Toată lumea condamnă fumatul.
E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel.
Dar câtă bucurie e în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins !
Am fumat cu intermitermșă din 1977 până în 1992. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenului meu Ion Stratan, care ducea patru sau chiar cinci pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris : ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că Mihail Sadoveanu era un fin degustător de tabac. Îmi mai aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea perpetuu cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Zeci de ani aflam de la poartă când primeam câte o carte de la Stratan. Un miros violent de cenușă aprinsă izvora din volumul respectiv umplând încăperile casei și curtea, destrămându-se apoi, după câteva săptămâni, pe străzile localității. Același lucru mi s-a întâmplat mai târziu, când regretatul Marin Anton îmi expedia, prin poștă, romanele sale.
Pe urmele lui Freud, aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu, însoțit todeauna de cea mai frumoasă femeie din sală - și, probabil, din tot orașul ! -, trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze, ești în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor : ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi !” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă. Când ieșeam din sala de seminar, pe holul actualei Facultăți de Litere ne întâmpina o ceață deasă, albastră. Nu vedeam la doi pași și ne căutam ca orbii, prin neguri de nepătruns.
Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitane îți aruncau plămânii în aer. Cele produse în China erau puternic aromate.
Dar nu voi uita niciodată gustul acrișor, ușor parfumat, al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le aprinzi.
Regret că n-am avut ocazia să încerc produsele de specialitate rusești.
Acum câteva luni, un zidar tânăr și frumos, semănând cu Sacha Distel, m-a ajutat să pun un acoperiș nou pe garaj. Omul fuma mult. Am fost curios ce ținea în gură. Kent, mi-a răspuns el. I-am cerut un chentan să-l miros, mirat defaptul că fumul în care mă învăluia meșterul nu-mi spunea nimic. Am dus la nas micul sul de hârtie umplut cu iarba-dracului. Dezamăgire. Noul Kent mirosea a coceni.
Mai plăcută era mireasma frunzelor uscate pe care cineva le aprinsese în fundul grădinii.
marți, 27 noiembrie 2012
Minunatul obicei de a fuma
Etichete:
Arberia,
BT,
fumat,
Gitane,
Kent,
Marlboro,
Marquez,
Octavian Goga,
Papastratos,
Sadoveanu,
țigară
sâmbătă, 24 noiembrie 2012
Iubiţi-i pe cei care nu vă-nghit !
Cele mai frumoase lucruri pe care le facem au semnificaţia unor declaraţii de dragoste făcute prietenilor noştri.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee. Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română. Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee. Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română. Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.
Etichete:
Alexandru Paleologu,
comunicare,
Elena Tacciu,
evaluare,
Nicolae Velea,
note,
profesoară,
Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu
luni, 19 noiembrie 2012
Vocile nopţii. O nouă prozatoare : Constanţa Roşoiu
O proză dură, cu inflexiuni acut-realiste şi voci narative sonore, scrie Constanţa Roşoiu în Preţul corect, Cartea Românească, 2012. Autoarea a câştigat mai multe concursuri de proză la nivel naţional şi este prezentată, pe ultima copetă, de însuşi Radu Aldulescu :
„ Tonalitatea resemnat-ironică a povestirilor Constanţei Roşoiu, condiţionată decisiv de culoarea locală ( se întâmplă în România profundă şi eternă ), necondiţionată de artificii-imixtiuni paraliterare, o face să sară din norma colegilor de generaţie, prozatori sau poeţi.[…] Drama omenescului plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalităţii acestui volum de debut.”
Chiar dacă faptele relatate ţin de faptul divers, nimic din scrisul autoarei nu lasă să se vadă că a fost ziaristă. Oazele de lirism sunt puţine, aproape inexistente : „ Drept înainte nu poţi ajunge prea departe ! mi-ar spune Micul Prinţ.” ( Drumul şerpuit) Fiecare povestire este istoria unui eşec, a unui drum către o fundătură inevitabilă. Simţul de observaţie este remarcabil. Evocarea întunericului şi a mirosurilor dintr-o mlaştină visată sunt suprapuse peste izul de băutură şi de mâncare proastă care se simte în dormitorul conjugal al personajului-narator din Drumul şerpuit. Nuanţele simbolice – drumul, crucea de pe margine, bezna dominatoare, mlaştina - sunt eclipsate de glasurile personajelor care se înghesuie să relateze păsurile şi necazurile unei familii aflate sub semnul nereuşitei. De altminteri, în primul plan al textelor Constanţei Roşoiu stă risiprea frumuseţii şi a omenescului în evenimente autodistrugătoare şi fatale. Pzozatoarea are ochi pentru detaliul semnificativ : „De aceea, totul în această cameră se petrece la lumina becului agăţat direct în tavan, astfel că totul părea la polul opus perfecţiunii, şi curăţenia din cameră, şi oglinda pătată, şi masa joasă din scânduri nefinisate, făcută probabil într-un moment de grabă maximă, de vreme ce ciorba se vărsa întotdeauna, indiferent de locul pe care i-l găseai farfuriei.” Când în joc intră băutura, nu mai e nimic de făcut : „ Nuţico, pe frate-miu ăsta îl poţi tu vindeca de multe, dar nu şi de băutură. De femei, da, că văd că te iubeşte, dar de băutură niciodată !” E o lume a periferiei, a sărăciei fără speranţă, a umiliţilor soartei. Ducându-se după un bărbat, Nuţi a intrat într-o horă de întâmplări traumatizante : bătăi, beţii, infidelităţi, despărţiri. Copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi sau de bunici. Bărbatul femeii-narator nu renunţă la alcool, iar Nuţi este nevoită să-l părăsească după ce, la un Revelion, el adoarme devreme, beat turtă, musafirii pleacă, iar ea îşi face singură urările, cu un pahar de şampanie în mână. Destinul lui este implacabil, ca într-o tragedie de cartier : va muri ars, în somn, într-una dintre locuinţele aflate în construcţie, unde muncea. E o lume recăzută în sălbăticie, iar stilul de o aparenţă frustă se potriveşte cu evenimentele relatate. Zic „aparentă”, fiindcă „vocea” care povesteşte şi reflectorii sunt prinşi într-un joc subtil, care probează o dexteritate narativă surprinzătoare pentru o debutantă.
Odată cu al doilea text, Testamentul, încep să se contureze motivele predominante ale prozei scrise de Constanţa Roşoiu : insuccesul repetat, visul premonitoriu, sfârşitul accidental. Tehnica este a flashback-ului. Sofica este martora evenimentelor din sânul unei familii pe ai cărei membri îi ajută şi îi protejează, precum făcea odinioară şi mama sa. Catinca se află pe patul de moarte, iar nepoţii acesteia, care până atunci nici nu-i călcaseră pragul, se îmbulzesc zilnic la uşa ei, pentru a-şi însuşi cât mai mult din averea lăsată de bătrână. Sofica nu vede cu ochi buni rapacitatea rudelor. Gesturile personajelor sunt surprinse cu acurateţe : „Se strânseseră cu toţii în jurul Catincăi încercând care mai de care s-o alinte în fel şi chip. Doar Sofica rămăsese sprijinită de tocul uşii, cu mâinile-atârnându-i nepuntincioase pe lângă trup. Îi privea pe toţi cu ochii mijiţi şi buzele strânse-n-ntr-o linie trasată nervos pe figura încruntată. „ La sfârşit, printr-o mică inginerie financiară, folosindu-se de o procură, Sofica goleşte contul Catincăi, lăsându-i cu buza umflată pe moştenitori. În logica Soficăi, aşa este drept să se întâmple. Etica personajelor Constanţei Roşoiu le spune că ele acţionează în direcţia binelui şi au totdeauna dreptate. Este o modalitate de supravieţuire. Stilul indirect liber este bine folosit, iar episodul cu preotul care îi arată unei copile „şarpele” pe care îl are în nădragi, lăsând-o gravidă, aduce o notă de diabolic-grotesc în economia povestirii, adâncind coşmarul pe care femeile şi-l lasă moştenire din generaţie în generaţie. „Şarpele” popii devine o entitate prezentă în visul urmaşelor, anunţând nenorocirile din familie.
Trenul este monologul interior al unui bărbat care se întoarce cu soţia sa, într-un microbuz rulând cu viteză, de la nunta unor neamuri. Sugestia puternică este că oamenii trăiesc în realităţi paralele care rareori se întretaie, adică doar la petreceri şi la înmormântări, unde fiecare îşi rosteşte partitura fără legătură cu ceea ce cred ori spun ceilalţi. Din prostia şoferului, care se laudă la un moment dat cu norocul său în a încălca fără urmări codul rutier, microbuzul este lovit de un tren şi pasagerii mor.
Liliana, din A ciocănit cineva la uşă, trăieşte cu obsesia că este vânată de un criminal şi se teme să mai iasă din casă. Culmea e că o colegă de serviciu cade victimă ucigaşului pe care Liliana îl visează necontenit, dar femeia scapă cu viaţă. Povestirea conţine o întreagă mitologie a elementelor care întreţin obsesiile din proza Cobstanţei Roşoiu : şarpele, trenul, umbrela, criminalul. În lumea Constanţei Roşoiu nu există loc de speranţă. Alexandru Antoniu din Risipirea se împuşcă după ce îşi vede visele năruite, pentru că este trădat de impresarul companiei „Feliciana”, care fuge cu banii.
În Preţul corect o fată devine prostituată şi duce o viaţă dublă, dar este pe punctul de a fi omorâtă de un client psihopat. Lumea percepe distorsionat evenimentul, ca fiind drama unei tinere serioase care ajunge întâmplător victima unui dement.
Mi-au plăcut mult Vecinul meu fără o mână şi Doamne, la Tine am scăpat ! Prima bucată este scrisă foarte bine, cursiv, şi propune, în persoana lui nea Gigi, un personaj bine conturat. Omul se urcă beat la volan, face un accident şi rămâne fără o mână, fiindcă se ceartă cu cadrele medicale de la spital şi nu i se mai dă atenţie, iar rănile i se infectează. E rău de gură, intră în conflict cu toată lumea şi ajunge din nou pe mâinile doctorilor, după ce i se făcuse rău pe stradă, din pricina căldurii. În dimineaţa în care moare, fata-narator visează că nea Gigi apare în uşa blocului, o priveşte întrebător, apoi se întoarce şi pleacă, iar ea observă că vecinul are ambele mâini.
Pe măsură ce volumul se apropie de sfârşit, scriitura devine mai limpede, autoarea căpătând mai multă uşurinţă în a manevra situaţiile şi personajele. În Doamne, la Tine am scăpat !, o familie cheamă preotul pentru a sfinţi o casă bântuită de spirite. Locuinţa fusese primită de la o cunoştinţă, Elena, obişnuită să primească vizita nocturnă a membrilor familiei decedaţi. Băiatul şi soţul Elenei muriseră în împrejurări tragice. Maria visează pisici negre şi suportă, cu bărbatul şi copilul, urmările unui incendiu nocturn, misterios, care le afumă tot apartamentul. Maria şi ai săi sunt prinţi într-o capcană întunecată, în care vrăjitoria îşi are rolul ei, şi nu pot ieşi din întuneric decât cu ajutorul credinţei. Apariţia, la sfârşit, a doamnei Elisabeta, însoţite de o pisică neagră, sporeşte confuzia şi spaima personajelor. Visul Elisabetei, legat de Elena, a fost remarcat şi de Dumitru Augustin Doman : „Da’ parc-a venit cineva la mine şi m-a luat de mână şi mi-a spus : hai, să-ţi arăt ceva. Şi m-a dus pe un câmp plin cu pietre. Tot felul de pietre, mai mari, mai mici, da’ toate erau gri şi colţuroase de parcă fuseseră sparte dintr-o stâncă. Şi undeva în zare era Leni, care tot căra pietre dintr-un loc în altul, şi de unde lua o piatră, apărea alta în loc. Ce faci, Leni ? am întrebat-o. Uite, asta m-au pus să fac, Liza, dragă. […]Cică trebuie să construiesc o casă, da’ unde strâng eu pietrele tot nu se-adună ; le pun una peste alta, şi alea de dedesubt intră-n pământ şi degeaba aduc altele…” E un Purgatoriu, în variantă personală.
Constanţa Roşoiu debutează frumos şi inspirat, cu o proză aspră, viguroasă. Ca om care stă cu ochiul apropiat de foaia scrisă, mi se pare un început semnificativ, foarte promiţător, cu mai multe posibilităţi de continuare. Oralitatea autentică, umorul şi inserţiile fantastice sunt deopotrivă argumente în sprijinul ideii mele şi tot atâtea căi care se deschid în faţa autoarei.
„ Tonalitatea resemnat-ironică a povestirilor Constanţei Roşoiu, condiţionată decisiv de culoarea locală ( se întâmplă în România profundă şi eternă ), necondiţionată de artificii-imixtiuni paraliterare, o face să sară din norma colegilor de generaţie, prozatori sau poeţi.[…] Drama omenescului plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalităţii acestui volum de debut.”
Chiar dacă faptele relatate ţin de faptul divers, nimic din scrisul autoarei nu lasă să se vadă că a fost ziaristă. Oazele de lirism sunt puţine, aproape inexistente : „ Drept înainte nu poţi ajunge prea departe ! mi-ar spune Micul Prinţ.” ( Drumul şerpuit) Fiecare povestire este istoria unui eşec, a unui drum către o fundătură inevitabilă. Simţul de observaţie este remarcabil. Evocarea întunericului şi a mirosurilor dintr-o mlaştină visată sunt suprapuse peste izul de băutură şi de mâncare proastă care se simte în dormitorul conjugal al personajului-narator din Drumul şerpuit. Nuanţele simbolice – drumul, crucea de pe margine, bezna dominatoare, mlaştina - sunt eclipsate de glasurile personajelor care se înghesuie să relateze păsurile şi necazurile unei familii aflate sub semnul nereuşitei. De altminteri, în primul plan al textelor Constanţei Roşoiu stă risiprea frumuseţii şi a omenescului în evenimente autodistrugătoare şi fatale. Pzozatoarea are ochi pentru detaliul semnificativ : „De aceea, totul în această cameră se petrece la lumina becului agăţat direct în tavan, astfel că totul părea la polul opus perfecţiunii, şi curăţenia din cameră, şi oglinda pătată, şi masa joasă din scânduri nefinisate, făcută probabil într-un moment de grabă maximă, de vreme ce ciorba se vărsa întotdeauna, indiferent de locul pe care i-l găseai farfuriei.” Când în joc intră băutura, nu mai e nimic de făcut : „ Nuţico, pe frate-miu ăsta îl poţi tu vindeca de multe, dar nu şi de băutură. De femei, da, că văd că te iubeşte, dar de băutură niciodată !” E o lume a periferiei, a sărăciei fără speranţă, a umiliţilor soartei. Ducându-se după un bărbat, Nuţi a intrat într-o horă de întâmplări traumatizante : bătăi, beţii, infidelităţi, despărţiri. Copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi sau de bunici. Bărbatul femeii-narator nu renunţă la alcool, iar Nuţi este nevoită să-l părăsească după ce, la un Revelion, el adoarme devreme, beat turtă, musafirii pleacă, iar ea îşi face singură urările, cu un pahar de şampanie în mână. Destinul lui este implacabil, ca într-o tragedie de cartier : va muri ars, în somn, într-una dintre locuinţele aflate în construcţie, unde muncea. E o lume recăzută în sălbăticie, iar stilul de o aparenţă frustă se potriveşte cu evenimentele relatate. Zic „aparentă”, fiindcă „vocea” care povesteşte şi reflectorii sunt prinşi într-un joc subtil, care probează o dexteritate narativă surprinzătoare pentru o debutantă.
Odată cu al doilea text, Testamentul, încep să se contureze motivele predominante ale prozei scrise de Constanţa Roşoiu : insuccesul repetat, visul premonitoriu, sfârşitul accidental. Tehnica este a flashback-ului. Sofica este martora evenimentelor din sânul unei familii pe ai cărei membri îi ajută şi îi protejează, precum făcea odinioară şi mama sa. Catinca se află pe patul de moarte, iar nepoţii acesteia, care până atunci nici nu-i călcaseră pragul, se îmbulzesc zilnic la uşa ei, pentru a-şi însuşi cât mai mult din averea lăsată de bătrână. Sofica nu vede cu ochi buni rapacitatea rudelor. Gesturile personajelor sunt surprinse cu acurateţe : „Se strânseseră cu toţii în jurul Catincăi încercând care mai de care s-o alinte în fel şi chip. Doar Sofica rămăsese sprijinită de tocul uşii, cu mâinile-atârnându-i nepuntincioase pe lângă trup. Îi privea pe toţi cu ochii mijiţi şi buzele strânse-n-ntr-o linie trasată nervos pe figura încruntată. „ La sfârşit, printr-o mică inginerie financiară, folosindu-se de o procură, Sofica goleşte contul Catincăi, lăsându-i cu buza umflată pe moştenitori. În logica Soficăi, aşa este drept să se întâmple. Etica personajelor Constanţei Roşoiu le spune că ele acţionează în direcţia binelui şi au totdeauna dreptate. Este o modalitate de supravieţuire. Stilul indirect liber este bine folosit, iar episodul cu preotul care îi arată unei copile „şarpele” pe care îl are în nădragi, lăsând-o gravidă, aduce o notă de diabolic-grotesc în economia povestirii, adâncind coşmarul pe care femeile şi-l lasă moştenire din generaţie în generaţie. „Şarpele” popii devine o entitate prezentă în visul urmaşelor, anunţând nenorocirile din familie.
Trenul este monologul interior al unui bărbat care se întoarce cu soţia sa, într-un microbuz rulând cu viteză, de la nunta unor neamuri. Sugestia puternică este că oamenii trăiesc în realităţi paralele care rareori se întretaie, adică doar la petreceri şi la înmormântări, unde fiecare îşi rosteşte partitura fără legătură cu ceea ce cred ori spun ceilalţi. Din prostia şoferului, care se laudă la un moment dat cu norocul său în a încălca fără urmări codul rutier, microbuzul este lovit de un tren şi pasagerii mor.
Liliana, din A ciocănit cineva la uşă, trăieşte cu obsesia că este vânată de un criminal şi se teme să mai iasă din casă. Culmea e că o colegă de serviciu cade victimă ucigaşului pe care Liliana îl visează necontenit, dar femeia scapă cu viaţă. Povestirea conţine o întreagă mitologie a elementelor care întreţin obsesiile din proza Cobstanţei Roşoiu : şarpele, trenul, umbrela, criminalul. În lumea Constanţei Roşoiu nu există loc de speranţă. Alexandru Antoniu din Risipirea se împuşcă după ce îşi vede visele năruite, pentru că este trădat de impresarul companiei „Feliciana”, care fuge cu banii.
În Preţul corect o fată devine prostituată şi duce o viaţă dublă, dar este pe punctul de a fi omorâtă de un client psihopat. Lumea percepe distorsionat evenimentul, ca fiind drama unei tinere serioase care ajunge întâmplător victima unui dement.
Mi-au plăcut mult Vecinul meu fără o mână şi Doamne, la Tine am scăpat ! Prima bucată este scrisă foarte bine, cursiv, şi propune, în persoana lui nea Gigi, un personaj bine conturat. Omul se urcă beat la volan, face un accident şi rămâne fără o mână, fiindcă se ceartă cu cadrele medicale de la spital şi nu i se mai dă atenţie, iar rănile i se infectează. E rău de gură, intră în conflict cu toată lumea şi ajunge din nou pe mâinile doctorilor, după ce i se făcuse rău pe stradă, din pricina căldurii. În dimineaţa în care moare, fata-narator visează că nea Gigi apare în uşa blocului, o priveşte întrebător, apoi se întoarce şi pleacă, iar ea observă că vecinul are ambele mâini.
Pe măsură ce volumul se apropie de sfârşit, scriitura devine mai limpede, autoarea căpătând mai multă uşurinţă în a manevra situaţiile şi personajele. În Doamne, la Tine am scăpat !, o familie cheamă preotul pentru a sfinţi o casă bântuită de spirite. Locuinţa fusese primită de la o cunoştinţă, Elena, obişnuită să primească vizita nocturnă a membrilor familiei decedaţi. Băiatul şi soţul Elenei muriseră în împrejurări tragice. Maria visează pisici negre şi suportă, cu bărbatul şi copilul, urmările unui incendiu nocturn, misterios, care le afumă tot apartamentul. Maria şi ai săi sunt prinţi într-o capcană întunecată, în care vrăjitoria îşi are rolul ei, şi nu pot ieşi din întuneric decât cu ajutorul credinţei. Apariţia, la sfârşit, a doamnei Elisabeta, însoţite de o pisică neagră, sporeşte confuzia şi spaima personajelor. Visul Elisabetei, legat de Elena, a fost remarcat şi de Dumitru Augustin Doman : „Da’ parc-a venit cineva la mine şi m-a luat de mână şi mi-a spus : hai, să-ţi arăt ceva. Şi m-a dus pe un câmp plin cu pietre. Tot felul de pietre, mai mari, mai mici, da’ toate erau gri şi colţuroase de parcă fuseseră sparte dintr-o stâncă. Şi undeva în zare era Leni, care tot căra pietre dintr-un loc în altul, şi de unde lua o piatră, apărea alta în loc. Ce faci, Leni ? am întrebat-o. Uite, asta m-au pus să fac, Liza, dragă. […]Cică trebuie să construiesc o casă, da’ unde strâng eu pietrele tot nu se-adună ; le pun una peste alta, şi alea de dedesubt intră-n pământ şi degeaba aduc altele…” E un Purgatoriu, în variantă personală.
Constanţa Roşoiu debutează frumos şi inspirat, cu o proză aspră, viguroasă. Ca om care stă cu ochiul apropiat de foaia scrisă, mi se pare un început semnificativ, foarte promiţător, cu mai multe posibilităţi de continuare. Oralitatea autentică, umorul şi inserţiile fantastice sunt deopotrivă argumente în sprijinul ideii mele şi tot atâtea căi care se deschid în faţa autoarei.
luni, 12 noiembrie 2012
Contele şi oraşul pierzaniei
Fiinţa noastră se descompune treptat, lăsând firimituri pe străzile oraşelor în care am trăit.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?
P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă. Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?
P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă. Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.
Etichete:
Bucureşti,
gonoree,
Jurnal,
laringită,
Lev Tolstoi,
moralitate,
scris
miercuri, 7 noiembrie 2012
A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte
Lev Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise. S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.
Etichete:
Anna Grigorievna,
Feodor Dostoievski,
Jurnal,
Lev Tolstoi,
Maria Dimitrievna,
Moartea lui Ivan Ilici,
Părintele Serghi,
Război şi pace,
Sofia Andreevna Berg,
Sonata Kreuzer
vineri, 2 noiembrie 2012
Cărţile mele sunt vii
În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.
Etichete:
Canetti,
Cehov,
Dino Buzzati,
Dostoievski,
Florin Mugur,
Gide,
Gogol,
Hemingway,
Kafka,
Marin Preda,
Thomas Mann,
Vasile Voiculescu,
William Faulkner
joi, 1 noiembrie 2012
O lansare de pomină
Făcându-mi probleme în legătură cu lansarea unui roman care va apărea curând, am scris unor amici cu mai multă experienţă în domeniu, pentru a le cere sfatul. Nu te agita prea mult, mi-a zis un poet, că dacă o faci, iese mai rău şi îţi faci nervi. Iată o parte din textul său :
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)