Acum și în ceasul morții noastre...

Nu-mi dădeam seama de ce aș fi vrut să mai scriu despre moartea tatălui meu. Aseară ideea a țășnit din inconștientul meu și m-a luminat : orice s-ar spune, moartea este, ca și bătrânețea, umilitoare. Sigur, nu trebuie să-l întrebăm pe Dumnezeu DE CE. Ne va da încă o palmă sau ne va trimite răspunsuri în inconștientul nostru sau prin revelații. Dintr-un anumit punct de vedere, moartea este ultima lecție de viață care ni se dă. Mi se va spune că este umilitoare pentru cei vanitoși. În realitate, e umilitoare și pentru cei curați și pentru păcătoși. Dar și mai grav este că e greu să găsești calea de a trăi mult și fericit și de a nu fi umilit de dezastrul biologic căruia îi cazi pradă, într-un final al neputinței. Căci tristă este atât moartea unui tânăr, cât și a unui bătrân, indiferent de considerentele spirituale pe care ni le pot oferi teologii.
Aș fi vrut să mor înaintea tuturor prietenilor și înaintea tuturor membrilor familiei. Mi se va replica, logic, că dau dovadă de egoism. Un prieten, poet talentat pe care am uitat, din nefericire, să-l introduc la secțiunea de memorialistică a ultimei mele cărți, mi-a zis că ar trebui să trăiesc mai mult decât tovarășii mei de viață, pentru a apuca să scriu despre toți. Dacă l-aș fi aprobat, tot egoist aș fi rămas. În ideile urmărite ni se văd limitele de viețuitoare care se târăsc într-o perpetuă și jalnică supraviețuire. E o altă umilință.
Aș fi vrut să fac multe lucruri cu tatăl meu. Să petrecem împreună un ultim Crăciun, să vedem un meci în care joacă Lionel Messi, să stăm și să pălăvrăgim sub foișorul pe care mi l-am construit în curte. Cel mai mult mi-aș fi dorit să-i arăt porțiunea din râul Jirnov, unde îmi petreceam după-amiezile de vară, din copilărie până, fix, în 1987. Dar n-a fost să fie. Tata s-a uscat încet-încet, ca un copac din curtea casei. Chiar și mama a remarcat asta. Am încercat să-i lungesc viața. Am reușit să-i mai dau trei zile. Cu o seară înainte de a muri, a redevenit lucid, a vorbit și s-a uitat la televizor. Am avut trei seri în care am sperat că va mai trăi măcar un an. Am insistat, ca și doctorul meu, să-l tratăm în continuare. N-am găsit pe nimeni care să aibă curajul de a-i administra niște perfuzii cu aminoacizi, iar cei din jurul meu au fost de părere că doar îi vom prelungi agonia. Aș fi vrut să pot face mai mult. Trei zile înseamnă prea puțin. Voiam mai multe. Erau ale lui. Erau ale noastre.
A fost umilitor pentru Alexandru cel Mare, Einstein și Napoleon să devină niște stârvuri. Cel mai important dintre ei, Einstein, n-a fost scutit nici de mizeriile bătrâneții. Dar cum se justifică toate acestea pentru un om care a trăit ca un miel supus, la cheremul tuturor? Nu mă împac cu gândul că trupul Părintelui Arsenie Boca a fost atins de gura flămândă a pământului și că starețul Zosima emana un evident miros de cadavru. Și nu mă liniștește nici faptul că tatăl meu a murit zâmbind, în timp ce se reîntâlnea cu fratele său, mort încă din copilărie.

Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat. 
        

Paradisul tatălui meu

Tatăl meu s-a stins pe 26 august, la ora nouăsprezece. Am fost martorul ultimelor sale clipe de viață și nu mai dau doi bani pe zbuciumul oamenilor pentru mărunțișuri care sunt atât de străine de misiunea noastră, încredințată de Dumnezeu. Am văzut cum spiritul părăsește trupul și trece treptat dincolo, cum membrii dispăruți ai familiei celui care pleacă îl așteaptă, iar viitorul mort îi identifică și le spune pe nume, arătând spre ei cu mâna dreaptă, ca în primii ani ai copilăriei : mama, tata, Ion. Ion a fost fratele tatei, decedat în copilărie.

   Până acum nu l-am visat pe tata. Ar fi putut să-mi apară în astral și să-mi arate încă o dată zăpada, așa cum tatăl lui Aureliano Buendia i-a arătat într-o zi fiului său gheața. Cred că nu împlinisem un an, eram înfășat și așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.

Dar n-ar mai fi putut să mă încălzească din nou, ca atunci când mă ținea într-o mână, ca pe o păpușă,  în fața cuptorului din focarul tradițional amenajat în partea din spate a casei bunicului. Într-o noapte de iarnă, puști fiind, m-am trezit înfrigurat și m-am urcat pe pieptul său, sub plapumă, și m-am încălzit ca pe o sobă caldă.

N-ar mai fi putut să elibereze câinele legat, fiindcă nu tolera captivitatea animalelor, așa cum nici eu n-o fac și nu suport să văd păsări în colivii și cai înhămați la căruțe și trăgând poveri.

N-ar mai fi putut să-mi aducă tot felul de jucării de care se minunau tovarășii mei din copilărie : sfârleze, lanterne, jocuri de cuburi. Toate mingile colorate, cu care încingeam meciuri disputate pe viață și pe moarte, erau ale mele. Deși foarte sărac, am fost primul pui de țăran din școală,  care a avut un pix ( cehoslovac!) și un creion chinezesc, cu gumă în capăt și cu imagini colorate pe suprafața-i rotundă și lucioasă. Tot el mi-a adus, la rugămintea mea, primele exemplare ale revistei România literară.

N-a ridicat vocea la nimeni și nu m-a lovit niciodată. A fost un soldat supus și a avut un salariu mic și o pensie mai mult decât modestă. A trudit la conacul nașului nostru din Udeni, a muncit cu palmele decenii în șir, la o fabrică de cărămidă, iar în ultimii ani a fost mecanic motopompist la Uzina de Mașini Electrice București, unde a petrecut mii de nopți fără somn. Era fascinat de ideea de a apuca pensia : „ Ce frumos ar fi! spunea el, care muncise ca un rob toată viața. Să stai acasă și să primești totuși niște bani.” Era tăcut, dar avea, ca și bunicul, un umor adânc, moromețian. Ca și mine, era fundamental o fire veselă, însă viața îl chinuise îndeajuns de mult, încât să nu-i mai ardă de glume. A apucat niște ani în care a stat, în sfârșit, în ograda casei părintești și și-a muncit pământul, după un program pe care și-l făcea singur. Neînțelegeri absurde au făcut să nu-i fiu alături în ultimii treizeci de ani și asta ne-a marcat pe amândoi. De altminteri, absența tatălui este unul dintre lucrurile care m-au măcinat interior. El trudea la oraș și venea doar sâmbăta, parcurgând cu bicicleta cei șaizeci de kilometri care despart Gratia de București. Mă cuprindea o bucurie de nedescris când îl vedeam deschizând poarta și intrând în curte. Iarna venea pe jos mai mult de zece kilometri, iar câinele nostru îl simțea și îi ieșea înainte la jumătatea drumului. În timpul studenției îl vizitam la uzină și niciodată nu mă rătăceam pe aleile întortocheate ale fabricii. Eu, care mă rătăcesc în toate visele pe care le am în puținele ore de somn de care am parte. Într-o sâmbătă mă aștepta în fața garajului ( se numea remiză) pentru mașinile pompierilor.
- Am ceva bun să ne cinstim, mi-a zis el, bucuros, când am ajuns.
Apoi m-a dus la vestiarul său, l-a descuiat și a scos de acolo o sticlă de bere Grivița, de jumătate de litru. N-am uitat nici acum tristețea care i s-a așternut pe față când, privind în lumină clondirul, a văzut că lichidul se făcuse borș. Ținuse recipientul încuiat câteva zile, în căldurile începutului de vară.
Prin 1978, când scriam niște povestiri ( am inclus două în Supraveghetorul și alte povestiri), intra din când în când în camera în care lucram și îmi propunea să mai ies la aer. Scrisul însemna plecare, îndepărtare de el și asta nu-i convenea. Într-un fel, de aceea m-am și întors. Dar ghinioanele care m-au urmărit toată viața au făcut să plec din nou, nu foarte departe. S-a întâmplat ceea ce nu-și dorea niciunul dintre noi. Nu i-am spus niciodată că am scris niște cărți etc., așa cum în general nu fac, pe aici, caz de condiția mea de scriitor. El a murit fără să știe că mi-am realizat un vis. Și observ bucuros că destui cetățeni din zonă cunosc doar faptul că sunt un profesor și atât. Asta ar trebui să-mi asigure o liniște necesară și de aceea mă prefac, în fața celor mai mulți, că n-am scris în viața mea nimic, exceptând lecțiile pe care le predau elevilor. 
Era discret, retras și semăn și aici cu el. Dar se pricepea la multe : repara circuite electrice, confecționa unelte și chiar pantofi, altoia pomi și își făcuse o mică prisacă. Albinele au pierit înaintea lui, dar cred că stupăritul a fost tot ce i-a plăcut mai mult.

   O vecină l-a visat la trei zile după moarte. Era îmbrăcat în combinezonul apicol și trebăluia la stupi. Fagurii erau aurii în lumina soarelui și el îi privea îndelung. „Să-mi dai și mie nițică miere, nea Ilie”, i-ar fi zis vecina. „Îți dau, cum să nu-ți dau?”, ar fi răspuns tatăl meu. „Că, uite, toate ramele sunt pline!” Când femeia mi-a relatat scena, am avut revelația că tatăl meu a ajuns în paradis.  Propriul paradis. Face în astral ceea ce i-a plăcut să facă aici, în viața pământească. Și m-am gândit că tragedia noastră este că ne găsim abia în moarte paradisul la care visăm toată viața. Pentru Borges, raiul este o Infinită Bibliotecă. Amerindienii credeau că după moarte vor ajunge pe Plaiurile Veșnicei Vânători. Fantoma lui Richard Burton bântuie și acum o cârciumă în care marele actor s-a simțit bine. Apare acolo din senin, stingând și aprinzând luminile.

Încerc să mă împac cu gândul că tatăl meu și-a găsit  liniștea în paradis. Poate că fiecare are un paradis al său. Pentru mine, sunt deopotrivă de ademenitoare pădurea lui Knut Hamsun și biblioteca lui Canetti, deșertul lui Dino Buzzati și muntele lui Thomas Mann. Nădăjduiesc să găsesc propriul munte care să reunească într-o lume coerentă tot ce am scris.

Și acolo, într-o prisacă, îl voi reîntâlni pe tatăl meu.