Cu un prieten care mă striga cu un nume rusesc, împrumutat dintr-o povestire a lui Cehov.
Cu Ion Caramitru plecat la plimbare, prin zăpadă.
Cu niște copii care se duc la bibliotecă.
Cu femei care seamănă cu cărțile bune - tăcute, stranii, inteligente, emanând viață - și care nu vor decât să fie...citite și înțelese.
Cu Candide al lui Voltaire, înainte ca personajul să-și cumpere o fermă și să se apuce de grădinărit.
Cu necunoscuți care nu știu nici măcar unde se duc.
Cu mine însumi, tânăr și îndrăgostit...
miercuri, 29 decembrie 2010
luni, 27 decembrie 2010
Marin Preda și descrierile de natură
Când eram copil, nu puteam să parcurg cărțile care conțineau multe descrieri. Cu toate acestea îl citeam cu plăcere pe Sadoveanu, ocolind cu dibăcie pasajele în care moldoveanul „zugrăvea” adierile de vânt și clipocitul bălților. Cu Caragiale am avut o revelație. În paginile sale, ca și în opera lui Preda, există numai reacție umană. Puține și minuscule descrieri, utilizate în nuvele... Sunt prozatori pursânge, ca și, mai târziu, Breban ( prea lăbărțat, totuși ! ), Aldulescu, Gârbea sau Cimpoeșu. Literatura mi s-a părut atunci un prilej de permanentă și intensă bucurie. E curios că azi mai există autori ale căror cărți se compun din interminabile prăfuite și sufocante descrieri, asemănătoare cu cele din basmele și nuvelele lui Eminescu, întrerupte ici și colo de oaze de dialog și narațiune. Și sunt, în mod paradoxal, cei mai vânduți condeieri. Să mai îmi spună cineva că nu pot fi manipulați cititorii...
La scriitorii care țin la cititori, cum sunt prozatorii americani, descrierile sunt aproape inexistente.
În Preda găsim mici descrieri în povestiri, reduse la o funcționalitate strictă. O descriere mai amplă, dar oarecum stângace, este scena secerișului din Moromeții.
Dar eu am fost obsedat, ani în șir, de două rânduri din O adunare liniștită, care evocă atmosfera de iarnă dintr-un cătun pierdut în câmpie :
Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua era înaltă, încă limpede și satul trosnea de ger și de tăcere.
Ultima frază mi se pare memorabilă.
Puțin și bun, nu ?
La scriitorii care țin la cititori, cum sunt prozatorii americani, descrierile sunt aproape inexistente.
În Preda găsim mici descrieri în povestiri, reduse la o funcționalitate strictă. O descriere mai amplă, dar oarecum stângace, este scena secerișului din Moromeții.
Dar eu am fost obsedat, ani în șir, de două rânduri din O adunare liniștită, care evocă atmosfera de iarnă dintr-un cătun pierdut în câmpie :
Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua era înaltă, încă limpede și satul trosnea de ger și de tăcere.
Ultima frază mi se pare memorabilă.
Puțin și bun, nu ?
joi, 23 decembrie 2010
Zăpezile ca și femeile
Zăpezile, ca și femeile, fug de prea multă afectivitate. Se topesc sau migrează spre nord.
Cele îndrăgostite se ascund în romanele lui Knut Hamsun și Yasunari Kawabata.
Pământul a rămas gol, ca un bărbat dezvelit, trezit din somn și rușinat de propria-i virilitate.
Timidul martie e încă departe, iar copiii au dispărut din peisaj.
Limbile tuturor ceasurilor din lume rămân nemișcate, nehotărâte. Butucănos, timpul le împinge înainte cu barda-i unsă, de măcelar.
E timpul să vizităm spitalele și ospiciile în care ne sunt internați amicii, îmi spune un trecător.
Este vremea ca îndrăgostiții să știe numele iubitelor lor, îi răspund.
Guguștiucii mei îmblânziți se uită la mine, pe fereastră, cum scriu...
Cele îndrăgostite se ascund în romanele lui Knut Hamsun și Yasunari Kawabata.
Pământul a rămas gol, ca un bărbat dezvelit, trezit din somn și rușinat de propria-i virilitate.
Timidul martie e încă departe, iar copiii au dispărut din peisaj.
Limbile tuturor ceasurilor din lume rămân nemișcate, nehotărâte. Butucănos, timpul le împinge înainte cu barda-i unsă, de măcelar.
E timpul să vizităm spitalele și ospiciile în care ne sunt internați amicii, îmi spune un trecător.
Este vremea ca îndrăgostiții să știe numele iubitelor lor, îi răspund.
Guguștiucii mei îmblânziți se uită la mine, pe fereastră, cum scriu...
marți, 21 decembrie 2010
Bergman și Stratan
Se apropia Crăciunul. Nicolae Manolescu dăduse un interviu în România liberă și îl pomenise și pe Nino Stratan. În așteptarea ziarului, Stratan m-a ținut treaz toată noaptea. Am flecărit, am fumat și am făcut clasamente : cei mai buni poeți, cei mai valoroși prozatori, critici literari și profesori universitari. I-am trecut în revistă, de asemenea, pe cei mai proști din toate domeniile. Niște celebrități de azi ocupau primele locuri. Evident că n-am băut nimic, fiindcă Stratan suferea de o depresie care îi dădea o senzație de teamă continuă și accentuată ... Făceam propuneri, dezbăteam îndelung valoarea sau tâmpenia fiecărei personalități și, când ajungeam la un acord și ordinea „candidaților” era stabilită, Nino lua repede pixul și și scria clasamentul pe o coală. Cred că a păstrat mulți ani foile alea...S-a făcut dimineață și am mers la chioșcul de ziare. În interviul său, Manolescu îl numea pe Stratan „ minte strălucită și poet foarte talentat” ( Stratan conducea, pe atunci, Cenaclul de Luni ). Nino era în al noulea cer. Năuciți de oboseală ( nici nu mâncasem nimic ), am plecat apoi la Cinematecă, unde rula Persona lui Bergman. Am văzut filmul acela într-o stare de amară și dureroasă amorțeală. Imaginile se derulau cu lentoare în fața ochilor noștri, dar din pricina nopții pierdute, nu pricepeam mare lucru. În plus, în film erau introduse niște secvențe reale, cu preoți budiști care își dădeau foc. Privind scenele respective, aproape că leșinam. Ne-am întors la cămin cu mințile risipite.
A doua zi, la cursul său, Eugen Simion ne-a spus :
- Această temă apare și în filmul lui Bergman, absolut extraordinar, Persona.
Eu și Nino stăteam în părți diferite ale amfiteatrului. Am întors, în aceeași secundă, capetele, unul spre celălalt. Stratan avea o privire sinistră.
La seminarul care a urmat, Narcisa Forăscu ne-a zis, ca din întâmplare :
- Fără îndoială că filmul Persona, care rulează acum la Cinematecă, este o mare realizare a cinematografiei mondiale.
Din nou schimb de priviri cu Stratan, care părea terorizat.
În ziua următoare, Al.Piru a întrerupt câteva secunde cascada de poante ( care n-aveau nicio legătură cu studiul literaturii, dar profesorul era savuros ) și a rostit pe un ton serios, cu dicția lui inconfundabilă :
- Nu mă pricep eu la filme și nu mă omor după moderni, dar Persona lui Bergman e un film foarte, foarte valoros.
Iarăși ne-am privit pieriți. Pe scări ne-am întâlnit cu filosoful Traian Podgoreanu. El ne-a oprit și ne-a spus amical :
- Băieți, duceți-vă la Cinematecă să vedeți Persona lui Bergman. Mai rulează săptămâna asta și așa ceva nu se ratează.
Când am coborât în holul de la Litere, Ion Rotaru, directorul nostru de studii, îi întreba, cu vocea lui groasă, inconfundabilă, pe câțiva colegi :
- Bă, ia spuneți-mi, e careva care n-a văzut Persona lui Bergman ? Că-l omor aici, cu mâna mea, lângă bustul lui Eminescu...
Toți văzuseră Persona și erau entuziasmați.
După o săptămână de coșmar, timp în care Stratan era din ce în ce mai tăcut și mai posomorât, ieșeam împreună, aparent abătuți, de la cursuri. Eram în holul Facultății de Litere, se făcuse noapte, afară viscolea și în momentul în care a pus mâna pe ușă să o deschidă, Nino s-a oprit brusc, s-a întors către mine, m-a privit cu ură și a scrășnit :
- Bătrâne, toată lumea spune că Persona e o capodoperă ! Numai noi n-am înțeles nimic din filmul ăla !
A doua zi, la cursul său, Eugen Simion ne-a spus :
- Această temă apare și în filmul lui Bergman, absolut extraordinar, Persona.
Eu și Nino stăteam în părți diferite ale amfiteatrului. Am întors, în aceeași secundă, capetele, unul spre celălalt. Stratan avea o privire sinistră.
La seminarul care a urmat, Narcisa Forăscu ne-a zis, ca din întâmplare :
- Fără îndoială că filmul Persona, care rulează acum la Cinematecă, este o mare realizare a cinematografiei mondiale.
Din nou schimb de priviri cu Stratan, care părea terorizat.
În ziua următoare, Al.Piru a întrerupt câteva secunde cascada de poante ( care n-aveau nicio legătură cu studiul literaturii, dar profesorul era savuros ) și a rostit pe un ton serios, cu dicția lui inconfundabilă :
- Nu mă pricep eu la filme și nu mă omor după moderni, dar Persona lui Bergman e un film foarte, foarte valoros.
Iarăși ne-am privit pieriți. Pe scări ne-am întâlnit cu filosoful Traian Podgoreanu. El ne-a oprit și ne-a spus amical :
- Băieți, duceți-vă la Cinematecă să vedeți Persona lui Bergman. Mai rulează săptămâna asta și așa ceva nu se ratează.
Când am coborât în holul de la Litere, Ion Rotaru, directorul nostru de studii, îi întreba, cu vocea lui groasă, inconfundabilă, pe câțiva colegi :
- Bă, ia spuneți-mi, e careva care n-a văzut Persona lui Bergman ? Că-l omor aici, cu mâna mea, lângă bustul lui Eminescu...
Toți văzuseră Persona și erau entuziasmați.
După o săptămână de coșmar, timp în care Stratan era din ce în ce mai tăcut și mai posomorât, ieșeam împreună, aparent abătuți, de la cursuri. Eram în holul Facultății de Litere, se făcuse noapte, afară viscolea și în momentul în care a pus mâna pe ușă să o deschidă, Nino s-a oprit brusc, s-a întors către mine, m-a privit cu ură și a scrășnit :
- Bătrâne, toată lumea spune că Persona e o capodoperă ! Numai noi n-am înțeles nimic din filmul ăla !
Scrisoare către Moș Crăciun
Astăzi, constatând că gândesc la fel ca atunci când aveam doisprezece ani, i-am trimis următoarea scrisoare lui Moș Crăciun :
Dragă Moșule,
De la cincisprezece ani n-am mai cerut nimic nimănui, dar nu pot spune că n-am primit câte ceva. Tatăl meu îmi cumpăra jucării din micul lui salariu și nu uita niciodată să-mi ia o minge nouă, de cauciuc, când o spărgeam pe cea veche într-un cui din gard sau în vreo scândură ascuțită. Era lucru mare, să știi… Toți băieții cu care mă jucam nu se puteau lăuda cu o sfârlează, niște cuburi cu imagini sau o minge care să fie numai a lor. Se jucau cu ale mele până le făceau praf, deși ei proveneau, fără excepție, din familii mai înstărite decât cea din care făceam parte eu. Nici nu-și făceau probleme că nu aveau ce aveam eu. Tata mă abona la revista Cutezătorii și mai târziu la ziarul Sportul și îmi cumpăra de la oraș Fotbal și Sport. Pe ultimele le găseam dimineața, pe pat, în camera încălzită cu paie care lăsau, în urma arderii sub hornul uriaș din focar, toate miresmele câmpului și ale pământului. Era iarnă, dar în odaie pluteau aromele câmpiei acoperite cu ierburi și flori văratice. România literară a apărut când aveam paisprezece ani. Văzusem că multe texte din manualul de română erau luate din Gazeta literară. Și l-am rugat pe tata să-mi aducă și mie publicația respectivă. „Nu se mai numește Gazeta literară, i-a spus tatălui meu vânzătoarea de la chioșcul de ziare. Acum îi zice România literară.” Dar Almanahul literar care era tipărit, în fiecare an, înainte de sărbători? Dar cărțile împrumutate de la biblioteca sindicatului din uzina unde lucra bătrânul meu ? Vezi ce bogat eram ?
Mai târziu am visat să am mulți prieteni. Și am avut. Oameni cărora cei mai mulți dintre noi nu merită nici măcar să le ducă papucii la ușă. Mulți au murit prematur, pe alții i-am pierdut și din vina mea. Cu ceilalți nu prea reușesc să mă întâlnesc, fiindcă nu am timp destul, iar distanțele care ne despart sunt mari.
În general, nu mi-am dorit prea multe, dar am fost fericit. Deseori se poate întâmpla să primim multe, foarte multe, de la viață, dar să nu ne folosească la nimic, fiindcă rămânem tot săraci : lăcomia și răutatea ne fac să fim veșnic înfometați și să stăm cu ochii pe ceea ce fac sau au semenii noștri.
Pentru sărbătorile care se apropie îți cer puțină liniște, cărți foarte reușite și timp ca să pot citi în voie. Mi-am rezervat câteva volume de excepție ( printre ele, Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis ), iar prietenul Pantacruel m-a anunțat că-mi va trimite, ca dar de Crăciun, un exemplar al romanului lui Ovidiu Nimigean Rădăcina de bucsau, socotit de toată lumea o capodoperă. Abia aștept să mă bucur de ele…
Îți mai cer, Moș Crăciun, să faci în așa fel încât să văd oameni care se vorbesc de bine unii pe alții, iar vânătorii să constate că metalul din care sunt făcute puștile lor s-a transformat, ca și cartușele, în jucării de ciocolată.
Să ne aduci ( mie, prietenilor și dușmanilor ) puțină zăpadă, inimi ușoare și puterea de a ierta toate greșelile pe care alții le-au făcut față de noi. Și să ne iertăm și pe noi înșine.
Adu-mi și un sac cu BUNĂTATE, ca să nu mai ripostez cu atâta promptitudine și violență la măgăriile pe care mi le mai face câte unul.
Îndrăznesc să te mai rog ceva. Iarna trecută am hrănit cu grâu douăzeci și cinci de guguștiuci. Era o iarnă foarte grea, iar ei mă așteptau la ușă în fiecare dimineață. Dar se împuținau văzând cu ochii. În altă gospodărie, cineva le punea capcane și îi prindea. Au rămas, în cele din urmă, doisprezece. În această iarnă au venit numai doi. Când sunt plecat, mă așteaptă așezați pe poartă. Imediat ce sosesc acasă, se apropie de mine și aproape mi se așează pe braț, cerându-mi mâncare. Au devenit membri ai familiei mele și au înțeles că, în preajma mea, nu trebuie să se teamă de nimic. Te implor, Moș Crăciun, să nu lași pe nimeni să-i prindă. Sunt mici și fragili, de parcă ar fi făcuți din porțelan.
Și ai grijă te tine, să nu răcești sau să-ți rupi, Doamne ferește, picioarele. Pune-ți un fular gros și fii blând cu renii tăi.
Îți mulțumesc și te îmbrățișez.
Dragă Moșule,
De la cincisprezece ani n-am mai cerut nimic nimănui, dar nu pot spune că n-am primit câte ceva. Tatăl meu îmi cumpăra jucării din micul lui salariu și nu uita niciodată să-mi ia o minge nouă, de cauciuc, când o spărgeam pe cea veche într-un cui din gard sau în vreo scândură ascuțită. Era lucru mare, să știi… Toți băieții cu care mă jucam nu se puteau lăuda cu o sfârlează, niște cuburi cu imagini sau o minge care să fie numai a lor. Se jucau cu ale mele până le făceau praf, deși ei proveneau, fără excepție, din familii mai înstărite decât cea din care făceam parte eu. Nici nu-și făceau probleme că nu aveau ce aveam eu. Tata mă abona la revista Cutezătorii și mai târziu la ziarul Sportul și îmi cumpăra de la oraș Fotbal și Sport. Pe ultimele le găseam dimineața, pe pat, în camera încălzită cu paie care lăsau, în urma arderii sub hornul uriaș din focar, toate miresmele câmpului și ale pământului. Era iarnă, dar în odaie pluteau aromele câmpiei acoperite cu ierburi și flori văratice. România literară a apărut când aveam paisprezece ani. Văzusem că multe texte din manualul de română erau luate din Gazeta literară. Și l-am rugat pe tata să-mi aducă și mie publicația respectivă. „Nu se mai numește Gazeta literară, i-a spus tatălui meu vânzătoarea de la chioșcul de ziare. Acum îi zice România literară.” Dar Almanahul literar care era tipărit, în fiecare an, înainte de sărbători? Dar cărțile împrumutate de la biblioteca sindicatului din uzina unde lucra bătrânul meu ? Vezi ce bogat eram ?
Mai târziu am visat să am mulți prieteni. Și am avut. Oameni cărora cei mai mulți dintre noi nu merită nici măcar să le ducă papucii la ușă. Mulți au murit prematur, pe alții i-am pierdut și din vina mea. Cu ceilalți nu prea reușesc să mă întâlnesc, fiindcă nu am timp destul, iar distanțele care ne despart sunt mari.
În general, nu mi-am dorit prea multe, dar am fost fericit. Deseori se poate întâmpla să primim multe, foarte multe, de la viață, dar să nu ne folosească la nimic, fiindcă rămânem tot săraci : lăcomia și răutatea ne fac să fim veșnic înfometați și să stăm cu ochii pe ceea ce fac sau au semenii noștri.
Pentru sărbătorile care se apropie îți cer puțină liniște, cărți foarte reușite și timp ca să pot citi în voie. Mi-am rezervat câteva volume de excepție ( printre ele, Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis ), iar prietenul Pantacruel m-a anunțat că-mi va trimite, ca dar de Crăciun, un exemplar al romanului lui Ovidiu Nimigean Rădăcina de bucsau, socotit de toată lumea o capodoperă. Abia aștept să mă bucur de ele…
Îți mai cer, Moș Crăciun, să faci în așa fel încât să văd oameni care se vorbesc de bine unii pe alții, iar vânătorii să constate că metalul din care sunt făcute puștile lor s-a transformat, ca și cartușele, în jucării de ciocolată.
Să ne aduci ( mie, prietenilor și dușmanilor ) puțină zăpadă, inimi ușoare și puterea de a ierta toate greșelile pe care alții le-au făcut față de noi. Și să ne iertăm și pe noi înșine.
Adu-mi și un sac cu BUNĂTATE, ca să nu mai ripostez cu atâta promptitudine și violență la măgăriile pe care mi le mai face câte unul.
Îndrăznesc să te mai rog ceva. Iarna trecută am hrănit cu grâu douăzeci și cinci de guguștiuci. Era o iarnă foarte grea, iar ei mă așteptau la ușă în fiecare dimineață. Dar se împuținau văzând cu ochii. În altă gospodărie, cineva le punea capcane și îi prindea. Au rămas, în cele din urmă, doisprezece. În această iarnă au venit numai doi. Când sunt plecat, mă așteaptă așezați pe poartă. Imediat ce sosesc acasă, se apropie de mine și aproape mi se așează pe braț, cerându-mi mâncare. Au devenit membri ai familiei mele și au înțeles că, în preajma mea, nu trebuie să se teamă de nimic. Te implor, Moș Crăciun, să nu lași pe nimeni să-i prindă. Sunt mici și fragili, de parcă ar fi făcuți din porțelan.
Și ai grijă te tine, să nu răcești sau să-ți rupi, Doamne ferește, picioarele. Pune-ți un fular gros și fii blând cu renii tăi.
Îți mulțumesc și te îmbrățișez.
duminică, 19 decembrie 2010
Aud un telefon sunând
aud un telefon sunând
nu e al meu
nu e nici al vreunui prieten care l-a uitat pe birou
nu este al nimănui
când am părăsit casa părinților mei
un perete se transformase în ceas
bătea regulat
în fiecare secundă
i se auzea ticăitul în toată casa
numai să sune nu știa
pe urmă s-a mutat pe un alt perete
și pe altul și pe altul
până când a ajuns la ușă
când le-am făcut o vizită bătrânilor
o fereastră dinspre apus
măsura timpul tuturor lucrurilor care
se vedeau prin ea
aud un telefon sunând
nu e al nimănui iar eu
nu prea răspund la telefon
pe ăsta însă aș vrea să-l deschid și să văd
cine sună
nu e al meu
nu e nici al vreunui prieten care l-a uitat pe birou
nu este al nimănui
când am părăsit casa părinților mei
un perete se transformase în ceas
bătea regulat
în fiecare secundă
i se auzea ticăitul în toată casa
numai să sune nu știa
pe urmă s-a mutat pe un alt perete
și pe altul și pe altul
până când a ajuns la ușă
când le-am făcut o vizită bătrânilor
o fereastră dinspre apus
măsura timpul tuturor lucrurilor care
se vedeau prin ea
aud un telefon sunând
nu e al nimănui iar eu
nu prea răspund la telefon
pe ăsta însă aș vrea să-l deschid și să văd
cine sună
vineri, 17 decembrie 2010
Ninge peste femeile frumoase
Ninge peste câmpie și peste palmele noastre întinse, cerșind un miracol.
Ninge prea devreme sau poate prea târziu.
Când ninge, toate femeile devin fascinante, iar zăpada este un dar al lor pentru bărbații singuri. Ninge cu ojă, pudră și ruj decolorat.
Ninsoarea este lecția de poezie pe care ne-o dă Dumnezeu. Cu un gest leneș, feminin, El transformă lumea în ficțiune. Acum ne putem gândi la orice, fără a fi pedepsiți. Albul lumii sparge coliviile sufletului nostru și eliberează păsări întârziate care nu mai au o casă la care să ajungă…
Ninge ca în Mirceștii „vărului Alecsandri” ( după cum îmi scria cândva un prieten ), ca în basmele copilăriei, ca în Mama Rusie, ca în Scandinavia, ca în povestirile lui Fănuș Neagu. Ca în Siberiada lui Mihalkov…
Când ninge, purtăm nume rusești, suedeze și norvegiene : Ingmar, Karin, Knut, Alioșa, Sonia, Natașa, Nikita, Seriojenka, Olaf, Kristine...
Acum știm să zburăm și să ne desfacem în inconfundabile geometrii de gheață, fragile.
Ne putem închipui că suntem oriunde dorim, că putem face, în fiecare clipă, ce vrem. Rătăciți, aproape de Polul Nord, în urmărirea unui ren pe care vrem să-l fotografiem. În grotele de început ale omenirii, în jurul unui foc. Răsfățați în paginile unei cărți răsfoite de o femeie tristă. Iar prietenii ne așteaptă într-un iglu, la lumina unei lanterne, fericiți și obosiți.
E timpul să ne dezghețăm zâmbetele și să ne strângem mâinile. Știm că va ninge și când noi nu vom mai putea privi viscolele.
Ninge cu cești minuscule de cafea în care ne putem citi viitoarele întâlniri.
La mulți ani, Karina !
Ninge prea devreme sau poate prea târziu.
Când ninge, toate femeile devin fascinante, iar zăpada este un dar al lor pentru bărbații singuri. Ninge cu ojă, pudră și ruj decolorat.
Ninsoarea este lecția de poezie pe care ne-o dă Dumnezeu. Cu un gest leneș, feminin, El transformă lumea în ficțiune. Acum ne putem gândi la orice, fără a fi pedepsiți. Albul lumii sparge coliviile sufletului nostru și eliberează păsări întârziate care nu mai au o casă la care să ajungă…
Ninge ca în Mirceștii „vărului Alecsandri” ( după cum îmi scria cândva un prieten ), ca în basmele copilăriei, ca în Mama Rusie, ca în Scandinavia, ca în povestirile lui Fănuș Neagu. Ca în Siberiada lui Mihalkov…
Când ninge, purtăm nume rusești, suedeze și norvegiene : Ingmar, Karin, Knut, Alioșa, Sonia, Natașa, Nikita, Seriojenka, Olaf, Kristine...
Acum știm să zburăm și să ne desfacem în inconfundabile geometrii de gheață, fragile.
Ne putem închipui că suntem oriunde dorim, că putem face, în fiecare clipă, ce vrem. Rătăciți, aproape de Polul Nord, în urmărirea unui ren pe care vrem să-l fotografiem. În grotele de început ale omenirii, în jurul unui foc. Răsfățați în paginile unei cărți răsfoite de o femeie tristă. Iar prietenii ne așteaptă într-un iglu, la lumina unei lanterne, fericiți și obosiți.
E timpul să ne dezghețăm zâmbetele și să ne strângem mâinile. Știm că va ninge și când noi nu vom mai putea privi viscolele.
Ninge cu cești minuscule de cafea în care ne putem citi viitoarele întâlniri.
La mulți ani, Karina !
joi, 9 decembrie 2010
Cehov despre ipocrizie
Câteva rânduri din schița... Fragment :
28 mai. Un bătrân, văzându-mă că stau în apropiere de locul unde se scăldau femeile, m-a întrebat ce caut acolo. I-am răspuns :
- Veghez să nu vină tinerii să se uite, că de !
- Atunci, hai să veghem amândoi !
Și, zicând așa, bătrânul s-a așezat alături de mine și am început să discutăm despre virtute.
Credeam că numai la noi, românii, fiecare om are două măsuri diferite de a judeca lucrurile : una, generoasă, plină de respect, tolerantă, pentru sine, alta, exigentă, neiertătoare, pentru ceilalți...
Un scriitor francez vizitat tot timpul de idei, Jean-Paul Sartre, avea să definească, mai târziu, ființa noastră în termeni care nu lasă loc de speranță :
Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem lași, și de-a sfinții, fiindcă suntem răi ; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorința de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoși din naștere.
Mă întreb de-a ce ne jucăm când scriem... Și de ce o facem...
28 mai. Un bătrân, văzându-mă că stau în apropiere de locul unde se scăldau femeile, m-a întrebat ce caut acolo. I-am răspuns :
- Veghez să nu vină tinerii să se uite, că de !
- Atunci, hai să veghem amândoi !
Și, zicând așa, bătrânul s-a așezat alături de mine și am început să discutăm despre virtute.
Credeam că numai la noi, românii, fiecare om are două măsuri diferite de a judeca lucrurile : una, generoasă, plină de respect, tolerantă, pentru sine, alta, exigentă, neiertătoare, pentru ceilalți...
Un scriitor francez vizitat tot timpul de idei, Jean-Paul Sartre, avea să definească, mai târziu, ființa noastră în termeni care nu lasă loc de speranță :
Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem lași, și de-a sfinții, fiindcă suntem răi ; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorința de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoși din naștere.
Mă întreb de-a ce ne jucăm când scriem... Și de ce o facem...
luni, 6 decembrie 2010
Coiful plin cu nasturi de aur
Nu-mi vine să cred că am trăit, asemenea personajelor lui Márquez, într-o comunitate aflată în zorii civilizației...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz, moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz, moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...
vineri, 3 decembrie 2010
Noiembrie, iepuri mecanici
Când se trezi, soarele era sus pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să adoarmă din nou. Aerul din camera înaltă, nezugravită de ani de zile, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor.. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
Trase plapuma pe cap și încercă să adoarmă din nou. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu zăpezile și viscolele ei albe : când începea să ningă simțea că s-a întors acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acopeită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale. Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate și malul răului. Toamna se colora și se înmiresma totul, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. În orice caz, erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă. Pământul cenușiu mustind de apă, băi prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o cănuță de pământ. Beau amândoi vinul, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori ântr-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră pentru totdeauna acolo. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică, descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau zilnic în viața tihnită a lui Casoss. Protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau, moartea soției, evenimentele izbăvitoare din 89… Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său… Iată însă că un document, ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ca o fugă salvatoare. Aici, printr zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsă, refugiindu-se într-o ascunzătoare ospitalieră despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. Conacul era construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Acolo exista și un balcon, îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când bătrânețea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori ieșea acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă, acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote înfundate la sobă. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
- Gata ? Pe baricade ? se ridică savantul în capul oaselor.
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească de păsări. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle și furând puii, determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum, n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică și cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească, și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoare.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
- Ei, ce s-a mai întâmplat ? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
- Vulpoiul ăla alb sau ce dracu o fi a desfăcut iar plasa de sârmă.
- Mare scofală ! O reparăm, încecă să-l liniștească academicianul.
- O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm ? Că ne-a luat patru curcani …
- Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, troznindu-și oasele.
Era o dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe polară putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
- E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
- Hai, că nu e cred, râsese Casoss.
- Num mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
- Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
- Mergem, îl corectă acela.
- Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine , ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul. Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine.Și atunci unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici.
Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure. Abia atunci observă că intrase în zona interzisă, a adevăratului vânat. Era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian : musafirul din țara frigului aproape că dăduse gata toate caprele și zimbrii mai greoi. În ultima vreme redusese efectivele de dropii și bouri și nu mai lăsase niciun cerb în viață. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Mergea cu pași repezi, transpirase mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.
Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Lupii siberieni, îmblăniți și bine hrăniți, ca niște țari de pe vremuri. Erau mulți și îl înconjuraseră. Ochii le luceau indiferenți.
Trase plapuma pe cap și încercă să adoarmă din nou. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu zăpezile și viscolele ei albe : când începea să ningă simțea că s-a întors acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acopeită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale. Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate și malul răului. Toamna se colora și se înmiresma totul, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. În orice caz, erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă. Pământul cenușiu mustind de apă, băi prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o cănuță de pământ. Beau amândoi vinul, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori ântr-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră pentru totdeauna acolo. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică, descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau zilnic în viața tihnită a lui Casoss. Protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau, moartea soției, evenimentele izbăvitoare din 89… Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său… Iată însă că un document, ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ca o fugă salvatoare. Aici, printr zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsă, refugiindu-se într-o ascunzătoare ospitalieră despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. Conacul era construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Acolo exista și un balcon, îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când bătrânețea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori ieșea acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă, acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote înfundate la sobă. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
- Gata ? Pe baricade ? se ridică savantul în capul oaselor.
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească de păsări. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle și furând puii, determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum, n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică și cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească, și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoare.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
- Ei, ce s-a mai întâmplat ? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
- Vulpoiul ăla alb sau ce dracu o fi a desfăcut iar plasa de sârmă.
- Mare scofală ! O reparăm, încecă să-l liniștească academicianul.
- O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm ? Că ne-a luat patru curcani …
- Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, troznindu-și oasele.
Era o dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe polară putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
- E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
- Hai, că nu e cred, râsese Casoss.
- Num mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
- Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
- Mergem, îl corectă acela.
- Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine , ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul. Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine.Și atunci unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici.
Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure. Abia atunci observă că intrase în zona interzisă, a adevăratului vânat. Era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian : musafirul din țara frigului aproape că dăduse gata toate caprele și zimbrii mai greoi. În ultima vreme redusese efectivele de dropii și bouri și nu mai lăsase niciun cerb în viață. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Mergea cu pași repezi, transpirase mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.
Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Lupii siberieni, îmblăniți și bine hrăniți, ca niște țari de pe vremuri. Erau mulți și îl înconjuraseră. Ochii le luceau indiferenți.
joi, 2 decembrie 2010
Cerul de deasupra și cerul de sub pământ
Merg cu mașina și mă gândesc la o necunoscută pe care am văzut-o traversând pe la zebră și care mi-a zâmbit.
Mașina ridică botul, arogantă, și începe să urce, să urce...
Alerg acum pe o nevăzută autostradă cerească, comenzile nu mă mai ascultă, volanul mi se lungește în mâini și reușesc să sar, în ultimul moment, din vehicul. Aterizez lin pe trotuarul pufos.
O iau la picior către serviciu, sunt deja în întârziere, necunoscuta nu-mi iese din minte, iar trupul îmi este mult prea ușor și trebuie să mă țin de arbuști și de semafoare pentru a nu mă înălța precum un balon umplut cu heliu. Degetele îmi alunecă pe un platan și mă trezesc din nou zburând, ca o pagină smulsă de vânt dintr-un manuscris aruncat la coșul de gunoi. Nu reușesc să cobor decât cu o antenă tv în brațe.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.
Alteori, cerul e o cască soldățească, din oțel german, cu orizonturile stinse și cu sudoarea spaimei picurând din zenit. Împing din greu, aruncând din calea mea case, scuaruri și autobuze. Casca devine din ce în ce mai largă, fugind către zările cenușii.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.
P. S. Computerul meu dă semne că nu mai vrea să funcționeze. Dacă voi lipsi o vreme înseamnă că sunt cu el la reparat.
Mașina ridică botul, arogantă, și începe să urce, să urce...
Alerg acum pe o nevăzută autostradă cerească, comenzile nu mă mai ascultă, volanul mi se lungește în mâini și reușesc să sar, în ultimul moment, din vehicul. Aterizez lin pe trotuarul pufos.
O iau la picior către serviciu, sunt deja în întârziere, necunoscuta nu-mi iese din minte, iar trupul îmi este mult prea ușor și trebuie să mă țin de arbuști și de semafoare pentru a nu mă înălța precum un balon umplut cu heliu. Degetele îmi alunecă pe un platan și mă trezesc din nou zburând, ca o pagină smulsă de vânt dintr-un manuscris aruncat la coșul de gunoi. Nu reușesc să cobor decât cu o antenă tv în brațe.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.
Alteori, cerul e o cască soldățească, din oțel german, cu orizonturile stinse și cu sudoarea spaimei picurând din zenit. Împing din greu, aruncând din calea mea case, scuaruri și autobuze. Casca devine din ce în ce mai largă, fugind către zările cenușii.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.
P. S. Computerul meu dă semne că nu mai vrea să funcționeze. Dacă voi lipsi o vreme înseamnă că sunt cu el la reparat.
miercuri, 1 decembrie 2010
Cu cine mă mai întâlnesc
Sunt oameni cu care mă întâlnesc numai primăvara : niște bătrâni vioi și bucuroși că au scăpat din ghearele veșniciei.
Vara mă întâlnesc, fără excepție, numai cu copii.
Toamna mă întâmpină niște necunoscuți misterioși, grăbiți, care nu mă bagă în seamă. Am observat însă că se ignoră și între ei.
În schimb, iarna drumurile și pârtiile mi se întretaie cu bărbați puternici și femei fascinante, în legătură cu care sunt convins că nici nu există.
Vara mă întâlnesc, fără excepție, numai cu copii.
Toamna mă întâmpină niște necunoscuți misterioși, grăbiți, care nu mă bagă în seamă. Am observat însă că se ignoră și între ei.
În schimb, iarna drumurile și pârtiile mi se întretaie cu bărbați puternici și femei fascinante, în legătură cu care sunt convins că nici nu există.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)