la sută. Nuvelele fantastice sunt la fel de reuşite ca şi schiţele ori piesele sale de teatru. Pe harta afectivă a lecturilor mele, Caragiale figurează alături de Anton Pavlovici Cehov şi Mark Twain. Şi am început să fac nişte presupuneri naive, pornind de la umanitatea evocată de cei trei mari scriitori care au trăit şi au creat aproximativ în aceeaşi perioadă. Aşadar cu cine are Caragiale cele mai multe afinităţi şi ce ar mai fi putut scrie ?
Unele schiţe de Cehov şi mai multe texte ale lui Twain sunt în spiritul lui Caragiale. Umor sănătos, ironie debordantă, detaşare narativă benefică. Caragiale n-ar fi putut fi însă autorul celor mai multe povestiri ale lui Cehov, nici al pieselor de teatru semnate de rus. Dar scriitorul român pare a avea o operă mai modernă, cum rezultă şi din cartea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983. Fantasticul lui Caragiale este unul modern, definit în planul ambiguităţii, aşa cum este acesta teoretizat de Tzvetan Todorov. Cu excepţia Călugărului negru, Cehov are numai bucăţi în care supranaturalul are, în descendenţă gogoliană ( vezi Serile din cătunul de lângă Dikanka ), o natură folclorică şi creştină. Sigur, nu intră în discuţie toate povestirile lui Gogol. În Nasul, Portretul şi Mantaua lucrurile stau cu totul altfel.
Se ştie că, în ultimul său an de viaţă, Caragiale a mărturisit cuiva că vrea să mai scrie trei cărţi, printre care un roman. Nu avem idee care ar fi fost tema acestuia, dar ne putem lăsa pradă reveriei. Trebuie să precizăm că nu este obligatoriu ca un mare scriitor să aibă neapărat în palmares un roman. Romanul caragialian ar fi putut fi asemănător cu Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, cu Un yankeu la curtea regelui Arthur sau Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Eroul caragialian n-ar fi avut statura impozantă a lui Ostap Bender, dar ar fi fost caracterizat de jovialitate, trăsătură mai accentuată în opera românului decât în a confraţilor săi. Probabil că opera caragialiană ar fi fost un roman mai scurt, nuvelele lui Caragiale fiind foarte concentrate şi bogate în semnificaţii. Două loturi poate fi echivalată, fără probleme, cu Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. În vreme de război este, iarăşi, un roman in nuce, ca şi Păcat sau O făclie de Paşti.
Dar să nu divagăm prea mult. În mod cert, Caragiale n-ar fi putut scrie Majurul Prişibeev de Cehov, dar Cameleonul pare ieşit de sub pana autorului Scrisorii pierdute. Personajele lui Caragiale sunt oscilante moral, dar în cadrul unei umanităţi relativ calde, tolerante. La Cehov pendularea personajului se face între o intransigenţă aproape inumană şi obedienţa care trădează laşitatea. Fără verticalitate morală fiind, personajele lui Caragiale sunt îngăduitoare unele cu altele, dar ipocrizia lor constituie o sursă de comic. Sunt nişte cameleoni caracterizaţi de o anumită jovialitate. Câte feţe are Mitică ? Dar Trahanache ? Tipătescu face un joc dublu, ca şi Caţavencu ori ca reprezentantul boborului, Cetăţeanul turmentat. Dacă încurcă borcanele ( sau numărătoarea steagurilor ! ), eroul lui Caragiale nu o ţine pe-a lui, precum majurul Prişibeev, ci o dă la întors şi fraternizează cu duşmanul său. Rică Venturiano e bucuros să pactizeze cu cei care îl înjuraseră de mamă, iar pentru Jupân Dumitrache faptul că Rică le urmărise pe doamnele sale devine neînsemnat când îşi dă seama că maţe-fripte este un mare patriot ! Acelaşi Dumitrache nu se supără când găseşte cingătoarea lui Chiriac în patul soţiei. Dacă obiectul ar fi fost al altcuiva, altfel ar fi stat lucrurile. De dragul prieteniei ( dar şi al enteresului ), unii dintre Miticii lui Caragiale sunt în stare să calce în picioare cele mai severe principii din lume, cum ar fi corectitudinea didactică sau onoarea de familist.
Spuneam, cu alt prilej, că personajele lui Caragiale au evadat din cărţile scriitorului şi au invadat societatea în care trăim. La trecerea hotarului însă, ei şi-au pierdut omenia, păstrându-şi numai păcatele. De aceea ne este atât de dor de lumea lui Caragiale !
Unele schiţe de Cehov şi mai multe texte ale lui Twain sunt în spiritul lui Caragiale. Umor sănătos, ironie debordantă, detaşare narativă benefică. Caragiale n-ar fi putut fi însă autorul celor mai multe povestiri ale lui Cehov, nici al pieselor de teatru semnate de rus. Dar scriitorul român pare a avea o operă mai modernă, cum rezultă şi din cartea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983. Fantasticul lui Caragiale este unul modern, definit în planul ambiguităţii, aşa cum este acesta teoretizat de Tzvetan Todorov. Cu excepţia Călugărului negru, Cehov are numai bucăţi în care supranaturalul are, în descendenţă gogoliană ( vezi Serile din cătunul de lângă Dikanka ), o natură folclorică şi creştină. Sigur, nu intră în discuţie toate povestirile lui Gogol. În Nasul, Portretul şi Mantaua lucrurile stau cu totul altfel.
Se ştie că, în ultimul său an de viaţă, Caragiale a mărturisit cuiva că vrea să mai scrie trei cărţi, printre care un roman. Nu avem idee care ar fi fost tema acestuia, dar ne putem lăsa pradă reveriei. Trebuie să precizăm că nu este obligatoriu ca un mare scriitor să aibă neapărat în palmares un roman. Romanul caragialian ar fi putut fi asemănător cu Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, cu Un yankeu la curtea regelui Arthur sau Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Eroul caragialian n-ar fi avut statura impozantă a lui Ostap Bender, dar ar fi fost caracterizat de jovialitate, trăsătură mai accentuată în opera românului decât în a confraţilor săi. Probabil că opera caragialiană ar fi fost un roman mai scurt, nuvelele lui Caragiale fiind foarte concentrate şi bogate în semnificaţii. Două loturi poate fi echivalată, fără probleme, cu Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. În vreme de război este, iarăşi, un roman in nuce, ca şi Păcat sau O făclie de Paşti.
Dar să nu divagăm prea mult. În mod cert, Caragiale n-ar fi putut scrie Majurul Prişibeev de Cehov, dar Cameleonul pare ieşit de sub pana autorului Scrisorii pierdute. Personajele lui Caragiale sunt oscilante moral, dar în cadrul unei umanităţi relativ calde, tolerante. La Cehov pendularea personajului se face între o intransigenţă aproape inumană şi obedienţa care trădează laşitatea. Fără verticalitate morală fiind, personajele lui Caragiale sunt îngăduitoare unele cu altele, dar ipocrizia lor constituie o sursă de comic. Sunt nişte cameleoni caracterizaţi de o anumită jovialitate. Câte feţe are Mitică ? Dar Trahanache ? Tipătescu face un joc dublu, ca şi Caţavencu ori ca reprezentantul boborului, Cetăţeanul turmentat. Dacă încurcă borcanele ( sau numărătoarea steagurilor ! ), eroul lui Caragiale nu o ţine pe-a lui, precum majurul Prişibeev, ci o dă la întors şi fraternizează cu duşmanul său. Rică Venturiano e bucuros să pactizeze cu cei care îl înjuraseră de mamă, iar pentru Jupân Dumitrache faptul că Rică le urmărise pe doamnele sale devine neînsemnat când îşi dă seama că maţe-fripte este un mare patriot ! Acelaşi Dumitrache nu se supără când găseşte cingătoarea lui Chiriac în patul soţiei. Dacă obiectul ar fi fost al altcuiva, altfel ar fi stat lucrurile. De dragul prieteniei ( dar şi al enteresului ), unii dintre Miticii lui Caragiale sunt în stare să calce în picioare cele mai severe principii din lume, cum ar fi corectitudinea didactică sau onoarea de familist.
Spuneam, cu alt prilej, că personajele lui Caragiale au evadat din cărţile scriitorului şi au invadat societatea în care trăim. La trecerea hotarului însă, ei şi-au pierdut omenia, păstrându-şi numai păcatele. De aceea ne este atât de dor de lumea lui Caragiale !
Etichete:
Anton Pavlovici Cehov,
Cameleonul,
Centenar Caragiale,
Douăsprezece scaune,
Florin Manolescu,
Horia Gârbea,
Ilf şi Petrov,
Luceafărul de dimineaţă,
Majurul Prişibeev,
Mark Twain
sâmbătă, 22 septembrie 2012
Un Karel Čapek feminin sau despre utopia comică
O prozatoare admirabilă, care scrie îngereşte, este Lucia Verona, un veritabil Karel Čapek feminin, prin ingeniozitatea imaginaţiei şi prin umorul firesc, civilizat, de high live. Horia Gârbea îmi lăudase foarte mult precedentul roman al autoarei, un policier, Crima de la jubileu, şi eram foarte curios să-l citesc. Din păcate, n-am găsit nicăieri volumul. Am reuşit, în schimb, să-mi procur Afacerea Clonegate, Editura Tritonic, 2011. Înţeleg că este o reeditare a cărţii Don Juan şi ceilalţi, Biblioteca Bucureşti, 1997.
Primul lucru care sare în ochi în cartea Luciei Verona este perfecta coerenţă a stilului. Aluziile culturale şi un uşor tuşeu publicistic se îmbină desăvârşit : „Parlamentul statului respectiv, reunit în sesiune extraordinară, într-o şedinţă comună a celor două Camere, trebuia să decidă asupra primului clon cu faţă umană, pentru că, aşa cum s-a exprimat un lider de grup parlamentar din opoziţie, clonare să fie, dacă o cer interesele naţiunii, dar să ştim şi noi ! Paginile prozatoarei respiră inteligenţă prin toţi porii, dacă pot spune aşa. Lucia Verona valorifică, în Afacerea Clonegate, mitul lui Don Juan şi o idee mult dragă unora dintre contemporanii noştri : clonarea umană. Cele două elemente sunt prinse într-un scenariu modern, de o fantezie încântătoare şi de un haz nebun. Lucia Verona ştie să scrie cursiv şi elegant.
După ce fuseseră clonate animale, agenţiile de presă anunţă, într-o noapte, că laboratorul de clonare Eden 2 a pus la punct formula clonării umane. Parlamentul ţării cu pricina se reuneşte pentru a stabili cine va fi clonat. Pentru a le explica problema politicienilor, este invitat în Parlament tocmai savantul care „ se pregătea să fabrice oameni în serie„. Acesta este însoţit de ginerele său, care are rolul de a traduce spusele omului de ştiinţă pe înţelesul celor prezenţi. Demonstraţia pe care expertul în clonare o face, folosind nişte pisoi, nu este convingătoare pentru aleşi, pe motiv că „toate pisicile seamănă între ele”. Scenele burleşti abundă :” Un parlamentar îmbătrânit în opoziţie este nevoit să ia cuvântul, fiindcă „ era singurul treaz din cei trei membri prezenţi ai grupului său parlamentar format din unsprezece persoane. De emoţie, în locul foii pe care-şi schiţase cu câteva minute înainte discursul, scoase din buzunar lista cu cumpărături dată de nevastă-sa şi începu să citească.” Obişnuit să fie dezaprobat, deputatul este foarte surprins când cuvintele sale obişnuite – „protestez”, „aşa nu se mai poate „ – stârnesc ropote de aplauze : omul uitase că partidul său ajunsese la guvernare. Prezentarea discuţiilor, sub forma unor stenograme, este savuroasă. O vreme oamenii publici vorbesc despre etimologia şi genul cuvântului „clon”. Ideea clonării agită întreaga societate : „Între timp, în presă clonarea era în toi, titluri-bombă anunţau că în primul val va fi clonată cutare sau cutare personalitate. Apoi venea purtătorul de cuvânt şi declara că încă nu s-a luat nicio decizie în acest sens. Clonarea era la modă, era ultimul răcnet, cântăreţi de muzică uşoară, prelaţi, sportivi, manechine, miliardari declarau în ziare : Vreau să fiu clonat, iar un cotidian inaugurase rubrica Clona zilei. Părinţii îşi potoleau odraslele cu ameninţarea Dacă nu eşti cuminte, te clonez , golanii ieşeau la agăţat cu cu formula Te fac o clonare ?, iar înjurătura sezonului era, evident, aţi ghicit, tu-ţi clona mă-tii, cu varianta clona-te-aş. Posturile de televiziune organizau dezbateri pe tema clonării, punând accentul pe problema etică, desigur : Ce s-ar întâmpla dacă ar fi clonat un criminal sau un dictator ? Copiii se jucau de-a clonarea, adolescenţii mergeau la concertele de clon rock ( care înlocuise hard rock-ul ). Repertoriul teatrelor se adaptase şi el, în stagiunea estivală fiind programate numai comedii cu qui pro quo-uri, în care clasicii gemeni erau înlocuiţi de modernii cloni. O faimoasă reţea de localuri fast food lansase clonburgerul. Şi toată lumea fredona şlagărele verii : Aş vrea să fii clonul meu, să ne iubim mereu şi Hai să ne clonăm sâmbătă seara ".
Nu ştiu dacă am reuşit să dau o idee despre faptul că textul Luciei Verona este plin de sare şi piper. Pe scurt, Parlamentul aprobă clonarea umană, iar cel care va fi clonat va fi decis prin referendum. Ţara în care se petrec întâmplările se numeşte Insula. Aici există tradiţii politice cel puţin ciudate : „Într-un an, la alegerile prezidenţiale ( Insula era republică ) era cât pe ce să câştige un candidat care promisese prelungirea bulevardului principal din capitala ţării în ambele sensuri, până la mare. Contracandidatul lui avusese însă ideea construirii unui parc de distracţii cu specific marin şi apă importată din Oceanul Atlantic şi a primit mai multe voturi, veţi afla în pagina următoare de ce.” Insula este însă o ţară înconjurată de uscat, iar femeile formează majoritatea covârşitoare a populaţiei. Se conturează astfel ideea unei utopii în registru absurd şi comic, care ne aduce aminte de Karel Čapek . Se face campanie pentru referendum, ziarele mediatizează evenimentul, făcând vâlvă. Cei mai bine plasaţi în sondaje sunt Hercule, Robin Hood şi Don Juan, urmaţi de Hamlet şi Einstein. La femei, Jacqueline Kennedy-Onassis stă cel mai bine. În fine, rezultatul votului popular este următorul : „ pe primul loc, cu 50,57 % din voturi, se afla Don Juan, urmat de Maradona, cu 15,6 %. Hercule era al treilea, cu 12,9 %. Pe locul patru, Einstein, cu doar 6,4 %, aproximativ la egalitate cu Madonna, dar din motive diferite. „
Pe scurt, Don Juan este clonat, iar foetusul se dezvoltă cu o viteză uluitoare. La două luni, începe să înoate, în lichidul amniotic, „în stil fluture”. Scenele burleşti abundă în continuare. Pruncul pune mâna pe sânul unei doctoriţe tinere şi frumoase, totul fiind transmis la televizor, în direct, la o oră de vărf. Copilul este este ţinut sub o strictă observaţie, fiind hrănit „cu un lichid verde-lăptos, o culoare delicată, îmbietoare, cam ca îngheţata de fistic. În realitate, era lapte de capră îmbogăţit cu diferite substanţe de creştere.” Când soarbe din hrana miraculoasă, clonul scoate un „mee” de ied. Fătul creşte într-o lună câţi alţii într-un an . La şase săptămâni merge şi vorbeşte, la şase luni învaţă să scrie şi să citească, la un an vorbeşte curent patru-cinci limbi străine, iar o lună mai târziu termină liceul. Cu o zi înainte de a împlini 14 ani, clonul îşi începe viaţa sexuală cu o asistentă roşcată, apoi, în scurt timp, seduce tot personalul feminin al institutului. La doi ani, clonul arată ca un bărbat de 24-25 de ani, prilej cu care creatorul său, profesorul L. O. Him, organizează o mică recepţie. După chef, Clon Juan, cum este numit acum, dispare. Este semnalat şi căutat pretutindeni. Apoi se descoperă că nici adevăratul Don Juan nu fusese niciodată contactat şi că operaţia de clonare fusese făcută pe baza unei şuviţe de păr găsite în medalionul de la gâtul unei foste iubite a eroului. În consecinţă, oamenii încep să nu se mai tundă şi să nu se mai bărbierească. Între timp, în laboratorul Eden 2 sunt create noi variante ale lui Don Juan. Numai că bazinul cu cloni se sparge şi o sută dintre aceştia se răspândesc în lume. Evenimentele se precipită. O altă ştire zguduie opinia publică. Don Juan este arestat pentru uciderea primului său clon. Seducătorul îşi recunoaşte fapta, dar se declară nevinovat. Aşa îl declară şi tribunalul, după un procs răsunător. Interesant este că naratorul ia distanţă faţă de faptele relatate : „Când i-am spus că vreau să public documentele autentice din timpul procesului, avocatul mi-a adus un vraf de hârtii luate la întâmplare di dosar. Cum în ziua respectivă aveam alte treburi, am trimis documentele la tipar aşa cum erau şi abia când am primit corectura, am văzut despre ce-i vorba. Era prea târziu ca să mai pot schimba ceva şi inutil să mă iau cu mâinile de cap… Nu-mi asum răspunderea pentru afirmaţiile din aceste documente, iar cu unele nici nu sunt de acord, dar autenticitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.” Abilitatea de construcţie a Luciei Verona este indiscutabilă. Notele de subsol au un rol foarte important şi sunt plasate exact unde este nevoie. Partea a III-a, care conţine, în mai multe capitole, un interviu cu Don Juan, constituierea unui fan-club, o scrisoare către Don juan, intentarea unor acţiuni de divorţ între membrii unor familii obişnuite, judecarea lui Don Juan, o pledoarie în favoarea acestuia şi un Epilog, reprezintă o amplă meditaţie asupra condiţiei femeii şi bărbatului, ca şi dezbaterea unor noţiuni ca iubirea, seducţia, libertatea gândirii, gelozia, manipularea, fobiile, prostia şi limitele omeneşti. Un capitol deosebit de reuşit este „Agenda lui Nelu”, iar într-o anexă găsim expusă, cu tot dichisul, Legea clonării. Sugestiile sunt bogate, nuanţate, de rafinament. Succesul lui Don Juan se explică prin faptul că el priveşte femeia exclusiv ca femeie. Restul ideilor pot fi descoperite de cititor, cu plăcere şi cu folos.
Cealaltă naraţiune din volum, Secretul atomic, este construită pe o idee asemănătoare, utopic-comică, şi îmi reaminteşte de marele scriitor ceh pomenit la începutul articolului. Când m-am referit la Karel Čapek, nu am făcut-o în sensul unei filiaţii sau al epigonismului, ci al unei reconfortante echivalenţe româneşti a unei valori literare universale. Lucia Verona poate fi socotită reprezentanta utopiei comice în peisajul literelor noastre.
Om de teatru ( ca şi Čapek ! ), artist autentic, Lucia Verona este, ca scriitor şi după modelul eroului său, absolut seducătoare. În definitiv, aceasta este condiţia literaturii adevărate. Scrisul Luciei Verona este o mare bucurie pentru cititori.
Primul lucru care sare în ochi în cartea Luciei Verona este perfecta coerenţă a stilului. Aluziile culturale şi un uşor tuşeu publicistic se îmbină desăvârşit : „Parlamentul statului respectiv, reunit în sesiune extraordinară, într-o şedinţă comună a celor două Camere, trebuia să decidă asupra primului clon cu faţă umană, pentru că, aşa cum s-a exprimat un lider de grup parlamentar din opoziţie, clonare să fie, dacă o cer interesele naţiunii, dar să ştim şi noi ! Paginile prozatoarei respiră inteligenţă prin toţi porii, dacă pot spune aşa. Lucia Verona valorifică, în Afacerea Clonegate, mitul lui Don Juan şi o idee mult dragă unora dintre contemporanii noştri : clonarea umană. Cele două elemente sunt prinse într-un scenariu modern, de o fantezie încântătoare şi de un haz nebun. Lucia Verona ştie să scrie cursiv şi elegant.
După ce fuseseră clonate animale, agenţiile de presă anunţă, într-o noapte, că laboratorul de clonare Eden 2 a pus la punct formula clonării umane. Parlamentul ţării cu pricina se reuneşte pentru a stabili cine va fi clonat. Pentru a le explica problema politicienilor, este invitat în Parlament tocmai savantul care „ se pregătea să fabrice oameni în serie„. Acesta este însoţit de ginerele său, care are rolul de a traduce spusele omului de ştiinţă pe înţelesul celor prezenţi. Demonstraţia pe care expertul în clonare o face, folosind nişte pisoi, nu este convingătoare pentru aleşi, pe motiv că „toate pisicile seamănă între ele”. Scenele burleşti abundă :” Un parlamentar îmbătrânit în opoziţie este nevoit să ia cuvântul, fiindcă „ era singurul treaz din cei trei membri prezenţi ai grupului său parlamentar format din unsprezece persoane. De emoţie, în locul foii pe care-şi schiţase cu câteva minute înainte discursul, scoase din buzunar lista cu cumpărături dată de nevastă-sa şi începu să citească.” Obişnuit să fie dezaprobat, deputatul este foarte surprins când cuvintele sale obişnuite – „protestez”, „aşa nu se mai poate „ – stârnesc ropote de aplauze : omul uitase că partidul său ajunsese la guvernare. Prezentarea discuţiilor, sub forma unor stenograme, este savuroasă. O vreme oamenii publici vorbesc despre etimologia şi genul cuvântului „clon”. Ideea clonării agită întreaga societate : „Între timp, în presă clonarea era în toi, titluri-bombă anunţau că în primul val va fi clonată cutare sau cutare personalitate. Apoi venea purtătorul de cuvânt şi declara că încă nu s-a luat nicio decizie în acest sens. Clonarea era la modă, era ultimul răcnet, cântăreţi de muzică uşoară, prelaţi, sportivi, manechine, miliardari declarau în ziare : Vreau să fiu clonat, iar un cotidian inaugurase rubrica Clona zilei. Părinţii îşi potoleau odraslele cu ameninţarea Dacă nu eşti cuminte, te clonez
Nu ştiu dacă am reuşit să dau o idee despre faptul că textul Luciei Verona este plin de sare şi piper. Pe scurt, Parlamentul aprobă clonarea umană, iar cel care va fi clonat va fi decis prin referendum. Ţara în care se petrec întâmplările se numeşte Insula. Aici există tradiţii politice cel puţin ciudate : „Într-un an, la alegerile prezidenţiale ( Insula era republică ) era cât pe ce să câştige un candidat care promisese prelungirea bulevardului principal din capitala ţării în ambele sensuri, până la mare. Contracandidatul lui avusese însă ideea construirii unui parc de distracţii cu specific marin şi apă importată din Oceanul Atlantic şi a primit mai multe voturi, veţi afla în pagina următoare de ce.” Insula este însă o ţară înconjurată de uscat, iar femeile formează majoritatea covârşitoare a populaţiei. Se conturează astfel ideea unei utopii în registru absurd şi comic, care ne aduce aminte de Karel Čapek . Se face campanie pentru referendum, ziarele mediatizează evenimentul, făcând vâlvă. Cei mai bine plasaţi în sondaje sunt Hercule, Robin Hood şi Don Juan, urmaţi de Hamlet şi Einstein. La femei, Jacqueline Kennedy-Onassis stă cel mai bine. În fine, rezultatul votului popular este următorul : „ pe primul loc, cu 50,57 % din voturi, se afla Don Juan, urmat de Maradona, cu 15,6 %. Hercule era al treilea, cu 12,9 %. Pe locul patru, Einstein, cu doar 6,4 %, aproximativ la egalitate cu Madonna, dar din motive diferite. „
Pe scurt, Don Juan este clonat, iar foetusul se dezvoltă cu o viteză uluitoare. La două luni, începe să înoate, în lichidul amniotic, „în stil fluture”. Scenele burleşti abundă în continuare. Pruncul pune mâna pe sânul unei doctoriţe tinere şi frumoase, totul fiind transmis la televizor, în direct, la o oră de vărf. Copilul este este ţinut sub o strictă observaţie, fiind hrănit „cu un lichid verde-lăptos, o culoare delicată, îmbietoare, cam ca îngheţata de fistic. În realitate, era lapte de capră îmbogăţit cu diferite substanţe de creştere.” Când soarbe din hrana miraculoasă, clonul scoate un „mee” de ied. Fătul creşte într-o lună câţi alţii într-un an . La şase săptămâni merge şi vorbeşte, la şase luni învaţă să scrie şi să citească, la un an vorbeşte curent patru-cinci limbi străine, iar o lună mai târziu termină liceul. Cu o zi înainte de a împlini 14 ani, clonul îşi începe viaţa sexuală cu o asistentă roşcată, apoi, în scurt timp, seduce tot personalul feminin al institutului. La doi ani, clonul arată ca un bărbat de 24-25 de ani, prilej cu care creatorul său, profesorul L. O. Him, organizează o mică recepţie. După chef, Clon Juan, cum este numit acum, dispare. Este semnalat şi căutat pretutindeni. Apoi se descoperă că nici adevăratul Don Juan nu fusese niciodată contactat şi că operaţia de clonare fusese făcută pe baza unei şuviţe de păr găsite în medalionul de la gâtul unei foste iubite a eroului. În consecinţă, oamenii încep să nu se mai tundă şi să nu se mai bărbierească. Între timp, în laboratorul Eden 2 sunt create noi variante ale lui Don Juan. Numai că bazinul cu cloni se sparge şi o sută dintre aceştia se răspândesc în lume. Evenimentele se precipită. O altă ştire zguduie opinia publică. Don Juan este arestat pentru uciderea primului său clon. Seducătorul îşi recunoaşte fapta, dar se declară nevinovat. Aşa îl declară şi tribunalul, după un procs răsunător. Interesant este că naratorul ia distanţă faţă de faptele relatate : „Când i-am spus că vreau să public documentele autentice din timpul procesului, avocatul mi-a adus un vraf de hârtii luate la întâmplare di dosar. Cum în ziua respectivă aveam alte treburi, am trimis documentele la tipar aşa cum erau şi abia când am primit corectura, am văzut despre ce-i vorba. Era prea târziu ca să mai pot schimba ceva şi inutil să mă iau cu mâinile de cap… Nu-mi asum răspunderea pentru afirmaţiile din aceste documente, iar cu unele nici nu sunt de acord, dar autenticitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.” Abilitatea de construcţie a Luciei Verona este indiscutabilă. Notele de subsol au un rol foarte important şi sunt plasate exact unde este nevoie. Partea a III-a, care conţine, în mai multe capitole, un interviu cu Don Juan, constituierea unui fan-club, o scrisoare către Don juan, intentarea unor acţiuni de divorţ între membrii unor familii obişnuite, judecarea lui Don Juan, o pledoarie în favoarea acestuia şi un Epilog, reprezintă o amplă meditaţie asupra condiţiei femeii şi bărbatului, ca şi dezbaterea unor noţiuni ca iubirea, seducţia, libertatea gândirii, gelozia, manipularea, fobiile, prostia şi limitele omeneşti. Un capitol deosebit de reuşit este „Agenda lui Nelu”, iar într-o anexă găsim expusă, cu tot dichisul, Legea clonării. Sugestiile sunt bogate, nuanţate, de rafinament. Succesul lui Don Juan se explică prin faptul că el priveşte femeia exclusiv ca femeie. Restul ideilor pot fi descoperite de cititor, cu plăcere şi cu folos.
Cealaltă naraţiune din volum, Secretul atomic, este construită pe o idee asemănătoare, utopic-comică, şi îmi reaminteşte de marele scriitor ceh pomenit la începutul articolului. Când m-am referit la Karel Čapek, nu am făcut-o în sensul unei filiaţii sau al epigonismului, ci al unei reconfortante echivalenţe româneşti a unei valori literare universale. Lucia Verona poate fi socotită reprezentanta utopiei comice în peisajul literelor noastre.
Om de teatru ( ca şi Čapek ! ), artist autentic, Lucia Verona este, ca scriitor şi după modelul eroului său, absolut seducătoare. În definitiv, aceasta este condiţia literaturii adevărate. Scrisul Luciei Verona este o mare bucurie pentru cititori.
joi, 20 septembrie 2012
Un urs şi nişte braconieri
Când un om este rănit, este dus la spital, cu intenţia de a fi salvat. Sigur, pe vremuri chiar aşa se întâmpla. Acum spitalul românesc este doar un loc unde ţi se grăbeşte sfârşitul. Eşti dus acolo pentru a fi suprimat. Dar asta e altă poveste. Când însă un urs este rănit, este căutat şi împuşcat, fiindcă rănile îl fac periculos pentru fiinţa umană. Mă gândesc dacă omul n-ar putea anula întreg Cosmosul, care ne pândeşte de pretudindeni, cu întuneric şi frig, punându-ne viaţa în pericol.
Am văzut cândva un reportaj cu un dement care prindea caii abandonaţi şi îi măcelărea cu sadism, pentru a-i da hrană câinilor săi. Tot în România, nişte braconieri au prins în capcană un urs şi au încercat să-l ucidă, înţepându-l zile în şir cu un cuţit legat în vârful unui par. Cum poate fi calificată această faptă ? Ursul s-a mâniat, a rupt laţul în care era prins şi l-a omorât pe unul dintre criminali.
Toată lumea din zonă e cuprinsă de groază. Dacă fiara era turbată ? Iată o logică de fier, într-o republică în care peste 60 % dintre cetăţeni cred că Soarele se învârteşte în jurul Pământului ! Şi zeci de vânători au plecat în urmărirea animalului. Dacă e rănit, musai trebuie să fie omorât ! Nouă să ne fie bine. Restul ce mai contează ?
Am văzut cândva un reportaj cu un dement care prindea caii abandonaţi şi îi măcelărea cu sadism, pentru a-i da hrană câinilor săi. Tot în România, nişte braconieri au prins în capcană un urs şi au încercat să-l ucidă, înţepându-l zile în şir cu un cuţit legat în vârful unui par. Cum poate fi calificată această faptă ? Ursul s-a mâniat, a rupt laţul în care era prins şi l-a omorât pe unul dintre criminali.
Toată lumea din zonă e cuprinsă de groază. Dacă fiara era turbată ? Iată o logică de fier, într-o republică în care peste 60 % dintre cetăţeni cred că Soarele se învârteşte în jurul Pământului ! Şi zeci de vânători au plecat în urmărirea animalului. Dacă e rănit, musai trebuie să fie omorât ! Nouă să ne fie bine. Restul ce mai contează ?
miercuri, 19 septembrie 2012
Mi-ar fi plăcut...
Nici nu se putea pune o întrebare mai vicleană în legătură cu I.L. Caragiale : Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !
( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !
( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )
Etichete:
25 de minute,
Caragiale,
Cehov,
Dl Goe,
Grand Hotel Victoria Română,
Mark Twain,
Năpasta,
Nicolae Manolescu,
Teme 3,
Tren de plăcere,
Vizită...
marți, 18 septembrie 2012
Profesor de română ( text preluat de pe blogul scriitorului Horia Gârbea )
Am citit într-un ziar sau pe un sit dintre cele care mă onorează cu atenția lor - fără a deschide însă wikipedia sau vreo istorie a literaturii române ca să-mi afle modesta bibliografie – că nu aș fi scriitor, ci „doar” un profesor de română. Din păcate nu, nu sînt! Regret că nu sînt. Încerc să fiu „profesor de română”, cît mai bun, pentru fiul meu.
M-a întristat foarte rău nu negarea calității mele, discutabile chiar după 27 de volume de literatură, de scriitor, ci deriziunea manifestată față de un „profesor de română”. Ce poate fi mai frumos și mai onorant decît să ai meseria de „profesor de română” (sau de orice altă limbă maternă elevilor tăi)? Ce e rău sau măcar derizoriu în asta? Profesori „de română” au fost Maiorescu, Creangă, Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Au făcut ei ceva rău țării și limbii lor? Au adus oare vreun prejudiciu patriei?
Cel mai mult mi-aș fi dorit, în locul ingineriei care are și latura ei pasionantă, să studiez filologia și să ajung... profesor de română. Dacă am ajuns să predau, în locul limbii, statică și beton armat, n-a fost numai vina mea. Oricum, am încercat, în paralel, să învăț bine limba română și s-o folosesc cît mai bine. Mi se pare că o gravă deficiență a societății noastre este manevrarea inadecvată a limbii de la monstruoasa „limbă de lemn” la traducerile calchiate și „romgleza” curentă. De aceea, pentru civilizația noastră, rolul profesorului de română este extrem de însemnat.
Dacă s-ar putea, aș forma și plăti cu totul „discriminatoriu” profesorii, locul cel mai de sus în grilă fiind al celor de română. În primul rînd ca să nu plece din „sistem”, să se poată perfecționa și să-i învețe pe ceilalți. Cu tot aerul său cam teatral și populist, regretatul G. Pruteanu era o prezență necesară și care s-ar cuveni înlocuită.
A vorbi limba maternă cu înaltă performanță e un act de patriotism nu mai mare dar nici mai mic decît a performa sub drapel, cu pușca-n mînă, pe vreun teatru de operațiuni militare. În ceea ce mă privește, pot să spun că îi admir pe „profesorii de română”. Cînd am început să traduc Shakespeare (după ce tradusesem alte, multe, piese ale altor autori) am simțit că fac un salt însemnat în utilizarea limbii noastre. Problemele ridicate de un mare autor sînt cu totul altele și presupun nu doar competență ci, dacă se poate, eminență în folosirea limbii române. E ca și cum ai fi jucat tenis cu adversari medii spre buni și te întîlnești cu numărul unu mondial.
Ca să nu mai lungesc vorba (concizia e și ea o calitate a vorbitorului performant) spun în concluzie: lăudat fie profesorul de română și să ne întristăm o clipă pentru cei care-l consideră derizoriu. Tare mă tem că nu vor vedea raiul niciodată.
Horia Gârbea
P.S. Trec prin momente neplăcute şi nu sunt în cea mai bună dispoziţie de scris. Când îmi voi rezolva problemele, voi adăuga şi eu câteva idei la articolul lui Horia Gârbea. Deocamdată amintesc faptul că o profesoară de română - care a avut elevi premiaţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faza naţională - a fost recompensată de un cunoscut om politic, pe scenă şi în faţa unui numeros public, cu... 50 de lei.
M-a întristat foarte rău nu negarea calității mele, discutabile chiar după 27 de volume de literatură, de scriitor, ci deriziunea manifestată față de un „profesor de română”. Ce poate fi mai frumos și mai onorant decît să ai meseria de „profesor de română” (sau de orice altă limbă maternă elevilor tăi)? Ce e rău sau măcar derizoriu în asta? Profesori „de română” au fost Maiorescu, Creangă, Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Au făcut ei ceva rău țării și limbii lor? Au adus oare vreun prejudiciu patriei?
Cel mai mult mi-aș fi dorit, în locul ingineriei care are și latura ei pasionantă, să studiez filologia și să ajung... profesor de română. Dacă am ajuns să predau, în locul limbii, statică și beton armat, n-a fost numai vina mea. Oricum, am încercat, în paralel, să învăț bine limba română și s-o folosesc cît mai bine. Mi se pare că o gravă deficiență a societății noastre este manevrarea inadecvată a limbii de la monstruoasa „limbă de lemn” la traducerile calchiate și „romgleza” curentă. De aceea, pentru civilizația noastră, rolul profesorului de română este extrem de însemnat.
Dacă s-ar putea, aș forma și plăti cu totul „discriminatoriu” profesorii, locul cel mai de sus în grilă fiind al celor de română. În primul rînd ca să nu plece din „sistem”, să se poată perfecționa și să-i învețe pe ceilalți. Cu tot aerul său cam teatral și populist, regretatul G. Pruteanu era o prezență necesară și care s-ar cuveni înlocuită.
A vorbi limba maternă cu înaltă performanță e un act de patriotism nu mai mare dar nici mai mic decît a performa sub drapel, cu pușca-n mînă, pe vreun teatru de operațiuni militare. În ceea ce mă privește, pot să spun că îi admir pe „profesorii de română”. Cînd am început să traduc Shakespeare (după ce tradusesem alte, multe, piese ale altor autori) am simțit că fac un salt însemnat în utilizarea limbii noastre. Problemele ridicate de un mare autor sînt cu totul altele și presupun nu doar competență ci, dacă se poate, eminență în folosirea limbii române. E ca și cum ai fi jucat tenis cu adversari medii spre buni și te întîlnești cu numărul unu mondial.
Ca să nu mai lungesc vorba (concizia e și ea o calitate a vorbitorului performant) spun în concluzie: lăudat fie profesorul de română și să ne întristăm o clipă pentru cei care-l consideră derizoriu. Tare mă tem că nu vor vedea raiul niciodată.
Horia Gârbea
P.S. Trec prin momente neplăcute şi nu sunt în cea mai bună dispoziţie de scris. Când îmi voi rezolva problemele, voi adăuga şi eu câteva idei la articolul lui Horia Gârbea. Deocamdată amintesc faptul că o profesoară de română - care a avut elevi premiaţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faza naţională - a fost recompensată de un cunoscut om politic, pe scenă şi în faţa unui numeros public, cu... 50 de lei.
Un alt poem de Horia Gârbea
Fortăreața
Am luat comanda garnizoanei într-o joi. Vineri dimineață, barbarii au atacat fortăreața. Nu știam ce trebuie să fac într-o situație ca asta. Am ieșit la marginea zidurilor și am explicat, prin semne, către barbari:
- Sînt nou aici. Ce se cuvine să fac?
Majoritatea a urlat ceva la mine. Semnificația am priceput-o însă din semne:
- Să ne predai îndată fortăreața, lua-te-ar dracu!
Alții, mai puțini, au urlat încă și mai tare altceva. Am dedus din semne:
- Să lupți ca un războinic, lua-te-ar dracu!
Atunci cei mai mulți dintre barbari i-au înhățat pe cei care strigaseră să lupt și i-au spînzurat de cei mai apropiați copaci. Îndată după treaba asta, s-au retras și de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.
(textul integral cuprinde 9 fragmente și îl veți putea citi în revista Viața Românească, nr. 9-10 care va apărea în curînd)
Am luat comanda garnizoanei într-o joi. Vineri dimineață, barbarii au atacat fortăreața. Nu știam ce trebuie să fac într-o situație ca asta. Am ieșit la marginea zidurilor și am explicat, prin semne, către barbari:
- Sînt nou aici. Ce se cuvine să fac?
Majoritatea a urlat ceva la mine. Semnificația am priceput-o însă din semne:
- Să ne predai îndată fortăreața, lua-te-ar dracu!
Alții, mai puțini, au urlat încă și mai tare altceva. Am dedus din semne:
- Să lupți ca un războinic, lua-te-ar dracu!
Atunci cei mai mulți dintre barbari i-au înhățat pe cei care strigaseră să lupt și i-au spînzurat de cei mai apropiați copaci. Îndată după treaba asta, s-au retras și de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.
(textul integral cuprinde 9 fragmente și îl veți putea citi în revista Viața Românească, nr. 9-10 care va apărea în curînd)
joi, 13 septembrie 2012
Un poem recent de Horia Gârbea
berbecul
cinci oameni
vor să omoare un berbec
cel mai ușor
zise primul
este ca voi patru
să țineți berbecul
de cîte un picior iar eu
să-i tai beregata
al doilea spuse
mai ușor este ca voi patru
să răsturnați berbecul
pe spate iar eu
să-i înfig țepușa în inimă
în inimă
în inimă
dar mai lesne
spuse al treilea e ca voi patru
să țineți berbecul pe loc
și eu să-i trăznesc un ciocan
fix între coarne
și cel mai ușor
zise al patrulea este
ca voi patru
să vă dați mai încolo
iar eu să împușc
berbecul în cap
al cincilea nu zise nimic
se uită lung la berbec
și cu privirea lui
începu să stingă
stea după stea
pînă cînd berbecul
se șterse definitiv de pe cer
(textul a apărut în premieră în revista „Ramuri” nr. 8/2012)
cinci oameni
vor să omoare un berbec
cel mai ușor
zise primul
este ca voi patru
să țineți berbecul
de cîte un picior iar eu
să-i tai beregata
al doilea spuse
mai ușor este ca voi patru
să răsturnați berbecul
pe spate iar eu
să-i înfig țepușa în inimă
în inimă
în inimă
dar mai lesne
spuse al treilea e ca voi patru
să țineți berbecul pe loc
și eu să-i trăznesc un ciocan
fix între coarne
și cel mai ușor
zise al patrulea este
ca voi patru
să vă dați mai încolo
iar eu să împușc
berbecul în cap
al cincilea nu zise nimic
se uită lung la berbec
și cu privirea lui
începu să stingă
stea după stea
pînă cînd berbecul
se șterse definitiv de pe cer
(textul a apărut în premieră în revista „Ramuri” nr. 8/2012)
Etichete:
berbecul,
Horia Gârbea,
poem,
revista Ramuri
miercuri, 12 septembrie 2012
Arta şi războiul
Am fost impresionat să aflu că în prima mare confruntare navală dintre SUA şi Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare dintre cele două părţi şi-a luat câte un martor care să eternizeze evenimentele. Japonezii au venit cu un pictor care lucrase în Montparnasse, în vreme ce americanii l-au adus pe însuşi regizorul John Ford, ca să filmeze luptele. Ford şi-a pierdut şi un ochi cu acest prilej. Conducătorii celor două puteri şi-au dat seama că numai arta poate înnobila cumva atrocitatea războiului, transformând-o cumva în frumuseţe şi eroism. Sau să fi fost vorba de aceeaşi medievală a stăpânilor care se mândreau cu compozitorii, pictorii şi poeţii pe care îi aveau la curte, ca pe nişte proprietăţi de lux ?
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.
marți, 4 septembrie 2012
Oamenii săraci dau totdeauna înapoi ce nu este al lor
* În timp ce toate lumea îşi frânge mâinile şi caută soluţii pentru a scoate învăţământul din situaţia dezastruoasă în care acesta se află, elevii codaşi se distrează de minune şi râd de se prăpădesc. Ia uite, bă, ce se agită ăştia că n-am promovat noi examenul ! Păi, da, se simt cu musca pe căciulă, pen' că ei sunt vinovaţi că nu ştim nimic ! Ne-au făcut proşti şi nu ne-au încurajat deloc ! Între timp, ministerul de resort a găsit soluţia salvatoare. Performanţele şcolare vor fi garantate, de acum încolo, chiar în condiţiile în care elevii nu vor fi obligaţi să deschidă manualele sau să frecventeze cursurile vreunei şcoli. Toate lăcaşurile de studiu se vor transforma în cluburi, iar profesorii se vor produce, de-a valma cu stripteuzele, pe o scenă specială, spre desfătarea copiilor.
* Tot mai frecvent aflu că o persoană a găsit o sacoşă cu mulţi bani, dar i-a înapoiat celui care-i pierduse. Iată o modaliate de a-ţi educa semenii ! Dar cum se face că găsitorii cinstiţi sunt numai oameni săraci ?
* Un prieten pădurar mi-a spus astăzi că, prin păduri, căprioarele mor de sete. Asta e o tragedie adevărată.
P.S. 1. Pentru bucuria cititorilor acestui blog, aveam două ştiri politice inventate. Dar cum prietenii mei de pe net, scriitori sau nu, sunt împărţiţi în două tabere bine montate una împotriva celeilalte şi au devenit oarecum intoleranţi, m-am gândit că este mai bine să nu-i supăr. Îmi menţin poziţia de a nu mă pronunţa în chestiuni de natură politică, deşi aş avea de zis multe lucruri deopotrivă comice şi dureroase.
2. Iată cum văd eu şcoala viitorului. Fiecare elev are acasă un computer performant, cu ajutorul căruia se conectează la cursurile pe care vrea să le urmărească. Profesorii, la rândul lor, predau din propriul birou, tot prin intermediul calculatorului, luând legătură cu clasele sale la anumite ore, fixate printr-un program normal. Periodic, dascălii şi elevii se întâlnesc în cadrul unor colocvii de fixare a cunoştinţelor şi, către sfârşitul fiecărui semestru, de evaluare. În aceste condiţii, toată lumea ar pierde mai puţin timp şi şi-ar conserva energia.
* Tot mai frecvent aflu că o persoană a găsit o sacoşă cu mulţi bani, dar i-a înapoiat celui care-i pierduse. Iată o modaliate de a-ţi educa semenii ! Dar cum se face că găsitorii cinstiţi sunt numai oameni săraci ?
* Un prieten pădurar mi-a spus astăzi că, prin păduri, căprioarele mor de sete. Asta e o tragedie adevărată.
P.S. 1. Pentru bucuria cititorilor acestui blog, aveam două ştiri politice inventate. Dar cum prietenii mei de pe net, scriitori sau nu, sunt împărţiţi în două tabere bine montate una împotriva celeilalte şi au devenit oarecum intoleranţi, m-am gândit că este mai bine să nu-i supăr. Îmi menţin poziţia de a nu mă pronunţa în chestiuni de natură politică, deşi aş avea de zis multe lucruri deopotrivă comice şi dureroase.
2. Iată cum văd eu şcoala viitorului. Fiecare elev are acasă un computer performant, cu ajutorul căruia se conectează la cursurile pe care vrea să le urmărească. Profesorii, la rândul lor, predau din propriul birou, tot prin intermediul calculatorului, luând legătură cu clasele sale la anumite ore, fixate printr-un program normal. Periodic, dascălii şi elevii se întâlnesc în cadrul unor colocvii de fixare a cunoştinţelor şi, către sfârşitul fiecărui semestru, de evaluare. În aceste condiţii, toată lumea ar pierde mai puţin timp şi şi-ar conserva energia.
luni, 3 septembrie 2012
Decât profesor... ( un articol postat de Florin Moldovan pe Facebook )
"De 5 ani încoace am fost profesor de română la 7 școli din oraș și de la țară. De 5 ani încoace mă gândesc să mă las. Am fost ca acei fumători înrăiți, car...e știu că țigara îi distruge, îi îmbolnăvește, dar, cu toate că sunt conștienți că le face rău, continuă să fumeze și să găsească o oarecare plăcere maladivă în asta.
După o facultate de Litere de 4 ani, cu peste 10 examene pe sesiune, după o licență pe Nichita Stănescu și un master în lingvistică încheiat cu o disertație pe poetică lingvistică aplicată pe opera aceluiași mare scriitor, după cursuri de didactică în care am fost învățat cum să predau doar unei clase ideale, m-am trezit la o catedră cu un catalog în mână, în fața unor elevi ce credeau că Nichita e o femeie care face circ la tv și că eu sunt un clovn care trebuie să îi distreze pe ei, de care ei trebuie să se distreze în circul din clasă.
Profesorul de astăzi nu mai are absolut niciun statut. Elevii știu cu cât e remunerat cel de la catedră. Unii mi-au spus în față că ei pentru un asemenea salariu derizoriu nu s-ar da jos din pat să vină măcar până la școală… ,,ce să mai și predea la toți nebunii…!”. Și de aici cred că pleacă totul. Dacă stăm să ne gândim, care sunt profesiile ce oferă practicantului un statut social de rang înalt, care te fac să fii bine văzut și respectat? Cele bine plătite. Cu cât o meserie oferă un câștig bănesc mai mare, cu atât sporește și respectul de care se bucură titularul ei. Profesorii câștigă puțin, fapt bine cunoscut, ceea ce le conferă și puțin respect. Puținul respect din partea societății se traduce prin ignorarea lor temeinică și sistematică atunci când vine vorba de orice. Puținul respect din partea superiorilor ierarhici, prin desconsiderare. (Au fost directoare care mi-au spus în prima zi de școală că dacă nu îmi convine salariul din învățământ să mă duc repede, că angajează barman în barul de la colț, nu cumva să pierd postul!) Puținul respect de care se ,,bucură” profesorii din partea elevilor se traduce de multe ori prin batjocură, zeflemisire, miștocăreală, atacuri verbale și – uneori – fizice. Elevul de mijloc din ziua de azi (nu vorbesc despre puținii elevi care au bun-simț și vin la școală pentru ca să învețe), elevul mediu, de rând, nu olimpicul, premiantul sau ,,tocilarul”, vine la școală ca la film. Mănâncă popcorn, scuipă semințe și se așteaptă să se distreze copios de prestația fraierul de la catedră, care e pus acolo pentru deliciul publicului școlar. Ei îi observă actorului-profesor de ,,stand up comedy” orice fel de ,,defect”, pe care îl caricaturizează apoi în tușe groase și lipsite de bun simț, câteodată pe la spate, alteori pe față, spre încântarea profesorului ce trebuie să înghită în sec și să se facă că nu aude și nu vede. Fiindcă, dacă se enervează, audiența se bucură și-și dă silința de a-l scoate din minți, pentru sporirea distracției minților luminate din bănci. Dacă le întoarce vorba batjocoritoare, profesorul este acuzat imediat de jignirea elevului și e sancționat aspru. Dacă raportează mai departe, la diriginte sau director, incidentele sau injuriile, riscă inspecții doveditoare și sancțiuni ulterioare. Fiindcă de tot ce se întâmplă într-o școală, întotdeauna, profesorul este de vină! Dacă elevul nu vine la școală, profesorul este de vină, nu a făcut ora destul de atractivă pentru a-l determina pe bietul elev să se trezească dimineața și să ia drumul școlii. Așadar, profesorul riscă sancțiuni. Dacă elevul vine la școală dar nu învață, din nou vina profesorului, că nu îl determină prin măsuri ,,specifice” să învețe, că nu își impune voința, că nu a predat cum trebuie, ș.a.m.d. Din nou, posibile sancțiuni! Dacă elevul vine la școală și înjură profesorul, își bate colegii, scuipă, distruge, urlă în oră și face ca toți dracii, din nou, e vina profesorului că nu știe să se impună, să controleze clasa. Sancțiuni din nou, sancțiuni! Dacă elevul de la țară plonjează nevinovat în haznaua din curte, profesorul este vinovat, dacă îl doare măseaua sau capul, dacă în curtea școlii e soare sau plouă, dacă e zi sau e noapte, dacă găinile vecine curții școlii cotcodăcesc prea tare sau nu se ouă, profesorul e vinovat și trebuie neapărat sancționat!
În învățământul românesc elevul are numai drepturi, iar profesorul numai obligații. Și, cum nu îți poți duce la bună îndeplinire obligațiile fără a te bucura de anumite drepturi care să îți faciliteze exercitarea îndatoririlor, rezultă că elevii au numai drepturi iar profesorii numai vinovățiile de a nu-și putea îndeplini exemplar obligațiile. Am întrebat la un moment dat o doamnă directoare, dacă elevii au atâtea drepturi, inclusiv dreptul de a ne insulta fără a fi exmatriculați (fiindcă nu mai e permisă exmatricularea, sunt obligatorii 10 clase), dreptul de a trece clasa fără să învețe nimic (fiindcă elevul e trecut pe bază de ochi frumoși pentru a nu se descompleta efectivele claselor, și așa reduse), și toate drepturi imaginabile și inimaginabile, cu bun-simț sau lipsite de orice fel de măsură și bun-simț, atunci, totuși, noi, ca profesori, ce drepturi avem? Și răspunsul a fost sec: ,,Voi aveți dreptul de a vă face treaba exemplar, Florine!” Ei bine, pe salariul în miniatură pe care mi-l scuipă pe card școala românească lună de lună, eu renunț a-mi mai exercita acest drept!
Unui profesor i se cere să dea din el totul, pe lângă cele 4-5 ore de la școală se cer nenumărate ore din zi și din noapte de pregătire temeinică a lecțiilor, a evaluărilor, pentru corectarea lucrărilor și întocmirea vastelor și marilor consumatoare de timp maculaturi școlare, planuri de lecții, planificări anuale, semestriale, calendaristice, pe unități de învățare, pe lună și pe soare. Cadrul didactic trebuie să fie zilnic actor pe o scenă, să ofere o prestație în același timp și doctă și atractivă, iar la finalul spectacolului, primește de la spectatori, nu aplauze și ovații, ci priviri arogante și sfidătoare, aplauzele pot fi înlocuite cu bătăi de pumni în bancă iar ovațiile cu înjurături de mamă. Când ajungi acasă, după câteva ore de școală, tumultul clasei îți mai răsună încă câteva ore în urechea minții. Te culci epuizat și auzi reverberate în somn larma și invectivele de peste zi.
Și pentru toate acestea, primești 7-800 de lei pe card și o postură socială ingrată de profesor, pentru care doar cei mai în vârstă, trecuți prin școala comunistă, te mai respectă, restul, mai tineri, te consideră doar un pierde-vară, ce lucrează 18 ore pe săptămâna, iar vara freacă menta, un incapabil ce altceva mai bun nu poate să facă în viață, decât să se dea profesor!
Ei bine, eu pot mai mult de-atât! Refuz să îmi mai irosesc gândirea și talentul cu oameni care nu au nevoie și nu știu să aprecieze munca și eforturile mele de a le lumina mintea! Mâine e examen de titularizare. De 5 ani, în fiecare an mă gândesc să mă las și de fiecare dată continui. De data asta însă nu voi mai merge. Să predea la clasă Boc și Băsescu pe salariile neînsemnate – 25%! Să predea toți miniștrii învățământului postdecembriști, care au distrus acest sistem! Să predea ei după proasta programă ,,care este”, după proastele manuale alternative ,,care nu este”, după legea și regulamentele din învățământ ,,care este tâmpite”, motiv pentru care școala românească scoate – și oameni deștepți, de obicei autodidacți, dar și mulți tâmpiți!
Refuz să mai duc în spate neplătit sistemul public de învățământ, să fac muncă voluntară la școală în folosul unei comunități care nu-i vede folosul și însemnătatea. Învățământul românesc e un sistem ruinat ce scoate minți ruinate… sau tâmpite (după cum spunea ,,intelectualul” nostru președinte ce tocmai a primit un vot de blam de la 7 milioane și-un pic de români). Dar adevărații tâmpiți nu sunt cei scoși de școală, ci aceia care generează sistemul, adevărații tâmpiți sunt cei de la vârf! Peștele de la cap se-mpute iar eu m-am săturat să lucrez într-un pește împuțit! Decât profesor, mai bine…nu! "
După o facultate de Litere de 4 ani, cu peste 10 examene pe sesiune, după o licență pe Nichita Stănescu și un master în lingvistică încheiat cu o disertație pe poetică lingvistică aplicată pe opera aceluiași mare scriitor, după cursuri de didactică în care am fost învățat cum să predau doar unei clase ideale, m-am trezit la o catedră cu un catalog în mână, în fața unor elevi ce credeau că Nichita e o femeie care face circ la tv și că eu sunt un clovn care trebuie să îi distreze pe ei, de care ei trebuie să se distreze în circul din clasă.
Profesorul de astăzi nu mai are absolut niciun statut. Elevii știu cu cât e remunerat cel de la catedră. Unii mi-au spus în față că ei pentru un asemenea salariu derizoriu nu s-ar da jos din pat să vină măcar până la școală… ,,ce să mai și predea la toți nebunii…!”. Și de aici cred că pleacă totul. Dacă stăm să ne gândim, care sunt profesiile ce oferă practicantului un statut social de rang înalt, care te fac să fii bine văzut și respectat? Cele bine plătite. Cu cât o meserie oferă un câștig bănesc mai mare, cu atât sporește și respectul de care se bucură titularul ei. Profesorii câștigă puțin, fapt bine cunoscut, ceea ce le conferă și puțin respect. Puținul respect din partea societății se traduce prin ignorarea lor temeinică și sistematică atunci când vine vorba de orice. Puținul respect din partea superiorilor ierarhici, prin desconsiderare. (Au fost directoare care mi-au spus în prima zi de școală că dacă nu îmi convine salariul din învățământ să mă duc repede, că angajează barman în barul de la colț, nu cumva să pierd postul!) Puținul respect de care se ,,bucură” profesorii din partea elevilor se traduce de multe ori prin batjocură, zeflemisire, miștocăreală, atacuri verbale și – uneori – fizice. Elevul de mijloc din ziua de azi (nu vorbesc despre puținii elevi care au bun-simț și vin la școală pentru ca să învețe), elevul mediu, de rând, nu olimpicul, premiantul sau ,,tocilarul”, vine la școală ca la film. Mănâncă popcorn, scuipă semințe și se așteaptă să se distreze copios de prestația fraierul de la catedră, care e pus acolo pentru deliciul publicului școlar. Ei îi observă actorului-profesor de ,,stand up comedy” orice fel de ,,defect”, pe care îl caricaturizează apoi în tușe groase și lipsite de bun simț, câteodată pe la spate, alteori pe față, spre încântarea profesorului ce trebuie să înghită în sec și să se facă că nu aude și nu vede. Fiindcă, dacă se enervează, audiența se bucură și-și dă silința de a-l scoate din minți, pentru sporirea distracției minților luminate din bănci. Dacă le întoarce vorba batjocoritoare, profesorul este acuzat imediat de jignirea elevului și e sancționat aspru. Dacă raportează mai departe, la diriginte sau director, incidentele sau injuriile, riscă inspecții doveditoare și sancțiuni ulterioare. Fiindcă de tot ce se întâmplă într-o școală, întotdeauna, profesorul este de vină! Dacă elevul nu vine la școală, profesorul este de vină, nu a făcut ora destul de atractivă pentru a-l determina pe bietul elev să se trezească dimineața și să ia drumul școlii. Așadar, profesorul riscă sancțiuni. Dacă elevul vine la școală dar nu învață, din nou vina profesorului, că nu îl determină prin măsuri ,,specifice” să învețe, că nu își impune voința, că nu a predat cum trebuie, ș.a.m.d. Din nou, posibile sancțiuni! Dacă elevul vine la școală și înjură profesorul, își bate colegii, scuipă, distruge, urlă în oră și face ca toți dracii, din nou, e vina profesorului că nu știe să se impună, să controleze clasa. Sancțiuni din nou, sancțiuni! Dacă elevul de la țară plonjează nevinovat în haznaua din curte, profesorul este vinovat, dacă îl doare măseaua sau capul, dacă în curtea școlii e soare sau plouă, dacă e zi sau e noapte, dacă găinile vecine curții școlii cotcodăcesc prea tare sau nu se ouă, profesorul e vinovat și trebuie neapărat sancționat!
În învățământul românesc elevul are numai drepturi, iar profesorul numai obligații. Și, cum nu îți poți duce la bună îndeplinire obligațiile fără a te bucura de anumite drepturi care să îți faciliteze exercitarea îndatoririlor, rezultă că elevii au numai drepturi iar profesorii numai vinovățiile de a nu-și putea îndeplini exemplar obligațiile. Am întrebat la un moment dat o doamnă directoare, dacă elevii au atâtea drepturi, inclusiv dreptul de a ne insulta fără a fi exmatriculați (fiindcă nu mai e permisă exmatricularea, sunt obligatorii 10 clase), dreptul de a trece clasa fără să învețe nimic (fiindcă elevul e trecut pe bază de ochi frumoși pentru a nu se descompleta efectivele claselor, și așa reduse), și toate drepturi imaginabile și inimaginabile, cu bun-simț sau lipsite de orice fel de măsură și bun-simț, atunci, totuși, noi, ca profesori, ce drepturi avem? Și răspunsul a fost sec: ,,Voi aveți dreptul de a vă face treaba exemplar, Florine!” Ei bine, pe salariul în miniatură pe care mi-l scuipă pe card școala românească lună de lună, eu renunț a-mi mai exercita acest drept!
Unui profesor i se cere să dea din el totul, pe lângă cele 4-5 ore de la școală se cer nenumărate ore din zi și din noapte de pregătire temeinică a lecțiilor, a evaluărilor, pentru corectarea lucrărilor și întocmirea vastelor și marilor consumatoare de timp maculaturi școlare, planuri de lecții, planificări anuale, semestriale, calendaristice, pe unități de învățare, pe lună și pe soare. Cadrul didactic trebuie să fie zilnic actor pe o scenă, să ofere o prestație în același timp și doctă și atractivă, iar la finalul spectacolului, primește de la spectatori, nu aplauze și ovații, ci priviri arogante și sfidătoare, aplauzele pot fi înlocuite cu bătăi de pumni în bancă iar ovațiile cu înjurături de mamă. Când ajungi acasă, după câteva ore de școală, tumultul clasei îți mai răsună încă câteva ore în urechea minții. Te culci epuizat și auzi reverberate în somn larma și invectivele de peste zi.
Și pentru toate acestea, primești 7-800 de lei pe card și o postură socială ingrată de profesor, pentru care doar cei mai în vârstă, trecuți prin școala comunistă, te mai respectă, restul, mai tineri, te consideră doar un pierde-vară, ce lucrează 18 ore pe săptămâna, iar vara freacă menta, un incapabil ce altceva mai bun nu poate să facă în viață, decât să se dea profesor!
Ei bine, eu pot mai mult de-atât! Refuz să îmi mai irosesc gândirea și talentul cu oameni care nu au nevoie și nu știu să aprecieze munca și eforturile mele de a le lumina mintea! Mâine e examen de titularizare. De 5 ani, în fiecare an mă gândesc să mă las și de fiecare dată continui. De data asta însă nu voi mai merge. Să predea la clasă Boc și Băsescu pe salariile neînsemnate – 25%! Să predea toți miniștrii învățământului postdecembriști, care au distrus acest sistem! Să predea ei după proasta programă ,,care este”, după proastele manuale alternative ,,care nu este”, după legea și regulamentele din învățământ ,,care este tâmpite”, motiv pentru care școala românească scoate – și oameni deștepți, de obicei autodidacți, dar și mulți tâmpiți!
Refuz să mai duc în spate neplătit sistemul public de învățământ, să fac muncă voluntară la școală în folosul unei comunități care nu-i vede folosul și însemnătatea. Învățământul românesc e un sistem ruinat ce scoate minți ruinate… sau tâmpite (după cum spunea ,,intelectualul” nostru președinte ce tocmai a primit un vot de blam de la 7 milioane și-un pic de români). Dar adevărații tâmpiți nu sunt cei scoși de școală, ci aceia care generează sistemul, adevărații tâmpiți sunt cei de la vârf! Peștele de la cap se-mpute iar eu m-am săturat să lucrez într-un pește împuțit! Decât profesor, mai bine…nu! "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)